BusinessMagazin

Category: Film

  • Cronică de film: I, Daniel Blake

    Pentru mai bine de 50 de ani, Ken Loach a realizat drame cu teme sociale, legate între ele printr-un element comun: lupta clasei muncitoare de a păstra demnitatea unei case, a unui loc de muncă sau a posibilităţii de a pune mâncare pe masă. Şi toate acestea în mijlocul unui sistem ostil, care-şi priveşte membrii ca principali vinovaţi pentru propria soartă.

    Cel mai recent film al său, intitulat I, Daniel Blake, nu face notă discordantă de la această orientare a regizorului; cu toate acestea, filmul are suficiente elemente noi care să reţină atenţia spectatorului până spre final. Pelicula portretizează o serie de oameni normali împinşi la limită de circumstanţe dincolo de controlul lor, ce vin ca urmare a unui sistem de guvernare puternic birocratizat şi care pare să aibă ca singur scop acela de a-i demoraliza.

    Începutul poveştii este oarecum amuzant, prezentat prin intermediul unui dialog între personajul principal şi un funcţionar din zona asigurărilor de sănătate. După ce Daniel (Dave Johns) răspunde la o serie de întrebări ilogice, el primeşte în cele din urmă verdictul că este apt de muncă. De aici porneşte călătoria sa în căutarea unui loc de muncă, care se va dovedi ceva aproape imposibil.

    În urmă cu doi ani, Ken Loach a regizat Jimmy’s Hall, un film care a adus pe marele ecran, cu exactitate, atmosfera de acum mai bine de 80 de ani. Întrebat dacă există vreo legătură între Irlanda anilor ’20 şi Irlanda de astăzi, Loach a răspuns simplu: „Cred că lupta este, până la urmă, aceeaşi“. Mai exact, Jimmy’s Hall este un film care spune povestea unei mici comunităţi din Irlanda anilor 1920. Personajul principal este Jimmy Gralton, un lider comunist care după zece ani de exil în America se întoarce în locul unde a crescut pentru a trăi o viaţă liniştită. Atunci când Gralton vrea să redeschidă un salon de dans, el atrage critici din partea bisericii şi devine centrul a numeroase controverse. Deşi tema este fundamental diferită, asemănările cu I, Daniel Blake sunt evidente.

    Replicile rostite de-a lungul filmului ar fi suficiente pentru a umple câteva pliante, dacă nu chiar un întreg document-manifest. Situaţia în care se regăsesc protagoniştii atinge teme precum gentrificarea, creşterea astronomică a preţului la case în Marea Britanie sau situaţia politică din regat.

    În concluzie, filmul semnat de Ken Loach este unul de calitate, ce prezintă limita de jos la care pot ajunge oamenii atunci când se lasă în grija autorităţilor. Juriul de la Cannes a fost de aceeaşi părere: Ken Loach este acum deţinător a două trofee Palme d’Or.

    NOTA: 8,5/10

  • Cronică de film: Silence

    Pentru marele regizor, Silence nu reprezintă doar un alt film, ci este un proiect drag pe care voia să-l realizeze încă din 1989. Filmul este bazat pe cartea cu acelaşi nume a lui Shusaku Endo ce a fost publicată în 1966 şi spune povestea a doi preoţi din secolul al XVII-lea care călătoresc în Japonia pentru a răspândi creştinismul şi pentru a-şi localiza mentorul. Cei doi, interpretaţi de Andrew Garfield – proaspăt nominalizat la premiul Oscar pentru rolul din Hacksaw Ridge – şi Adam Driver, trec prin tot felul de peripeţii de-a lungul călătoriei lor şi se lovesc de prejudecăţile lumii budiste.

    Scorsese a citit cartea în 1989 şi imediat a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea poveştii. Chiar şi în timpul filmărilor pentru The Aviator, The Departed, Shutter Island sau Hugo, Scorsese s-a gândit la acest film. După filmul The Wolf of Wall Street, a decis că este timpul să se apuce de treabă.

    A ţinut atât de mult să facă acest film, încât nici nu a luat bani pentru regizare, iar Adam Driver, Andrew Garfield sau Liam Neeson au fost plătiţi la nivelul stabilit de Screen Actors Guild sau chiar mai puţin. Producţia filmului a durat opt luni şi a costat 47 de milioane de dolari, iar la realizarea filmului au participat nu mai puţin de 750 de oameni. Adam Driver a slăbit 22,5 kg pentru acest rol de-a lungul a patru luni şi jumătate. „După ce a terminat filmările, Driver a început să mănânce un mic dejun triplu”, a spus Scorsese într-un interviu pentru New York Times Magazine.

    Filmul este atipic pentru Scorsese, regizorul fiind mai degrabă cunoscut pentru poveştile cu gangsteri sau pentru răsturnările de situaţie; Silence este cu totul alt gen de peliculă, cu o desfăşurare lentă a acţiunii şi o perspectivă sumbră asupra tradiţiilor din acea perioadă.

    Martin Scorsese jonglează în prezent cu mai multe proiecte diferite în acelaşi timp, printre care un film biografic despre Frank Sinatra, un film biografic despre Evel Knievel şi drama The Irishman cu Robert De Niro şi Al Pacino. Totuşi, următoarea prioritate pare să fie o adaptare a romanului din 2003 semnat Erik Larson, intitulat The Devil in the White City, cu Leonardo DiCaprio în rol principal. Romanul împleteşte adevărata poveste a Târgului şi Expoziţiei Mondiale din Chicago, în 1893, şi povestea criminalului în serie viclean care a folosit prilejul oferit de târg pentru a-şi atrage victimele în cursă. DiCaprio va juca rolul criminalului în serie, dr. H. H. Holmes, un medic carismatic şi criminal în serie, care a ucis aproximativ 200 de oameni, potrivit relatărilor.

    Revenind la Silence, filmul nu va fi pe placul tuturor; este o poveste complexă, ce abundă de simbolistică şi care necesită o anumită stare de spirit pentru a te bucura din plin de experienţă. Nu pot însă nega meritele lui Martin Scorsese, un regizor care parcă nu poate să dea greş.

    Notă: 7,5/10

     

  • Cronică TV: Taboo cu un Tom Hardy nervos şi cu o pălărie mare

    În Taboo, actorul britanic joacă rolul lui James Keziah Delaney, „un om nervos cu o pălărie mare”, după cum îl descriu cei de la Entertainment Weekly. Trecând de prima impresie, aflăm că personajul este unul mult mai complex de atât, care ascunde secrete întunecate şi îşi maschează bine intenţiile.

    Delaney, dispărut timp de 10 ani în Africa, se întoarce acasă atunci când tatăl său moare în mod misterios. El revine pentru a reconstrui compania tatălui său şi pentru a o transforma într-un imperiu în domeniul transporturilor. Pentru a face acest lucru, Delaney se foloseşte de o bucată de teren deţinută în Statele Unite; respectivul teren, devenit „poartă de acces” către Lumea Nouă, este biletul său către prosperitate. De aici povestea se complică, iar Delaney intră în război atât cu guvernul britanic, cât şi cu diverse companii care vor să transporte produse către cele două Americi.

    Hardy nu este străin de rolurile de televiziune: el a mai interpretat partitura unui gangster evreu în serialul britanic Peaky Blinders, care s-a bucurat de un succes moderat. Taboo este însă o producţie de cu totul alte dimensiuni, cu un buget de peste 11 milioane de euro – impresionant, având în vedere că vorbim de o miniserie cu doar opt episoade. Şi dacă tot am ajuns la buget, e important de spus că Hardy, servind ca scenarist, producător şi actor principal, a pierdut peste 2 milioane de euro în acest proiect. Motivul pentru care Taboo nu s-a bucurat (încă) de prea mult succes este, cred, povestea destul de complicată. Şi nu doar faptul că este complicată reprezintă o problemă; comentariul unui telespectator pe site‑ul IMDB este relevant în acest sens: „Am urmărit primele trei episoade din Taboo şi încerc să-mi dau seama despre ce este vorba”. Nu cred că persoana în cauză a urmărit totuşi cu foarte mare atenţie cele trei episoade, dar firul narativ este într-adevăr destul de alambicat.

    Numărul celor care au urmărit serialul în Marea Britanie a scăzut săptămână de săptămână, atingând un minim de 3,9 milioane în timpul celui de-al treilea episod. Surse din BBC spun că Hardy va reuşi totuşi să îşi recupereze investiţia în timp, după ce serialul va ajunge pe DVD şi la serviciile de streaming. Difuzat iniţial în Statele Unite şi Marea Britanie, Taboo a fost recent cumpărat de televiziuni din Spania, Portugalia şi Rusia.

    Din punct de vedere tehnic, serialul este impecabil realizat; atmosfera este sumbră şi extrem de violentă, iar personajele propuse completează excelent firul acţiunii. Este un serial pe care îl recomand nu doar pentru interpretarea lui Tom Hardy, ci şi pentru că este genul de dramă istorică pe care o întâlnim destul de rar în peisajul TV de astăzi.

  • Cronică de film: Nocturnal Animals

    Principala problemă pe care filmele de azi o au este incapacitatea de a crea o legătură între cei de pe marele ecran şi cei din sală; personajele sunt rareori suficient de bine conturate pentru a trezi orice fel de sentiment. Nocturnal Animals trece cu bine de acest obstacol, şi cred că asta se datorează mai ales modului în care este spusă povestea.

    E oarecum dificil să vorbeşti despre film fără a dezvălui prea multe detalii, dar sunt câteva elemente ce trebuie discutate. În primul rând, interpretarea foarte bună a actriţei Amy Adams, care se găseşte în postura de a fi cap de afiş pentru două filme cu pretenţii la Oscar: Arrival şi Nocturnal Animals. Cu toate acestea, în mod bizar, Academia a ignorat-o în ceea ce priveşte nominalizările.

    Este de lăudat şi interpretarea lui Jake Gylenhaal, deşi asta nu ar mai trebui să surprindă pe nimeni; rolurile lui au fost dintre cele mai diverse, iar faptul că are la activ o singură nominalizare la Oscar este o altă nedreptate. Michael Shannon face unul dintre cele mai bune roluri ale sale şi este favorit, din punctul meu de vedere, la câştigarea Oscarului pentru rol secundar – este şi singura nominalizare primită de Nocturnal Animals.

    Vedeta peliculei este însă Tom Ford: creatorul de modă devenit regizor semnează cel de-al doilea film al său, confirmând astfel recenziile bune primite de pelicula A Single Man. Ford, care a semnat şi scenariul, reuşeşte să ducă spectatorul într-o zonă ambiguă, în care lucrurile nu sunt de multe ori ceea ce par. De remarcat una dintre scenele de început, o confruntare metaforică între viaţa liniştită de familie şi evenimentele neprevăzute ce o pot transforma într-o experienţă de coşmar. Bine regizat, şi insist pe acest aspect, momentul creează o tensiune pe care rareori am întâlnit-o într-un film.

    Separarea celor două planuri de acţiune, unul real şi unul fictiv, îl ajută pe Ford să exploreze ideea de răzbunare fără a produce efecte ireversibile. În acelaşi timp, el sugerează spectatorului cât de departe poate duce o alegere greşită luată într‑un anumit moment al vieţii. În fine, şi poate acesta este cel mai important aspect, regizorul lansează ideea că procesul creativ este mult mai incisiv atunci când vine ca urmare a unei experienţe negative.

    Poate veţi crede, citind cele de mai sus, că Nocturnal Animals e un film ce invită la contemplare şi unul lipsit de dinamism; nimic mai fals. Alternarea dintre realitate şi ficţiune este exact cea care creează suspansul.

    Nu înţeleg de ce Nocturnal Animals a primit o singură nominalizare la Oscar, pentru că montajul video şi cel de sunet sunt printre cele mai bune pe care le-am văzut în ultimul an. Nu cred că montajul din Hell or High Water a fost mai bun sau că sunetul a fost mai bine pus în valoare în cazul filmului Sully; sigur, am învăţat de-a lungul anilor că gusturile Academiei nu se discută.

    În concluzie, Nocturnal Animals e un film peste medie, care îmi dă speranţe mai ales în ceea ce priveşte noua carieră aleasă de Tom Ford.

    Nota: 8/10

     

  • Cine va lua acasă premiile Oscar?

    Cine va ieşi învingător anul acesta şi cine va mai aştepta pentru o statuetă de aur? Să vorbim, în primul rând, de nominalizări. La La Land conduce detaşat la acest capitol, cu 14 nominalizări; doar două filme în istorie au mai primit atât de multe, respectiv Titanic şi All About Eve. Urmează apoi Moonlight şi Arrival, cu câte opt nominalizări, în vreme ce Lion, Manchester by the Sea şi Hacksaw Ridge au fost nominalizate la şase categorii.

    Musicalul semnat de Damien Chazelle pleacă aşadar cu prima şansă, şi aş spune că pe bună dreptate. Am mai vorbit despre La La Land şi am făcut-o la superlativ; nu o să reiau toată argumentaţia, dar mă voi rezuma la a spune că La La Land face exact ce trebuie un film să facă: timp de două ore, te poartă într-o altă realitate.

    La premiul Oscar pentru cel mai bun film, nominalizate mai sunt – în afară de peliculele de mai sus – Fences, Hidden Figures şi Hell or High Water. Aici nu cred că există dubii: producătorii lui La La Land vor pleca acasă cu premiul. La fel şi în cazul premiului pentru regie, deşi Damien Chazelle are concurenţă puternică în Barry Jenkins (Moonlight), Denis Villeneuve (Arrival), Kenneth Lonergan (Manchester by the Sea) şi Mel Gibson (Hacksaw Ridge).

    Ajungem la premiile pentru actorie, unde lucrurile par a fi ceva mai încurcate. Dacă pentru rol feminin principal Emma Stone este favorită clară, graţie interpretării din La La Land, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre partenerul ei din film, Ryan Gosling. Chiar dacă a câştigat recent Globul de Aur pentru rolul său, Academia Americană de Film l-ar putea prefera pe Casey Affleck (Manchester by the Sea) pentru  actor în rol principal. La actriţă într-un rol secundar, Viola Davis are cele mai mari şanse de a câştiga pentru prestaţia din Fences. Cea mai apropiată cursă pare a fi cea pentru actor în rol secundar, acolo unde Mahershala Ali (Moonlight) şi Dev Patel (Lion) şi-au împărţit până acum celelalte premii. Aş merge totuşi pe mâna lui Ali, gândindu-mă că Academia nu a uitat încă de #oscarssowhite.

    La scenariu adaptat, lupta se dă tot între Moonlight şi Lion, iar rezultatul cred că va fi unul asemănător. Cât despre scenariu original, aceasta este categoria unde am putea avea parte de o surpriză. La La Land ar putea pierde premiul în favoarea lui Manchester by the Sea sau, de ce nu, The Lobster. Greu de spus cine va câştiga, dar eu merg pe mâna celei de-a doua pelicule.

    Mai sunt câteva categorii importante, precum cinematografie sau montaj, unde tot La La Land este favorit. Inutil să menţionez că muzica din La La Land, semnată de Justin Horowitz, va câştiga probabil toate premiile puse în joc – cea mai bună coloană sonoră, cel mai bun cântec sau cel mai bun mixaj de sunet.

    În ceea ce priveşte efectele vizuale, eu voi paria pe Rogue One: A Star Wars Story, deşi şansele sunt împărţite.

    Premiile Oscar se decernează pe 26 februarie şi vor fi transmise în direct în România în aceeaşi noapte, începând cu ora 2 dimineaţa.

  • Film: Bătăuşi la catedră

    În ultima zi de şcoală, timidul profesor de engleză Andy Campbell (Charlie Day) încearcă să nu-şi piardă calmul din cauza farselor deplasate pe care le fac absolvenţii, a tăierilor de bugete care îi pun în pericol slujba şi a managementului ineficient. Lucrurile se înrăutăţesc însă atunci când intră în conflict cu cel mai dur şi fioros coleg, Ron Strickland (Ice Cube), care îl provoacă la duel după ore. Vestea confruntării celor doi profesori se răspândeşte rapid şi ajunge să devină exact soluţia de care liceul avea nevoie.

    O producţie Warner Bros. Pictures, comedia ”Hai să ne batem“ are premiera în cinematografe din 24 februarie.

  • Cronică de film: The Founder

    În vreme ce ţara trece printr‑un boom postrăzboi, în Illinois omul de afaceri Ray Kroc încearcă să-şi câştige existenţa drept comis-voiajor pentru firma Prince Castle Sales, al cărei produs principal este multimixerul, o maşină de preparat milkshake-uri din popularele restaurante drive-in de care s-au bucurat americanii în perioada de după război.

    Impresionat de sistemul rapid de preparare a mâncării de la un stand cu hamburgeri din San Bernardino, dar şi de mulţimea pe care o atrăgea, Kroc a întrezărit imediat un imens potenţial de francizare. El a găsit o modalitate de a ajunge într-o poziţie în care să poată obţine compania de la fraţii McDonald, creând un imperiu de miliarde de dolari. Şi aşa s-a născut McDonald’s.

    În primă fază, fraţii McDonald îl angajează pe Ray Kroc ca agent de francizare. După ce a văzut designul unic al Arcadelor Aurii – devenite simbolul absolut a brandului –, Kroc a insistat ca fiecare locaţie a restaurantelor să păstreze acest element special, ca o aură strălucitoare, care atrăgea atenţia trecătorilor. Arcadele aurii arătau ca un far Pop Art şi au devenit foarte repede un simbol omniprezent, uşor de recunoscut de către oameni, la fel ca sticlele de Coca-Cola. Ray Kroc deschide iniţial 13 restaurante în Chicago, dar şi în apropierea oraşului, având planuri mari de expansiune în toată ţara. După ani de trudă, lucrurile încep în sfârşit să meargă mai bine pentru Kroc. Însă, deşi operaţiunile de francizare sunt un succes, Ray Kroc se află sub o mare presiune financiară din cauza sumei mici de bani care îi revine. Devine nerăbdător, iar ritmul lent de expansiune şi restricţiile fraţilor McDonald îl frustrează. El are o viziune de dominaţie globală pentru McDonald’s şi nu vrea ca fondatorii să îl încetinească.

    Actorii care i-au portretizat pe angajaţii din bucătăria McDonald’s au repetat cu coregrafa filmului, Kiki Ely, pentru a crea ceva ce ea a numit „baletul burgerilor”. Coregrafa a folosit o serie de semnale audio pentru a-i ajuta pe actori să rămână sincronizaţi, în timp ce navigau prin procesul de preparare a mâncării inventat de fraţii McDonald.

    În film mai apar Laura Dern în rolul lui Ethel, prima soţie lui Ray Kroc, şi Linda Cardellini în rolul lui Joan Smith, soţia unuia dintre francizorii săi, care mai târziu se căsătoreşte cu antreprenorul.

    The Founder este regizat de John Lee Hancock (Saving Mr. Banks, The Blind Side) şi este bazat pe un scenariu original al lui Robert Siegel (The Wrestler).

    Notă: 7/10

     

  • Cine va lua acasă premiile Oscar?

    Cine va ieşi învingător anul acesta şi cine va mai aştepta pentru o statuetă de aur? Să vorbim, în primul rând, de nominalizări. La La Land conduce detaşat la acest capitol, cu 14 nominalizări; doar două filme în istorie au mai primit atât de multe, respectiv Titanic şi All About Eve. Urmează apoi Moonlight şi Arrival, cu câte opt nominalizări, în vreme ce Lion, Manchester by the Sea şi Hacksaw Ridge au fost nominalizate la şase categorii.

    Musicalul semnat de Damien Chazelle pleacă aşadar cu prima şansă, şi aş spune că pe bună dreptate. Am mai vorbit despre La La Land şi am făcut-o la superlativ; nu o să reiau toată argumentaţia, dar mă voi rezuma la a spune că La La Land face exact ce trebuie un film să facă: timp de două ore, te poartă într-o altă realitate.

    La premiul Oscar pentru cel mai bun film, nominalizate mai sunt – în afară de peliculele de mai sus – Fences, Hidden Figures şi Hell or High Water. Aici nu cred că există dubii: producătorii lui La La Land vor pleca acasă cu premiul. La fel şi în cazul premiului pentru regie, deşi Damien Chazelle are concurenţă puternică în Barry Jenkins (Moonlight), Denis Villeneuve (Arrival), Kenneth Lonergan (Manchester by the Sea) şi Mel Gibson (Hacksaw Ridge).

    Ajungem la premiile pentru actorie, unde lucrurile par a fi ceva mai încurcate. Dacă pentru rol feminin principal Emma Stone este favorită clară, graţie interpretării din La La Land, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre partenerul ei din film, Ryan Gosling. Chiar dacă a câştigat recent Globul de Aur pentru rolul său, Academia Americană de Film l-ar putea prefera pe Casey Affleck (Manchester by the Sea) pentru  actor în rol principal. La actriţă într-un rol secundar, Viola Davis are cele mai mari şanse de a câştiga pentru prestaţia din Fences. Cea mai apropiată cursă pare a fi cea pentru actor în rol secundar, acolo unde Mahershala Ali (Moonlight) şi Dev Patel (Lion) şi-au împărţit până acum celelalte premii. Aş merge totuşi pe mâna lui Ali, gândindu-mă că Academia nu a uitat încă de #oscarssowhite.

    La scenariu adaptat, lupta se dă tot între Moonlight şi Lion, iar rezultatul cred că va fi unul asemănător. Cât despre scenariu original, aceasta este categoria unde am putea avea parte de o surpriză. La La Land ar putea pierde premiul în favoarea lui Manchester by the Sea sau, de ce nu, The Lobster. Greu de spus cine va câştiga, dar eu merg pe mâna celei de-a doua pelicule.

    Mai sunt câteva categorii importante, precum cinematografie sau montaj, unde tot La La Land este favorit. Inutil să menţionez că muzica din La La Land, semnată de Justin Horowitz, va câştiga probabil toate premiile puse în joc – cea mai bună coloană sonoră, cel mai bun cântec sau cel mai bun mixaj de sunet.

    În ceea ce priveşte efectele vizuale, eu voi paria pe Rogue One: A Star Wars Story, deşi şansele sunt împărţite.

    Premiile Oscar se decernează pe 26 februarie şi vor fi transmise în direct în România în aceeaşi noapte, începând cu ora 2 dimineaţa.

  • Cronică de film: Hacksaw Ridge

    Filmul suferă de o problemă pe care am mai întâlnit-o la American Sniper: scoate prea mult în evidenţă patriotismul american şi prezintă cealaltă parte, în acest caz japonezii, într-o lumină exagerat de proastă. Tot filmul este de fapt construit în jurul ideii că americanii, în încercarea de a salva lumea, s-au lovit de răul suprem.

    Nu vreau să exclud meritele regizorului Mel Gibson, care redă bine atmosfera întunecată a acelor momente; este însă evidentă dorinţa lui de a şoca, de a duce imaginile într-o zonă care poate deranja spectatorul. Mă refer la scenele extrem de explicite, grafice, de care cel care vizionează filmul ar fi trebuit poate scutit. Gibson nu este străin excesului de violenţă în filme, un exemplu grăitor în acest sens fiind The Passion of Christ (Patimile lui Hristos).

    Cele şase nominalizări primite de Hacksaw Ridge vin oarecum surprinzător dacă luăm în calcul neînţelegerile dintre Mel Gibson şi reprezentanţii Academiei Americane de Film. Să nu uităm însă că actorul american a primit deja un premiu Oscar pentru regie în 1996, pentru munca depusă la Braveheart.

    Andrew Garfield se apropie de maturitatea actoricească, dar nu a ajuns încă acolo. El duce cu bine la capăt rolul soldatului Doss, dar nu mi se pare, sincer, un rol care să comande nominalizarea primită de Garfield la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal. Aici e vorba de subiectivism, desigur, şi mai ales de performanţele altor actori de-a lungul ultimelor 12 luni. Mai multe pe acest subiect în ediţiile următoare.

    Ca imagine, Hacksaw Ridge merită aplaudat; la fel şi în cazul montajului. Scenariul este însă cel care scârţâie. Explic: prima parte a filmului pare axată pe povestea unui tânăr care vrea să îşi servească ţara fără a renunţa la principiile sale. Nimic rău în asta, doar că pelicula ia apoi o direcţie mult mai violentă, întunecată, care culminează cu actele de eroism ale lui Desmond Doss. La prima vizionare, pare că Gibson nu a ştiut ce anume vrea să scoată în evidenţă. Din cauză că punctul culminant al filmului este aproape de final, povestea pare oarecum grăbită; regizorul pregăteşte cu răbdare scenele dramatice de război – excelente de altfel – dar nu dă un final pe măsură întregii poveşti.

    În concluzie, Hacksaw Ridge este o dramă de război şi trebuie tratat ca atare. Gibson a reuşit să reproducă cruzimea şi violenţa scenelor de luptă, exagerând pe alocuri, iar interpretarea lui Andrew Garfield este una de calitate. Problema stă în mesajele pe care filmul vrea să le transmită, potrivite cred doar pentru publicul american.

    Notă: 7.5/10

     

  • Cronică de film: Saroo – drumul spre casă

    Saroo, în vârstă de 5 ani, se rătăceşte de fratele său şi ajunge într-un tren care-l poartă de-a lungul Indiei la mii de kilometri depărtare de casă şi de familie. El trebuie să înveţe să supravieţuiască singur în Calcutta, înainte de a fi adoptat de către un cuplu australian. 25 de ani mai târziu, înarmat cu frânturi de amintiri şi revoluţionara tehnologie Google Earth, el porneşte în căutarea familiei pierdute, încercând să regăsească drumul spre casă.

    La prima vedere pare un scenariu oarecum comercial, dar pe măsură ce filmul avansează ne întâlnim cu unele situaţii ce par oarecum familiare: cine nu s-a încurcat folosind Google Maps sau Earth?

    Producătorii şi regizorul Garth Davis au petrecut perioade considerabile de timp cu Saroo şi părinţii săi australieni, pregătind filmul. Saroo i-a povestit regizorului despre un fluture care i-a apărut în faţă de fiecare dată când era în pericol în viaţa sa, spre exemplu când era pe străzile din Calcutta.

    Există simboluri şi motive pe parcursul întregului film, de pildă marea şi fluturii. „În mare parte din film, ceea nu este rostit e interesant. Dar cum transpun acest lucru dincolo de camera de filmat? Astfel, în cea de-a doua parte din film – când Saroo ajunge în Hobart, Australia – am decis să folosesc marea drept un element. Tasmania este o insulă, iar Hobart se află lângă un port mare şi un râu. Personajele noastre locuiesc toate lângă apă, ceea ce e complet diferit de locul de unde vine Saroo în India, care reprezintă o lume înconjurată de uscat. Există ceva feminin în legătură cu marea, un ceva prin care oceanul ne conectează pe toţi”, spune Garth Davis.

    Primele şase săptămâni de filmare au avut loc în India – în Calcutta, Bengal şi în statul central Madya Pradesh – cu actori indieni profesionişti în rolurile cheie. Printre ei se numără şi unii dintre cei mai cunoscuţi actori din India, cum ar fi Nawazuddin Siddiqui, Priyanka Bose, Tannishtha Chatterjee şi Deepti Naval, fiecare fiind recunoscut pentru munca sa pe scena cinematografiei indiene.

    O întâmplare amuzantă: auzind de rolul vital pe care Google Earth l-a avut în căutarea lui, compania l-a invitat pe Saroo să vorbească despre experienţa sa în cadrul unei conferinţe internaţionale, unde tânărul l-a întâlnit şi pe Eric Schmidt, directorul companiei. Cei de la Google l-au asistat pe producător în timpul filmărilor, pentru a se asigura că scenele în care Saroo îşi caută casa din India folosind Google Earth sunt cât mai autentice.

    Saroo: Drumul spre casă a fost produs cu un buget mic, de doar 12 milioane de dolari; nici aşteptările de box-office nu sunt, desigur, foarte mari. În rândul criticilor, filmul s-a bucurat însă de destul de mult succes: Dev Patel a fost nominalizat la premiul Oscar şi la Globurile de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar, în vreme ce pelicula a primit alte cinci nominalizări la premiile Academiei Americane de Film, inclusiv pentru cel mai bun film.

    Notă: 8/10