BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Casnicia la mica intelegere

    Timp de 50 de ani, la romani, banii si dragostea nu s-au prea intersectat in pregatirile pentru viata de familie.

    Din acest punct de vedere, am putea fi catalogati drept romantici incurabili, adepti ai binecunoscutului: „pana cand moartea ne va desparti!“. La prima vedere, toate cuplurile sunt pregatite sa porneasca in viata de familie dezinteresate, pe deplin hotarate sa imparta totul in mod egal. Cel putin aceasta este prima impresie, in conditiile in care in ultimii 15 ani in Romania nu a fost incheiat nici un contract prenuptial. Sunt viitori soti neinfricati in fata viitorului, nu simt nici o umbra de indoiala inainte de a spune „da“? Nu neaparat. „Pur si simplu, timp de 50 de ani, legea nu le-a permis sa semneze un contract prenuptial“, spune Paula Ivanescu, primul politician care a pus problema legislatiei asupra acestui aspect.

    „Abia la sfarsitul anului trecut, politicienii romani au reusit sa se dezlege de o serie de cutume invechite si sa inteleaga ca printr-un contract prenuptial nu se vand sentimente“, spune Ivanescu. In cazul in care proiectul noului Cod Civil va trece si de Camera Deputatilor, atunci putem spune ca va fi  readus la viata un obicei care timp de aproape un secol, intre anii 1865 – 1954, a fost in voga mai ales intre cei de vita nobila, care nu concepeau o casatorie fara semnarea unui asemenea act. Preluat de la francezi, odata cu asimilarea Codului lui Napoleon (1807) si transformarea sa in autohtonul Cod Civil, obiceiul acordului premarital era la acele vremuri in principal o solutie pentru capii celor doua familii de a face din doua averi una singura si mai mare. Tinerii nu prea aveau ocazia sa dea frau liber propriilor sentimente.

    De pilda, cu toate ca fiica sa Maria era curtata de ceva vreme de Carol Popp de Szathmari – cel care avea sa devina pictorul preferat al lui Alexandru Ioan Cuza, marele vornic Nicoale Vacarescu o marita cu fratele mai mic al lui Voda Alexandru Dimitrie Ghika, Constantin. Ii asigura fiicei in felul acesta titlul de printesa dar, in acelasi timp, prin documente bine gandite, si siguranta financiara.  Mai apoi, la 1954, Marea Adunare Nationala de atunci imprumuta integral codul sovietic al familiei, iar contractul prenuptial e scos in afara legii, fiind considerat degradant si imoral. S-au stipulat atunci si norme noi privind mai multe aspecte pe care le ridica mariajul, printre care regimul juridic al bunurilor comune ale sotilor sau proprietatea in devalmasie. Adica exact aceleasi aspecte pe care le reglementa si acordul prenuptial, dar puse intr-o alta forma. Una comunista.

    Totusi, cei care au cautat, dupa revolutie, ceva garantii linistitoare inaintea casatoriei au putut profita, cu ajutorul notarilor, si de acest regim. In cazul unui divort, una din parti putea sa pastreze mare parte din castigurile obtinute pe parcursul casniciei daca reusea sa dovedeasca faptul ca acestea au fost obtinute cu fonduri din bunurile cu care a intrat in casatorie. Lucru usor de realizat daca in ecuatie e implicat un avocat bun. Dar si asa tot nu e evitata agitatia procesului de partaj, care se putea prelungi la nesfarsit, transformandu-se intr-un razboi in care nu se pot economisi banii dati pe taxe sau nervii. 

    „De altfel principalul avantaj al contractului prenuptial este ca divortul devine o formalitate facila, deoarece toate aspectele legate de aceasta chestiune se pot stipula in contractul prenuptial, iar averea celor doi soti urmeaza sa fie distribuita dupa dorinta cuplului“, spune Doina Dunca, consilier al Uniunii Nationale a Notarilor Publici. Din punct de vedere juridic, aranjamentul prenuptial poate sa fie atat de explicit si de lung cat este nevoie si poate acoperi oricate aspecte doresc cei doi viitori soti – de la conturile din banca la cartile sau DVD-urile din biblioteca. In special, insa, se refera la bunurile familiale. „Contractul prenuptial poate fi folosit pentru a conferi siguranta ca averea cuplului va fi corect impartita, ca aceasta va fi transferata de la un sot la altul, sau ca drepturile asupra ei vor fi impartite in mod egal de soti sau pe cote-parti“, spune Dunca.  

    „Lipsa unui astfel de acord s-a vazut foarte clar dupa ‘90 in multe procese, in care partenerul unui comerciant, de exemplu, se alegea in urma divortului cu o parte din datoriile pe care firma acestuia din urma le adunase in timpul mariajului“, mai spune consilierul. Au existat chiar si situatii in care una din parti a renuntat la pretentii asupra vreunui bun pentru a nu se trezi inglodata in datorii. Un alt caz influentat de lipsa unei intelegeri premaritale a fost si cel in care sotia unui om de afaceri, cu toate ca nu a contribuit deloc la situatia financiara a familiei, a cerut la divort mai bine de jumatate din averea acestuia, in lipsa unui act prenuptial. 

    „Insa contractul prenuptial nu trebuie sa se rezume doar la aspecte financiare, contractul nefiind destinat exclusiv persoanelor bogate“, spune Ivanescu. Acordul poate reglementa si responsabilitatile sotilor privind ingrijirea copiilor din casatorii anterioare cat si a celor care urmeaza sa se nasca. Pe de alta parte, poate singurul dezavantaj al contractului prenuptial e ca te poate lua prin surprindere, ca poate fi vazut ca un act cinic care prefigureaza divortul. In general, oamenii spun ca se casatoresc din dragoste si sustin ca nu se casatoresc cu gandul la avere. 

    Din acest motiv, majoritatea se simt jigniti cand partenerul aduce vorba de incheierea unui contract prenuptial. Surprinzator, insa, un studiu a scos la iveala ca in Statele Unite contractul prenuptial stimuleaza casatoriile. 

    Mai mult, in Germania unul din cinci cupluri semneaza un acord inainte de casatorie, iar in Franta multi dintre cei care urmeaza sa se casatoreasca nici nu mai apeleaza la un avocat pentru incheierea contractului prenuptial. Se pare deci ca un contract prenuptial nu mai dauneaza romantismului. 

  • Confesiunile Primei Doamne

    „Istoria traita“, biografia publicata de Hillary Clinton in 2003, a fost tradusa si in romaneste

    Va ramane oare Hillary Clinton in memoria colectiva datorita memoriilor ei? Desi exista opinii potrivit carora cartea „Living History“ reprezinta doar o insiruire de povesti autobiografice corecte politic, scrise curat, inteligibil, dar fara stil, nu putem sa nu apreciem sansa pe care ne-o ofera: aceea de a patrunde in culisele Casei Albe intr-o maniera neprotocolara, sfioasa doar cat sa nu fie indecenta, despovarata de toate acele elemente de butaforie sentimentala cu care ne-au obisnuit serialele (apreciabile, de altfel, unele dintre ele) sau filmele de lung me-traj cu presedinti ai SUA eroici, dar neaparat umani si apropiati de oameni. 

    „Istoria traita“ a aparut in rafturile librariilor din Statele Unite in iunie 2003 si a provocat, dincolo de reactiile noastre de azi si de ceea ce va ramane din ea peste ani, un adevarat seism de interes din partea publicului. Lansari „in hipermarketuri sau in librarioare obscure, la colturi de strada si in avioane, in corturi si chiar in cateva… toalete“ – cum insasi autoarea marturiseste – au insotit vanzari de sute de mii de exemplare si un profit, pentru memorialista, de aproape opt milioane de dolari. O batrana a marturisit ca volumul este primul pe care l-a cumparat vreodata, cozile la autografe au fost, peste tot in lume unde i s-a publicat traducerea, interminabile, iar Prima Doamna a dat autografe pana a fost nevoita sa-si puna bandaje elastice si pungi cu gheata pe incheieturi. Un succes care a facut el insusi istorie si care poate fi explicat atat prin natura caracterului de exemplara luptatoare al lui Hillary, cat si prin efectul de compasiune sau prin spiritul cancanier al publicului contemporan, dupa faimosul episod Lewinsky.

    Nu intamplator, gandea un comentator hatru, cartea sa a fost semnata si cu celalalt nume, Rodham, in semn de posibila despartire sau critica implicita la adresa lui Bill. Daca luam lucrurile la bani marunti, confesiunile explozive in privinta episodului respectiv nu prea exista. Autoarea face numeroase referiri la el, dar aproape numai prin prisma reverberatiilor sale juridice si politice, sau prin prisma personalitatilor implicate. Iata, bunaoara, reactia de indoielnica moralitate a unui mare adversar al lui Bill, Newt Gingrich, pe atunci presedinte al Camerei.

    Intrebat de Hillary, la o receptie data in cinstea lui Tony Blair, ce parere are despre ultimele acuze aduse de Kenneth Starr, acesta i-a raspuns, fara echivoc: „Acuzatiile impotriva sotului dumneavoastra sunt rusinoase si cred ca este incorect modul in care anumite persoane incearca sa profite de acest lucru“. Surprinzator, dar pe deplin justificat raspuns, cata vreme campionul luptei republicanilor impotriva presedintelui avea sa fie demascat, peste doar cateva luni, pentru numeroasele sale infidelitati. In privinta problemei de alcov propriu-zise, Hillary ne reteaza orice speranta: „Motivele pentru care m-a inselat nu il privesc decat pe el si lui ii revine sarcina sa le istoriseasca“. Ceea ce ramane cu adevarat interesant pare mai degraba restul, adica felul in care Hillary se povesteste pe sine ca sotie de presedinte – avand ca modele pe Jackie Kennedy Onassis si pe Eleonore Roosevelt -, ca mama si ca femeie libera angajata in viata politica, de mai bine de treizeci de ani.

    O femeie care a lucrat in umbra arenei politicii (intre altele, aflam ca, in timpul administratiei Nixon, a participat la fundamentarea procedurii de „impeachment“ pe care Bill avea s-o infrunte trei decenii mai tarziu) si care, acum, se pregateste sa iasa in avanscena, sa tinteasca la presedintie si sa faca din Bill, prin ricoseu de razbunare simbolica, Primul Domn al Statelor Unite.

    Hillary Rodham Clinton, Istorie traita, Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • Ultimul Sullivan

    ULTIMUL SULLIVAN

    Boris Vian este una dintre cele mai stranii si atipice figuri apartinand marii aventuri intelectuale franceze a secolului XX. In paralel cu romane precum „Spuma zilelor“ (pe care Raymond Queneau il numea cel mai miscator roman de dragoste contemporan), „Iarba rosie“ sau „Toamna la Pekin“, care l-au instalat definitiv in Panteonul literelor franceze, Vian a scris si trei romane scandaloase, obraznice, impulsive, dar in cele din urma simpatice, cu intriga de thriller si personaje ticnite, pe care le-a semnat cu pseudonimul Vernon Sullivan. Ultimul dar nu cel de pe urma din aceasta serie este „Moarte pocitaniilor“, publicat recent de editura Humanitas in excelenta traducere a Gabrielei Abaluta. Romanul simuleaza o intriga politista dar este, de fapt, o reflexie si o denuntare (pseudo) stiintifica asupra uniformizarii amenintatoare a modurilor de viata contemporane. 

    Boris Vian, Moarte pocitaniilor,  Editura Humanitas, Bucuresti, 2005 

     

    CORANUL PENTRU TOTI

    Qur’an-ul, cartea sfanta musulmana, a fost revelat profetului Mahomed la Medina la inceputul secolului al VII-lea si, de atunci, a ramas scriptura adeptilor Islamului, care, acum, la inceputul secolului al XXI-lea, alcatuiesc o cincime din populatia lumii, adica aproximativ un miliard de persoane. Nu aceasta impresionanta proportie este insa cea care a sporit, in ultima vreme, vizibilitatea Islamului, ci accentuata sa prezenta, adesea imbracand forme violente, din viata politico-religioasa a lumii. Pentru fundamentalistii crestini, dar si pentru cei care pun evenimente de tipul 9/11 in seama credintei islamiste, restitutiile si analizele obiective de tipul celei operate de Michael Cook, sunt absolut necesare. Cartea lui Cook dezvaluie sensuri obscure al Coranului, traseaza istoria exegetica a cartii sfinte, selecteaza fragmente de text revelatoare sub raportul apelului la toleranta, alcatuieste o scurta nota asupra limbii arabe si comunica o densa bibliografie de lucrari fundamentale despre Coran.

    Michael Cook, Coranul, Foarte scurta  introducere, Editura Allfa, Bucuresti, 2004

  • Noul Glam

    O trupa newyorkeza considerata „prea gay“ pentru Statele Unite, care a pornit la cucerirea in forta a Europei. Va prezentam „Scissor Sisters“…

    Muzica pop a ajuns din senin decadenta. Cand sa zici ca topurile au fost coplesite de muzicieni seriosi ca Dido, Coldplay sau Travis, care insista cu sinceritate ca „numai muzica e importanta“, iata ca apare un grup ca Scissor Sisters si da totul peste cap. 

    Privindu-i pe membrii formatiei, iti dai repede seama de faptul ca au invatat meserie in lumea rau famata a cabareturilor newyorkeze. Vocalista lor, Ana Matronic (pseudonim, bineinteles), a fost prezentatoare a unui spectacol decadent de cabaret din Lower East Side, anterior deprinzand diverse abilitati de o moralitate la fel de indoielnica pe scena cluburilor din San Francisco. Trupa a debutat in club, iar atmosfera deocheata a cabaretului pare sa n-o fi parasit niciodata. Formatia canta live si se napusteste pe scena ca o gasca de copii de sase ani scapati de sub control si suferinzi de sindromul deficitului de atentie, care au dat iama prin cutia de costume, spectacolele lor devenind legendare datorita acestui lucru. 

    Europenii i-au imbratisat pe Scissor Sisters mult mai repede decat cei din America lor natala. Luna trecuta, au luat acasa trei „Brit Awards“ (pentru cea mai buna trupa, cel mai bun album si cei mai buni nou-veniti) din Marea Britanie, o tara in care LP-ul de debut ce le poarta numele a fost cel mai bine vandut album al anului 2004. Prin contrast, refuzul grupului de a-si tine secreta orientarea sexuala pare sa fie o problema mai serioasa in America. Trei dintre membrii formatiei sunt homosexuali, iar prestatia lor scenica este mai incarcata de simboluri homosexuale decat petrecerile lui Elton John. Chestiuni controversate. Istoria showbizului se poate sa fie plina de homosexuali nedeclarati care dau spectacole in fata unui public heterosexual, dar standardele duble din bransa arata ca nu multora le place sa li se aminteasca acest lucru.

    Mai ales daca vrei sa reusesti intr-o tara ca America, unde problema homosexualitatii (si mai ales a casatoriei intre persoane de acelasi sex) a divizat populatia, la propriu, in doua tabere care se razboiesc. Despre muzica trupei se poate spune ca este un colaj de secvente ale istoriei pop, imprumutand orice de la punk la pop, de la electro la rock. Grupul a atras atentia asupra sa cu o preluare (cover) stil disco dupa piesa clasica de rock progresiv a celor de la Pink Floyd, „Comfortably Numb“, reusind astfel sa imbine doua genuri muzicale aparent opuse. Pink Floyd cantat intr-un falsetto cumplit n-ar fi trebuit sa prinda niciodata. Dar a prins.

    Cover-uri cu elemente de noutate ca acestea, impreuna cu prestatia scenica a formatiei ar putea conduce la concluzia ca se limiteaza doar la atat. Ascultati insa cu atentie si veti descoperi ca Scissors se incadreaza intr-o traditie mult mai sobra, sursa lor de inspiratie fiind interpreti si compozitori ca Elton John. Unul din membrii trupei, Jake (e posibil ca acesta sa fie numele sau real), are o diploma universitara in „creative writing“, iar acest lucru se vede, caci piesele lor sunt adeseori niste naratiuni construite cu dragoste care confera un oarecare fond de seriozitate stilului lor incontestabil. 

    Daca exista un trecut muzical care sa-si puna cel mai puternic amprenta asupra celor de la Scissor Sisters, atunci este miscarea Glam Rock din anii ‘70, cu ai sai T-Rex, David Bowie, Alvin Stardust si Roxy Music. Glam rock-ul insemna mai ales barbati heterosexuali nu prea interesanti care se dadeau cu tus de pleoape, se imbracau in costume mulate din spandex si cochetau cu ideea de „ambiguitate sexuala“ in incercarea disperata de a agata reprezentante ale sexului opus. Din aceasta perioada dateaza dezvaluirea lui David Bowie cu privire la presupusa sa bisexualitate, care i-a impulsionat cariera. Prin contrast, Scissor Sisters par mai putin imitatori si mai mult reali. Macar de data aceasta nu trebuie sa suportam niste artisti gay care se straduiesc sa para heterosexuali sau unii heterosexuali care se straduiesc sa para gay.  

    Tom Wilson este jurnalist si DJ britanic si locuieste la Bucuresti. Este absolvent al sectiei de Studii Politice a Universitatii Oxford si a scris pentru publicatiile Dazed and Confused, The Face si The Independent.

  • Telenovela in lumea papusilor

    A fost despartirea care a socat milioane de fani. Ea, imaginea perfectiunii in haine roz bombon, cu o duzina de filme sub centura, cateva carti de sfaturi care au devenit bestseller si o linie de accesorii care ii purtau numele. El, tanarul fermecator cu pantaloni scurti, cu abdomen de atlet, zambet ucigator si abilitati sportive in ale tenisului, surfingului si rolelor.

     

    Acum, dupa doi ani de separare care le-a distrus inimile – ideea a fost a ei – Ken si Barbie s-au impacat. Noul look al lui Ken? O transformare, care a fost dezvaluita recent in cadrul unei conferinte la New York – un Ken mai matur, cu pantaloni cargo si care asculta Norah Jones.

     

    Asemeni unui agent disperat care incearca sa reinvie cariera muribunda a unui star de la Hollywood, producatorul Barbie, Mattel, face tot posibilul sa o puna din nou pe picioare. Timp de aproape cincizeci de ani, Barbie s-a aflat in centrul succesului Mattel. Dar acum, tocmai acele calitati care au atras tinerele fete – o imagine nepatata si nici un fel de imbunatatire electronica – le indeparteaza.

     

    Vanzarile au scazut, retailerii reduc locul rezervat in rafturi pentru Barbie, iar sirena blonda se confrunta cu concurenta acerba a unui brand de papusi bosumflate si cu capul mare, produs de MGA Entertainment, o companie privata din Van Nuys, California.

     

    Criza varstei mijlocii prin care trece Barbie are implicatii majore, nu doar pentru Mattel, unde vanzarile ei reprezinta 20% din totalul cifrei de afaceri, dar si pentru intreaga industrie. Barbie fost pentru mult timp cel mai bine vandut brand de jucarii din lume, iar retailerii au dedicat milioane de metri patrati rochiilor de mireasa, cutiutelor pentru pranz sau decapotabilelor care se vand ca accesorii pentru papusa-minune. Incurcatura in care se afla Barbie nu s-a produs chiar peste noapte, ci a fost pregatita pe parcursul anilor de mai multi factori. Produsele electronice pentru cei mici, precum linia Disney de MP3 playere pentru copii de 6 ani lansata in sezonul de sarbatori de anul trecut, au indepartat fetitele de papusi de la varste din ce in ce mai fragede.

     

    Iar din cauza legaturilor stranse dintre Barbie si lumea basmelor – filmele Barbie au aproape intotdeauna la baza un basm – si a costumelor foarte cuminti, papusa a ajuns sa fie privita ca un produs pentru varstele cuprinse intre trei si sase ani, in timp ce fetele mai mari au cautat altceva.

     

    Necazurile Barbie au produs unde de soc in cadrul Mattel, care recent a renuntat la Matthew Bousquette, presedintele responsabil pentru acest brand, si a pus destinul Barbie in mainile lui Neil Friedman si Chuck Scothon, care au condus foarte pro-fitabila marca Fisher-Price.

     

    Compania, care are sediul in El Segundo, California, continua sa fie cel mai mare producator de jucarii din lume. Dar performantele lui Barbie din ultimii doi ani au inceput sa afecteze vanzarile totale in mod semnificativ. „Singurul lucru care reprezinta o problema la Mattel este tocmai acel lucru pe care compania nu si-l poate permite sa fie o problema“, spune Sean McGowan, analist al industriei jucariilor la banca de investitii Harris Nesbitt.

     

    Jim Silver, un alt reputat analist al industriei, spune ca necazurile Barbie au inceput in 1999, odata cu lansarea celebritatilor adolescente precum Britney Spears, ale carei tricouri cu vedere la buric si fuste scurte au fost rapid adoptate de fanele tinere. Astfel, intre posterele cu Britney si papusile Barbie, fetitele le aleg tot mai mult pe primele.

     

    Doi ani mai tarziu, MGA Entertainment a introdus papusile Bratz, care au ajuns pe rafturi purtand tocmai tricouri si fuste scurte si o mare varietate de articole picante care au fost considerate mult timp tabu de producatorii din bransa.

     

    Bratz, care se adreseaza copiilor de peste 7 ani, au dovedit ca fetele mai mari, care incepusera sa se indeparteze de Barbie, pot fi atrase de o papusa, cu conditia ca aceasta sa se incadreze in mixul potrivit dintre moda si atitudine, sustine Silver.

     

    Eforturile initiale ale Mattel de a invinge Bratz au esuat. In 2003, compania a lansat o linie numita Flavas, sase papusi in stilul hip hop, a caror incadrare extrem de urbana a parut sa fie inspirata, criticii au spus chiar imprumutata, de la Bratz. Dar produsul a avut vanzari slabe si Mattel l-a retras intr-un an.

     

    Apoi a aparut My Scene, cu buze exagerate si ochi cu machiaj maroniu, care au evocat din modelele Bratz si au dus la un proces din partea MGA Entertainment, care a acuzat Mattel ca ii copiaza designul. My Scene a avut mai mult succes decat Flavas, dar nu a dat semne ca incetineste evolutia Bratz.  Apoi a aparut drama dintre Ken si Barbie, despre care Mattel a sperat ca va trezi interesul pentru brand.

     

    In februarie 2004, dupa cum stie orice copil de cinci ani, Ken si Barbie s-au despartit. Conform lui Mattel, care spune ca se bazeaza pe raspunsul clientilor pe web site pentru a contura povestea Barbie-Ken, Barbie a fost sedusa de un surfer australian numit Blaine. Ken, cu inima franta, a calatorit in lume pentru a se regasi, oprindu-se in Europa si in Orientul Mijlociu pentru a se instrui in religia budista si catolica, invatand sa gateasca si indepartandu-se incetisor de viata trepidanta de pe plaja. Noul Ken este opera unui stilist al starurilor, Philip Bloch, care i-a imbracat pe Pierce Brosnan, Johnny Depp si Sean Combs.

     

    S-au dus vremurile costumelor de baie demodate ale lui Ken si tricourile plictisitoare. Noua garderoba a lui Ken va include pantaloni cargo, un costum cambrat cu revere si o geaca de motociclist. O revigorare faciala, dupa cum o numeste Mattel – prima prin care a trecut Ken in peste zece ani – i-a dat un nas mai bine definit si o gura mai tandra. „Este un fel de combinatie intre Matthew McConaughey si Orlando Bloom“, a spus recent Block in cadrul unui interviu. Isaac Larian, directorul executiv al companiei mama a Bratz, MGA Entertainment, a numit reuniunea dintre Ken si Barbie „publicitate stupida“.

     

    „Ken nu o va salva pe Barbie“, a adaugat el. Larian, care si-a luat in serios rolul de carcotas si este hotarat sa indrepte criticile asupra rivalului sau mai mare, a declarat chiar intr-un interviu ca Barbie „este oribila. Nu exista detalii; nu este bine executata“. „Este timpul ca Barbie sa se retraga“, spunea el. „Pana si Michael Jordan s-a retras la un moment dat“. Pe de alta parte, executivii de la Mattel atrag atentia ca Barbie ramane cel mai vandut brand din lume – nu numai dintre papusi, ci dintre toate jucariile.

     

    De asemenea, Barbie a ramas papusa de moda numarul unu in 2005. Iar vanzarile filmelor precum „Barbie of Swan Lake“ (2003) sau „Barbie: Fairytopia“ (2005) au urcat pe prima pozitie in topul casetelor video pentru copii.

     

    In fiecare luna, 51 de milioane de fetite viziteaza site-ul web al Barbie, transformanu-l in destinatia online de top a fetelor cu varste cuprinse intre 2 si 11 ani. „Brandul Barbie este infricosator de relevant“, a declarat Chuck Scothon, noul manager general pentru papusi de la Mattel.

     

    Totusi, nu se poate spune acelasi lucru si despre Barbie papusa. Pentru ca Barbie sa aiba succes, spune Scothon, Mattel trebuie sa depaseasca stadiul de jucarie tacuta, care a fost coloana vertebrala a brandului inca de cand Ruth Handler a creat papusa in 1959 (Barbie si Ken poarta numele celor doi copii ai lui Handler).

     

    O papusa care face ceva diferit este Let’s Dance Barbie, o linie care va fi vanduta in magazine din toamna. Modelul foloseste tehnologia radio pentru a imita miscarile fetitei care se joaca cu ea.

     

    Mattel recunoaste ca un Ken imbunatatit, oricat ar fi de fermecator si la moda, si reconcilierea sa cu Barbie, oricat de senzationala, nu sunt solutiile salvatoare. Dar vor oferi milioanelor de fetite care se joaca cu Barbie un nou scenariu dupa care tanjeau.

     

    In final, explica un purtator de cuvant al Mattel, papusile barbat cum este Ken „au fost intotdeauna doar accesorii pentru Barbie“.

     

    Traducere si adaptare de Cristina Marina

  • Papusa care face moda

    Vanzarile Barbie au scazut cu 12,8% in ultimul an, pana la 1,2 miliarde de dolari, in timp ce cifra de afaceri a Mattel s-a majorat doar cu 1,5% la 4,2 miliarde de dolari.

     

    REACTII: Mamele au detestat-o initial pe Barbie, considerand-o mult prea „dezvoltata“ pentru fetitele lor de 4-12 ani.

     

    RECORD: Barbie si-a facut „intrarea“ la Targul American de Jucarii de la New York din 1959. In primul an pe piata a inregistrat vanzari record: 351.000 de papusi, la un pret de doi dolari bucata.

  • Viitorul care s-a petrecut deja

    Parinte al notiunii moderne de management, Peter Ferdinand Drucker face parte din acea rara categorie de autori al caror nume nu mai apare pe coperta separat de titlul cartii. El este in titlu. Aceasta e si situatia volumului „Peter Drucker on the Profession of Management“.

     

    Peter Drucker (n. 1909, la Viena) s-a stins din viata anul trecut, in noiembrie. In cei 96 de ani pe care i-a trait atat de rodnic, a scris 31 de carti, a fost consultant pe probleme de business pentru numeroase companii importante, editorialist la The Wall Street Journal, colaborator asiduu la Harvard Business Review, profesor de management la Universitatea din New York si, in ultima perioada a vietii, la Universitatea din Claremont, California.

     

    Prima sa carte de impact, datand din 1940, este rezultatul unui „political audit“ pe care i l-a comandat Donaldson Brown, vicepresedintele companiei General Motors. Volumul, intitulat „The Concept of Corporation“, este rezultatul unei investigatii „la fata locului“, operata cu lentile sociologice si care coaguleaza o idee astazi banala, dar care atunci a facut epoca: intreprinderea de mari dimensiuni devenise cea mai importanta institutie a societatii industriale.

     

    Explicand, accesibil, felul in care aceste institutii functioneaza, dar si care sunt prejudecatile cele mai nocive cu care se confrunta gestionarea lor, Drucker nu doar a popularizat structura multidivizionara a GM, ci a si starnit polemici aprinse, a incitat autori diversi sa-i dea replica in articole sau carti si, inainte de orice, a delimitat problematica activitatii de management si rolul ei in societatea moderna, sugerand ca cele trei sarcini majore ale unei companii sunt: crearea de profit, satisfacerea angajatilor si responsabilitatea sociala. Idei care, asa cum am mai spus, par a tine astazi de locul comun.

     

    Drucker a fost intotdeauna insa cu un pas inaintea vremii sale, iar previziunile sale (cu exceptia, poate, a celebrei morti a „omului economic“) s-au adeverit matematic. Constituita ca o culegere din cele mai bune si mai relevante astazi studii ale autorului, cartea de fata este ia in  doua sectiuni: prima este dedicata activitatii de baza a managerilor („Raspunderile managerului“), iar cea de-a doua, intitulata „Lumea directorului“, trateaza problemele speciale ale managementului intr-o economie bazata pe cunoastere.

     

    In chip de cadru, nu doar decorativ ci si esential pentru intelegerea anvergurii ganditorului, un interviu final pe tema „Directorului epocii postcapitaliste“ si o prefata care puncteaza, ca intr-un testament vizionar, problemele cu care se va confrunta societatea umana in urmatoarele decenii: „Viitorul care s-a petrecut deja“. Ideea sa, aparent prezumptioasa, este ca evenimentele care vor produce mutatii au avut deja loc, iar noua nu ne ramane decat sa le identificam efectele.

     

    Peter Drucker, Despre profesia de manager,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2006

  • NOUTATI

    Odioasa familie

     

    Ironia, calificata la modul simplificat drept arta de a spune ceva cand de fapt vrei sa semnifici altceva, este moneda curenta in aceasta colectie a editurii Nemira.

     

    „Poti sa nu ai un copil pefect“ sau „Poti sa nu ai o familie perfecta“ nu sunt altceva decat niste manuale simpatice dedicate exact modului in care ar trebui sa-ti cresti copilul sau in care sa-ti edifici relatiile familiale. Si asta nu oricum, ci excluzand din start comandamentele puritane, de inalta si desueta moralitate sau aspiratiile spre niste modele ideale.

     

    Cu alte cuvinte, te poti simti minunat in sanul familiei, poti trai intr-o veritabila stare paradisiaca, admitand ca Paradisul arata nu asa cum l-au pictat altii, ci asa cum ti-l imaginezi tu insuti/insati.

     

    Cele cateva capitole ale cartii sunt dedicate unor chei de bolta din arhitectura familiei si sunt urmate de o culegere de aforisme dedicate subiectului.

     

    Libby Purves, Poti sa nu ai o familie perfecta,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

     

     

    Arta albastra

     

    Cele doua datorii pe care Rabo Karabekian simte ca le-a avut fata de viata au fost pictura si lupta impotriva dusmanilor tarii sale de adoptie (Rabo este armean emigrat in SUA), in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

     

    Cartea de fata, o metafictiune, este aparent povestea autobiografica a armeanului, care porneste sa  istoriseasca, intr-un registru narativ care balanseaza intre amaraciune si umor, intreg trecutul sau plin de drame (parintii i-au fost masacrati de turci), de bizare esecuri (toate tablourile sale s-au deteriorat deoarece artistul a ales sa le picteze cu o substanta numita Sateen Dura Luxe) sau de despartiri inexplicabile.

     

    Un bun prilej pentru Vonnegut sa picteze, el insusi, o satira vitriolanta a mediilor artistice americane, a snobismului si nebuniei lor fara pereche.

     

    Kurt Vonnegut, Barba Albastra,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Good luck, Mr. Clooney!

    Cu 17 premii la diferite festivaluri internationale si sase nominalizari la Oscar, cel de-al doilea film regizat de George Clooney, „Good Night and Good Luck“, este un omagiu adus jurnalistului si prezentatorului CBS Edward R. Murrow, poate cel mai fervent oponent al infamei Comisii pentru cercetarea activitatilor antiamericane a senatorului Joseph McCarthy.

     

    Inceputul anilor ‘50. America era cuprinsa de paranoia tradarii din interior si a spionajului prosovietic, iar Mccarthyismul avea sa intre in istoria politologiei ca echivalent al unei vanatori de vrajitoare a secolului XX. Fara sa demaste un singur spion in intreaga sa cariera, McCarthy a reusit in schimb sa declanseze o adevarata isterie in masa prin denunturile sale. O isterie alimentata de audieri televizate care au culminat cu condamnarea unor persoane a caror apartenenta la Partidul Comunist nu putea fi realmente demonstrata. Totul intr-un spectacol la care publicul privea, aparent, fara nici o reactie.

     

    „Trei sferturi din tara considera ca McCarthy greseste, dar nu stiau ca sunt atat de multi“, declara la un moment dat Clooney. „Aveau cu totii impresia ca sunt singuri impotriva tuturor si, cand Murrow a luat pozitie impotriva lui McCarthy, bulgarele de zapada nu a mai putut fi oprit.“ O poveste extrem de interesanta pentru Clooney, el insusi fiul unui prezentator de stiri, Nick Clooney, si jurnalist inainte de a deveni vedeta serialului „Spitalul de urgenta“.

     

    Cu un buget minuscul (putin peste sapte milioane de dolari), „Good Night and Good Luck“ a strans peste 30 de milioane de dolari numai in SUA. „Scopul meu nu a fost sa raspund la intrebari, ci sa ridic intrebari despre teama care ne erodeaza libertatile civile. Si am considerat mai nimerit sa folosesc un context istoric decat sa incerc sa predic in vant. Cred ca e o poveste extraordinara care vine la momentul potrivit.“

     

    Cu un David Strathairn in rolul principal, atat de convingator incat generatiile mai varstnice spun ca seamana ca doua picaturi de apa cu Murrow, si cu imagini de arhiva ale discursurilor senatorului McCarthy (folosite pe motiv ca „jocul unui actor, oricat de bun, n-ar fi fost verosimil in comparatie cu originalul“), regizorul creeaza un dialog extrem de real. Un lucru e sigur: filmul a fost considerat de presa de peste ocean drept unul din cele mai pline de patriotism ale tuturor timpurilor. Chiar daca nu a castigat nici un Oscar si nu trezeste interesul generatiei obsedate de entertainment, „Good Night and Good Luck“ e un film care nu trebuie ratat de cinefilii care se respecta. Noapte buna, si noroc!     

     

     

    GOOD NIGHT AND GOOD LUCK/NOAPTE BUNA SI NOROC

    R: GEORGE CLOONEY CU: DAVID STRATHAIRN, GEORGE CLOONEY, FRANK LANGELLA, ROBERT DOWNEY JR., JEFF DANIELS

    DIN 10 MARTIE

  • Simfonie pentru pian si… bata

    Daca pana acum am vazut doar filme americane facute dupa originale europene, se pare ca vremurile se schimba. Un bun exemplu este noul film al francezului Jacques Audiard, „De battre mon coeur s’est arreté“.

     

    Daca originalul, „Fingers“, regizat de James Toback si cu Harvey Keitel in rolul principal, era plasat intr-un New York la cheremul mafiotilor italieni, Audiard schimba putin contextul: Thomas Seyr (Duris) este un agent imobiliar la limita legalitatii. El nu ezita sa dea drumul la sobolani in blocuri, sa taie apa calda, ba chiar sa foloseasca bata de baseball pentru a convinge locatarii unui imobil sa „o stearga“, pentru a prelua cladirea. Dar mai mult decat atat, Thomas mosteneste talentul mamei sale, o pianista celebra. Intalnirea intamplatoare cu un impresar artistic (Sandy Whitelaw) il face pe Thomas sa-si reconsidere destinul si sa aleaga drumul pe care vrea sa-l urmeze in viata: pe cel al tatalui sau, guvernat de legea talionului si violenta, sau pe cel al mamei sale, protejat de pian si muzica lui Bach. Practic, filmul este un „one man show“ Romain Duris, al carui personaj jongleaza pe muchie de cutit intre violenta raufacatorului si sensibilitatea neexprimata a muzicianului. Cu un premiu BAFTA pentru cel mai bun film strain, un Urs de argint pentru coloana sonora si opt premii Cesar, „De battre mon coeur s’est arreté“ este cel mai titrat film francez al anului trecut. 

     

    DE BATTRE MON COEUR S’EST ARRET…/SI INIMA MI SE OPRI IN LOC

    R: JACQUES AUDIARD CU: ROMAIN DURIS, NIELS ARESTRUP, LIN DAN PHAM, EMMANUELLE DEVOS, SANDY WHITELAW; DIN 10 MARTIE