BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Diamante si cauciuc

    Daca nu ai un ceas de aur roz, cu nenumarate diamante, cu multe complicatii – de preferat si un tourbillon -de mari dimensiuni si rezistent la orice soc, nu esti in pas cu moda. Asa reiese dupa o plimbare prin salile Salonului International de Inalta Orologerie, care s-a deschis la inceputul lunii la Geneva.

    Nu sunt acestea singurele tendinte palpabile in lumea orologeriei, dar sunt printre cele mai evidente. Pornind de la constatarea ca pietele de desfacere ale ceasurilor de lux sunt acum mult mai diverse (Asia este una dintre cele mai noi si nesatioase piete, de pilda), manufacturierii se straduie sa multumeasca pe toata lumea, incercand in acelasi timp sa nu-si piarda identitatea sau liniile care i-au consacrat. Dupa ce invitatii Salonului de la Geneva alearga mai multe zile prin toate standurile amenajate in imensa hala, pentru a-si face o parere, inteleg ca exista directii clare.

    Materialele sunt, in cea mai mare parte, pretioase – best-seller-ul incontestabil al anului trecut, aurul roz, nu da semne ca si-ar pierde statutul. Foarte in voga este insa si aurul alb, concurat de platina, otel si aur galben. Pentru cadran, se remarca modelele din sidef si email (e de ajuns o privire la Metiers D’Art de la Vacheron Constantin pentru a vedea ca emailul e din nou la mare cautare). Pentru curele, la femei se impune satinul sau tot un metal pretios, iar la barbati pielea de crocodil si bratarile metalice. Insa cureaua este unul dintre elementele care materializeaza actuala tendinta de estompare a granitei dintre conceptul sport si cel elegant – modelul Master Compressor Extreme World Chronograph de la Jaeger-LeCoultre, de pilda, este livrat cu doua bratari intersanjabile: piele de crocodil respectiv cauciuc. Curelele se schimba imediat cand purtatorul actioneaza un mecanism simplu – in functie de situatie, acesta poate deveni un accesoriu sport sau unul elegant.

    Vizibil este si apetitul manufacturierilor pentru diamante. Audemars Piguet bate multe recorduri, acoperind cu pietre pretioase si carcasele ceasurilor, si bratarile. Modelul Givrine, de exemplu, numara nici mai mult nici mai putin de 6.684 de diamante (aproape 100 de carate), de asta daca nu punem la socoteala cerceii si inelul – care fac parte din set si au in total alte 112 diamante. Diamantissimo (din nou un set unicat, care include si cercei), tot de la Audemars Piguet, are 1.380 de diamante, care totalizeaza in jur de 52 de carate. Pline de diamante sunt si modelele de la Piaget si Jaeger-LeCoultre. Anul acesta, Michel Nieto, directorul de marketing al firmei Baume et Mercier, si-a amintit si el de Marilyn Monroe si de „cei mai buni prieteni ai unei fete“, decretand ca orice femeie merita cel putin un diamant. Asa a luat nastere colectia Diamant, cu unul sau mai multe diamante, dupa posibilitati (la circa 800 de euro pentru cel mai simplu model, e un lux pe care si-l pot permite tot mai multe femei). Se pare ca, in Asia, femeile s-au napustit la modelul din otel cu diamante (care ilustreaza perfect si tendinta de a combina materiale aparent non-complementare – otel cu pietre pretioase, pene cu aur etc.). Dar acest gust pronuntat pentru diamante nu se manifesta doar la femei – modelul masculin Piaget Emperador Tourbillon Squelette, de pilda, are diamante atat pe carcasa (151, mai precis), dar si in interior – mecanismul insusi este „batut“ cu 159 de diamante perfect vizibile, in conditii de transparenta totala.

    In ceea ce priveste dimensiunile, se pare ca industria orologeriei de lux adera la principiul potrivit caruia „bigger is better“ – toate modelele sunt din ce in ce mai mari, ba chiar au fost relansate modele mai vechi, la dimensiuni mai mari (un singur exemplu fiind The Equation of Time de la Audemars Piguet, care de la un diametru de 39 de mm a ajuns la 43 de mm). Poate ca lideri absoluti in materie de dimensiuni sunt cei de la Panerai, ale caror ceasuri se remarca, in primul rand, prin marime: 47 de milimetri (pentru Luminor Chrono 1000M Slytech) si in nici un caz mai putin de 44 de milimetri. Dupa cum se vazuse deja in ultima vreme, si femeile incep sa se indrepte spre ceasurile mari. Astfel, Mont Blanc, mizand pe aceasta tendinta, a relansat linia Lady Profile Jewelry, cu 15% mai mare decat precedenta. Cu toata tendinta de supradimensionare, exista si manufacturieri care merg impotriva curentului – Cartier a lansat Tankissime, o varianta mai mica a modelului Tank, la Piaget modelele cu mecanism extraplat sunt in continuare foarte bine vandute, iar Longines (care a participat la Targul de la Basel) mizeaza in continuare pe modelele „mini“.

    Michel Nieto de la Baume et Mercier simte o revenire a formelor clasice, retro, pure si elegante. La drept vorbind, Nieto poate ca a fortat putin aparitia curentului retro, avand in vedere ca si-a incuiat creatorii timp de trei zile intr-o camera cu modelele mai vechi ale firmei, care a implinit anul acesta 175 de ani. Rezultatul celor trei zile este Classima Executive Retro (o revigorare a modelului Classima Executive), fabricat in doar 175 de exemplare, dintre care 85 s-au vandut in prima zi a Salonului. Un astfel de ceas costa 6.000 de euro. Tot spre trecut s-a intors si Vacheron Constantin, care a aniversat 250 de ani de activitate neintrerupta, comemorati prin intermediul unei veritabile opere de arta – Esprit Des Cabinotiers. La randul sau, IWC s-a incadrat in doua dintre cele mai clare tendinte ale anului – inspiratia din trecut si seriile limitate: modelul Portuguese F.A. Jones (denumit dupa creatorul companiei) e disponibil in doar 500 exemplare din platina, 1.000 de aur roz si, mai generos, 3.000 de otel. Vacheron Constantin este, dupa toate aparentele, campionul seriilor limitate – modelul Tour De L’Ile va ajunge la doar sapte proprietari si este disponibil doar in acest an. Tour De L’Ile marcheaza si o preferinta evidenta a orologerilor dar si a cumparatorilor pentru mecanisme foarte complicate – este considerat cel mai complex ceas din lume, cu nu mai putin de 16 complicatii. 

    Tot complicate, cel putin la prima vedere, par si modelele „secrete“ – ecranul ceasului este acoperit cu o carcasa eleganta, de cele mai multe ori pavata cu pietre pretioase, astfel incat modelul poate servi si drept bratara. Van Cleef & Arpels a lansat linia Secret – pe laterala carcasei pavata cu diamante se afla un „sertaras„ minuscul care gliseaza in exterior la apasarea unui resort, expunand ecranul elegant al unui ceas. Tissot, care si-a prezentat noutatile la Targul de la Basel, a lansat la randul sau un astfel de model – Secret Love, iar Toucher, de la Piaget, are chiar un compartiment in care se pot ascunde foarte mici secrete (o poza, de exemplu). In final, dupa cum diamantele stau bine femeilor, se pare ca si ceasurile se asorteaza cu masinile – Jaeger-LeCoultre are un parteneriat cu Aston Martin, Audemars Piguet cu Maserati, Panerai a anuntat o viitoare colectie in colaborare cu Ferrari, iar IWC s-a „combinat“ cu AMG, compania de tuning care se ocupa de motoarele cele mai puternice de la Mercedes-Benz.

    Salonul a demonstrat foarte clar incotro se indreapta viitorul industriilor de lux din vechea Europa – catre Europa de Est, Statele Unite si, mai ales, catre Asia. 

  • Bucurestiul revizitat

    BUCURESTIUL REVIZITAT

    Abundenta de volume despre Bucurestiul interbelic indica, asa cum am mai spus in spatiul acestei rubrici, o nostalgie generala a publicului roman fata de capitala acelor ani. In colectia Comunicare/Media, editura Tritonic revine la Bucurestii acestei perioade, intr-o maniera inedita si plina de prospetime. Gratie eforturilor arhivistice ale lui Bogdan Hrib, volumul „Bucurestii anului 1935“ aduna o suma de articole reprezentative despre viata capitalei, aparute, toate, in paginile uneia dintre revistele cele mai citite ale vremii, „Realitatea ilustrata“. Desi s-au scurs 70 de ani de la aparitia acestor articole, problemele urbei par a nu se fi schimbat. Cel putin sub condeiul „mereu nemultumitilor jurnalisti“, care vedeau, ieri ca si azi, „gropile din asfalt“ si „mentalitatea de mizerie“ a edililor. Dincolo de profilul pestrit al orasului, stralucitoare ni se pare maniera de a scrie a articlierilor, o adevarata lectie de proza de buna calitate. 

    Bucurestii anului 1935, Editura Tritonic, BucureSti, 2005 


    MISSA IN DO MAJOR

    Una dintre aparitiile de la Editura Litera International, reeditare a romanului „Recviem pentru nebuni si bestii“ al lui Augustin Buzura, beneficiaza de atuurile unei editii-reper: o prefata consistenta, semnata de Ion Balu, un tabel cronologic bogat ilustrat, o sectiune de referinte istorico-literare si la urma, dar nu in ultimul rand, o realizare tipografica moderna si eleganta. Despre acest roman polifonic, prefatatorul afirma: „Recviemul… se deschide abrupt, printr-o tulburatoare destainuire, rostita de o voce a carei identitate nu o cunoastem. Inchis in casa de cateva zile, sub pretextul unei gripe, un barbat mediteaza la propria-i profesiune, la intamplarile timpului prezent, la trecutul apropiat si indepartat, straduindu-se sa elucideze aspectele negative ale contemporaneitatii“. Temandu-se de nebunii si bestiile viitorului, autorul le contrapune suflul si tanjirea dupa o normalitate defuncta. 


    Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni Si bestii, Editura Litera InternaTional, Bucuresti, 2004

     

  • A pierdut Hitler razboiul sau l-au castigat Aliatii?

    Dilema de mai sus poate parea, la o prima ochire, stupida. Ca nu este asa o demonstreaza cartea istoricului Bevin Alexander, specialist in istorie si strategie militara.

    Teza fundamentala a cartii lui Bevin Alexander – autor al unor volume de referinta precum „Cele treisprezece reguli ale razboiului“ sau „Cum inving marii generali“ – este ca Hitler a inceput glorios si plin de promisiuni (pentru tabara sa) razboiul. Dar l-a pierdut, pe mana lui, facand niste impardonabile erori de strategie, pe care multi dintre specialistii Marelui sau Stat Major le-au amendat, la vremea cuvenita, cu asprime, dar care au fost desantat sustinute si ridicate in slavi de catre zelatorii sai neconditionati. Atentie insa, volumul „Cum ar fi putut castiga Hitler al doilea razboi mondial“ nu este o ucronie de tipul „Ce-ar fi fost daca?“ si nu ascunde (cum poate titlul sau ar lasa sa se inteleaga) oftatul vreunui regret. El se afla deasupra oricaror incercari de legitimare a criminalelor actiuni hitleriste si ignora consideratiunile de ordin moral, nefacand altceva decat sa analizeze la rece greselile fatale care au condus la infrangerea nazistilor.

    Scopul strategiei militare este de a diminua posibilitatea de rezistenta, asa incat fiecare conducator ar trebui sa-si propuna drept scop descoperirea slabiciunii inamicului. Asa crede Bevin Alexander si asa credea si marele strateg chinez Sun Tzu, in secolul V i.Hr. („Modalitatea de a evita ceea ce este puternic consta in a lovi ceea ce este slab“), pe care istoricul il considera, pe buna dreptate, marele sau mentor. Din 1933 pana in 1940, Hitler a evitat punctele forte, a lovit in cele slabe si „a obtinut succese atat de uluitoare, incat a atins pragul biruintei totale“. Dupa 1940, cand victoria asupra Frantei l-a convins ca este un geniu militar infailibil, a renuntat brusc (si oarecum inexplicabil) la stilul care l-a consacrat, atacand in 22 iunie 1941 Uniunea Sovietica si oferind, in acest fel, cel mai graitor exemplu din secolul XX despre modul cum un conducator si o natiune pot sa ignore regulile simple ale razboiului incununat de succes si sa urmeze un curs care duce direct la distrugere.

    Atacand Uniunea Sovietica si socotind ca Anglia nu va mai constitui o problema majora, Hitler si-a indreptat atentia asupra uciderii evreilor si a altor oameni pe care ii dispretuia. Cele doua campanii gemene, razboiul impotriva Rusiei sovietice si cautarea „solutiei finale“ i-au absorbit cea mai mare parte a atentiei si au consumat grosul resurselor materiale de care dispunea Reich-ul. Schimbarea de orientare au ingaduit Angliei si Statelor Unite sa-si creeze o imensa forta militara (trebuie amintit ca, in 1940, Anglia mai dispunea doar de o singura divizie blindata pentru apararea Egiptului si a Canalului de Suez), care a pecetluit soarta razboiului. Cartea analizeaza succesiunea de prilejuri care l-ar fi condus pe Hitler la victorie, deznodamant ratat, asa cum spune Bevin Alexander, „din cauza incapacitatii lui de a vedea calea indirecta spre biruinta“.

    Majoritatii americanilor si britanicilor le place sa creada ca Hitler a fost rapus de tenacitatea SUA si Marii Britanii. Unii ii conced chiar URSS merite cruciale. Adevarul, insa, cel pe care Bevin Alexander incearca sa-l scoata la iveala, este ca pe Hitler nu l-a invins nimeni, cu exceptia lui insusi.  

    Cum ar fi putut castiga Hitler al doilea razboi mondial, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

  • Sfarsit de saptamanape Varfu’ PETU

    Amatorii de descoperiri turistice si de aventuri montane trebuie sa stie ca pe Valea Prahovei sunt in curs de aparitie noi forme de relief.

    Varfu’ PETU nu are nimic in comun cu ceea ce stim cu totii din manuale, excursii sau „team building-uri“. Pe „Varfu’ PETU“ nu urca telecabina, nu se schiaza si nici nu miroase a rasina. Masivul nu s-a format in decurs de milenii, nu are secrete si nu figureaza pe lista de investitii a Consiliilor Locale Sinaia, Busteni, Azuga sau Predeal. Lucru sigur e ca mai toate categoriile de turisti evita sa-si indrepte bliturile spre imaginile cu adevarat sinistre pe care Valea Prahovei a ajuns sa le ofere inainte de a se transforma in natura moarta. 

    Turistii sunt de cel putin doua feluri: cei care „conteaza“ si cei care coboara din tren. Intercity-ul de seara taie ozonul cu viteza si opreste in Gara Regala. Sinaia. 

    Si, pentru ca din tren nu coboara Majestatea Sa, venit special pentru vreun bal la Peles autorizat de guvern, gara prefera sa ramana in bezna. „Doriti cazare?“… Vocea din pasajul negru, cuprins de miasme, te face sa crezi ca ai sansa sa traiesti o aventura, daca scapi din bezna cu viata si fara vanatai. Primul PET iti scrasneste sub pantofi de indata ce iesi din gara. Bastinasii se impart si ei: in cei care „conteaza“ si cei care iti ofera cazare convenabila din gara, evazionistii de ocazie.  

    Aer de munte, ozon de-ai lua si la pachet, privelisti decupate din amintiri, imaginar alimentat de ideea ca ai scapat de metropola. Eroare: PET-ul este acolo. Ranjind din marginea padurii, plutind obraznic in apele Prahovei, itindu-se si la cota 1.400 si la 2.000 si … Pentru ca el, PET-ul e de neoprit. Nu-l ineaca ploaia, nu-l topeste soarele, nici pamantul nu-l mai ingroapa.

    La munte, fiecare face ce-i trece prin cap. Omoara linistea imprastiind decibeli, ingroapa cu roata jeepului un bradut de o luna ca sa aseze gratarul in locul dorit si, daca vrea el, angajat atotputernic al vreunei „marci inregistrate“, isi face casa de vacanta drept in padure. Intre timp, mai imprastie niste PET-uri.

    Pe munte nu se mai urca asa, de distractie, ca ai tu chef sa tragi in piept aer rece, curat. Daca n-ai jeep sa-l parchezi in padure, e clar ca n-ai nici casa sau vila la Predeal. Si ca ai venit cu trenul la Sinaia…. 

    Te incapatanezi sa urci, ai vrea sa pui mana pe un PET si sa-l arunci la gunoi dar iti dai seama ca n-ai nici un spor fara ajutorul vreunei firme de curatenie care o fi castigat o data o licitatie ca sa aiba grija de aer. 

    Au muscat din padure si au construit vile; mult beton si ferestre stramte; zambesti la fiece poarta pe care scrie ostentativ „caine rau“. Probabil pentru ursi. Cine ar indrazni sa se apropie de constructiile care umilesc pana si „vilele lui Ceausescu“ si care au smuls cu totul copacii pe care scria odinioara „ocrotiti natura“ sau „atentie! animale salbatice“? Chiar…ce-or fi facand ursii si de unde mai coboara ei ca sa-i muste de constiinta? Poze nu poti face decat daca indrepti aparatul in sus. Pentru ca PET-ul inca nu pluteste in aer. Cu un efort de imaginatie, noile animale salbatice si-ar da seama ca, daca mai taie putin din padure, transforma Predealul intr-un apendice al Bucurestilor si se aleg doar cu vecinatatea unui cartier rezidential prea curand demodat. 

    Aerul e inca tare, de parca n-ar vrea sa cedeze izului de sub PET, iar verdele mai acopera din opulenta constructiilor „europene“. Unde or fi?, te intrebi – pentru ca e liniste, casele astea mari par pustii si nu au copii in curte?… 

    Oricum, daca ai coborat din tren cu astfel de idei, n-ai decat sa te plimbi cat vrei, sa-ti cauti de bucuriile tale desuete si sa te intorci de unde ai venit. Casa de bilete e si ea… regala: compostoare stravechi, ascunse, cu tot cu ceferistul in uniforma, in spatele geamurilor mici. Scoti doua sute si ceva de mii de lei vechi, zambesti la cardul din portofel, si in doua ore, poti povesti despre calatoria ta pe Varfu’ PETU.

  • Marii regizori nu vand la Cannes

    Festivalul de la Cannes si-a propus – in 2005 mai mult decat oricand – sa devina bastionul luptei cinema-ului de autor impotriva invaziei productiei de serie americane. Insa, in secret sau chiar pe fata, fiecare studio european viseaza sa-si vanda peliculele pe cea mai mare piata din lume. Cum raspund americanii? In general, nu dau doi bani.

     

    Spectacolul oferit de Bill Murray – care isi schimba expresiile faciale cu viteza luminii, spre extazul fotografilor prezenti in jurul covorului rosu de la Palais Du Festival – a fost unul dintre cele mai memorabile momente ale editiei din 2005. Insa, la proiectia de seara atent orchestrata, cea mai importanta persoana din sala nu a fost starul filmului, ci autorul lui. La premiera lui „Broken Flowers“, Jim Jarmusch, regizorul cu coama punk-grizonata, a fost in centrul atentiei, chiar daca era inconjurat de o echipa redutabila – Murray, Tilda Swinton si Julie Delpy.

     

    Dupa genericul final au izbucnit aplauze sincere. Spre deosebire de celelalte nopti, cand acest atat de flatant zgomot a avut o conotatie obligatorie, mecanica. Aveai senzatia ca acest gigantic festival global lucreaza peste program pentru a sustine carierele unor cineasti candva importanti, care traiesc mai mult din gloria trecutului. Insusi Murray sublinia acest lucru la conferinta de presa: „Festivalul e un lucru esential pentru regizori ca Jim care, altfel, au mari dificultati in a obtine un premiu in America“.

     

    De fapt, pentru aceasta pelicula Jarmusch a fost pentru prima data sustinut de un studio important. Reusise sa asambleze o distributie stelara (care le mai includea si pe Sharon Stone si Jessica Lange) si avea nevoie rapida de bani pentru a incepe sa turneze. Focus Feature a semnat instantaneu deal-ul, stiind ca, gratie vedetelor, va avea garantia vanzarii filmului.

     

    Numele mari ale cinematografiei mondiale rasfatate la Cannes si in Europa – Jarmusch, Gus Van Sant, Lars von Trier, Wim Wenders, Hou Hsiao-Hsien, Amos Gitai, Jean Pierre si Luc Dardenne, David Cronenberg, Atom Egoyan sau Michael Haneke – sunt nume complet necunoscute spectatorului obisnuit de cinema de peste ocean.

     

    Mark Gill, presedintele Warner Independent Pictures, spunea in Variety, revista dedicata business-ului cinematografic: „Daca te uiti la competitia din acest an de la Cannes, iti dai seama ca nu trebuie sa te agiti deloc ca sa cumperi ceva“. Gill vazuse aproape 90 de filme prezente in festival si „in market“ si nu voia sa cumpere nimic. „Or fi ele bune, dar nici unul nu este nici macar un dram accesibil publicului american.“

     

    Sa luam cazul lui Woody Allen. New-yorkezul castigator al premiului Oscar a participat de doua ori la Cannes, in afara competitiei. Dar, mai nou, se gandeste sa se inscrie in sectiunea competitiva, pentru ca nu i-ar prinde rau un trofeu. Cu toate ca „Match Point“ a fost considerat drept unul dintre cele mai accesibile si mai „entertaining“ filme ale sale din ultimii ani, distribuitorii sunt reticenti.

     

    Ca multi alti artisti care refuza interventia studiourilor, Allen si-a finantat filmul din multiple surse independente, pentru ca nici o companie importanta din Statele Unite nu voia sa investeasca 20 de milioane intr-un produs care, aproape sigur, n-avea sa-si recupereze costurile. Fox Searchlight, distribuitorul ultimului film al lui Allen, „Melinda and Melinda“, a refuzat sa faca o oferta pentru „Match Point“, pentru ca e mult prea constient de potentialul comercial redus.

     

    Explicatia e scurta si dura: 3,7 milioane de dolari in America de Nord; doar 15,7 milioane in lumea intreaga. 25% din audienta americana a lui Woody Allen o constituie newyorkezii. Alti distribuitori nu s-au ascuns dupa cifre si au spus adevarul crud: „Match Point“ ar fi cu mult mai comercial daca n-ar avea numele lui Allen pe el. Si au continuat: prin faptul ca insista sa scoata un film pe an, Allen isi dilueaza appeal-ul. Prin contrast, David Lynch, un alt favorit al croazetei, isi pastreaza valoarea de piata, tinandu-si publicul in asteptare. Studio Canal a proiectat la Cannes un promo al noii sale opere, „Inland Empire“, in care am putut vedea actori purtand caciuli rusesti.

     

    O simpla conversatie cu distribuitorii care incearca sa cumpere ceva la Cannes iti arata prapastia dintre arta si comert, dintre selectia festivalului si adevarata piata. Acesti profesionisti cu nas fin cand vine vorba de mirosul banilor stiu exact ce cauta – si ce se vinde. Ei urmaresc aceeasi himera: un film transgresiv, stilizat, in limba engleza, cu cateva staruri si care promite sa aiba parte de cronici bune. Dar nici macar acest ultim lucru nu mai garanteaza succesul. Toti distribuitorii iti pot cita pelicule favorite ale criticii care au murit din cauza indiferentei publicului.

     

    In ultimii ani, criticii au devenit nici ce in ce mai putin relevanti si influenti. Multe filme care au avut parte de un sprijin extraordinar din partea criticii nu au avut nici un impact la box office. Nici provocarea sau socul nu mai vand. Se pare ca oamenii nu mai vor sa fie provocati in aceeasi masura in care si-o doreau odata. Daca peliculele sunt sumbre, deprimante, obscene sau bulversante, aceste atribute (odinioara functionand ca recomandari) au devenit acum frane in calea succesului.

     

    Vorbim de o situatie ce se intampla intr-o mai mare masura in America de Nord. Europenii continua sa ramana ceva mai deschisi la minte si mai sofisticati. Dar pentru cat timp? Chiar si atunci cand fac filme in engleza, multi dintre cineastii prezenti in competitia de la Cannes, de la Van Sant („Last Days“), la Egoyan („Where the Truth Lies“), se vand foarte prost in Statele Unite. Ultima pelicula Lars von Trier, „Manderlay“, un sequel provocator la „Dogville“, e privata de „star power“-ul lui Nicole Kidman si confruntata cu perspectiva de a nu fi deloc distribuita peste ocean.

     

    In cazul regizorilor putin cunoscuti, dar cu o voce autentica, promovarea poate ajuta mult. Insa daca acestia nu fac ceea ce publicul vrea sa vada, distribuitorii sfarsesc prin a plati un pret imens pe achizitie si pe campanie. In acest fel, valoarea lor se evapora. Daca „A History of Violence“, filmul lui David Cronenberg – extrem de bine primit pe croazeta – va da lovitura, acest lucru nu se va intampla datorita numelui autorului sau, ci al starului Viggo Mortensen, care interpreteaza un american pasnic fortat sa apeleze la violenta pentru a-si apara familia.

     

    Nici macar castigarea unui Palme d’Or nu ajuta prea mult la marketingul filmului. Tot ce conteaza e ca pe afis sa se afle „palmierul“ – sigla festivalului. Dar el poate fi adaugat tuturor filmelor care au participat in selectia oficiala, si nu doar celor premiate. Spectatorul simplu nu face diferenta. In ceea ce priveste productiile care nu sunt vorbite in engleza, situatia e si mai dramatica: ele trebuie sa-si entuziasmeze cu adevarat distribuitorii.

     

    La Cannes 2005, acest lucru s-a intamplat doar cu „Joyeux Nöel“ si „Caché“. Amandoua au fost achizitionate de Sony Pictures Clasics, una dintre foarte putinele case de distributie nord-americane care mai acorda atentie filmului de autor. Au contat povestea si starurile. Numele regizorilor – Christian Carion si Michael Haneke – nu au avut nici o importanta. Exista doar cativa cineasti straini care garanteaza un box-office minim in America, printre care Patrice Leconte, Wong Kar-wai sau Pedro Almodovar. Profitul de pe urma filmelor in-tr-o limba straina sunt, practic, inexistente.

     

    De fapt, Cannes-ul, spre deosebire de alte festivaluri de film cum ar fi Sundance sau Toronto, e foarte important pentru market-ul pre-buy. Majoritatea marilor deal-uri se fac aici pentru filme de mare buget aflate in diverse faze de productie si care sunt finantate in urma unui efort global supra-omenesc, natie cu natie, bucata cu bucata. Multe dintre aceste productii sunt filmate intr-o singura tara, pentru a putea profita de pe urma a tot felul de subventii sau scutiri de impozite, dar avand o distributie internationala seducatoare pentru cumparatorii straini.

     

    New Line a achizitionat drepturile de difuzare nord-americane ale filmului lui Cronenberg acum un an. Fratii Weinstein au cheltuit deja cateva milioane bune pentru „Stormbreaker“, care nu are inca distributie. Universal Pictures a cumparat „The Black Dahlia“, noir-ul lui Brian De Palma, amplasat in LA-ul anilor ‘40, inainte ca filmarile sa se fi incheiat in Bulgaria. Acest gen de co-productii sunt denumite „proiecte fara frontiere.“ Adica filme care nu sunt „contaminate“ de sentimentul nationalitatii regizorului. Pana si newyorkezul Woody Allen a inteles mesajul – si a luat urma banilor. A abandonat Manhattan-ul pentru Notting Hill-ul londonez.

  • Pe cand un tratat al bunelor maniere?

    „Galateo Europeo“, un nou ghid european al comportamentelor general acceptate si incurajate, isi propune sa contribuie la o integrare culturala mai lina in Uniunea Europeana.

     

    Mai in gluma, desi mai mult in serios, Grazia Valci, o jurnalista cu o gama larga de preocupari (intre alte volume, a scris un soi de dictionar umano-pisicesc si un ghid pentru matele cu stapani nevrotici), sustine in al sau „Galateo europeo“, tradus si publicat la Editura Corint, ca introducerea unui tratat – in contextul mai amplu al Maastricht-ului – al bunelor maniere „ar ajuta la atenuarea anumitor inclinatii spre discordie“ in cadrul noii familii europene.

     

    In plus, acest cod trebuie sa foloseasca un limbaj clar, in perfecta consonanta cu epoca noastra, devenind o unealta utila pentru a ne purta civilizat „atat in  Romania, cat si in Italia, Franta, Danemarca, Germania, Grecia…“ E incurajator faptul ca suntem luati in seama si introdusi in Europa (macar asa!), inainte de 2007, cu atat mai mult cu cat noi, romanii, am dat dovada, cel putin la nivel de intentie, de o incredibila sarguinta in privinta aderarii la standardele bunei-purtari. Cea mai buna dovada a interesului romanesc este „Codul bunelor maniere astazi“, de Aurelia Marinescu, carte cu nenumarate editii si devenita best-seller al Editurii Humanitas.

     

    Prezentul ghid al comportamentului civilizat nu isi propune sa ofere retete infailibile de buna purtare si nici sugestii de uniformizare comportamentala la nivel continental. Este, mai degraba, o calauza prietenoasa, plina de umor si bine informata prin multitudinea de perceptii nationale sau locale asupra felului in care trebuie sa ne imbracam, sa stam la masa, sa interactionam cu prietenii, colegii sau cunostintele intamplatoare.

     

    Vom da doar doua exemple, expuse chiar in capitolul de debut al volumului: „Vanzatoarele sa fie invatate sa se comporte politicos. Ar trebui ca proprietarii de magazine sa le recomande acestora sa nu le spuna niciodata clientelor mai in varsta sau nu tocmai slabe: «Pentru dvs. nu avem nimic potrivit», fara sa astepte o solicitare precisa din partea acestora.“

     

    Sau: „Sa nu dam din picioare ca la fotbal, atunci cand coboram din masina, chiar daca picioarele sunt frumoase si ciorapii asemenea; se iese intotdeauna cu genunchii apropiati, punand apoi, printr-o usoara rotire, picioarele pe pamant, si acestea tot apropiate. Este vorba despre o manevra care ar trebui sa le reuseasca bine chiar si doamnelor ce sufera de reumatism“. Sunt lucruri pe care, parca, le stim, dar pe care le uitam sau ne facem ca le uitam, invocand nu doar reumatismul, platfusul sau osteneala ci si graba, preocuparile inalte sau gustul pentru comportamentul boem.

     

     

    Grazia Valci, Bunele maniere In Europa, Ghid al

    comportamentului civilizat, Editura Corint, BucureSti, 2005

  • LA PAS, PRIN METROPOLE

    Un text cu un asemenea elan metaforic, fin corectat de precizie stiintifica, ar fi meritat un mai bun tratament (tipo)grafic. Cartea Arinei Avram, o enciclopedie serioasa, care isi respecta, la nivel textual, promisiunile din titlu, este vaduvita de o ilustratie pe masura, dar si de o paginatie aerisita, care sa iti ingaduie un  falfait de aripi al imaginatiei.

     

    Iata randurile dedicate Lisabonei: „este un oras modest si capricios, secret si dinamic, in care vechile cartiere Alfama si Chiado contrasteaza cu edificiile de la Expo ‘98“. Urmeaza detalii semnificative despre centrele de interes cultural si turistic, despre viata cetatii si reperele ei urbanistice, despre gastronomie si despre obiceiurile, marotele, idiosincraziile ori ticurile cotidiene ale locuitorilor.

     

    Cum sa nu vrei, dupa asemenea randuri, sa-ti plimbi ochii pe o imagine din Baixa sau de pe Praca do Comercio, cum sa nu doresti sa vezi rabufnirea nervoasa a valurilor oceanului lui Camoes? Dar, atunci cand exista, fotografiile descriu conventional cate o urbe la intamplare.

     

    Arina Avram, Marile orase ale lumii,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2005

  • SPIONAJ SI DRAME FAMILIALE

    Cauzele rationale ale iubirii dintre domnul si doamna Verloc sunt profund diferite. Multa vreme, aceasta asimetrie nu isca probleme majore: cuplul traieste fara zguduiri interioare, potrivit unei confortabile tranzactii, dar cunoaste o totala lipsa de comunicare.

     

    Spion rus si colaborator al politiei britanice, dl. Verloc (insarcinat sa compromita, dinauntru, miscarea anarhista in care se infiltrase) nu are nici o banuiala atunci cand sotia sa isi gaseste un amant. Relatia lor va avea insa de suferit o fractura insurmontabila si va determina o tragedie cu nebanuite consecinte, infatisata de Conrad pe fundalul sordid al suburbiilor londoneze si al mediilor de revolutionari de profesie, sterili in idei si paralizati in planul actiunii. Despre acest volum, Jorge Luis Borges spunea ca „este cel mai bun roman politist care a fost scris vreodata“.

     

    Joseph Conrad, Agentul secret,

    Editura , Bucuresti, 2005

  • Ia ghici, cine nu vine la cina?

    Cu toate ca poate fi acuzata ca are un subiect dezvoltat foarte des, cel mai recent in „Un socru de cosmar“, si ca indrazneste sa provoace fanii unui clasic nemuritor, „Ghici cine vine la cina?“, comedia „Ia ghici, cine?“ (Guess who) a ajuns rapid pe primul loc in box office-ul nord-american.

     

    „Ia ghici, cine?“ nu e o intrebare retorica. Si nici nu trebuie sa astepti sfarsitul filmului ca sa afli raspunsul. Chiar daca ai asistat la premiera, filmul regizat de Kevin Rodney Sullivan iti da senzatia in primele minute ca l-ai mai vazut. Si daca ai vazut „Un socru de cosmar“ (Meet the Parents) incepi sa faci primele conexiuni.

    Doi tineri care se iubesc se pregatesc de inevitabilul moment in care el trebuie sa-si intalneasca socrul. Socrul, Percy Jones (Bernie Mac) isi iubeste foarte mult fiica, Theresa (Zoe Saldana), prin urmare vrea ce e mai bun pentru aceasta, iar pretendentul trebuie sa fie testat.

     

    Intr-un fel sau altul. Cum personajul lui Bernie Mac din „Ia ghici, cine?“(Guess Who) nu e fost agent CIA precum cel al lui Robert de Niro din „Un socru de cosmar“, tatal fetei are alte metode de a construi „dosarul“ ginerelui, Simon Green (Ashton Kutcher), insa la fel de amuzante.

     

    Pe de alta parte, fata de „Un socru de cosmar“, sansele ca iubitul fiicei sa fie accep-tat sunt mult mai mici. Pentru Percy, ginerele ideal e o combinatie intre Denzel Washington, Colin Powell si Tiger Woods. Iar la acest capitol Green e descalificat inca din start pentru ca este alb. Scena te face sa uiti de orice asemanare cu  „Un socru de cosmar“, insa te trimite cu mai bine de 35 de ani in trecut si-ti aduce aminte de un clasic al Hollywood-ului: „Ghici cine vine la cina?“ („Guess Who’s Coming to Dinner“).

     

    Chiar daca atunci fiica era alba, iar pretendentul negru, povestea Theresei e identica cu cea a Joannei Dryaton (Katharine Houghton, care a jucat in varianta originala). Modul in care e pusa in scena e cu totul altfel. Fata de „Ghici cine vine la cina?“, productia lui Kevin Rodney Sullivan isi permite sa glumeasca pe seama „problemelor“ rasiale.

     

    Pe de alta parte „Ia ghici, cine?“ e cuminte doar dintr-un anumit punct de vedere. Dupa filmari s-au cheltuit aproape 100.000 de dolari pe efecte digitale, care sa indeparteze din toate scenele in care apare Ashton Kutcher bratara rosie Kabala de care actorul nu s-a despartit nici macar pe timpul filmarilor.

     

    Insa  „Ia ghici, cine?“ nu se ocupa de problemele religioase, ci relativ doar de cele rasiale. Relativ, pentru ca termenul „problema rasiala“ nu mai are acelasi sens fata de cel din filmul in care juca si Katharine Hepburn. O simpla comparatie cu „Ghici cine vine la cina?“ sugereaza, destul de convingator, o evolutie sociala.

     

    Departe de aceste asocieri filmul ramane o comedie buna, ce poate fi descrisa perfect prin cuvintele regizorului: „Am o fiica frumoasa de 12 ani, si sunt sigur ca intr-o zi o sa vina acasa cu un lituanian, samoan sau un rocker si m-am gandit ca daca o sa fac acest film o sa-mi fie mai usor sa rezolv eventualele probleme care o sa apara“.   

     

     

    Ia ghici, cine?/ Guess who, Regia: Kevin Rodney Sullivan

    Cu: Bernie Mac, Ashton Kutcher, Zoe Saldana

    Durata: 105 minute, Premiera In Romania: 10.06.2005

  • Sfarsitul lui Hitler

    La ceva vreme dupa ce a facut valva cam in toata lumea, „Ultimele zile ale lui Hitler“(„Der Untergang“) ajunge si in Romania. Nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, a fost laudat de unii si foarte criticat de altii, pentru acelasi motiv: isi propune sa arate si o alta fata a dictatorului si a celor care l-au inconjurat.

     

    Dupa sase decenii de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Hitler inca exercita o fascinatie irezistibila: toata lumea ar vrea sa inteleaga psihologia, temperamentul si caracterul liderului national-socialist, care a ramas, pentru majoritatea oamenilor moderni o figura abstracta, un simbol – nazistul care a omorat milioane de oameni si a declansat un conflict catastrofal.

     

    Pe de alta parte, orice cineast care incearca sa treaca dincolo de simbolism, este imediat pus la zid pentru ca, de fapt, lumea nu isi doreste sa vada un Adolf Hitler uman, macinat de defecte si manat de convingeri, pentru ca e mai sigur sa ramana cu imaginea unui psihopat malefic. Dupa cum arata si titlul, in „Ultimele zile ale lui Hitler“ e vorba de sfarsitul regimului national socialist, cand Berlinul e asediat si e clar ca Aliatii vor castiga.

     

    Povestita din perspectiva secretarei personale a lui Hitler, Traudl Junge (foarte expresiv interpretata de romanca Alexandra Maria Lara), actiunea arata ultimele momente ale dictatorului. Hitler mananca ravioli (cu branza, pentru ca ni se aminteste ca Hitler nu punea gura pe carne), alterneaza intre crize de paranoia si momente de luciditate, isi planuieste sfarsitul si participa la petrecerea organizata de amanta sa, Eva Braun, in cinstea zilei sale de nastere.

     

    Apropiatii sai, care s-au refugiat impreuna cu Fuhrer-ul in buncar, alterneaza intre devotament orb (sotii Goebbels) si deziluzie (cam tardiva, ce-i drept). Numai Fraulein Junge isi pastreaza inocenta, datorata, cel mai probabil, unei stari de negare si memoriei selective.

     

    Ultimele zile ale lui Hitler / Der Untergang

    R: Oliver Hirschbiegel. Cu: Bruno Ganz, Alexandra Maria Lara.

    Durata: 155 minute, Premiera: 10.06.2005