BusinessMagazin

Category: Film

  • Toate filmele în care a jucat acest actor au fost nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Este singurul actor din istorie care deţine această distincţie

    John Holland Cazale, cunoscut pentru fanii filmului “The Godfather” ca Fredo, este singurul actor care deţine această distincţie. Cazale a apărut în toată cariera sa de şase ani în cinci filme, toate fiind nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

    Este vorba de peliculele: “The Godfather”, “The Conversation”, “The Godfather: Part 2”, “Dog Day Afternoon” şi ” The Deer Hunter”. Chiar şi după moartea sa, 12 martie 1978, imagini de arhivă cu acesta au fost folosite pentru “The Godfather: Part 3”, care la rândul lui a fost nominalizat la cea mai importantă categoria a Academiei Americane de Film.

    Un film documentar despre viaţa şi cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a fost lansat în 2009.

  • Cronică de film: Deadpool

    Aceasta nu este prima apariţie a lui Deadpool, mercenarul cu gura spurcată, pe marele ecran, însă de data aceasta este cea potrivită. Prima iteraţie a supereroului a avut loc în filmul „X-MEN Originis: Wolverine”, dar personajul a fost redus la o schiţă, iar gura i-a fost cusută. Lucru care, lesne de înţeles, i-a înfuriat pe fani. Aşa că după 7 ani, Deadpool revine pe ecran, mai sângeros şi mai glumeţ ca niciodată. Personajul în cauză este interpretat de Ryan Reynolds, rol ce i se potriveşte de minune. Spiritul comic al actorului se mulează perfect pe tipologia personajului (tot timpul pus pe glume, are o replică la orice şi foloseşte umorul ca metodă de protecţie).

    În plus, Deadpool se diferenţiază de celelalte filme cu supereroi prin faptul că nu se sfieşte să ne arate consecinţele acţiunilor violente ale personajelor (sânge, momente brutale) şi nici cuvintele obscene nu sunt evitate. Un alt element care transpune din benzile desenate este faptul că Deadpool interacţionează cu spectatorii (ruperea celui de-al patrulea perete – zidul imaginar aflat între public şi actori).
    Şi restul actorilor din distribuţie îşi interpretează rolurile bine, deşi mi-aş fi dorit să văd un alt personaj negativ în locul lui Ajax, care este unidimensional. Chiar dacă Deadpool aruncă multe replici împotriva filmelor generice cu supereroi, nici producţia în cauză nu iese prea mult din tipare, aşa că să nu vă aşteptaţi să vedeţi ceva complet nou.

    Regia este semnată de Tim Miller (aflat la primul său lungmetraj, dar nominalizat la Oscar pentru scurtmetrajul animat Gopher Broke), iar scenariul este semnat de Rhett Reese şi Paul Wernick, care au mai lucrat împreună şi la Zombieland. În distribuţie îi regăsim pe Ryan Reynolds (Woman in Gold, Safe House, Fireflies in the Garden), Morena Baccarin (V, Serenity, Back in the Day), T.J. Miller (Transformers: Age of Extinction, Big Hero 6, Silicon Valley), Ed Skrein (The Transporter Refueled, The Sweeney, Kill Your Friends) şi Karan Soni (Safety Not Guaranteed, Blunt Talk, Linked Out).

    Succesul de box-office stă mărturie faptului că lumea aştepta o schimbare în modul de abordare a filmelor inspirate de benzi desenate; chiar dacă universul Marvel, folosind reţeta clasică de eroi care vor să salveze lumea, continuă să aducă miliarde de dolari în conturile Disney,
    Deadpool este un film amuzant, violent, care iese oarecum din tiparele filmelor cu supereroi, iar dacă aţi găsit trailerul ca fiind amuzant, sigur o să râdeţi şi la cinema.
     

  • Cronică de film: Zeii Egiptului

    Am să încep, de această dată, cu un sfat: dacă aveţi două ore libere, nu le pierdeţi cu Gods of Egypt. Este un film prost de la început până la sfârşit, singurele elemente decente fiind, pe alocuri, efectele speciale. Dar şi acolo lucrurile sunt discutabile.

    În mod surprinzător pentru mine, unii producători de la Hollywood au uitat deja dezastrele numite Clash of the Titans, Wrath of the Titans sau Immortals şi insistă asupra poveştilor ce se vor inspirate din mitologie. Sigur, filmele enumerate mai sus s-au bucurat de un oarece succes de box-office, dar nu suficient încât să acopere reacţiile primite din partea criticilor. Pentru motive greu de explicat, cei de la Hollywood finanţează în continuare nişte poveşti stupide, lipsite de logică şi care doar folosesc nume ale unor personaje mitice, neavând nicio legătură cu evenimentele relatate în istorii. Ar putea, la fel de bine, să mai scoată la iveală ceva supereroi din benzile desenate; este probabil mai ieftin să te inspiri din istoria unui imperiu decât să plăteşti drepturi de autor, aşa cum fac cei de la Marvel.

    Revenind la Gods of Egypt: viitorul umanităţii stă în balanţă, iar un erou neaşteptat pe nume Bek pleacă într-o călătorie plină de pericole pentru a salva lumea şi, în acelaşi timp, pe cea care îi este suflet-pereche. Sună cunoscut? Pentru a reuşi, el trebuie să îl aducă alături de el pe puternicul zeu Horus, încercând astfel să îl învingă pe zeul întunericului, Set, care are unicul scop de a arunca Egiptul în haos. Da, sună cunoscut.

    Gods of Egypt este regizat de Alex Proyas, care a mai semnat filme cu un succes moderat, precum I, Robot sau Dark City. Este primul lungmetraj al lui Proyas din 2009 încoace, când a regizat Knowing. Scenariul (dacă îl putem numi aşa) a fost realizat de Burk Sharpless şi Matt Sazama, oamenii din spatele unor filme precum Dracula Untold sau The Last Witch Hunter.

    În distribuţie îi regăsim pe Gerard Butler (300, Olympus has fallen, Rock’n’Rolla), care dezamăgeşte tot mai mult în ultima vreme, şi pe mai puţin cunoscuţii Brenton Thwaites (Maleficent, Oculus, The Signal) şi Nikolaj Coster-Waldau (Game of Thrones, Mama, Oblivion).
    În concluzie, dacă nu reuşiţi să găsiţi nimic altceva mai bun de făcut, cum ar fi să vă plimbaţi câinele timp de două ore, pregătiţi-vă pentru un film în care logica nu este o condiţie obligatorie, iar efectele speciale pe care se bazează campania de marketing nu aduc nimic nou sub soare.
     

  • Cronică de film: Hail,Caesar!

    De-a lungul carierei lor de 30 de ani, fraţii Coen au făcut diferite tipuri de filme: comedii generoase, drame, thrillere, musicaluri, westernuri palpitante şi numeroase parodii. În Hail, Caesar!, fraţii Coen realizează toate acele tipuri de film simultan.

    Deşi povestea nu iese neapărat în evidenţă – un star de cinema este răpit în mijlocul unei producţii majore – modul în care fraţii Coen prezintă Hollywoodul aduce multe momente savuroase. În Hail, Caesar! cei doi realizatori îmbină numeroase stiluri cinematografice pentru a crea atmosfera specifică anilor ’50.

    Mannix este cel care poate rezolva orice la Hollywood, lucrează nonstop pentru a menţine starurile mulţumite nu se descurcă prea bine în cazul unei situaţii de criză. Una dintre problemele sale este Baird Whitlock (George Clooney), un playboy nesigur care dispare de pe platoul de filmare înainte de a tuna ultima scenă a unui film numit Hail, Caesar!. Whitlock este alcoolic, aşa că o dispariţie bruscă nu este neapărat o cauză de îngrijorare, cel puţin până când Mannix primeşte un bilet de răscumpărare de la un grup misterios care cere 100.000 de dolari pentru eliberarea actorului.

    Fraţii Coen se bucură de un succes uriaş la Hollywod, iar dintre filmele lor merită amintite Fargo, Inside Llewyn Davis sau No Country For Old Men. În distribuţia lui Hail îi regăsim pe George Clooney (Michael Clayton, Gravity, Up in the Air), Ralph Fiennes (Grand Budapest Hotel, The English Patient, Schindler’s List), Josh Brolin (Wall Street, W., The Goonies), Channing Tatum (21 Jump Street, White House Down, Magic Mike XXL), Scarlett Johansson (Her, Don John, The Avengers) şi Jonah Hill (Moneyball, Wolf of Wall Street, Get Him to the Greek).
    Fraţii Coen au mai abordat acest tip de scenariu şi înainte, în Arizona sau The Big Lebowski. Ei revin la subiect chiar în condiţiile în care criticii au reacţionat mai bine la dramele semnate de ei; cu toate acestea, dincolo de momentele amuzante din film, Hail, Caesar! tratează şi probleme mai serioase, precum faptul că teama se află în natura omului.

    Desfăşurarea acţiunii este rapidă şi presărată cu momente absurde, în stilul fraţilor Coen, precum spaghete transformate într-un lasou, şi multe replici amuzante. Naraţiunea semnată de Michael Gambon, mai mult un soi de autoironie, anunţă publicul că niciun element din film nu trebuie luat prea în serios.

  • Cronică de film: Spotlight, unul dintre favoriţii la câştigarea Oscarului pentru cel mai bun film

    Spotlight este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2015. Nominalizat la 6 premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună actriţă în rol secundar, cel mai bun scenariu original, cel mai bun montaj de film), filmul oferă o perspectivă de tip documentar asupra unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria modernă a bisericii catolice.

    Jurnalismul reprezintă subiectul unor filme de mare succes la Hollywood, precum All the President’s Men sau Citizen Kane. Spotlight nu are însă partea de acţiune pe care celelalte îl aveau, concentrându-se mai mult pe procesul jurnalistic care a dus la demascarea preoţilor catolici pedofili. Iar jocul actoricesc foarte bun şi cursivitatea poveştii sunt lucrurile care ies imediat în evidenţă.

    Filmul prezintă modul în care au decurs ancheta şi investigaţiile în urma cărora ziarul The Boston Globe a publicat, în anul 2002, o serie de articole despre acuzaţiile de molestare de minori aduse unor preoţi catolici. Odată ajunse în ziar, materialele au încurajat şi alte victime să iasă în faţă, rezultând noi procese şi cazuri penale.

    Scandalul abuzurilor a mai fost redat în alte trei producţii: Deliver Us From Evil, din 2006, care l-a avut ca subiect central pe preotul catolic Oliver O’Grady; Our Fathers, un film de televiziune din 2005 care a prezentat comportamentul cardinalului Bernard Law; şi Sex Crimes and the Vatican, un documentar din 2006 filmat de Colm O’Gorman, victimă a unui preot catolic din Irlanda. Scandalul s-a răspândit în întreaga lume, cauzând una dintre cele mai profunde crize de imagine din istoria Bisericii Catolice.

    Regizorul Tom McCarthy a mai fost nominalizat la premiile Oscar, în urmă cu 6 ani, pentru scenariul animaţiei Up. Dubla nominalizare din acest an, pentru regie şi scenariu, îl aduce însă pe o listă mult mai selectă. El este cunoscut publicului şi pentru filme precum 2012, Meet the Parents sau Michael Clayton.

    Distribuţia este una excepţională, ca dovadă şi cele două nominalizări pentru rolurile secundare, în care îi regăsim pe John Slattery (Flags of Our Fathers, Mad Men, Desperate Measures), Michael Keaton (Birdman, Batman Returns, Desperate Measures), Mark Ruffalo (Shutter Island, Now You See Me, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), Rachel McAdams (Sherlock Holmes, Midnight in Paris, About Time), Liev Schreiber (The Reluctant Fundamentalist, Ray Donovan, X-Men Origins: Wolverine) şi Stanley Tucci (The Devil Wears Prada, The Terminal, America’s Sweethearts). La scenariu a contribuit şi Josh Singer, cel care a cunoscut faima în urma serialului The West Wing.

    Spotlight este un film care merită atenţia ce i se acordă; este un film bine scris şi bine jucat. Acest gen a început să apară tot mai rar pe marile ecrane, dar este îmbucurător faptul că nu a trecut neobservat. Este genul de poveste care, chiar dacă nu are neapărat un punct culminant, atrage prin importanţa ideilor pe care le exprimă.
     

  • Cronică: Concussion

    În urma autopsiei din 2002 a lui Mike Webster, un jucător de fotbal american, Omalu a descoperit că acesta suferea de afecţiunea numită encefalopatie traumatică cronică. Moartea lui Webster a venit ca urmare a unei lungi perioade în care jucătorul s-a luptat cu impedimente intelectuale şi de ordin cognitiv, depresie, consum de droguri şi tentative de suicid. Creierul lui Webster arăta normal în timpul autopsiei, dar Omalu a efectuat o serie de teste suplimentare şi de analize ale ţesutului, suspectând că fostul jucător al celor de la Pittsburgh Steelers ar fi suferit de aşa-numita demenţă pugilistică, afecţiune indusă de lovituri repetate la nivelul capului. Rezultatele au arătat un număr în exces de proteine tau în creierul lui Webster, acestea provocând schimbări bruşte de comportament şi alte simptome asemănătoare bolii Alzheimer.

    Alături de colegii săi din cadrul Departamentului de Patologie de la Universitatea din Pittsburgh, Omalu a publicat rezultatele cercetării sale în 2005 în revista Neurosurgery, într-un articol numit „Encefalopatia traumatică cronică la un jucător din NFL“. În anii ce au urmat, mai multe comisii aparţinând NFL au încercat să combată studiul, iar Omalu a continuat să publice diverse materiale pe aceeaşi temă. De-abia în anul 2009, la 7 ani de la descoperirea lui Omalu, Liga Profesionistă de Fotbal American a acceptat existenţa unei legături între traumele craniene suferite în timpul meciurilor şi encefalopatia traumatică cronică.

    Will Smith, la un moment dat cel mai profitabil actor de la Hollywood, revine pe marile ecrane cu genul de rol care îi pune în valoare calităţile actoriceşti, după cum a fost cazul în Seven Pounds sau Pursuit of Happyness. Chiar dacă nu aceste roluri, ci acelea din blockbustere i-au adus zecile de milioane de dolari din conturi, este o plăcere să îl vezi în filme care au ceva de spus.
    Smith a sperat chiar la un premiu Oscar pentru acest rol, dar Academia a găsit de cuviinţă că cele două nominalizări din trecut sunt suficiente.

    Concussion este regizat de Peter Landsman, acesta fiind doar al doilea lungmetraj al său după Parkland, iar scenariul este bazat pe articolul Game Brain, apărut în revista americană GQ. În rolurile principale îi regăsim pe Will Smith (Independence Day, Pursuit of Happyness, Men in Black), Alex Baldwin (The Departed, Beetlejuice, 30 Rock), Albert Brooks (Taxi Driver, Defending Your Life, Finding Nemo) şi Gugu Mbatha-Raw (Beyond the Lights, Jupiter Ascending, Belle).

    Landesman nu se aventurează în afara limitelor convenţionale ale dramei, dar acest lucru, susţinut de un scenariu bun şi de o distribuţie solidă, ajută la transmiterea corectă a mesajului. Ceea ce lipseşte însă filmului, într-o bună măsură, este un personaj negativ clar; pentru cei care nu cunosc povestea lui Omalu înainte de a intra în sala de cinematograf, determinarea acestuia poate părea pe alocuri inexplicabilă.

    Concussion este un film ce atinge un subiect delicat în Statele Unite, iar acest lucru nu pare să fi ajutat prea mult. Până acum, performanţele de box-office sunt sub aşteptări, chiar dacă acestea erau încă din start unele modeste. Rămâne însă interpretarea lui Smith, care îşi mai adaugă în palmares o victorie.
     

  • Cronică de film: The Revenant

    În primul rând, rolul lui Leonardo DiCaprio constă, în mare parte a filmului, într‑un soi interpretare ultrarealistă a condiţiilor vitrege în care personajul lui s-a nimerit să se afle. Explic: personajul principal, pe numele său Hugh Glass, este o călăuză în serviciul unor vânători. În urma unei serii nefericite de evenimente, el se trezeşte (mai mult mort decât viu) abandonat în mijlocul unei păduri. De aici, regizorul Alejandro G. Ińárritu prezintă cu o doză inutilă de realism traumele prin care trece Glass pentru a se întoarce la civilizaţie. 

    Nu spun că DiCaprio nu este un actor bun, dar acesta nu este nici pe departe cel mai bun rol al său. Dar, aşa cum ne-a obişnuit de-a lungul anilor, Academia Americană de Film nu premiază cel mai bun rol al unui actor, ci rolul pe care s-a nimerit să-l jocare respectivul atunci când acesta trebuia să ridice un premiu.

    Foarte bun în film este Tom Hardy, talentatul actor britanic care revine astfel în atenţia criticilor. Este, cu siguranţă, unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Iar 2015 stă ca o dovadă a evoluţiei sale profesionale: filmele cu cele mai multe nominalizări la premiile Oscar, The Revenant şi Mad Max, l-au inclus în distribuţie.

    Revin: The Revenant („cel care se întoarce din morţi“ – în traducere liberă) are 12 nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună regie, cel mai bun montaj de film, cele mai bune costume, cel mai bun machiaj, cel mai bun montaj de sunet şi cele mai bune efecte vizuale. Cred sincer că premiul pentru machiaj ar fi mai mult decât suficient.

    Ińárritu are însă meritele sale: imaginile prezentate sunt spectaculoase, iar modul în care The Revenant a fost filmat este una din principalele calităţi ale filmului. Fără a grăbi acţiunea, regizorul reuşeşte să dea senzaţia trecerii timpului prin cadre largi, inserate strategic în mai multe momente. Nu m-ar mira ca el să câştige premiul pentru regie, deşi sunt de părere că George Miller sau Ridley Scott ar fi mult mai îndreptăţiţi.

    The Revenant este regizat de Alejandro G. Ińárritu, cunoscut publicului larg pentru Birdman (or the Unexpected Virtue of Ignorance), Biutiful sau 21 Grams. În rolurile principale îi regăsim pe Leonardo DiCaprio (Titanic, Shutter Island, The Departed, The Aviator), Tom Hardy (Mad Max: Fury Road, Locke, Legend, Inception) şi Will Poulter (The Maze Runner, We’re the Millers, Chronicles of Narnia), iar scenariul este semnat de Mark L. Smith şi acelaşi Ińárritu.

    The Revenant este un film decent, pe alocuri captivant, dar care nu justifică avalanşa de premii şi nominalizări primite în ultima perioadă.

  • La nici 30 de ani a creat un software care putea prezice succesul unui film. Părea că ar fi găsit secretul succesului, 10 ani mai târziu compania de producţie a intrat în faliment

    Vorbind despre Kavanaugh, Jon Schwartz, fost executiv la Relativity, spune că „aşa ceva nu am mai văzut de mult timp“. Producătorul Al Ruddy a spus, după o întâlnire cu Ryan, că nu ştie ce s-a întâmplat, dar că se simte grozav. În scurt timp, Kavanaugh a devenit unul dintre cei mai buni vânzători de la Hollywood. Kavanaugh ştia când trebuia să folosească limbajul de Wall Street, adică atunci când vorbea despre modele de finanţare şi evitare a riscului, însă ştia şi când să se oprească şi să ademenească investitori cu mese la Chateau Marmont, locul unde cinează vedetele de la Hollywood.

    Prietenia acestuia cu Bradley Cooper, Leonardo DiCaprio, călătoriile cu avionul privat, donaţiile către organizaţiile de caritate, toate aceste lucruri au devenit parte din farmecul său, parte din metoda sa de vânzare. Plimbările cu elicopterul, anunţurile bombastice şi includerea lui Kavanaugh în lista de miliardari a Forbes i-au cimentat imaginea.

    MODELUL MONTE CARLO

    Înainte de a se aventura în industria filmului, Kavanaugh a încercat să-şi construiască propria firmă de venture capital. O experienţă nereuşită, dar din care a învăţat cum să strângă bani şi cum să vorbească cu vedetele. Ryan Kavanaugh a intrat într-un parteneriat cu Lynwood Spinks, un fost executiv al unui studio independent defunct, cu care a fondat Relativity, şi a propus un nou model de finanţare a filmelor, aşa-numitul model „Monte Carlo”. Un software care rulează mii de simulări, aşadar un dispozitiv care ar putea prezice succesul unui film. Un model care ar fi mai eficient decât oricare executiv din industria filmului.

    Să spunem că un studio plănuia să facă un prequel al filmului Untouchables, regizat de Brian De Palma, cu Nicolas Cage şi Gerard Butler în rolurile principale. Kavanaugh a postulat că el ar putea evalua potenţialul filmului, prin adunarea a zeci de variabile în modelul său. Variabile precum veniturile generate de Cage la box-office, ce randament ar avea De Palma într-un anume buget etc. Aplicând această tehnică, Kavanaugh ar putea alege câştigătorii şi să îi finanţeze doar pe aceştia.

    La scurt timp, revistele din State l-au numit copil minune sau un tocilar care se pricepe la numere şi care foloseşte calculatoare pentru a scoate sute de pagini de analiză. Nu a trecut mult timp şi Kavanaugh a început să investească banii băncilor şi ai fondurilor de investiţii în Hollywood. El a intermediat un credit în valoare de 525 de milioane de dolari de la Merrill Lynch către Marvel Entertainment şi a obţinut o finanţare de la Stark Investments de 264 de milioane pentru şase filme Warner Bros. De asemenea, a strâns 600 de milioane de la Deutsche Bank pentru a cofinanţa 18 filme la studiourile Universal şi Sony.

    Munca nu a fost în zadar, Relativity primind 1 milion de dolari pentru fiecare film produs. Kavanaugh a insistat ca el să primească titlul de producător executiv pentru fiecare dintre peliculele produse, astfel Relativity a început să aibă alura unei companii de producţie, iar Kavanaugh una de producător.  Faptul că a inclus The Social Network al lui Sony sau Atonement, realizat de Universal, în portofoliul Relativity a cimentat această impresie. Curând mai mulţi producători au început să-i propună filme în speranţa că ar putea obţine o finanţare pentru ele. Primul dintre ele a fost 3:10 To Yuma, producţie ce a fost bine primită de critici şi a devenit un hit la box-office (70 milioane de dolari încasări în State, în timp ce consturile de producţie au ajuns la 55 milioane de dolari).

    Pentru Kavanaugh nu era de ajuns să găsească finanţare pentru filmele altor studiouri, aşa că a decis să-şi producă propriile filme, convins că dacă ar putea să-şi folosească din nou algoritmul ar putea scoate nişte bani frumoşi. Mai mult decât atât, a reuşit să atragă în calitate de investitor Elliott Management, fondul de investiţii înfiinţat de miliardarul Paul Singer. La sfârşitul lui 2008, potrivit unei surse apropiate de Elliott, fondul a plătit 67 milioane de dolari pentru 49,5% din Relativity, iar ca urmare Kavanaugh a făcut câteva investiţii: a cumpărat drepturile de distribuţie în străinătate ale New Line, ceea ce însemna că 50% dintr-un buget al unui film al Relativity ar fi fost acoperit. De asemenea, Relativity a bătut palma cu Netflix şi a cumpărat Overture, o companie de distribuţie în Statele Unite. În plus, studioul şi-a lansat diviziile de TV şi muzică, pentru care Elliott a oferit peste 100 de milioane de dolari din împrumuturi.

    În 2010, după ce The Fighter a fost lansat, Kavanaugh nu a fost primit în ghilda producătorilor, caz care i-ar fi permis să urce pe scenă, în cazul în care pelicula primea premiul Oscar pentru cel mai bun film. Se spune că ar fi ordonat angajaţilor să falsifice hârtii pentru a demonstra că vizitele producătorului Tucker Toolkey pe platoul de filmare ar fi fost, de fapt, vizitele sale. Nu a reuşit să obţină ceea ce voia, însă a primit un premiu de consolare. Christian Bale a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar, iar atunci când a urcat pe scenă, Bale şi-a spus mulţumirile apoi l-a menţionat pe Ryan de la Relativity. 

  • Super Bowl 50: Care este cel mai frumos trailer de film? – VIDEO

    Superbowl-ul a devenit un prilej de sărbătoare pentru americani. Se strâng în jurul unei mese, privesc meciul şi mănâncă junk-food. Pentru noi, cei din afara sferei de influenţă a fotbalului american, Superbowl-ul a devenit un prilej de a vedea reclame trăznite şi cele mai noi trailere ale blockbusterelor viitoare.

    Jason Bourne

    Independence Day: Resurgence

    Captain America: Civil War

    Deadpool

    The Jungle Book

    X-Men: Apocalypse

     

  • În vacanţă cu bunicul

    Comedia ”Bunicul dezlănţuit“ îl prezintă, din 5 februarie la cinema, pe Robert De Niro în rolul unui veteran lipsit de prejudecăţi şi hotărât să demonstreze că viaţa merită trăită din plin la orice vârstă.

    Filmul este distribuit de Freeman Entertainment. Jason Kelly (Zac Efron) se află la doar o săptămână distanţă de nunta cu fiica răsfăţată a şefului său, deci cu un pas mai aproape de visul de a deveni partener la firma de avocatură unde lucrează de mult. Abia târziu, tânărul va realiza că toate planurile îi sunt periclitate de bunicul guraliv, cu care pleacă în vacanţa de primăvară la Daytona.

    Între petreceri scandaloase, conflicte aprinse în bar şi o noapte de pomină de karaoke, bătrânul Dick (Robert De Niro) pare de neoprit, încearcând cele mai provocatoare experienţe şi făcând tot posibilul să-şi convingă nepotul să i se alăture.