BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Alte preturi, alte incaperi

    Spatii imense, mobilier de lux, valet, bucatar personal si chiar acces subteran cu limuzina sau lifturi private – sunt doar cateva dintre bonusurile care vin odata cu cheia apartamentelor prezidentiale ale hotelurilor din intreaga lume. Pretul e pe masura, dar parerile sunt unanime: face toti banii.

     

    Adrian Stoican, directorul magazinelor Helvetansa, isi aminteste si acum de noaptea in care a incercat sa se cazeze la hotelul Noga Hilton din Geneva. „S-a intamplat acum opt ani. Era prima mea vizita la Geneva si, pentru ca a trebuit sa calatoresc cu trenul de la Zürich, am ajuns foarte tarziu, cred ca in jur de ora 23. Am intrat in hotel stiind ca am rezervare, dar mi-au spus ca nu mai sunt camere.  S-au retras un pic si dupa o scurta discutie mi-au inmanat o cheie, fara sa-mi dea alte amanunte“, povesteste directorul de la Helvetansa, care, din cauza oboselii, nici macar nu a privit in jur atunci cand a intrat in camera. „M-am culcat imediat. Dar, la lumina zilei, primul lucru care m-a frapat a fost baia splendida, cu cada ingropata si chiuveta din marmura. M-am imbracat si am iesit din dormitor intr-un hol in care m-am mirat ca nu intalnesc pe nimeni. Am incercat niste usi, dar la un moment dat am nimerit intr-un dulap. In periplul meu am descoperit o sufragerie, un birou, o masa de lucru pentru 12 persoane, trei sau patru televizoare, doua faxuri si o terasa superba“, isi aminteste Stoican.

     

    Abia in orele care au urmat, a realizat nu doar cat de extraordinara a fost sederea sa in apartamentul prezidential, care costa intre 3.000 si 5.000 de euro pe noapte, dar si modul in care hotelurile manageriaza aceste spatii. „Le-am povestit tuturor si i-am invitat sa ma viziteze pentru ca era vorba de ceva cu totul si cu totul special.“ Apartamentele prezidentiale din Romania, desi nu sunt la fel de numeroase sau de scumpe ca si cele ale hotelurilor din strainatate, nu sunt mai prejos. Camerele etaleaza decoratiuni de lux care iti taie rasuflarea. Dina Litzica, PR managerul hotelului JW Marriott din Bucuresti, povesteste ca hotelul are doua astfel de apartamente, de 115 metri patrati fiecare.

     

    „Apartamentele au fost decorate de arhitecti italieni si austrieci in stil imperial, cu canapele imbracate in brocar-turi, mobila din cires sau mahon si lampi de cristal“, explica Litzica. Unele hoteluri (precum Casa Capsa) le numesc chiar apartamente imperiale, avand in vedere ca sunt rezervate mai ales de familiile regale si garzile lor de corp, dar si de oamenii de afaceri sau de staruri rock. Apartamentul imperial de la Capsa are tot ce isi poate dori un rege – tapiterie din matase, ornamentatii cu fir de aur, paturi cu baldachin si lampi de cristal care imprima camerelor „sobrietatea clasica specifica apartamentelor de la Peles si Pelisor“, spune Dan Toma Dulciu, marketing managerul hotelului.

     

    Iar altele se lauda in primul rand cu locatia, care le particularizeaza fata de restul camerelor din hotel. Corina Alexandru, PR managerul de la Athénée Palace Hilton, spune ca hotelul are cinci apartamente prezidentiale, care – pe langa mobilierul si decoratiunile deosebite – mai au si atuul panoramei, avand in vedere numarul mai mare de ferestre. In plus, serviciile sunt la nivelul titlului apartamentului pe care il ocupa.

     

    „Apartamentele prezidentiale dispun de serviciu de valet la dispozitie 24 de ore din 24. Valetii sunt imbracati in smoching, cu papion si fac tranining-uri speciale la care sunt invatati despre tinuta si postura potrivite – cum sa isi puna manusile, cum se degusta si se servesc vinurile, cum se mananca si chiar cum sa ajute clientul sa se imbrace“, povesteste PR managerul de la Marriott. Pentru ca nu se stie niciodata cand apare un executiv singur care il poate invita la masa pe valet (cei de la Marriott spun ca s-a mai intamplat), iar manierele trebuie sa fie impecabile. Unele hoteluri ofera chiar si un bucatar personal care sa pregateasca masa in bucataria apartamentului. Dina Litzica spune ca au existat oaspeti care au solicitat un bucatar, „dar la fel de des se intampla sa calatoreasca alaturi de un bucatar care sa le satisfaca dorintele. Totul depinde de dieta sau de restrictiile culinare pe care le impune religia“, spune ea. Mai mult, oaspetii „prezidentiali“ au acces la Executive Lounge, „un loc exclusivist, care reprezinta o combinatie intre sufragerie, living cu canapele si fotolii si biblioteca“, adauga Litzica.

     

    Mai nou, grijile legate de securitate au adus un plus alurii lor, un apartament prezidential avand si acces subteran cu limuzina si lifturi private, care sunt insa disponibile doar la hoteluri de talia Waldorf Towers din Manhattan sau Burj al Arab din Dubai.

     

    Multe companii considera ca apartamentele prezidentiale sunt o optiune buna pentru managerii de top in timpul unei conventii, targ sau pentru o sesiune de negociere. Astfel, apartamentele prezidentiale devin cel mai mare si cel mai accesibil spatiu pe care il poate gasit un director sau un star pentru o intalnire sau pentru o petrecere. Dulciu isi aminteste ca apartamentul imperial de la Casa Capsa a fost folosit pentru cateva sedinte foto sau interviuri importante. „Maia Morgenstern a acordat un interviu pentru BBC in apartamentul imperial si au fost filmate cateva episoade din serialul «Pacatele Evei»“, spune el. Reprezentantii hotelurilor sunt deschisi cand vine vorba sa povesteasca despre oaspetii celebri care le-au trecut pragul. „Ne-au vizitat prim-ministri, regele Spaniei, marele duce de Luxemburg, seici. Acum doi ani au fost presedintele Chinei – Hu Jintao, Collin Powel, Phil Collins si Jeremy Irons“, povesteste Litzica de la JW Marriott Bucuresti.

     

    Hotelul Casa Capsa are o carte de onoare in care toti oaspetii de seama ai hotelului isi pot nota impresiile. De-a lungul anilor, in paginile sale au semnat de la membri ai casei regale precum Regele Carol I si Regina Elisabeta, Regele Ferdinand si Regina Maria la George Enescu sau Nicolae Titulescu.

     

    Preturile pentru apartamentele prezidentiale din Bucuresti sunt mai mici decat s-ar crede. Pentru apartamentul prezidential la Casa Capsa trebuie sa scoti din buzunar 450 de euro pe noapte; cel imperial costa 600 de euro. Hiltonul e ceva mai scump, o noapte de cazare in apartamentul prezidential costa 950 de dolari, iar JW Marriott detine suprematia pretului, cu 1.800 de euro. Totusi, nota de plata este semnificativ mai mica decat cea de la Waldorf Towers, unde pretul de receptie (oficial) este de 10.000 de dolari pe noapte, pe cand apartamentul prezidential de la etajul 51 al hotelului Four Season din New York poate fi inchiriat pentru 15.000 de dolari pe noapte. Iar un muritor de rand care nici macar nu isi permite sa viseze la asemenea sume ramane totusi cu speranta ca, desi are rezervare pentru o camera single, cheia primita la receptie va deschide printr-o minune usa unui prezidential.

  • Calatorii cu stil

    Arhivele de la Hilton leaga originea apartamentelor prezidentiale de calatoria lui Ulysses S. Grant (foto) la New York in 1880. Grant, care pe atunci era presedinte, a vrut un apartament pentru rangul sau. Azi, lantul Hilton are cate unul in fiecare dintre cele 500  de hoteluri; si lantul Marriott le-a introdus in hotelurile cu marca JW Marriott.

     

    EXTRAVAGANTA: Mogulul Alfred Vanderbilt a petrecut in 1907 un an intreg in apartamentul prezidential din Plaza din New York, pentru care a fost nevoit sa scoata din buzunar exorbitanta (pe atunci) suma de 25.000 de dolari.

     

    CASA ALBA: Apartamentul prezidential de la hotelul Waldorf Towers (foto) este decorat in stilul Casei Albe si a fost vizitat de toti presedintii americani incepand cu Herbert Hoover.

     

    PANORAMA: Hotelul Renaissance Hollywood se lauda cu panorama de 270 de grade, pentru care un oaspete trebuie sa scoata din buzunar 7.500 $ pe noapte.

  • Doar zeii si el

    Cu buni ani in urma, Mircea Dinescu – stiind ca, pe vremea aceea, numele Mircea Dinescu nu poate, el singur, sa-i vanda cartile – a pornit temerar pe litoral, din plaja-n plaja, cu ultimul sau volum (cred ca era vorba de „O betie cu Marx“), straduindu-se sa-i faca reclama si sa plaseze cat mai mult din tiraj.

     

    Astfel de ostenitoare turnee nu constituie, din pacate, la noi un obicei. De altfel, intreaga activitate editoriala romaneasca se resimte de pe urma lipsei de incredere in puterea reclamei si in forta promovarii inteligente si agresive a produselor culturale. Autorii nostri, cunoscuti sau nu, ies la rampa cu prilejul targurilor sau al lansarii cartii, imediat dupa aparitie. Dau 20 de autografe si gata, campania a luat sfarsit. Motivele posibile sunt multe: complexul potrivit caruia sacrosanctul har scriitoricesc nu poate fi maculat de indeletniciri minore, modestia, timiditatea sau, in fine, teama de esec.

     

    M-am dus cu gandul la toate acestea, vrand, de fapt, sa vorbesc despre succesul de librarie al unui foarte tanar prozator american, Neil Gaiman, care s-a lansat ca autor al scenariilor unei benzi desenate intelectuale, foarte apreciata de adulti, ce a facut inconjurul lumii: „The Sandman“. Pornit repede pe calea romanului, Gaiman reuseste sa-si statorniceasca si aici prestigiul („Neverwhere“ – 1997 sau „Stardust“ – 1999). Viziunile sale tulburatoare, lunecand la fruntariile dintre SF-ul liric si fairy tale, ating apogeul prin „American Gods“ („Zei americani“).

     

    Condus cu abilitatea unui thriller, romanul incepe cu iesirea din puscarie a Umbrei, care afla ca sotia sa si prietenul sau cel mai bun au murit intr-un accident de masina si ca devenisera, in vremea intemnitarii sale, amanti. Incercand sa-si gaseasca niste repere, accepta ajutorul unui cetos avatar al zeului Odin si se trezeste in mijlocul unui razboi mitic a carui miza este supravietuirea stravechilor divinatati aduse de emigrantii care au invadat America. Zeii Vaii Nilului, cei din Panteonul nordic sau din Olimpul grecesc se afla aici, in Lumea Noua, si supravietuiesc cata vreme mai are cine sa-i slaveasca. Dupa ce au invadat inconstientul colectiv american prin intermediul comics-urilor, au fost siliti sa se retraga in fata divinitatilor moderne: tehnologia, filmul si internetul. Sireti fiind, nu au acceptat sa sucombe definitiv. Unii s-au tupilat in orasele pierdute, altii si-au deschis negoturi legate de activitatile lor legendare.

     

    Inspirat, probabil, de Anubis (care, de  pilda, face in roman bani buni din ceea ce stie mai bine – adica deschizandu-si un magazin de pompe funebre) sau de Hermes, zeul comertului si al calatoriilor, Neil Gaiman a facut timp de sase luni dupa aparitia cartii (in 2002) turul Americii, din New York pana in Los Angeles, si apoi un turneu canadian, din Toronto pana in British Columbia.

     

    A dat mii de dedicatii, a strans maini, a rostit discursuri. Intre timp, a intrat de cateva ori pe zi pe site-ul dedicat cartii sale si a purtat discutii online cu cititorii, largind uluitor ceea ce specialistii in marketing editorial numesc fan-base. Desi Neil este arhicunoscut si foarte bine vandut, el stie ca statutul de best-seller se construieste cu multa truda, scrasnind din dinti si acceptand legile dure ale comertului. Nu stand cu mainile in san si asteptand pronia divina.         

     

    Neil Gaiman, Zei americani, Editura Tritonic, Bucuresti, 2006

    STEPHEN KING: „Neil Gaiman este un tezaur de povesti; suntem norocosi ca il avem“

  • NOUTATI

    Sfantul Cristofor

    Reactualizare a epopeei homerice, romanul lui Carpentier il are in centrul atentiei pe Cristofor Columb. Construit din trei sectiuni distincte (Harpa, Mana si Umbra), romanul recompune figura marelui genovez, pornind de la demersul viitorului papa Pius al IX-lea care, aflat intr-o calatorie in Chile, in anul 1824, doreste sa-l canonizeze pe explorator. A doua parte, cea mai semnificativa in ordine literara, este constituita de confesiunea navigatorului, aflat pe patul de moarte. Ultima sectiune dezlantuie un adevarat iures al imaginatiei si spiritului fantastic: ne aflam in plin proces ipotetic de sanctificare al lui Cristofor, in care scriitorul Léon Bloy ii pledeaza cauza, iar Jules Verne devine avocatul diavolului. Carpentier ajunge sa refaca odiseea columbina (datorita faptului ca este intemnitat in 1927, pentru ca a semnat un manifest impotriva tiranului Machado), stabilindu-se in Europa, unde participa asiduu la miscarea suprarealista franceza.

     

    Alejo Carpentier, Harpa si umbra,

    Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2006

     

    Povestea lui Phi

    Fascinand spiritele vreme de milenii, numarul de aur a fost desemnat prin litera greaca phi, ca o trimitere la sculptorul Phidias care l-a folosit in momentul in care a realizat statuia zeitei Atena, care decora Partenonul. Numit si „proportie divina“ sau „sectiune de aur“, phi este principiul natural al armoniei, elementul caruia pictorii, arhitectii si sculptorii i-au aplicat coordonatele privilegiate in operele lor, iar scriitorii, filosofii sau matematicienii au incercat sa-i desluseasca misterul. Folosit de egipteni pentru constructia marilor piramide, pomenit de Euclid in cartea a VI-a a „Elementelor“, utilizat in edificarea catedralei Notre Dame, numarul de aur isi vede povestita istoria de catre Mario Livio, un prestigios astrofizician, profesor si cercetator in Statele Unite ale Americii, nascut in 1945, in Romania.

     

    Mario Livio, Sectiunea de aur,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • De la centru catre margini“

    Internetul si industria muzicala. O tema pe marginea careia s-au tiparit o multime de articole. Ucide oare Internetul industria muzicala prin vanzari ilegale? Ori, din contra, revigoreaza topurile de single-uri si, in general, vanzarile de muzica? Iar dezbaterea pe teme de Internet si muzica poate continua si mai in profunzime.

     

    Cea mai tare trupa a anului trecut, The Arctic Monkeys, a aparut in toate ziarele cu mult inainte sa fi lansat un single gratie Internetului. Cea mai tare aparitie a acestui an, Gnarls Barkley, a ajuns cunoscuta exact in acelasi mod. Incep cautatorii de talente sa fie depasiti?

     

    Problema nu-i priveste doar pe cei care vand muzica, deoarece intreaga interfata dintre public si arbitrii traditionali ai (bunului-) gust, jurnalistii muzicali, DJ-ii, posturile de radio sufera schimbari. Pentru critica muzicala putem apela la o gramada de site-uri cu articole scrise de jurnalisti neprofesionisti, la fel de bine realizate si documentate ca si cum ar apartine unor personalitati ale domeniului. Sa devina oare jurnalismul de muzica de prisos?

     

    Daca vreti sa aflati care va fi urmatoarea aparitie tare despre care vorbeste toata lumea sau daca vreti doar sa obtineti recomandari muzicale pe baza preferintelor, nu trebuie sa apelati la cineva, deoarece exista programe care amalgameaza datele si care vor efectua imediat aceasta optiune pentru dumneavoastra. Devin oare cronicile muzicale de domeniul trecutului?

     

    Nu cunosc raspunsul la aceste intrebari. Am alcatuit insa o lista de site-uri care revolutioneaza modul in care producem, cumparam si ascultam muzica. Nu prea stiu care-i treaba. Totusi, cum spunea Dan Hill, „Descoperirea muzicii este acum un teren incredibil de bogat si complex unde informatia se indreapta spre margini si nu spre centru“.

     

    MySpace – http://www.myspace.com: Cel mai mare site de interactiune sociala din lume. Faptul ca utilizatorii pot posta versuri, cantece si videoclipuri il face extrem de atragator pentru muzicieni, MySpace gazduind mai bine de un milion de formatii si artisti. I se poate atribui o contributie la enormul succes al celor de la Arctic Monkeys, care au avut albumul de debut cu cele mai rapide vanzari din toate timpurile in Marea Britanie. Arata urat, dar este totusi important. Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Rupert Murdoch, care l-a cumparat cu 580 mil. dolari.

     

    Last.fm – http://www.last.fm: Ati observat vreodata ca in momentul in care cumparati ceva de pe Amazon vi se face o recomandare de genul: „Daca va place asta, atunci s-ar putea sa va placa si…“? Last.fm procedeaza la fel cu preferintele muzicale. Un programel pe care il instalati „asculta“ muzica pe care o rulati pe computer. Informatia e utilizata pentru a alcatui o baza uriasa de preferinte. Programul poate apoi sa va recomande piese si artisti pe care le asculta alti utilizatori cu aceleasi preferinte, dar pe care nu le aveti. Un site foarte asemanator este Pandora, care face exact acelasi lucru, dar intr-un mod diferit. Pandora foloseste opinii de la „experti“, in loc de pareri de la publicul larg pentru a face sugestii. Iti pune o serie de intrebari ca sa afle ce fel de muzica iti place, iar pe baza acestor informatii face sugestii, care la randul lor vin din recomandarile unor astfel de „experti“. V-ati pierdut deja? Ideea de baza este ca pe ambele site-uri poti afla ce e nou cu ajutorul a ceea ce asculta altii.

     

    MetaCritic – http://www.metacritic.com: Metacritic amalgameaza cronici muzicale de pe alte site-uri, atribuind un „Metascor“ pe baza acestora, ceea ce ofera o indicatie despre calitatea bucatii muzicale cu pricina. Cu totul impersonal si totusi obiectiv. Sa fie oare acesta viitorul cronicilor muzicale?

    Fluxblog – http://www.fluxblog.org: Blogurile sunt ca niste jurnale online. Blogurile MP3 reprezinta locul unde lumea posteaza fisiere muzicale in format MP3, insotite adesea de o scurta critica. Fluxblog este unul dintre cele mai cunoscute bloguri MP3 si e doar un exemplu al modului in care jurnalismul muzical traditional a fost cucerit de web. Blogurile MP3 ofera jurnalistilor de muzica neprofesionisti si iubitorilor de muzica o platforma prin care sa-si faca cunoscute opiniile si au un rol din ce in ce mai important in atragerea atentiei spre noi aparitii. Casele de inregistrari au ajuns acum sa trimita CD-uri promotionale unor site-uri ca Fluxblog pentru a face publicitate trupelor lor.

     

    The Hype Machine – http://www.hype. non-standard.net: Un exemplu de „agregator de bloguri MP3“. Atentie! Aceste agregatoare monitorizeaza MP3-urile postate pe o varietate de bloguri MP3. Pe baza acestei informatii alcatuiesc o lista cu ceea ce se asculta, ce e tare si ce se discuta. E ca si cum ai avea acces la intreaga cultura muzicala a momentului. Sau ceva de genul acesta…

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Mos Craciun de bani gata

    Ce cadouri de Craciun ati cumpara celor apropiati daca ati avea la dispozitie 100.000 de euro? Imaginea lor a fost asociata in general cu personajele negative. Toate povestile, cartile sau filmele care au ca subiect Craciunul se intrec in a-i portretiza drept zgarciti, adversari ai spiritului festiv, preocupati doar de contracte profitabile, pana intr-acolo incat isi rapesc angajatii din sanul familiei, chemandu-i la serviciu chiar in toiul sarbatorilor. Pe scurt, oamenii de afaceri nu prea se bucura de popularitate sau de o aura pozitiva in ceea ce priveste atitudinea lor fata de sarbatori.

     

    Si totusi lucrurile nu stau chiar asa. Avem si dovada: modul in care percep Craciunul patru lideri din spatele unor afaceri de succes in Romania. Chiar daca nu s-au clatinat niciodata in fata unui adversar in domeniu, pana si ei tremura de emotii in asteptarea cadourilor de la Mos Craciun. De asemenea, intrebati „ce cadouri (si-)ar face de Craciun daca ar primi 100.000 de euro?“, in mod surprinzator, nici unul nu a mentionat ca ar achizitiona vreun sistem de monitorizare non-stop a angajatilor sau alte asemenea „daruri de Craciun“.  Pe de alta parte, au oferit inca o dovada ca spiritul practic se transmite si in dorintele lor. Nu se asteapta ca Mosul sa le aduca vreo masina de epoca sau o proprietate pe Coasta de Azur, familia si casa fiind prioritatile. Si, spre deosebire de afaceristii stransi la punga din romane, toti se gandesc si la actiuni caritabile.

     

    „Grea intrebare!“

    Paul Nuber, General Manager Nestlé Romania

    „Ce as face cu 100.000 de euro? Grea intrebare!“, spune Paul Nuber, seful  Nestlé  Romania. Totusi raspunsul vine repede. „Primul lucru ar fi achitarea ratelor la apartamentul meu din Elvetia“. Lucru de inteles, caci pana la urma si adevaratul Mos Craciun trebuie sa aiba o adresa exacta a domnului Nuber, unde sa-si goleasca sacul. Pe urma, cum sarbatorile sunt un bun prilej de destindere, Nuber ar mai cheltui ceva bani pentru a crea o atmosfera in concordanta cu acest aspect al Craciunului. „Cateva piese de mobilier modern, dar care sa nu se demodeze peste noapte, si o aparatura electronica pe masura – un televizor gigant si un sistem audio de ultima generatie“. Astfel, cu casa pusa la punct, cu restul banilor si-ar face bagajele si s-ar muta la hotel. Dar nu definitiv. Doar pentru o excursie exotica, impreuna cu copiii, in Tanzania, Africa de Sud sau Kenya, unde pentru doua saptamani ar incerca sa nu bage in seama lipsa zapezii, bucurandu-se de un extravagant safari si cateva zile petrecute pe plajele africane, la umbra unui om de zapada neconventional, construit din nisipul de la malul marii. Si cum cei 100.000 de euro nu se termina asa usor, Nuber ar mai opta pentru o calatorie cu avionul, spre Barcelona, Viena sau Paris, pentru a se bucura si de un week-end romantic. Bineinteles ca nu s-ar intoarce cu desaga goala, ci plina de cadouri, dintre care n-ar lipsi sculpturi sau tablouri, pentru el si prietenii sai. 

     

    Schi si multe cumparaturi

    Shachar Shaine, Presedinte Tuborg Romania

    Nici Shachar Shaine, presedintele Tuborg Romania, nu joaca rolul unui Mos Craciun extravagant. Cadourile pe care le-ar face cu cei 100.000 de euro nu difera de cele pe care si le doresc majoritatea dintre noi. Pentru inceput, cu 10.000 de euro ar fugi intr-o vacanta. Dar nu oriunde, ci la schi, impreuna cu familia in Alpi. De ce schi si de ce in Alpi? „Schiul este sportul meu preferat, as putea spune ca este chiar un hobby“. Iar in Alpi se afla, din punctul de vedere al lui Shaine, cele mai moderne statiuni, cu cea mai buna infrastructura si servicii, un loc in care n-ai cum sa nu profiti la maximum de o vacanta de schi. O data ajuns la capatul pistei, Shaine s-ar opri direct in sanul familiei, alaturi de prieteni si de cunoscuti. „E perioada in care trebuie sa te afli printre cei dragi“, spune Shaine, care le-ar oferi cadouri de 5.000 de euro. Apoi, ar pleca intr-o alta vacanta, de data asta in biblioteca personala, pe care ar mai imbogati-o cu o parte din bani. Nu ar scapa ocazia de a-si satisface obiceiul preferat, si anume lectura. „The Toyota Way“ de Jeffrey K. Liker, PH. D si „The First 90 Days“ de Michael Watkins ar fi primele titluri de pe lista celor cu care si-ar imbogati biblioteca si pentru care ar cheltui cel putin 2.000 de euro. Dar nu inainte de a face fericiti si copiii, alocand 20.000 de euro pentru construirea unor locuri de joaca destinate orfanilor, carora le-ar pregati si cadourile de Craciun. Restul banilor i-ar investi intr-un teren aflat intr-o zona cu potential ridicat, de exemplu viitoarea zona de centura a Bucurestiului.

     

    Mai intai, taxa de universitate

    Crenguta Rosu, Director DC Communications

    Desi spune ca o suma atat de mare dedicata uzului personal ar intimida-o, si-ar reveni totusi rapid, mobilizandu-se pentru a pune deoparte vreo 35.000 de euro pentru educatia universitara a fiului sau – in varsta de 5 ani. Din acest punct de vedere, Crenguta Rosu gandeste la fel ca oamenii de afaceri occidentali, care planifica studiile superioare ale urmasilor, in unele cazuri, chiar inainte ca acestia sa se fi nascut. Alti 10.000 sau 15.000 de euro ar fi cheltuiti pentru fericirea parintilor si a soacrei, care ar fi expediati rapid in Valea Regilor din Egipt, pentru o vacanta calda in timpul iernii, in conditii mai speciale. „As dona 10.000 euro Bisericii Sfantul Spiridon Vechi pentru asezamantul dedicat persoanelor mai putin avantajate de soarta – un proiect la care tin si il urmaresc de mult“, mai spune Rosu, in ton cu spiritul Craciunului si la unison cu ceilalti oameni de afaceri manati de impulsuri caritabile. Insa, cum banii trebuie sa faca alti bani, restul de 35.000-40.000 de euro ar lua drumul investitiilor imobiliare si achizitionarii de actiuni la cateva companii de pe bursa (cel mai probabil in domeniul petrolier si farmaceutic).

     

    „Trebuie sa ne trezim“

    Peter Imre, Director Corporate Affairs Philip Morris Romania

    Peter Imre s-ar lipsi de cadouri pentru sine si familie, chiar daca un set de boxe „foarte hi-fi“ i-ar face cu ochiul. Ar alege, in schimb, sa doneze toti banii unei cauze nobile. „Fiecare avem, din cand in cand, vise despre imbogatire subita – mosteniri miraculoase, profit fulger, comori ascunse. Si eu, la varsta copilariei, am cautat prin pesteri, prin colturile mai misterioase ale gradinii, iar apoi am inceput sa ma gandesc serios la jackpotul de la loterie“, spune Imre, admitand ca in fiecare om se afla un cautator de comori. Pe de alta parte, nu este adeptul banilor „cazuti in poala“. „Exista insa o conditie esentiala pentru a ne indeplini visele – trebuie sa ne trezim. Azi am invatat ca singurul fel sigur de a castiga bani este munca.  Multi spun ca s-au imbogatit prin munca grea… intreaba-i prin munca cui?“. In opinia sa, exista foarte multe cauze care au mai mare nevoie de 100.000 de euro decat propriul camin, care ar avea nevoie de redecorare: „Azi in Romania, persoanele varstnice sunt cele mai lovite de soarta si dezavantajate. Nu numai ca au trait si lucrat intr-un sistem care nu le-a oferit satisfactii, dar acum, la sfarsit de drum, cu greu pot sa-si pastreze demnitatea. As dormi foarte bine noaptea stiind ca 100.000 de euro ar insenina zilele unor batrani de la un camin, pentru ca nu e important sa mori bogat, ci sa traiesti bogat“, conchide Imre. Admite insa ca, in cazul fericit in care nu ar exista persoane care sa depinda de marinimia altora, mai norocosi, ar avea oarecare probleme, pentru ca nu ar sti pe ce sa cheltuiasca mai degraba 100.000 de euro, asa ca ar pierde foarte mult timp hotarandu-se. „Asa ca, in acest caz, cred ca i-as incredinta aceasta problema spinoasa Dianei, care ar rezolva-o in mod cert in circa 30 de secunde“.

  • Mumia din sufragerie

    Pline de umor sau, dimpotriva, impovarate de tristete, povestile despre oameni cu probleme psihice majore sunt, intotdeauna, fascinante.

     

    Cele mai multe dintre ciudatele istorisiri ale acestei antologii par niste indraznete (si aproape incredibile) nascociri scoase din paginile unei carti de proza fantastica. Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson, alcatuitorii volumului, sunt cei care relateaza primele doua cazuri, carora le adauga o selectie de alte 30 de experiente ale unora dintre cei mai cunoscuti terapeuti ai momentului.

     

    Desi povestirile din aceasta carte sunt absolut uimitoare, ele nu sunt menite, potrivit opiniei antologatorilor, sa glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci sa dezvaluie mecanismele unor relatii psihoterapeutice care au produs transformari majore si semnificative, atat in viata terapeutilor, cat si in cea a clientilor lor. Pline de umor sau, dimpotriva, impovarate de tristete, aceste povesti despre oameni cu probleme psihice majore sunt, intotdeauna, fascinante si se citesc cu sufletul la gura.

     

    Kottler si Carlson au pornit aceasta aventura scriind un chestionar a carui solicitare fundamentala ii indemna pe adresanti (psihiatri) sa descrie cel mai neobisnuit caz pe care l-au avut. Unii dintre terapeuti au interpretat insa aceasta cerinta intr-un mod neasteptat: in loc sa se concentreze asupra a ceea ce era cu adevarat ciudat la pacientii lor, ei au ales sa discute despre aceste cazuri sau au considerat ca latura lor memorabila nu tinea atat de comportamentul bizar al oamenilor, cat mai degraba de circumstantele neobisnuite in care se aflau ei si care le-au impus sa actioneze intr-un mod uimitor de inventiv.

     

    Toate cazurile au avut insa si un element comun, si anume faptul ca l-au confruntat pe terapeut cu probleme  clinice pentru care nu era pregatit. Prin urmare, insolitul comportamentului psihic a constituit un soc pana si pentru medic, l-a silit sa uite metodele de tratament invatate si l-a fortat sa-si dea intreaga masura a creativitatii, ceea ce a sporit considerabil forta de impact a textelor pentru cititori.

     

    Povestea care da titlul cartii, „Mumia de la masa din sufragerie“, relatata de Carlson, nareaza intamplarile unui cuplu cu probleme de comunicare – Trina si Jake (in paranteza fie spus, una dintre preocuparile majore ale autorilor a fost pastrarea confidentialitatii si a intimitatii persoanelor descrise). Ea obsesiva, el impulsiv, amandoi ajunsi in pragul crizei de nervi si al divortului din pricina incredibilelor deraieri comportamentale ale familiei. Dupa cateva sedinte, in care lucrurile pareau sa se fi ameliorat, Trina povesteste – si acum incepe partea terifianta a cazului – faptul ca nu a mai vazut-o pe matusa ei de o buna bucata de vreme. Incercarile de a o contacta s-au izbit, de fiecare data, de refuzul unchiului de a o lasa sa patrunda in locuinta.

     

    Alertand politia, Trina a descoperit ca matusa ei era moarta de mai bine de sapte ani. Dar lucrurile nu se opresc aici: Unchiul o imbalsamase, apeland la stiinta unui medic stomatolog, si o tinea la masa din sufragerie ca sa „vegheze“ la toate pranzurile si reuniunile familiei. Mai mult, seara, o aseza cu el in pat, o pieptana si ii facea toaleta, ca apoi, a doua zi dimineata sa reinceapa ritualul. Acest caz macabru, dar seducator pentru amatorii de povesti „negre“, nu este insa campionul ciudateniei.

     

    Mai avem un barbat de aproape 100 de kilograme care mergea pe strada imbracat doar in scutece de bebelus, un altul care dorea sa i se taie nasul, pentru ca nu mai suporta mirosurile din jur sau, in sfarsit, un tanar care umbla in permanenta cu o ghilotina la el, pentru ca dorea sa-si amputeze o anumita parte a corpului.

     

    Puteti, cu mult umor, sa depasiti latura patologica a cazurilor si chiar sa zambiti la gandul, egoist, ca aceste lucruri li se intampla doar altora.

     

    Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson – Mumia de la masa din sufragerie,

    Editura Trei, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Noul imperialism

    Razboiul din Irak si miza lui inca neclara (respectarea drepturilor omului sau petrolul) si lupta impotriva terorismului au asezat problema „Imperiului American“ in centrul atentiei cercetatorilor si politologilor. In ultima sa carte, David Harvey (profesor de urbanism si geografie la City University din New York) readuce in discutie categoria marxista de „acumulare primara“, privita ca o relatie organica intre diferitele forme de imperialism, si demonstreaza felul in care statul neoliberal american impreuna cu toate formele similare de imperialism, aparute dupa anii 1970, au devenit niste practici de pradare si au dat nastere miscarii de globalizare. Sugestia fundamentala a cartii este ca invazia americana din Irak e mai degraba un semn al slabiciunii decat al fortei SUA.

     

    David Harvey, Noul imperialism, Editurile All, Bucuresti, 2004

     

     

    Ingerul de pe snowboard

    Cartea retraseaza ultimele aventuri ale unui mare solitar, snowboarder-ul de origine franceza Marco Siffredi, probabil cel mai talentat sportiv alpin al generatiei sale. La sfarsitul anilor ‘90, acest „inger blond, aratos si spiritual, dar zgarcit cu cuvintele“ coborase deja de pe Mont Blanc si indraznise sa se avante pe Cho Oyu. In 2001 a fost cel dintai om care a coborat pe snowboard de pe „Acoperisul Lumii“. In 2002, a hotarat sa atace din nou Everestul, pe culoarul Hornbein de aceasta data, pe o pista cu o inclinatie de 50 de grade. Atunci, in 2002, Marco Siffredi si-a dat drumul in jos printre gheturi. Nu s-a mai intors niciodata. Cartea- album este insotita de un mare numar de fotografii si demonstreaza, ca un omagiu adus „acestui veritabil lider de generatie sportiva“, ca nimeni nu mai este astazi in stare sa-i repete nebunestile ispravi din Alpi sau din Himalaya.

     

    Antoine Chandellier, La Trace de l’ange, Editions Guerin, 2004

  • Piruete impecabile printre mobile sunand

    Baletul Operei de Stat din Viena a dat, la 10 decembrie, prima reprezentatie pe o scena romaneasca. O stim prea bine: Bucurestiul nu are o sala decenta pentru spectacole de anvergura, care atrag audiente numeroase.

     

    Sala Palatului, batrana gazda a congreselor lui Ceausescu, continua sa fie folosita pentru mari concerte, chit ca ajunge sa le stirbeasca frumusetea. Si nu istoricul salii este problema, ci faptul ca spatiul de spectacol si anexele sale au ramas intepenite in trecut: cu vechile scaune inghesuite unul intr-altul pentru a primi cat mai multi aplaudaci, mochetele tocite si, cel mai rau deopotriva pentru artisti si spectatori, fara o instalatie de sonorizare care sa reziste ireprosabil unui spectacol de trei ore.

     

    Asa ca sonorizarea mult-hulita a mai facut o victima: ultimul act al spectacolului de balet prezentat in premiera la Bucuresti de ansamblul Operei de Stat din Viena, „sabotat“ de o baterie de boxe care a obosit prea devreme.

     

    Ce-i drept, la mutilarea atmosferei a contribuit de aceasta data si publicul. Mai intai, ora de incepere a fost ignorata fara retineri de cei dornici mai degraba sa bifeze un eveniment in agenda culturala personala: chiar daca orchestra si-a inceput partitura cu un sfert de ora intarziere, dupa alte 15 minute, grupuri-grupuri continuau sa-si faca aparitia orbecaind printre randuri cu pretentia de a-si ocupa locurile de pe bilete. Si cu prea multa indiferenta fata de deranjul provocat celor care incercau sa intre in atmosfera spectacolului. Amuzanta trebuie sa mai fi fost imaginea, vazuta de pe scena, a unor oameni debusolati, surprinsi in picioare de aprinderea reflectoarelor la sfarsitul unei bucati muzicale interpretate prin dans. Evident, cum spectacolul a fost intrerupt de doua pauze, istoria s-a repetat, punand la incercare nervii privitorilor disciplinati: in ciuda invitatiilor insistente, „fanii“ baletului ajungeau in sala dupa stingerea luminilor.

     

    Era imposibil sa fi fost vreun posesor de invitatie/bilet fara telefon mobil la purtator. Telefon care a tot sunat, de vreme ce vraja miscarilor de pe scena pe muzica lui Ceaikovski, Mozart sau Strauss i-a facut pe spectatori sa nu-si mai recunoasca soneriile.

     

    Si, ca si cand toate acestea n-ar fi fost indeajuns, publicul a oferit un acompaniament cat se poate de neinspirat: accese de tuse, nicidecum discrete, ci cat se poate de „sanatoase“, care ajungeau sa faca turul salii, intr-o reprezentatie de mimetism pur si simplu incredibila.

     

    In fine, iubitorii de evenimente culturale cu staif nu se zgarcesc cu aplauzele. Ba dimpotriva. Spectatorii nu s-au sfiit sa intervina cu aplauze ori de cate ori li se parea – eronat din pacate – ca se apropie sfarsitul unei bucati muzicale. Asa ca au tot aplaudat, luandu-se la intrecere cu instrumentistii orchestrei Operei din Viena, pana cand prim-solista Simona Noja s-a simtit nevoita sa-si duca sugestiv degetul la buze, intre doua piruete impecabil executate. Gestul a fost insa uitat la intonarea celebrului mars Radetzchi, pe care publicul vienez il canta la propriu impreuna cu orchestra Filarmonicii din capitala Austriei la fiecare 1 ianuarie, modelandu-si aplauzele dupa indicatiile dirijorale. Evident, orchestra Operei din Viena nu putea avea aceleasi pretentii la Bucuresti, unde acompaniamentul s-a transformat intr-o bulibaseala sonora, din care mai razbatea si muzica lui Strauss.

     

    Fatalmente, vraja miscarilor gratioase ale balerinilor n-a fost destul de puternica pentru a-i retine in sala pe spectatorii avizi de cultura pana a se fi stins ultimele acorduri. Si astfel, umbrele au inceput sa misune grabite spre garderoba, desigur, pentru a evita aglomeratia suparatoare.

     

    A fost, asadar, Baletul Operei de Stat din Viena la Bucuresti. La prima reprezentatie pe o scena romaneasca in 375 de ani de la infiintare. Reprezentatie deosebita, care merita o sala si un public mai bun. Tot la Sala Palatului urmeaza doua concerte sustinute de soprana Angela Gheorghiu, respectiv de tenorul Jose Careras. Traiasca boxele!

  • De 100 de ori Evrika!

    Daca ne-am imagina, precum in benzile desenate, ca fiecare noua idee umana se poate traduce grafic printr-un beculet aprins deasupra capului unui personaj, lumea noastra ar fi asemenea unui carusel in noapte, cu straluciri colorate si scanteieri neobosite.

     

    Care dintre aceste semnale luminoase merita insa sa fie pastrate in memoria istoriei, cate dintre ele chiar au schimbat soarta oamenilor? Cum poti stabili care sunt cele mai importante, atata vreme cat „lumina unei idei“ e doar o metafora, iar alte unitati de masura, concrete, ne lipsesc? E intrebarea pe care si-o pune autorul volumului la care ne referim azi, Ken Langdon. In ciuda dificultatii de a opera o asemenea selectie, fie si din campul mai restrans al ideilor ce vizeaza afacerile, el a izbutit, totusi, sa stranga 100 dintre cele mai valoroase asemenea idei, potrivit unor criterii solide, care nu lasa nici un amanunt la voia intamplarii. Planificate sau nu, incredibil de simple, dar cu urmari uriase (vezi ideea care poarta numarul de ordine 57 a lui Laszlo Biro, inventatorul pixului cu bila), sau extrem de complicate si care nu au avut imediat o rasplata financiara (vezi ideea 22, Eurotunelul de sub Canalul Manecii), ideile adunate de Langdon au ca factor comun „succesul“. Desi acesta din urma este, in intelegerea autorului, mult mai vast decat simplul castig financiar, marile idei de afaceri au dus la recompense gigantice pentru inovatori si actionari. Nu de alta, dar atunci cand examinam ideile sclipitoare din lumea afacerilor, vom remarca faptul ca aproape toate au trebuit sa fie vandute cuiva.

     

    Ceea ce, pe de alta parte, a condus la nevoia consemnarii, in acest top 100, a marilor idei de vanzare, de la experienta „door to door“ la vanzarile pe Internet. Un spatiu consistent este alocat ideilor din domeniul tehnologiei, de la Microsoft (ideea 50) la telefonul mobil (ideea 96). In acest context, trebuie precizat insa ca subiectul „inventiilor in sine“ a fost evitat, pentru ca interesul autorului a fost focalizat pe inventiile care au generat idei de afaceri, din care actualii manageri sa poata invata. Au ajuns in randul „celor mai“ zece strategii de tip abtibild (concept potrivit caruia orice afacere trebuie sa fie capabila sa-si rezume in cateva cuvinte directia, scopul si strategia – vezi BMW, Ikea, Virgin, Honda, Body Shop, Volvo etc.), patru licente pentru tiparirea banilor, cinci modalitati de a castiga la bursa, patru moduri de a deveni multimilionar (sic!) pe Internet, patru brese realizate de publicitate (corectarea unui mit – Kellogg’s, dozele duble – Alka Seltzer, atacarea unui adversar mai puternic – Knorr, „daca logica nu convinge, apelati la coarda sensibila“ – British Telecom).

     

    In sfarsit, puteti afla (cu argumente si atenta descriptie istorica a fenomenului) care au fost cele mai reusite cinci branduri din toate timpurile si care sunt, in opinia autorului, cei mai geniali sase ganditori in materie de management. Un sumar apetisant pentru amatorii de informatii, dar si pentru cei care vor sa-si ia zborul, intr-o afacere, cu propriile aripi, pentru ca, nu-i asa?, ideile noi nasc idei noi.

     

    Ken Langdon, Cele mai reusite 100 idei de afaceri din toate timpurile,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2006