BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Nepotul din America

    „Nepotu’“ prezinta cu umor si fara patima, fara tezisme si partizanate doua destine esuate din motive diferite.

    La Teatrul de Comedie se joaca in aceasta stagiune o piesa noua de Adrian Lustig. Regia ii apartine lui Horatiu Malaele care, dupa obiceiul sau,  a redus titlul original la un singur cuvant: „Nepotu’“. Pentru cine nu stie, Adrian Lustig este om de afaceri si un romancier care si-a descoperit vocatia de dramaturg. Stagiunea trecuta i s-a jucat tot la Comedie „Poker“ in regia lui Al. Tocilescu, cu succes de casa. 

    Piesa „Nepotu’“ este un text de doua personaje cu partituri pentru doi actori buni si din fericire autorul chiar are parte de ei. Cei doi sunt constransi sa stea in scena pe toata durata spectacolului ceea ce nu e tocmai usor. Ei sunt Tamara Buciuceanu, care face uz de comicul sau irezistibil si de farmecul personal special si Serban Pavlu, un artist mai tanar dar cu posibilitati comice remarcabile. Desi piesa nu e conflictuala, ci mai curand descriptiva, doar agrementata cu poante care se constituie in momente de scheci TV, se urmareste cu interes. Nepotul actor, plecat sa-si incerce norocul la Hollywood, se intoarce in Romania unde isi viziteaza batrana matusa, cea care l-a crescut ca o mama. Aceasta este o fosta activista de rang inalt, o odioasa membra a sinistrului CC, plina de nostalgii comuniste, greu adaptata la noua conditie, dar care totusi se descurca. Nepotul incearca sa o convinga ca totul e OK cu el, in fapt e dependent de droguri si iubita din America pe care o suna ca sa-i comunice ca a ajuns cu bine este, aflam noi o data cu matusa, un barbat mai in varsta caruia el i-a cedat in schimbul unei existente asigurate in tara visata. 

    Meritul dramaturgului e ca prezinta cu umor si fara patima, fara tezisme si partizanate doua destine esuate din motive diferite. In fond avem o comedie amara, pe care talentul lui Malaele o duce si mai tare in zona comicului trist, a umorului negru. Cei doi actori au partituri consistente si se bucura de ele ca si de aprecierea publicului. In rest, putini autori dramatici contemporani de la noi se pot mandri cu montari sub asemenea semnaturi. Ceea ce nu scade meritele dramaturgului, ci le pune in valoare. Pentru 80 de minute de destindere si uneori si de reflectie, „Nepotu’“ este o oferta de luat in seama. 

    Regia: Horatiu Malaele. Cu: Tamara Buciuceanu, Serban Pavlu

  • Vocea mortii“ sau pseudothriller-ul

    In ciuda catorva momente in care inima iti sta in loc, provocate de aparitia unei fete torturate sau a unor zgomote mai ciudate, „Vocea mortii“ e destul de linistita si in general nu are nici o legatura cu sentimentul de frica.

    „Decedatul X nu poate fi contactat momentan. Va rugam lasati un mesaj dupa semnalul sonor!“ Replica nu apare in productia regizata de Geoffrey Sax, „Vocea Mortii“ („White Noise“), dar si-ar putea gasi usor locul in cele 101 minute ale fimului. Daca ar fi fost o comedie, „Vocea mortii“ ar putea fi descrisa ca o viziune despre cum arata lumea fara vreo vrajitoare care sa te puna in contact cu o ruda decedata. Dar cum de fapt filmul se vrea a fi unul horor, e mai degraba o poveste despre tehnologia infiltrata in comunicarea cu cei de pe taramul celalalt. 

    Fenomenul de Voce Electronica – FVE – este procesul prin care mortii, cu ajutorul sunetului si imaginii, pot sa comunice cu cei vii sau invers, prin intermediul asa-numitului „zgomot alb“ emis de dispozitivele electronice moderne si prin care producatorii filmului vor sa bage frica in spectatori. Pentru un impact pe masura, personajul principal e un tip care nu accepta nici in ruptul capului vreun fel de teorie despre comunicarea cu mortii. „Toma necredinciosul“ alias Jonathan, interpretat de Michael Keaton, revine insa la sentimente mai bune fata de aceasta ipoteza dupa ce un necunoscut il abordeaza, pretinzand ca ar fi auzit-o pe sotia lui Jonathan, Anna (Chandra West), prin intermediul FVE. Surprinzator pentru decedata Anna mai degraba decat pentru public, Jonathan reuseste sa inregistreze vocea si imaginea acesteia, stabilindu-se astfel contactul direct. Timp pentru depanat amintiri? Nici pe departe! Doar un motiv de a relansa filmul. Ca majoritatea sotiilor americane preocupate mai mult de soarta societatii decat de destinul personal, mesajul Annei este legat de viitoarele victime ale psihopatului care a ucis-o si pe care Jonathan trebuie sa le salveze.

    Pseudothrilerul continua insa in aceeasi nota. Cand nu deschide usi care scartie dureros sau nu se plimba pe strazi intunecate, Jonathan e numai ochi si urechi la FVE. Din fericire insa filmul are si cateva parti bune pentru care merita vazut. Una dintre ele ar fi fantomele care arata foarte placut, dovada ca atunci cand mori nu-ti pierzi simtul estetic.

    Vocea MorTii/White Noise Regia: Geoffrey Sax Cu: Michael Keaton, Deborah Unger, Ian McNeice, Chandra West

  • A la Seinfeld

    Oamenii sunt dispusi sa plateasca pentru ca un om sa-i faca sa rada. Pe seama acestui adevar s-au imbogatit actorii Lumii Noi – de la Mark Twain pana la Jerry Seinfeld -, organizand show-uri de stand-up comedy inca din secolul al XIX-lea. In Romania,  astfel de show-uri se produc constant doar de vreo doi ani, intr-un singur loc: o cafenea. Ies bani?

    Jerry Seinfeld spunea intr-unul din show-urile sale ca in stand-up comedy exista patru trepte pe care actorul trebuie sa le parcurga: sa-si faca prietenii sa rada, sa faca necunoscutii sa rada, sa fie platit pentru asta si, in cele din urma, sa fie atat de distractiv incat oamenii sa il imite. In Romania, singura trupa de stand-up comedy existenta a reusit in doi ani sa parcurga primii trei pasi. Se poate vorbi insa de o afacere cu stand-up comedy? Se stie ca multe cluburi isi lustruiesc imaginea si profiturile invitand in incinta lor spectacole de muzica sau teatru. E profitabila gazduirea spectacolelor de stand-up comedy pentru un club? Si, nu in ultimul rand, poate un artist trai strict din astfel de prestatii? La doi ani de la infiintare, trupa Deko, singura trupa de acest gen care a supravietuit in tara cu ajutorul managerial al lui Dan Chisu si al lui Radu Gheorghe, pare sa raspunda afirmativ la toate aceste intrebari. Afacerea cu glume este insa in stadiu de dezvoltare, spune Geo Procopie, proprietarul cafenelei Cafe Deko, in incinta careia oamenii platesc o consumatie obligatorie pentru a rade in fiecare vineri si sambata seara. „Din punct de vedere financiar se poate vorbi de profit, dar in momentul de fata acest profit este reinvestit: o parte in actorii care urca pe scena, iar cealalta parte in cafenea“, spune Procopie. Pare o afacere din care toata lumea castiga. 

    De ce nu se glumeste pe bani si-n alte baruri ale tarii? „Foarta multa lume a incercat sa faca stand-up, dar, dupa primele cinci insuccese, totul s-a destramat“, spune Dan Chisu. „Stand-up se face cu persuasiune si perseverenta. Nu esti comediant de bar decat dupa ce ai un mare numar de spectacole in spate.“ 

    Prima tentativa de stand-up comedy in Romania s-a petrecut in 2000, in clubul Time Out, isi aduce aminte actorul Radu Gheorghe. „Dupa experienta din Statele Unite, unde am intrat deseori in contact cu acest gen de spectacol, m-am intrebat «si la noi de ce nu, doar suntem o tara capitalista?»“

    De-ce-nu-ul avea sa-si gaseasca insa rapid explicatia. Proiectul din Time Out a murit din fasa, din cauza „problemelor tehnice“, precum gasirea de oameni care sa urce pe scena. „In stand-up se cere mai putin talent si mai multa inteligenta“, spune Gheorghe. „Pentru ca nu apari pe scena cu un text invatat, ci improvizezi, iar descoperirea de oameni capabili e destul de dificila.“ Fara a se lasa descurajat, trei ani mai tarziu, acelasi Gheorghe lansa, impreuna cu Dan Chisu, cel dintai show permanent de stand-up comedy.  Dan Chisu explica atunci ca initiativa este un efect al ofertei limitate si repetitive de divertisment din programele TV, precum si o completare a repertoriilor teatrelor de stat sau independente. Pe de alta parte, Geo Procopie spune ca „s-a vrut realizarea unei chestii inovatoare, un proiect total diferit de ceea ce se intampla pe piata, dar din start s-a pus accentul pe construirea unei afaceri“. 

    Recrutarea de oameni – care fusese o problema pentru Radu Gheorghe – s-a rezolvat prin cateva afise lipite pe peretii facultatilor de teatru din Bucuresti. La preselectie s-au dat haiosi peste 40 de candidati. Dar, daca in formula initiala trupa era alcatuita doar din studenti la teatru si actori profesionisti, in componenta actuala se regasesc studenti care nu au avut nici o legatura cu lumea teatrului, dar care au avut curajul sa urce pe scena. „Majoritatea – si cei mai buni – sunt cu totul altceva decat oameni de teatru. Sunt la informatica, la ASE…“, povesteste Dan Chisu.

    Procopie evita sa vorbeasca inca de stand-up ca despre un veritabil business, dar stie ca de momentul in care o va face il desparte doar multa munca. Pentru ca cerere exista. Daca la primul spectacol „s-au ratacit“ vreo sase persoane, astazi, din cele 75 de locuri ale cafenelei, nu ramane nici unul liber. Dimpotriva. Sunt seri in care cafeneaua cantareste mai greu cu 150 de spectatori, din care jumatate isi fac rezervari cu o seara inainte. Procopie spune ca nici nu mai are rost sa promoveze cafeneaua cu scopul de a aduce clienti, pentru ca nu mai are locuri libere. 

    Nici membrii trupei Deko nu se plang. Din meseria asta poti trai destul de bine chiar si in Romania, spune Bogdan Mihai Bobonete (Bobo – numele de scena), liderul trupei Deko. „Nu castig aceeasi suma pe care o ia Bambi pe un recital, dar din banii castigati imi platesc taxa la o facultate particulara si imi ramane cat sa traiesc bine.“

    O singura trupa de stand-up comedy care face spirite intr-o cafenea nu poate declansa inca un fenomen. Dar poate fi considerat un fenomen interesant umplerea salii Arcub din Bucuresti, in ziua de vineri, 15 aprilie, cand trupa Deko a pasit pentru prima data in afara decorului in care s-a nascut, direct pe o scena mare. In sala, din cele aproximativ 400 de locuri, doar circa 50 au ramas goale. Peste 300 de persoane, majoritatea tineri, au platit 210 mii de lei pentru un bilet (aproape 6 euro). 

    Cei sase membri ai trupei au prestat timp de doua ore pe scena decorata cu un scaun, o chitara, un microfon si cateva sticle de apa, convertind spectatorii la ras si aplauze cu improvizatii pe seama stirilor de la televizor, a conditiilor de trafic, a unor evenimente politice sau a sexualitatii. „Ceea ce te loveste pe strada, realitatea imediata, e sursa principala de subiecte pentru improvizatiile noastre“, spune Bobonete. Audienta jurnalelor de stiri garanteaza comediantilor ca subiectele au priza la public, iar cand sunt expuse sub o alta forma, cu umor, impactul e si mai mare, explica el. „Din fericire, avem de unde sa ne alegem subiectele, Romania fiind o tara foarte bogata in ce priveste materia prima pentru stand-up comedy“, spune liderul trupei. 

    Mai putin bogata e deocamdata oferta de cluburi care gazduiesc astfel de evenimente. In afara de cafeneaua Deko, clubul Prometheus ofera saptamanal un asemenea spectacol si, ocazional, clubul Green Hours. In clubul La Scena stand-up comedy a fost sters din oferta dupa un an. Organizatorii sustin ca din lipsa de sponsori, iar actorii dau vina pe dezinteresului organizatorilor. Liderul trupei Deko spune ca lipsa cluburilor-gazda pentru stand-up comedy impiedica dezvoltarea fenomenului. „Stand-up comedy e un spectacol caracteristic clubului, si intr-un astfel de loc ar trebui promovat“, spune si Radu Gheorghe. Pentru multi artisti, stand-up comedy este o buna rampa de lansare. Pentru altii, este serviciul ideal. Pentru ca, explica Radu Gheorghe, posibilitatea de a improviza in teatru este proprie numai acestui gen de spectacol.

  • CELEBRITATILE RASULUI

    In Statele Unite, stand-up comedy a fost rampa de lansare a multor comedianti catre lumea cinematografiei.

    Cel mai amuzant american: Supranumit de New York Times „cel mai amuzant om din America“, Chris Rock a fost descoperit de Eddie Murphy – un alt actor ajuns pe platourile de filmare de pe scenele de stand-up – si a debutat alaturi de acesta in Beverly Hills Cop 2. Castigator a trei premii Emmy si a doua premii Gram-my, Rock  a realizat pentru HBO unul dintre cele mai vizionate talk-show-uri din istoria postului.

    Prima femeie: Actrita, cantareata, scriitoare si pictorita, Phyllis Diller a fost declarata pionierul feminin al stand-up comedy. Diller, una dintre cele mai iubite femei din show business, a ajuns in Cartea Recordurilor dupa ce a reusit sa improvizeze intr-un show 12 glume pe minut.

    Celebritate: Jerry Seinfeld a devenit unul dintre cei mai populari „comedianti“ din lume dupa ce a realizat serialul despre nimic. Cand a anuntat ca e pe punctul de a filma ultimele episoade ale serialului, NBC i-a oferit 5 milioane de dolari pe episod pentru continuarea seriei. Seinfeld a renuntat insa, iar anuntul a fost descris de presa ca unul dintre cele mai socante momente ale culturii americane.

     

  • Tanti Varvara si musteriii ei cei rosii

    Despre Varvara – mucenica – stim cu totii, astazi, ca este sfanta patroana a minerilor. Putini dintre noi isi mai amintesc insa ca numele, asociat cu apelativul „tanti“, desemna pe vremuri, in jargonul militantilor de stanga, institutia Sigurantei statului.

    Titlul, usor zeflemitor, al ultimei carti a lui Stelian Tanase – „Clientii lu’ tanti Varvara“ – acopera un continut cat se poate de grav.  Folosindu-se de instrumentele istoricului si ale analistului politic, autorul trateaza subiectul cu gravitatea cuvenita, fara a-si uita o clipa vocatia de prozator. 

    Cartea este o suita de portrete demistificate, crude dar fara sarja,  ale  unora dintre cele mai importante personaje ale inceputurilor miscarii comuniste de la noi: Cristian Rakovski, Panait Istrati, Gheorghe Cristescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Stefan Foris, Ana Pauker, Vasile Luca, Lucretiu Patrascanu si multi, multi altii, ale caror ispravi militante si biografii scapate din atelierele de cosmetica ale propagandei comuniste se intind pe spatiul a 500 de pagini. Un puzzle de figuri, o fresca „de gen“, in care modelele sunt surprinse dupa ce au iesit „din poza“, in atitudini cu atat mai stanjenitoare cu cat contrasteaza, pana la grotesc, cu atitudinea de demnitate, devotament, probitate sau eroism cu care au fost pana acum consemnate si recompensate in paginile istoriei oficiale. Astfel poate fi descompusa aceasta carte care retraseaza – si ne sileste sa regandim, cutremurati –  una dintre cele mai dinamice si mai controversate epoci ale veacului al XX-lea.

    In preambulul volumului, autorul vorbeste despre talcul si mizele uriasei sale intreprinderi: „Dupa 1918, Moscova orchestreaza repetate tentative de preluare a puterii de catre gruparile bolsevice. Ungaria 1919, Germania 1919, 1920, 1923, China 1927 sunt doar cateva exemple. Multe tari devin obiectul subversiunii, provocarilor, intretinerii de conflicte, instigarii la razboi civil. Adesea, in spatele protestelor miscarilor de stanga, pacifiste, si a sindicatelor, s-au aflat grupuri clandestine finantate si aflate sub controlul politic bolsevic. Subversiunea si-a schimbat mereu formele.

    Scopul a ramas insa acelasi pana tarziu, in 1991: producerea de crize, subminarea regimurilor democratice, destabilizarea lor, haosul, preluarea puterii. Efectele au fost devastatoare: blocarea istoriei mai multor generatii intr-un experiment care nu a dus la nimic. A fost nevoie de cateva decenii pentru ca acest angrenaj, complicat si malefic, sa fie demontat. Paginile de fata nu sunt altceva decat naratiunea unui caz particular, cel romanesc, ca parte din aceasta vasta istorie“. Trudnica demontare pe care o opereaza Stelian Tanase are o calitate nebanuita pentru o productie romaneasca de acest gen, dincolo de inconstestabilele sale virtuti stilistice, de stralucitul spirit sintetic si de gratia formulei memorabile: prudenta. O prudenta care nu are nici o legatura cu clementa fata de obiectele „insectarului sau“ ori cu teama de a fi transant, ci cu intelepciunea omului care stie ca nici o istorie, oricat de bine documentata, nu este vreodata ultima. 

    Stelian Tanase, Clientii lu’ tanti Varvara, Istorii clandestine, Editura Humanitas, 2005; Cartea lui Stelian Tanase are o calitate nebanuita pentru o productie romaneasca de acest gen: prudenta.

  • ROMANUL KREMLINULUI

    • ROMANUL KREMLINULUI

    Dupa un „roman“ dedicat orasului Sankt Petersburg, Vladimir Fedorovski recupereaza, de aceasta data, intr-un eseu cu dimensiuni politice, de spionaj sau chiar de ghid turistic, istoria milenara a citadelei rosii, Kremlinul (care inseamna, in ruseste, „fortareata“).

    Aceasta poveste, intemeiata pe solide informatii de arhiva si marturii inedite, se citeste ca un roman si ne infatiseaza o fascinanta istorie saturata de comploturi, de crime, de idile patate de sange, de lupte si de orgii. Ne aflam intr-o lume fundamental diferita de cea occidentala, deopotriva exotica si salbatica. O prima concluzie: in fruntea statului rus s-a aflat, intotdeauna, un despot (nu intotdeauna luminat), care s-a sprijinit pe boierime si, inca de la inceputurile sale, pe o politie secreta pe de-a-ntregul devotata puterii si specializata in urmarirea si reprimarea oponentilor de orice fel.  

    Vladimir Fedorovski, Istoria Kremlinului, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

     

    •  O PENELOPA à LA RUSSE

    Ultimul roman al scriitorului rus de limba franceza Andrei Makine descrie destinul unei Penelope rusoaice, Vera, imbatranita prematur de istoria „mare“ dar si de dramele personale. De treizeci de ani e macinata de dorul pentru „Ulise“ al ei, un barbat de care s-a indragostit in 1945, pe vremea cand nu era decat o adolescenta idealista.

    Intre timp, a devenit „femeia care asteapta“, inca frumoasa si senzuala, singuratica si taciturna. In umbra, un barbat – scriitor in varsta de 25 ani – nu-si poate dezlipi privirile de aceasta femeie pe care a intalnit-o intamplator pe malul unui lac inghetat. Intre ea – care parasise o stralucita cariera universitara – si el – care fugise de fadoarea lumii intelectuale a Leningradului – se tese o poveste alcatuita din taceri succesive si fabuloase peisaje hibernale, in care cuvantul „dragoste“ apare doar atat cat sa evoce trecutul. Traducerea cartii lui Makine, pe masura rafinatei versiuni originale, ii apartine scriitorului Dan Radu Stanescu. 

    Andrei Makine, Femeia care astepta,Editura Polirom, Bucuresti, 2004

  • Poiana Boilor“ elibereaza rasul

    Comedia lui Horatiu Malaele a declansat un ras general „cu priza la scaune“ inca de la premiera.

    S-au realizat nenumarate spectacole care combina una, doua sau trei dintre piesele scurte ale lui Cehov in toate permutarile posibile. Dar nu treceti cu o ridicare din umeri peste aceasta eterna si posibil-prafuita rezolvare prin colaj a unui spectacol de teatru, pentru ca „Poiana Boilor“ (dupa „Cerere in casatorie“ si „Ursul“) de la Comedie este nu doar o bijuterie teatrala, purtand valoarea caratelor lui Horatiu Malaele (de data asta numai regizor), ci si unul dintre putinele spectacole la care te chiar poti sufoca de ras.  La premiera, intr-o sala despre care ai fi presupus ca e plina de experti, sau cel putin de persoane care stiu textul pe de rost, publicul se tinea de scaune de ras. 

    Horatiu Malaele a construit o comedie de un umor pur, de situatie, de caracter si limbaj, ocolind orice pretentie metafizica si orice actualizare a actiunii. Personajele – doamna ceruta in casatorie de nevricosul sau vecin, decrepitul ei tata si creditorul devenit apoi pretendent la mana vaduvei (deducem ca primul sot, cel din prima piesa, a murit de nervi) – sunt de un grotesc urias. Si totusi, de o indiscutabila umanitate. Comicul lui Horatiu nu ii distruge, ci ii apropie. 

    Partitura cea mai suculenta revine singurei doamne din distributie: Delia Seceleanu. Ea este absolut cuceritoare, joaca pana la epuizare la un pas de public, starnind hazul prin fiecare detaliu. Eugen Racoti realizeaza un rol neasteptat, scotand efecte de umor negru din imaginea senilitatii care se manifesta discontinuu. Personajul e cand lucid, cand abulic. 

    In ciuda compatimirii inevitabile, starneste un ras enorm. Cuplul celor doi soti succesivi, Dragos Huluba si Serban Georgevici, ofera un contrast de ipostaze. Primul e ipohondru, nevrotic, isterizat patologic. Al doilea e de o sanatate suspecta, care il duce la mitocanie dar si la casatoria cu temperamentala vaduva, vizibil imbogatita prin mostenire. De observat succesiunea de costume a doamnei (semnate Jeanine), de la neglijenta din prima parte la luxul din a doua. 

    regia: HoraTiu Malaele; cu: Eugen RacoTi, Delia Seceleanu

  • Spaima din mintea Juliei

    Plictiseala nu e apanajul modernitatii. Si Madame Bovary se plictisea, desi n-avea robot de bucatarie sau masina de spalat cu bule. Dar plictiseala evolueaza de la secol la secol.

    „Julia“ („Being Julia“), filmul cu care Annette Bening a fost aproape de un Oscar, este povestea unei femei mature, bantuite de spaima ratarii – sinonima aici cu batranetea. Vedeta de teatru a Londrei la sfarsitul anilor ‘30, Julia Lambert are o relatie „moderna“ cu sotul (Jeremy Irons) care, intamplator, ii este si manager artistic. Desi are toata libertatea din lume si toata Londra ii sta la picioare, personajul nu prea are ce face cu ele.  In acest moment, in viata sa apare tanarul american Tom (Shaun Evans). Disponibilitatea totala a femeii mature de a „depune armele“ in fata acestui baiat, fara doar si poate cu tupeu, dar nesarat si chiar destul de necarismatic, surprinde. Daca tot e ca diva sa-si piarda mintile pana la limita isteriei si sa coboare in pragul de jos al demnitatii, te-ai astepta macar sa o faca pentru un tanar special. Lucrurile nu stau insa asa. Intreaga situatie nu este de fapt decat un preambul care pregateste scena finala: razbunarea Juliei, scena in care Annette Bening si personajul pe care il intruchipeaza isi dau masura talentului actoricesc.

    Tom nu are ambitii personale, insa o foloseste pe amanta drept ascensor catre celebritatea mai tinerei sale iubite, Avice Crichton (Lucy Punch). Ascensorul spre celebritatea aspirantei la glorie se dovedeste insa ascensor spre esafod. 

    Julia nu poate face decat ceea ce stie mai bine: sa joace teatru. De altfel, cei care vizioneaza filmul se intreaba pe buna dreptate cand joaca si cand nu joaca teatru personajul nostru. Annette Bening calca apasat pe urmele lui Bette Davis, si tot filmul aproape ca ii apartine. Daca ne gandim ca actrita a ratat „la mustata“ Oscarul, adjudecat pentru a doua oara  de Hillary Swank pentru rolul din „O fata de milioane“ („Million Dollar Baby“), filmul poate fi pri-vit si ca o razbunare, avant la lettre, a femeii mature in fata femeii mai tinere.

    Ambele filme ruleaza in paralel pe ecranele noastre, asa ca puteti gusta si compara. 

    Julia/Being Julia, 2004 Regia: Istvan Szabo Cu: Annette Bening, Jeremy Irons

  • Romania intr-o eticheta

    Un pavilion gol, cu un singur element de decor: o eticheta pe care scrie „Gripa Europeana 2002-2005“. Asa „arata“ opera de arta contemporana desemnata sa reprezinte Romania, luna viitoare, la Bienala Artelor Vizuale de la Venetia. Opera, semnata Daniel Knorr, e vazuta de unii ca o prima dovada de maturitate culturala a Romaniei. Altii o percep ca pe un mesaj de greva artistica.

    Cum si-ar argumenta Ministerul Culturii decizia ca Romania sa fie reprezentata de o eticheta intr-un pavilion gol la una dintre cele mai importante manifestari mondiale in domeniul artei contemporane? Multi ar vrea sa stie. BUSINESS Magazin a incercat sa adune parerile cunoscatorilor. Si a dat peste opinii contradictorii.

    Este proiectul lui Daniel Knorr reflectarea ideala a artei romanesti? Presedintele comisiei care a ales opera dintr-un total de 12 proiecte inscrise – secretarul de stat Virgil Nitulescu – sustine ca da. „Pavilionul gol, decorat de o eticheta este, artistic vorbind, o reprezentare corecta a stadiului artelor vizuale in Romania.“ Dragos Olea, consultant in arta contemporana, e de aceeasi parere. „E o idee inteligenta si indrazneata care va atrage cu siguranta atentia si care reflecta perfect contextul artelor vizuale: lipsa unui buget de productie sau a unui buget de mobilitate.“

    Insa o parte dintre artisti considera ca opera lui Daniel Knorr nu e reprezentativa. Artistul traieste din 1982 in Germania, ceea ce i-a facut pe multi sa se intrebe cat de apropiata este expresia lui artistica de arta contemporana romaneasca. 

    „Cum poate un artist care traieste de 20 de ani departe de tara sa aiba un cuvant de spus in ceea ce priveste arta romaneasca in acest moment?“, a fost prima reactie a unui artist care nu a fost de acord cu rezultatul. Mai mult, unii au considerat ca proiectul trebuie retras, altfel Romania se va intoarce de la bienala cu coada intre picioare. Din punctul lor de vedere, arta conceptuala nu constituie o tendinta principala a artei romanesti, ceea ce face ca reprezentarea Romaniei printr-o astfel de lucrare sa fie in neconcordanta cu realitatea. 

    Alte voci spun insa ca decizia a fost luata dupa cu totul alte criterii decat reprezentativitatea operei de arta.  „Intotdeauna Ministerul Culturii are tendinta sa uite ca o data la doi ani are loc o bienala la care Romania are un pavilion asigurat si ca trebuie sa trimita un artist acolo“, spune un artist roman, care nu a dorit sa fie identificat in articol. 

    „Ca sa nu se complice prea mult, a desemnat castigator acel proiect care avea nevoie de cel mai mic buget.“ Devizul estimativ atasat la dosarul lui Knorr ar putea confirma acest aspect. Conform aceleiasi surse, el se ridica la o suma situata in jurul a 600-800 de euro si contine doar sectiunile: „calatorie: Berlin – Venetia – Berlin – 300 euro“ si „Sejur 7 x 40 de euro – 280 euro“. Un buget extrem, care pe langa suma alocata de Statele Unite la editia de acum sase ani (1.200.000 de dolari), poate fi lesne catalogat drept maruntis.  Pe de alta parte, Dan Perjovschi, re-prezentantul Romaniei la evenimentul venetian de acum 3 editii, considera ca „proiectul lui Knorr se asaza numai bine in tema generala a bienalei de anul acesta: «Experienta Artei»“. Mai mult, Perjovschi spune ca arta lui Knorr este de calitate. El isi aminteste de experienta sa personala la Venetia, in urma cu sase ani. 

    A fost o editie pe care artistii romani participanti nu o vor uita prea curand si care reflecta din plin proiectul lui Knorr de anul acesta. In acel an, artistii a trebuit  sa-si curete singuri pavilionul pentru a-si expune lucrarea. Un aspect care nu mai naste controverse este importanta evenimentului atat pentru artistul participant, cat si pentru imaginea Romaniei. Conform organizatorilor, fiecare editie aduna in jur de 300.000 de vizitatori, printre care se regasesc zeci de directori de teatre si muzee, reprezentanti ai celor mai importante publicatii de specialitate, cei mai apreciati curatori si artisti ai lumii si, nu in ultimul rand, cei mai cunoscuti critici de arta. Dintre cei 300.000 de vizitatori, in jur de 3.000 intra in contact cu pavilionul romanesc. „Prezenta la Venetia asigura o vizibilitate enorma pentru artist. Tot ce misca in lumea profesionala trece pe acolo si vede“, spune Dan Perjovschi. Romania este printre putinele tari care detine permanent un pavilion. Chiar daca acesta se afla in capatului parcului de expunere „Giardini“ si vizitatorii ajung de obicei aici extenuati, este bine sa putem expune orice: „bibelouri cu Dracula Park sau Catedrala Neamului – responsabilitatea ne apartine“, spune un artist.

    Indiferent de reactiile pe care le va starni intre 12 iunie si 6 septembrie opera lui Knorr, sustinatorii artistului considera ca proiectul sau trebuie apreciat pentru ca e „curajos“ si „pune baza pe gandire, nu pe tehnica“. Mai mult, pavilionul lui Knorr e un proiect care iese din tiparele cu care Romania s-a prezentat la editiile anterioare ale bienalei venetiene. Conform unuia dintre membrii comisiei care a analizat proiectele de anul acesta, participarile de pana acum pot fi catalogate drept „stereotipuri digitale, care nu au avut nici un rezultat direct“. Nici notorietatea si experienta artistului nu trebuie neglijate daca vrem sa estimam impactul operei asupra vizitatorilor, considera consultantul Dragos Olea. „Proiectul e o dovada de coerenta a artistului, e demersul lui, iar notorietatea acestuia, imaginea internationala isi va spune cu siguranta cuvantul.“ Daniel Knorr are o bogata experienta internationala. A studiat artele plastice la Akademie Der Bildenden Künste din München si la Vermont College in SUA, iar majoritatea lucrarilor realizate in timpul studiilor au fost achizitionate de Muzeul Lenbachhaus din München. Una dintre cele mai interesante lucrari ale lui Knorr este „Klaus, Klaus vine pe jos“ realizata in 2001. Opera reprezinta un spatiu gol in care toti vizitatorii vernisajului il cauta pe Klaus, care se dovedeste a fi portarul muzeului. La New York, Knorr a repetat povestea, schimband insa personajul. Cum portarul Klaus nu accepta sa calatoreasca pana in Manhattan, Knorr a recurs la cartea de telefon pentru a gasi un inlocuitor. A gasit o guvernanta pe nume Mary Ann Klaus care a acceptat rolul. 

    Conform lui Knorr, opera de arta este reprezentata de discutiile create in galerie, iar pe site-ul www.artnet.com aceasta lucrare este estimata la 16.000 de dolari. O alta opera a artistului care a atras atentia criticilor a fost si „Robotul cersetor“ realizat in cadrul expozitiei „On the Spot“ din Berna, Elvetia. Pentru ca fusese invitat sa expuna aici fara sa i se puna la dispozitie un buget, Knorr a creat un robot care, pana la sfarsitul expozitiei, adunase intr-un colt al galeriei elvetiene un morman de fise. 

    Cea mai impozanta creatie a artistului a fost insa realizata in 2000 la Rotterdam, unde a montat unei mori medievale o elice cu un diametru de 25 de metri si o greutate de 5 tone de la o instalatie energetica de vant.

  • ALTI ORIGINALI

    La ultimele editii, Bienala de la Venetia a gazduit proiecte de arta socant de contemporana, dar toate purtand un mesaj puternic: 

    Exclusivitate: La editia trecuta a bienalei, artistul spaniol Santiago Sierra a uluit o lume intreaga cu ideea unui pavilion, plin cu lucrari, dar a carui intrare era interzisa pentru toti vizitatorii fara pasaport spaniol

    Ruga: La editia din 1999, artistul italian Maurizio Cattelan a „inchiriat“ pentru cele trei zile ale vernisajului de presa un yoghin care statea ingropat in pamant. I se vedeau doar palmele impreunate a rugaciune.

    Fum: In 1999, pavilionul Belgiei a fost plin de fum pe tot parcursul expozitiei. Pentru a vedea ceva din lucrarile agatate, trebuia sa te lipesti de ziduri.

    Praf: In 1993, Hans Haake a spart tot pavimentul de ciment al pavilionului german cu picamerul. Aceasta a fost si lucrarea finala: baza Germaniei reunificate era facuta zob.

    Labirint: In 2001 Gregor Schneider transforma Pavilionul Germaniei intr-o locuinta cu zeci de camere si 3 etaje, cu spatii inguste in forma unui labirint. Cei care doreau sa-l viziteze trebuia sa semneze un act prin care acceptau sa intre  pe propria raspundere.