BusinessMagazin

Category: Film

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Omul-furnică are şi sentimente – VIDEO

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: Dinozauri. Şi mai mulţi dinozauri

    Dacă vă plac dinozaurii (vinovat!), atunci Jurassic World: Fallen Kingdom o să fie pe gustul vostru.

    Interesant este că scenariştii au reuşit chiar să creeze câteva scene de-a dreptul dramatice, iar asta e ceva remarcabil în cadrul unei francize care s-a remarcat mai mult prin efecte speciale şi momente tensionate. Simplu spus, e un film care are de toate.

    Nu aş vrea să las impresia că Fallen Kingdom e vreo capodoperă cinematografică, nici vorbă de aşa ceva. E genul de blockbuster la care te duci pentru distracţie, nu pentru a descoperi vreun scenariu original sau roluri memorabile. Dacă aşteptările spectatorului sunt conforme cu realitatea, el va pleca extrem de mulţumit din sala de cinema.

    De menţionat că Jurassic World: Fallen Kingdom e prima producţie din serie regizată de un cineast european, spaniolul J.A. Bayona fiind destul de cunoscut pentru felul în care reuşeşte să aducă un plus de suspans filmelor sale. Finalul filmului e surprinzător şi pregăteşte, evident, cea de-a treia parte a noii trilogii. Pe scaunul de regizor se va întoarce Colin Trevorrow, cel care a semnat Jurassic World în 2015. Ambele filme au avut părţi bune şi părţi rele, aşa că nu pot spune dacă producătorii au ales cartea câştigătoare cu Trevorrow.

    Acţiunea din Fallen Kingdom începe la trei ani de la dezastrul de pe Isla Nublar, parcul fiind în prezent abandonat. Atunci când vulcanul de pe insulă începe să dea semne de activitate, mai multe grupuri cu interese diverse caută soluţii pentru a muta dinozaurii într-un loc sigur.

    Guvernul refuză să se implice, considerând iminenta erupţie ca fiind „un semn de la Dumnezeu”; singurii care par să aibă capacitatea de a salva creaturile pe cale de dispariţie sunt chiar cei din compania lui Hammond, omul care a început întreg procesul de resuscitare în filmul din 1993. De aici acţiunea se complică: fără a divulga prea multe, pot totuşi să vă spun că un rol important îl are Blue, velociraptorul simpatic care l-a salvat pe protagonist în filmul din 2015.

    În final, câte ceva despre Chris Pratt, cel care interpretează rolul principal: mi se pare fascinant cum Pratt a reuşit, în doar câţiva ani, să treacă de la un rol secundar în sitcomul Parks & Recreations la unul dintre cei mai bine plătiţi actori de la Hollywood. Americanul a devenit indispensabil în francize precum Guardians of the Galaxy sau Jurassic World, iar revistele din Statele Unite îl dau favorit pentru preluarea rolului Indiana Jones în franciza realizată de acelaşi Steven Spielberg. Nu ştiu în ce fel s-au aliniat stelele pentru Chris Pratt, dar mă bucur sincer că a ajuns aici, fiind unul dintre cei mai carismatici actori din noua generaţie.

    Nota: 7/10

  • O experienţă completă pentru cinefili

    Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă  de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.

    Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.

    Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.

    Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.

    E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.

    În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.

    Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.

    În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.

    Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.

  • Studiourile Marvel au rămas fără idei – VIDEO

    Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.

    Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.

    Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.

    Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.

    Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.

    Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.

    În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.

    NOTA: 6,5/10

     

  • Recenzie Justice League: E greu să copiezi modelul de succes al celor de la Marvel – VIDEO

    Mi-e greu să pricep ce au vrut să facă producătorii cu Justice League: să pregătească noi poveşti de origine, să creeze un sentiment de anticipare faţă de următorul Justice League sau să testeze cum ar reacţiona fanii lor la adunarea supereroilor. Poate o combinaţie din toate, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, când vrei să împuşti mai mulţi iepuri rămâi fără gloanţe.

    Ultima oară când a fost cap de afiş într-un film (Batman vs. Superman: Dawn of Justice), Superman părea să aibă o soartă pe care nimeni nu a luat-o în serios. Desigur că Superman nu a murit şi a revenit în prim-plan, dar nici măcar asta nu a salvat prea mult din film.

    Primul care sesizează pericolul e Batman, aşa că îşi asumă rolul de a strânge o echipă de supereroi. Ca să fie mai simplu de înţeles, imaginaţi-vă grupul Avengers cu o serie de schimbări: Batman în locul lui Iron Man, Superman în locul lui Thor, Aquaman în locul lui Hulk şi aşa mai departe. Comparaţia e uşor exagerată, dar şi filmul e la fel.

    Justice League aduce câteva modificări poveştii clasice, aşa cum ar fi introducerea unui Flash mai tânăr decât cei cu care eram obişnuiţi. Un lucru cel puţin ciudat, pe care l-a ”reperat“ un coleg, este modul în care Batman – deşi este evident că toată lumea îi ştie adevărata identitate – continuă să vorbească cu o voce modificată când îşi pune masca.

    Am spus-o săptămâna trecută şi simt nevoia să mă repet: filmele de acest gen nu mai aduc nimic nou. Chiar dacă nu sunt neapărat un fan al universului extins DC (numele oficial al francizei deţinute de Warner Bros.), am apreciat producţiile de calitate atunci când a fost cazul. Luaţi ca exemplu Wonder Woman, un film de o calitate mult superioară celorlalte încercări ale Warner Bros. Chiar dacă au trecut 57 de ani de când lumea a făcut cunoştinţă cu Justice League, creatorii nu par să fi găsit formula corectă pentru marele ecran.

    Regizorul Zack Snyder rămâne adeptul unei atmosfere întunecate, aşa cum a fost cazul în Dawn of Justice; desfăşurarea haotică a filmului şi scenele de luptă care nu au, regretabil, prea multă imaginaţie transformă Justice League într-o producţie cel mult mediocră.

    Viitorul francizei e pus în pericol şi de rezultatele financiare de până acum: în weekendul de lansare, Justice League a obţinut din bilete doar 93 de milioane de dolari, în condiţiile în care bugetul consolidat (ce include costurile cu marketingul şi lansarea pe DVD) trece uşor de 500 de milioane de dolari.

    E Justice League un film pentru fanii universului DC? Sigur. E Justice League un film bun? Nici pe departe.

    Nota: 6/10

  • Altă Lara, aceeaşi Croft

    Facem cunoştinţă cu o Lara Croft tânără, pasionată de arheologie, care nu e însă foarte sigură de cum va arăta viitorul ei. În urma unui incident cu autorităţile, ea ajunge în compania Anei Miller (Kristin Scott Thomas), cea care conduce compania pornită de tatăl Larei. Acesta lipseşte de ani buni, fiind dat dispărut în timp ce încerca să găsească mormântul pierdut al lui Himiko, o puternică regină din Japonia; Lara nu acceptă însă că tatăl său a murit şi pleacă în căutarea acestuia.
    Diferenţa majoră faţă de filmele ce o aveau ca protagonistă pe Angelina Jolie este că Roar Uthaug se concentrează mai mult pe defectele Larei, aşa cum ar fi statura ei, decât pe abilităţile ei ieşite din comun.
    Alegerea Aliciei Vikander pentru rolul Larei Croft e una corectă din punctul meu de vedere, pentru că franciza avea nevoie de o faţă nouă, care să nu fie încă asociată multor filme. Poate părea surprinzător ceea ce am scris, având în vedere că Vikander a câştigat deja un premiu Oscar pentru interpretarea sa din The Danish Girl; ea nu a fost însă imaginea vreunui blockbuster, preferând rolurile complexe în locul celor superficiale. A fost o decizie bună până acum, zic eu, şi sunt curios cum va evolua cariera ei după episodul Tomb Raider.
    Aici, Vikander îşi face treaba destul de bine, găsind echilibrul între agresivitate şi fragilitate. Nu e aceeaşi Lara Croft pe care spectatorii şi-o aminteau din filmele cu Jolie, iar asta e foarte bine; filmele care tratează originea personajelor trebuie să îţi prezinte omul de dinainte de erou, cel care ezită şi îşi pune semne de întrebare înainte de a se arunca în cine ştie ce aventură.
    Şi pentru că am vorbit la început la apetitul americanilor pentru relansarea unor filme de succes, anul acesta vă mai puteţi aştepta la versiuni noi ale unor poveşti vechi cu Peter Pan, Grinch, Corbul, The Grudge, Re-Animator, Robin Hood sau Sherlock Holmes.
    Revenind la Tomb Raider, am remarcat că multe scene spectaculoase din film seamănă extrem de mult cu cele folosite pentru a promova seria de jocuri Tomb Raider. Nu ştiu dacă e o întâmplare şi nu ştiu cât din acţiunea prezentată în joc se regăseşte şi în film, dar mi s-a părut o idee bună.
    Pe de altă parte, vorbim de un film bazat pe un joc, iar asta înseamnă că la un moment dat va trebui să renunţi la sentimentul de realism şi să le dai oamenilor spectacolul pentru care au plătit biletul de acces. Lara Croft trebuie să sară din avioane în flăcări şi să doboare, de una singură, câte 10-20 de adversari, altfel n-ar mai fi Lara Croft.
    O să concluzionez spunând că Tomb Raider e un film care va fi pe placul celor care urmăresc aventuri nerealiste, cu personaje care au puteri supranaturale şi cu întâmplări care pun la grea încercare logica. Pe scurt, ar trebui să aibă destul de mulţi fani.

    Nota: 7/10

  • Ready Player One – Cronică de film – VIDEO

    Filmul este un omagiu adus lungmetrajelor SF din anii 1980 şi prezintă povestea unui adolescent pasionat de jocuri pe calculator care se trezeşte captiv într-o lume virtulă ce provoacă dependenţă. Cu Tye Sheridan în rolul principal, cel al lui Wade Watts, filmul îi mai are în distribuţie pe Olivia Cooke, Ben Mendelsohn, TJ Miller şi Simon Pegg.

    Deşi Oasis este prezentat ca un loc în care limitele realităţii sunt date doar de limitele propriei imaginaţii, lucrurile nu stau chiar aşa. Ca în orice alt joc, cei care populează Oasis trebuie să câştige bani pentru a duce o viaţă bună şi pentru a-şi îndeplini visele virtuale.

    Pentru a câştiga ”marele premiu“, respectiv controlul asupra întregii lumi, jucătorii trebuie să îndeplinească mai multe sarcini trasate de inventatorul platformei, James Halliday. El ascunde o comoară undeva în Oasis, iar după ce moare, cel care va reuşi să rezolve puzzle-ul e cel care merită controlul absolut.

    Dincolo de faptul că e unul dintre cei mai buni regizori din istoria Hollywoodului, Spielberg e şi un adept al formulei ”unul pentru mine, unul pentru public“. Mai exact, el ştie când e cazul să realizeze un film de Oscar şi când un film pentru box-office: Ready Player One vine după Bridge of Spies, un film excepţional, aşa cum Schindler’s List a venit după Jurassic Park. E o reţetă care pare să împace pe toată lumea, mai ales în condiţiile în care filmele ”de buget“ ale lui Spielberg aduc încasări uriaşe.

    Săptămâna trecută, de altfel, el a devenit primul regizor ale cărui filme au depăşit pragul de încasări de 10 miliarde de dolari la nivel mondial. Dacă adăugăm şi filmele la care el a servit ca producător, cifra trece de 17 miliarde de dolari. |n cei 40 de ani de carieră, Steven Spielberg a regizat aproximativ 30 de filme pentru marele ecran, iar cele mai multe dintre ele au marcat istoria cinematografiei mondiale: Jaws (1975), Close Encounters of the Third Kind (1977), Raiders of the Lost Ark (1981), E.T. (1982) sau Saving Private Ryan (1998).

    Spielberg injectează un sentiment de nostalgie în numeroase scene, aducând în prim-plan elemente din cultura cinematografică a anilor ’80; o face însă cu măsură, păstrând ritmul alert care este, s-o recunoaştem, esenţial într-un film bazat pe efecte speciale, generate pe calculator.

    Ready Player One e un film decent şi care îşi va face treaba la box-office; nu e însă o producţie de care să îmi aduc aminte peste ani. Nu aduce nimic nou, dar îşi va distra spectatorii prin scenele spectaculoase, împânzite de efecte speciale. Cea mai bună parte, pentru mine, e că Spielberg se poate acum concentra asupra unui film care să fie apreciat la festivaluri şi nu în sălile de cinema.

    NOTA: 7/10

     

  • Cronică de film: Avengers: Infinity Wars – SPOILER FREE

    În Infinity Wars apar majoritatea eroilor prezentanţi până acum în filmele Marvel şi sunt gata să-l înfrunte pe marele Thanos care vrea să distrugă jumătate din univers, ucigând miliarde de oameni de pe mai multe planete. Fără să “dau prea multe din casă”, acestă poveste este una despre disparare, disperarea eroilor de a găsit o soluţie pentru a-l învinge pe Thanos.

    Eroii sunt “împărţiţi” în echipe, fiecare încercând să găsească o soluţie la această problemă. Acest lucru ajută filmul deoarece sunt atât de multe personaje, încât nici măcar nu ştii la cine să te uiţi. Astfel poţi să te concentrezi pe bucăţica fiecăruia.

    Filmul este lung (2 ore şi vreo 40 de minute), plin de acţiune, presărat cu momente tragice, dar şi cu cele amuzante (în stilul clasic Marvel) şi nu m-am plictisit urmărind acţiunea. Vorbind de momente tragi-comice, mi-aş fi dorit ca Marvel câteodată să mai atenueze acele glumiţe pentru a lăsa audienţa să se simtă pe deplin tragedia acelor momente.

    Mi-a plăcut şi faptul că antagonistul Thanos este scris bine, primeşte o umanitate neaşteptată, chiar dacă motivaţia din spatele acţiunilor sale este logică, dar la un nivel foarte simplist. 

    În opinia mea, Avengers: Infinity Wars este cel mai bun film cu super eroi din ograda Marvel, urmat îndeaproape de “Black Panther”. Sigur, acest film nu este perfect, dar fraţii Russo merită felicitaţi pentru abilitatea de a balansa toate aceste personaje iconice.

    În final, cel mai mult mi-a plăcut faptul că după acest film, eu nu ştiu în ce direcţie se va îndrepta franciza Marvel. Chiar nu ştiu ce vor face Kevin Feige şi regizorii, iar asta e al naibii de bine pentru un film într-un univers de benzi desenate unde de cele mai multe ori ghiceşti ce se va întâmpla de la o poştă. 

     

     

  • Cronică de film: The Alienist, un alt fel de Sherlock Holmes

    Bazat pe romanul de succes al lui Caleb Carr, The Alienist urmăreşte în primul rând ancheta unor crime, iar în al doilea rând dezvoltarea cartierelor rău-famate din New Yorkul sfârşitului de secol XIX.

    Povestea aminteşte în mod evident de aventurile lui Sherlock Holmes şi nu pare că scenariştii s-ar fi ferit de asemănări: personajul principal, doctorul Laszlo Kreizler, este un specialist în boli mintale. Alături de el îl regăsim pe John Moore, un grafician care lucrează pentru New York Times şi care împărtăşeşte chemarea doctorului către crime neelucidate. La expertiza celor doi apelează Theodore Roosevelt, şef al poliţiei din New York; conflicte apar între toate personajele, aşa cum se întâmplă şi în cărţile semnate de Arthur Conan Doyle, însă scopul celor implicaţi e întotdeauna acelaşi: găsirea celor responsabili de crime şi aducerea lor în faţa justiţiei.

    Atmosfera primelor episoade mi-a adus însă aminte de un alt serial recent, Taboo; stilul de a filma e oarecum similar, însă The Alienist se foloseşte mai mult de elemente istorice, concrete, şi mai puţin de unele supranaturale, aşa cum era cazul în serialul lui Tom Hardy.

    Nu pot să nu remarc distribuţia, care este excelent aleasă – Daniel Brühl, pe care l-aţi mai văzut în filme precum Goodbye, Lenin!, The Bourne Ultimatum sau Inglourious Basterds; Dakota Fanning, intrată în atenţia publicului în 2005, atunci când a interpretat rolul fiicei lui Tom Cruise în War of the Worlds, şi Luke Evans, pe care îl veţi recunoaşte din francizele The Hobbit şi Fast & Furious.

    Dacă ar trebui să încadrez serialul într-un anumit gen, aş spune că e o dramă istorică cu accente de thriller. The Alienist punctează la multe capitole şi sper că producătorii vor da undă verde pentru mai multe sezoane. E important de spus că ratingul serialului a crescut în Statele Unite de la episod la episod, ajungând până la aproape 2 milioane de spectatori.

    Ca termen de comparaţie, cel mai urmărit serial de televiziune din Statele Unite, The Walking Dead, e urmărit săptămânal de aproximativ 6 milioane de telespectatori. Dramele istorice par să fie tot mai apreciate în rândul spectatorilor, iar explicaţia e una cât se poate de simplă: bugetele mai mari permit o mai mare atenţie la detalii, iar asta se traduce într-o doză crescută de realism. The Alienist e un bun exemplu în acest sens, având un buget de 5 milioane de dolari pe episod.

    În concluzie, sunt foarte mulţi spectatori care vor găsi The Alienist pe placul lor, iar asta ar trebui să dea un semnal pozitiv caselor de producţie care se gândesc, încă, dacă se investească sau nu într-o astfel de poveste.

    NOTA: 8,5/10