BusinessMagazin

Category: Film

  • De ce acest om a fost plătit cu 80 milioane de dolari că să nu facă nimic

    Însă pentru ultimele două filme nu a lucrat nici măcar un minut şi cu toate astea a primit 80 de milioane de dolari, scrie The Hollywood Reporter.

    De fapt, nici măcar nu a fost lăsat să fie prezent la filmările pentru “Man of Steel” deoarece Christopher Nolan a interzis acest lucru.

    “Am dreptul la 7,5% din încasări. Împreună cele două filme au făcut mai mult de un miliard de dolari”, a mărturisit Peters într-un interviu pentru The Hollywood Reporter.

    Cum a ajuns Peters să obţină această sumă?

    În anii 90, după ce a participat la realizarea filmelor “Batman” şi “Batman Returns”, a încercat să producă un film numit “Superman Lives” pentru care Nicolas Cage trebuia să interpreteze rolul principal, iar Tim Burton trebuia să regizeze. Scenariul a fost scris de către Kevin Smith care a mărturisit că Peters a insistat ca Superman să nu zboare în film şi să se bată cu paianjen uriaş. Filmul nu s-a realizat niciodată, dar John Peters a obţinut un procent din veniturile următoarelor filme din seria Superman.

  • Cronică de film: King Arthur: Legend of the Sword

    Lansat în peste 3.700 de cinematografe din Statele Unite, King Arthur: Legend of the Sword a generat venituri de doar 14,7 milioane de dolari – mult sub cele mai pesimiste aşteptări. Estimările celor din presa de specialitate arătau 23-25 de milioane în primul weekend, dar nici acele cifre nu erau prea bune, luând în calcul câţi bani s-au cheltuit pe film. Mai mult, pelicula a primit un rating B+ de la CinemaScore, iar pe site-ul de specialitate Rotten Tomatoes se ”bucură“ de un scor de 27%. Adică mai puţin de o treime din review-uri sunt favorabile.

    Ca orice prim film al unei francize, King Arthur: Legend of the Sword vorbeşte despre originile personajelor. Astfel, povestea începe atunci când Regele Uther Pendragon (Eric Bana) şi soţia sa sunt ucişi de un frate mai tânăr al regelui, Vortigern, interpretat de Jude Law. Pentru a putea duce complotul la capăt, acesta îşi oferise anterior sufletul forţelor întunecate, conduse de vrăjitorul Mordred. Copilul regelui Uther este pus într-o coş de lemn şi lăsat să plutească până ce ajunge să fie salvat de câteva prostituate şi crescut, apoi, în zona Londinium. Şi tot aşa mai departe.

    Lucrând pe baza scenariului simplist pe care l-a scris alături de Joby Harold şi Lionel Wigram, Guy Ritchie preferă să se concentreze pe elementele de suprafaţă şi nu pe cele mai profunde, care sunt necesare pentru a crea o legătură emoţională între personaje şi spectatori. Regizorul ne oferă din plin scene de acţiune, lupte cu săbiile şi tot felul de alte dueluri explozive. Totuşi, cred că spectatorii au mai multe şanse să înveţe stilul de luptă al fiecărui personaj decât să afle ceva legat de istoricul său. Iar asta e o mare problemă, mai ales în cazul unui film de origini.

    Aş vrea să pot scrie mai multe lucruri bune despre structura filmului, dar trebuie să mai menţionez o problemă: producătorii au încercat să includă cât mai multe elemente ale poveştii, iar asta a dus, inevitabil, la grăbirea acţiunii. Spre exemplu, veţi vedea scene de luptă care încep, aproape stupid, cu o replică de genul ”Let’s play“; nu ştiu câte dueluri începeau cu invitaţii de genul ăsta, dar nu cred totuşi că erau foarte multe. Nu e genul de film în care personajele să aibă discuţii, pentru că pur şi simplu nu e timp pentru aşa ceva. Nici tehnica folosită nu a ajutat prea mult în sensul ăsta: Ritchie a folosit cadre scurte, de 2-3 secunde, care dau într-adevăr o doză mai mare de energie, dar elimină complet creşterea graduală a tensiunii.

    În ceea ce priveşte distribuţia, Charlie Hunnam face o treabă decentă în rolul principal. Problema sa este că personajul trece prea repede de la modul eroului pe care toată lumea îl iubeşte la cel al liderului arogant şi fără scrupule. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Jude Law, care schimbă ”personalităţile“ puţin cam des, cel puţin pentru gustul meu.

    Per total, King Arthur: Legend of the Sword e un film bunicel, dar deloc memorabil. Oarecum surprinzător, venind de la omul care ne-a adus Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi Snatch. Aştept, pe viitor, ceva mult mai bun de la Guy Ritchie.

  • De ce acest om a fost plătit cu 80 milioane de dolari că să nu facă nimic

    John Peters nu este un nume foarte cunoscut publicului larg, însă le spune ceva oamenilor de la Hollywood. Peters a începutca frizer, iar acum este producător de filme şi are la activ pelicule precum Caddyshack, Batman, Superman Returns sau Man of Steel. Însă pentru ultimele două filme nu a lucrat nici măcar un minut şi cu toate astea a primit 80 de milioane de dolari, scrie The Hollywood Reporter.

    De fapt, nici măcar nu a fost lăsat să fie prezent la filmările pentru “Man of Steel” deoarece Christopher Nolan a interzis acest lucru.

    “Am dreptul la 7,5% din încasări. Împreună cele două filme au făcut mai mult de un miliard de dolari”, a mărturisit Peters într-un interviu pentru The Hollywood Reporter.

    Cum a ajuns Peters să obţină această sumă?

    În anii 90, după ce a participat la realizarea filmelor “Batman” şi “Batman Returns”, a încercat să producă un film numit “Superman Lives” pentru care Nicolas Cage trebuia să interpreteze rolul principal, iar Tim Burton trebuia să regizeze. Scenariul a fost scris de către Kevin Smith care a mărturisit că Peters a insistat ca Superman să nu zboare în film şi să se bată cu paianjen uriaş. Filmul nu s-a realizat niciodată, dar John Peters a obţinut un procent din veniturile următoarelor filme din seria Superman.

  • Cronică de film: Piraţii din Caraibe – Răzbunarea lui Salazar

    Important de spus, încă de la început, acesta este cel mai bun film din serie apărut după producţia din 2003, Blestemul Perlei Negre. Filmul are cam tot ce te-ai fi aşteptat să aibă: aventuri, glume şi efecte speciale. Prea multe efecte speciale, aş zice, şi ajungem astfel şi la prima problemă pe care am sesizat-o.

    Anterioarele filme ale francizei, inclusiv cele care nu s-au bucurat de prea mult succes în rândul fanilor, s-au sprijinit mai ales pe carisma lui Johnny Depp; interpretarea sa excelentă i-a adus chiar şi o nominalizare la Oscar în 2004. Dar pe măsură ce seria a avansat, umorul lui Depp a început, uşor-uşor, să dispară. În Răzbunarea lui Salazar, actorul mi-a lăsat impresia că s-a săturat de rolul de pirat; poate şi scenariul a fost de vină, prezentându-l pe Sparrow mai mereu ”sub influenţa alcoolului“.

    Nu îmi dau seama dacă noile personaje introduse de producători pot ţine în spate greutatea seriei, pentru că mai toată lumea pune un semn de egalitate între Piraţii din Caraibe şi Johnny Depp. Sau poate că producătorii vor mai apela o dată la el; doar timpul ne va spune. Cert este că Jack Sparrow nu mai e piratul amuzant şi fermecător de acum 14 ani.
    În aceeaşi măsură, nu pot însă să nu remarc interpretarea excepţională a lui Javier Bardem; din punctul meu de vedere, este de departe cel mai convingător personaj negativ al francizei.

    Mai exact, Bardem îl interpretează pe Salazar, un fost căpitan spaniol care a ajuns, din varii motive, fantomă. Atunci când blestemul este ridicat, Salazar pleacă în căutarea lui Jack Sparrow, promiţând răzbunare pentru anii petrecuţi în întuneric. Singura scăpare a lui Jack Sparrow stă în legendarul Trident al lui Poseidon, dar, pentru a-l găsi, el este nevoit să formeze o alianţă dificilă cu Carina Smyth (Kaya Scodelario), o specialistă în astronomie, şi cu Henry (Brenton Thwaites), un tânăr şi încăpăţânat marinar al Flotei Regale. Aflat la cârma micii lui corăbii dărăpănate, Sparrow încearcă nu numai să-şi schimbe norocul, ci şi să-şi apere viaţa în faţa celui mai răzbunător duşman pe care l-a întâlnit vreodată.

    După ce Gore Verbinski a fost regizorul primelor trei filme, iar Rob Marshall l-a regizat pe al patrulea, producătorul Jerry Bruckheimer a ales pentru Răzbunarea lui Salazar doi realizatori de film mai puţin cunoscuţi: regizorii norvegieni Joachim Rønning şi Espen Sandberg, care sunt la prima lor producţie cu buget mare. Cu toate acestea, cel mai recent film al lor, Kon-Tiki (2012), a fost nominalizat la premiile Academiei Americane de Film, la categoria cel mai bun film străin. O altă noutate: pentru prima oară în cadrul francizei, coloana sonoră nu mai este semnată de Hans Zimmer, ci de compozitorul Geoff Zanelli, câştigător în 2006 al unui premiu Primetime Emmy pentru compoziţia muzicală din Into the West.

    Pe lângă cei menţionaţi anterior, distribuţia filmului Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar îi mai include şi pe Kevin R. McNally (Joshamee Gibbs), Golshifteh Farahani (Shansa), David Wenham (Scarfield) şi Stephen Graham (Scrum). Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar este distribuit de Forum Film România şi a avut premiera pe 26 mai 2017, fiind disponibil în format 3D, IMAX 3D, 4DX 3D şi Dolby Atmos.

    Revenind la poveste, nu cred că Răzbunarea lui Salazar va reuşi ceea ce au sperat producătorii, şi anume să reanimeze o franciză cu un uriaş potenţial. Nu e un film rău, dar pare construit pentru a anunţa ieşirea lui Johnny Depp din Marea Caraibelor.

    NOTĂ: 7,5/10
     

  • Cronică de film: Fate of the furious (Fast and Furious 8)

    Rar mi-a fost dat să văd atât de mulţi actori buni (sau cel puţin decenţi) într-un film lipsit de orice fel de logică. Sigur, când te duci să vezi un nou episod din franciza Fast and Furious nu ai aşteptări foarte mari în ceea ce priveşte credibilitatea scenelor; dar acum parcă au dus totul prea departe.

    |nainte de a demonta filmul, trebuie să recunosc că scenele de acţiune sunt spectaculoase – total nerealiste şi destul de stupide, dar spectaculoase. Dacă asta căutaţi, atunci poate că Fate of the Furious nu va fi o experienţă atât de dezamăgitoare. Dar trebuie să vă avertizez că al optulea episod se îndepărtează destul de mult de ideea de bază, şi anume cursele de maşini: nu cred că maşinile apar mai mult de 20-25 de minute în film.

    Revenind la soarta furioşilor, regizorul F. Gary Gray ne aruncă de la început pe străzile din Cuba, acolo unde Dom Toretto (Vin Diesel) a devenit un fel de vedetă în lumea ilegală a maşinilor tunate. Consumăm 5 minute din cele 25 alocate curselor.

    O întâlnire cu Cypher (Charlize Theron) îl face pe Dom să se întoarcă brusc împotriva tuturor celor pe care îi cunoaşte şi să înceapă să fure diverse arme care mai de care mai letale.

    Fără alte explicaţii, trecem apoi în Statele Unite, unde Hobbs (The Rock) antrenează o echipă de fotbal de copii. O altă întâlnire, de data asta cu un agent guvernamental pe care îl cheamă dl Nimeni (serios, nu e o glumă), îl convinge pe Hobbs să plece în Germania, la Berlin, pentru a recupera de la terorişti o armă de distrugere în masă.

    Probabil vă gândiţi acum: ”Ia uite şi la ăsta, ne-a povestit tot filmul“; nu vă temeţi, pentru că nu am dezvăluit decât primele 10 minute ale filmului. Celelalte 2 ore şi 5 minute aduc un fel de alergătură prin tot felul de ţări, culminând cu o confruntare undeva prin Rusia.

    Franciza Fast and Furious a început în 2001, atunci când filmul cu acelaşi nume a făcut o radiografie cel puţin interesantă a curselor ilegale de maşini de pe străzile din Los Angeles. Nu a fost un film cu buget mare, dar reacţia publicului a făcut ca studioul de producţie să dea undă verde unei continuări. Din păcate însă pentru fani, franciza s-a transformat uşor-uşor într-una de acţiune fără prea mare legătură cu maşinile.

    Furious 7 s-a întors puţin spre tema centrală, poate şi pentru a găsi o formulă acceptabilă de a-l scoate din poveste pe Paul Walker (care şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină, în timpul filmărilor); a fost un film primit bine atât de critici, cât şi de fani şi mi-e greu să înţeleg de ce producţia de anul acesta a luat-o pe alt drum. Dincolo de dilemele mele, sunt convins că banii vor curge şi de data asta.

    Revin la concluzie: Fate of the Furious e un film lipsit de orice fel de logică, pe care nu l-aş recomanda decât în locul unui show prezentat de Dan Negru.

    Notă: 4/10

     

  • Cronică – Alien: Covenant, un film pe care l-am mai văzut de cinci ori

    Primul lucru pe care îl aflăm e că acţiunea se desfăşoară la zece ani distanţă de întâmplările din Prometheus. Nava spaţială Covenant transportă 2.000 de colonişti şi câţiva membri ai echipajului către o nouă planetă. Urmează o defecţiune neaşteptată, reparaţiile de rigoare şi un semnal SOS venit de pe o planetă – cum altfel? – necunoscută.

    Toate filmele din seria Alien urmează acelaşi tipar: undeva în spaţiu, echipajul unei nave se trezeşte din starea de criogenare şi găseşte o creatură pe altă navă. Următorul pas este că mai mulţi membri aduc creatura înapoi pe prima navă – nu că ar avea vreun motiv să o facă –, iar apoi creatura omoară toţi oamenii care îi ies în cale. Pardon, am uitat de cei doi-trei astronauţi care trebuie să ducă creatura până la episodul următor. Sigur, e păcat să nu îl menţionăm şi pe căpitan: există întotdeauna unul care ţine morţiş să ducă nava în cele mai periculoase locuri din univers.

    Filmul încearcă să intre şi într-o zonă filosofică: androizii creaţi de oameni încep să-şi pună întrebări referitoare la propria existenţă. Este normal ca ei să fie servitorii zeilor sau sunt ei, de fapt, fiinţele superioare? Nu spun că n-ar fi o temă interesantă într-un film, dar nu în filmul ăsta. Nu într-un film în care jumătate din personaje mor atunci când extratereştrii le ies din burtă.

    Te-ai fi aşteptat de la Ridley Scott, de altfel un regizor de mare calitate, să schimbe direcţia poveştii după cinci filme aproape la fel. Nu e cazul aici, poate la partea a şaptea.

    Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că efectele speciale şi cinematografia sunt destul de bune. Din punct de vedere tehnic, Alien: Covenant nu e un film slab. Problemele apar abia atunci când încerci să urmăreşti firul logic. Cu toate că doar primele trei părţi ar merita urmărite, e important de spus că toate cele cinci filme ale francizei au avut rezultate bune la box-office. Primul Alien, spre exemplu, a generat încasări de peste 200 de milioane de dolari la un buget de doar 11 milioane; vorbim de anul 1979, nu uitaţi. Prometheus, apărut în 2012, a adus 403 milioane de dolari contra unui buget de producţie de 125 de milioane de dolari. Până în prezent, franciza a ”vândut bilete“ de 1,11 miliarde de dolari.

    Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu franciza Alien, această nouă peliculă ar putea fi una interesantă. Pentru noi, cei care am văzut (de prea multe ori) filmele din anii ‘80, Covenant e doar o combinaţie de sequel şi prequel care nu satisface la niciun capitol.

    În concluzie, mă voi rezuma la a spune că Alien: Covenant e prima mare dezamăgire a acestui an.

    Nota: 6/10

     

  • Cronică de film: Guardians of the Galaxy Vol. 2, una dintre cele mai bune comedii din ultimii ani

    Scena de deschidere este una memorabilă şi setează starea de spirit care va ghida întregul film. Gardienii se pregătesc să apere un oraş de un monstru uriaş, când Baby Groot dă drumul la distracţie şi, în timp ce ceilalţi se luptă pe viaţă şi pe moarte cu caracatiţa uriaşă, ”Crenguţa“, aşa cum e numit Groot de Yondu, îşi exersează mişcările de dans şi se enervează când cineva îndrăzneşte să-i strice numărul. Aşadar, imediat îţi dai seama că accentul cade pe comedie şi că filmul nu se ia foarte în serios, ceea ce e foarte bine.

    Să faci o continuare de succes a unui film extrem de reuşit nu este un lucru uşor de realizat şi este un act de echilibru, între a păstra reţeta originală şi a aduce elemente noi, pe care foarte puţine producţii au reuşit să-l facă. James Gunn, prin Guardians of the Galaxy Vol. 2, reuşeşte în mare măsură această demonstraţie de echilibristică: păstrând umorul viu, melodiile şi dezvoltând personajele, dar picând în păcatul anumitor clişee şi creând un personaj negativ mai puţin convingător.

    Dacă întrebai acum câţiva ani cine sunt gardienii galaxiei, probabil că primeai doar priviri nedumerite şi ridicări din umeri, însă acum sigur găseşti câţiva care să zică ”I’m Groot“ sau vreo glumă. Filmul Guardians of the Galaxy a cucerit publicul şi a fost unul dintre peliculele marcante ale anului 2014. Partea a doua continuă acţiunea la puţin timp după ce se termină primul film şi îi găsim pe eroii noştri intrând în bucluc din cauza lui Rocket, ratonul sarcastic. Mai departe aflăm treptat cine este tatăl lui Peter Quill (Chris Pratt) şi ce-l face atât de special pe el (în afară de gustul său în materie de muzică).

    Primul film a fost foarte distractiv şi s-a bazat foarte mult pe carisma şi umorul lui Chris Pratt, el fiind vedeta indiscutabilă. Aici, ceea ce face bine Gunn este că-l lasă puţin în spate pe Pratt şi le oferă o şansă colegilor săi să strălucească; astfel avem parte de o rotunjire, dezvoltare a personajelor. În partea a doua aflăm mai mult despre Rocket (voce Bradley Cooper), despre Youndu (cel care l-a răpit pe Peter Quill când era mic), despre Gamora (Zoe Saldana) şi sora ei, Nebula (Karen Gilan). Asta face ca spectatorii să se ataşeze mai uşor de personaje, crescând farmecul filmului.

    Anumite personaje primesc mai mult timp pe ecran, Gunn vrând să transmită ideea că gardienii nu sunt doar colegi, ci o familie, mai potentă. Scenariul unei echipe de supereroi devenite familie nu este nou, dar în cazul acesta pare mai verosimilă – te cerţi (şi cât de mult ţipă unii la alţi în film!), te baţi (mai mult Baby Groot), dar până la urmă nu laşi pe nimeni la greu.

    După cum spuneam, filmul continuă umorul, care a făcut celebru prima parte, şi pot să spun că este unul dintre cele mai amuzante filme pe care le-am văzut anul acesta. Dave Bautista joacă rolul lui Drex, gigantul puţin stupid care nu ştie niciodată când să tacă, primind foarte multe scene amuzante; dar la fel şi Rocket sau Baby Groot. Apropo de micuţul copăcel, drăgălăşenia acestuia este exploatată la maximum şi îţi este greu să nu zâmbeşti când îl vezi pe ecran. Cele două nume noi, Kurt Russell şi Sylvester Stallone, îşi fac partea în această producţie, dar fără a fi marcanţi.

    Guardians of the Galaxy Vol 2. este un film foarte arătos, iar efectele speciale sunt foarte bune. Avem parte de bătălii spaţiale, explozii, monştri şi planete spectaculoase. Pe lângă asta, este evidentă atenţia la detalii a echipei; de pildă, interioarele sunt foarte bine realizate şi puse la punct, indiferent că vorbim de o navă spaţială sau despre casa unui zeu. Regizorul James Gunn a dorit ca aspectul filmului să amintească de romanele pulp din anii ’50-’60. Astfel, el s-a inspirat din arta vintage Wally Wood şi s-a uitat la Flash Gordon, film din care s-a inspirat şi George Lucas atunci când a creat Star Wars. Una dintre provocări a fost filmarea lui Baby Groot, micuţul personaj de numai 25 cm trebuind să fie încadrat de către actori. Astfel, realizatorii filmului au folosit macheta originală pentru a arăta cum este inclus în scenă Baby Groot. Apoi, directorul de imagine Henry Braham şi regizorul James Gunn a trebuit să-şi dea seama cum să amplaseze camerele pentru a-l surprinde pe micuţul Groot în raport cu personajele umane.

    În aceeaşi tradiţie, volumul doi continuă utilizarea muzicii pop din anii ’80, însă parcă nu are acelaşi efect ca în cazul primului. Problema filmului stă în construirea acţiunii; spectatorul are nevoie de o oră (durata totală este de două ore şi şaisprezece minute) pentru a afla care este exact subiectul peliculei. Până atunci, filmul ne ţine distraţi, dar întârzie să ne prezinte miezul acţiunii pe care urmează să o vedem. Un alt minus pe care l-aş semnala este personajul negativ principal, cel pe care eroul nostru trebuie să-l învingă. Nu o să vă spun despre ce este vorba, ci doar o să menţionez că personajul negativ nu este palpabil, ceea ce face ca acţiunea să nu fie la fel de intensă.

    Guardians of the Galaxy Vol. 2 merge pe linia trasată de primul film, îmbunătăţind anumite elemente, fără a fi perfect; este însă o comedie savuroasă. Un început numai bun al perioadei de vară, de blockbuster.


    NOTA 8/10

  • Cronică de film: Gold

    În 1993, compania canadiană de minerit Bre-X a cumpărat drepturile de exploatare a unei zone din Busang, Indonezia. 2 ani şi jumătate mai târziu, aceeaşi companie a anunţat descoperirea unui depozit imens de aur (care ar fi fost verificat şi de experţi în domeniu). Acţiunile Bre-X au explodat, ajungând în doar 6 luni de zeci de ori mai valoroase; problemele au început însă în 1997, atunci când analize amănunţite asupra unor mostre de aur au demonstrat că acestea erau false. Chiar dacă Gold foloseşte doar secvenţe ale poveştii adevărate, elementele de bază pot fi regăsite de-a lungul celor două ore.

    Vorbim de un proiect la care s-a lucrat mult timp: au fost anunţaţi ca regizori, pe rând, Michael Mann şi Spike Lee. În cele din urmă, filmul a ajuns pe mâinile lui Stephan Gaghan, cunoscut publicului larg pentru Syriana – de altfel, pelicula din 2005 e şi ultima semnată de regizor înainte de Gold.

    Cu atingerea unui alt regizor, filmul ar fi putut fi unul memorabil; regizorul a încercat însă să combine stiluri foarte diferite, preluând elemente atât de la Scorsese, cât şi de la David O. Russell, iar rezultatul a fost unul bizar. Astfel, cea mai mare parte a filmului îl prezintă pe Kenny Wells (interpretat de Matthew McConaughey) făcându-şi loc printre oameni de afaceri care vor să îl cumpere, grupuri politice care vor să îi fure averea şi prieteni care nu sunt foarte de încredere. Ideea de a cheltui fără limite e prezentată într‑un mod menit parcă să explice cum un câştigător de loterie poate ajunge falit într-un timp extrem de scurt. Succesul lui Kenny vine ca urmare a unui „pariu” pe termen lung, iar atunci când rezultatele apar, el găseşte un mod de a scăpa de bani mai repede decât banii îi ajung în cont.

    Gaghan, care a semnat şi scenariul, este un scriitor talentat, dar subiectul de aici pare să-i fi fost peste mână. Chiar dacă McConaughey şi restul actorilor fac o treabă decentă, povestea nu este relatată într-un mod care să implice în vreun fel spectatorul. Mai pe scurt, lipsa de viziune a regizorului este una evidentă.

    Trecând peste problemele pe care le-am semnalat, Gold e un film care merită urmărit; deşi acţiunea se desfăşoară în urmă cu două decenii, povestea e încă relevantă pentru ziua de azi.

    Nota: 6,5/10

     

  • Primul trailer pentru “The Dark Tower”, unul dintre cele mai aşteptate filme ale verii – VIDEO

    Opera lui Stephen King s-a concretizat sub forma filmului “Dark Tower” cu Idris Elba şi şi Matthew McConaughey în rolurile principale. Idris Elba este Pistolarul care trebuie să protejeze turnul de The Man in Black (McConaughey) pentru ca lumea să nu se distrugă.

    Încă nu se ştie dacă vor urma şi alte filme în serie. Material există, banii la box-office să fie.

    Filmul este programat să ajungă în cinematografe în luna august a acestui an şi pare a fi unul dintre filmele promiţătoare ale anului 2017.

  • 2017 pare să fie anul blockbusterelor: ce filme ne aşteaptă vara asta?

    Începem lista cu Guardians of the Galaxy Vol. 2, continuarea succesului de box-office lansat în 2014. Chris Pratt, Zoe Saldana, Bradley Cooper şi Vin Diesel se întorc cu noi aventuri, având din nou misiunea de a salva galaxia. Primul film a declanşat o reacţie foarte bună din partea publicului, depăşind aşteptările celor de la Disney în ceea ce priveşte încasările: volumul 1 a adus peste 770 de milioane de dolari, în condiţiile în care studiourile Marvel se aşteptau la venituri de sub 500 de milioane. Aşteptăm aşadar cu nerăbdare noul film, mai ales că regizor e tot James Gunn; de altfel, el a acceptat deja să regizeze şi partea a treia, ce va avea probabil data de lansare prin 2019.

    Dacă aveaţi impresia că toate filmele din anii ’80 au fost deja relansate, pregătiţi-vă pentru costumele roşii de salvamari care vor inunda sălile de cinema. Baywatch, celebrul serial cu David Hasselhoff, se transformă vara aceasta într-un lungmetraj. Dwayne „The Rock” Johnson este noul salvamar-şef, iar alături de el îi are pe Zac Efron şi Alexandra Daddario.

    Luna mai va fi una importantă şi pentru fanii francizei Alien, care revine cu Covenant. Deşi Ridley Scott a revenit în mijlocul acţiunii încă de acum cinci ani, pelicula Prometheus (2012) nu a avut rezultatele dorite. Noul film, care se apropie mai mult de seria originală Alien, arată deja mult mai bine. Katherine Waterston şi Danny McBride sunt în echipajul de pe nava spaţială Covenant, care arată ca paradisul, dar se dovedeşte a fi un loc mult mai puţin prietenos. Nu doar Prometheus a primit recenzii negative, ci şi Alien: Resurrection, ultima producţie care a avut-o în rolul principal pe Sigourney Weaver. E uşor de înţeles, astfel, cât de important este Covenant pentru viitorul francizei.

    Johnny Depp se întoarce în rolul lui Jack Sparrow pentru Piraţii din Caraibe 5: Morţii nu spun poveşti. Alături de el îi vom revedea pe Geoffrey Rush în rolul lui Barbossa, şi Orlando Bloom îl întruchipează pe Will Turner. Surpriza este apariţia lui Javier Bardem, cel care va da viaţă personajului Salazar. E interesant de văzut cum va trata Disney această nouă etapă a francizei, dar şi modul în care Johnny Depp – a cărui carieră nu se află într-un moment prea bun – va reuşi să readucă la viaţă unul dintre cele mai apreciate interpretări ale sale.

    O prinţesă de pe vremuri este trezită din cripta ei, iar ca mulţumire ea va aduce toate nenorocirile – posibile şi imposibile – asupra umanităţii. Cam aşa sună scenariul pentru The Mummy, un film de acţiune sau de groază, nu ştim încă, avându-l în rolul principal pe Tom Cruise. Aşteptăm cu mare interes.

    Christopher Nolan semnează anul acesta Dunkirk, o dramă despre unul din momentele de cotitură ale celui de-al doilea război mondial. Numele regizorului e un motiv suficient de bun pentru a merge în sălile de cinema în luna iulie, dar poate ajută să menţionez şi că în rolul principal îl veţi regăsi pe Tom Hardy.

    Harrison Ford îşi reia unul dintre cele mai cunoscute roluri în Blade Runner 2049. Acesta este unul dintre cele mai costisitoare filme din 2017, dar detaliile sunt păstrate strict. Distribuţia îi mai include pe Ryan Gosling, Robin Wright, Jared Leto şi Dave Bautista. Blade Runner 2049 ajunge pe marile ecrane la toamnă, în octombrie, dar părea un film prea important pentru a fi ignorat.

    Mai trec în revistă câteva titluri ce s-ar putea dovedi pariuri câştigătoare vara asta: It Comes at Night (thriller, 9 iunie), Despicable Me 3 (comedie, 30 iunie), The House (comedie, 30 iunie), Spiderman: Homecoming (aventuri, 7 iulie), War for the Planet of the Apes (acţiune, 14 iulie), Detroit (acţiune, 4 august).