BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Un munte de cash

    Cele mai mari companii americane, printre care si nume ca Exxon, Microsoft si Johnson & Johnson, stau pe un munte de lichiditati, sau, mai exact, o suma record de 640 mld. dolari, conform estimarilor Standard & Poor’s. Acest tezaur ar putea declansa in scurt timp o adevarata isterie in piete, care se asteapta la numeroase preluari si fuziuni. 8 semestre de crestereMotivele aglomerarii de capital in “buzunarele” companiilor sunt legate de cele 8 semestre consecutive de cresteri semnificative ale profiturilor, corelate cu lipsa unor achizitii sau investitii substantiale, explica Howard Silverblatt, analist la Standard & Poor’s. Rich Thaler, vicepresedinte la Deutsche Bank Securities, crede ca aceste companii “inoata in bani, ceea ce ar putea creste capacitatea acestora de a finanta preluari”, previzioneaza Thaler.Incep investitiileCompaniile care si-au pastrat banii in cont, pentru siguranta, “vor incepe sa investeasca in pietele emergente precum si in achizitii de companii”, crede Marc Zenne, seful diviziei de strategie a Citigroup. Microsoft, de exemplu a returnat actionarilor anul trecut 32 mld. dolari in dividende speciale si se afla in plin proces de rascumparare de actiuni. Si cu toate acestea inca beneficiaza de avantajele unei impresionante sume de 34,8 mld. dolari – cash!

  • Deschis/Inchis

    Magazine care dispar la fel de rapid cum au aparut? Locuri pe care, daca vrei sa le gasesti, trebuie sa ai calitati de vanator de comori? De la spatii de cumparaturi asemanatoare galeriilor de arta pana la unitati de vanzare mobile precum London Fashion Bus, magazinele „pop-up“ au innebunit lumea.

     

    Pop-up retail inseamna, de fapt, ca magazinul apare neanuntat, atrage rapid multimea, apoi dispare la fel de neanuntat. „Magazinele gherila“, cum mai sunt numite, au aparut in toata lumea, de la Los Angeles la Berlin sau Tokio, si sunt deschise pentru o perioada limitata, uneori o saptamana, alteori cateva luni (cel mult). In general, singura metoda prin care oamenii ajung sa le cunoasca sunt fluturasii, e-mail-ul sau din povestile prietenilor. Magazinele sunt deschise in locuri neasteptate, care la plecare sunt lasate exact in acelasi fel in care au fost gasite. Este si o metoda inedita de a face cunoscut numele companiei. De la tineri designeri care se unesc pentru a-si deschide un magazin, la agenti imobiliari care cauta sa foloseasca mai profitabil proprietatile vacante, la marile marci care incearca sa-si improspateze imaginea, pop-up-ul a reprezentat cheia succesului.

     

    Magazinul gherila nu accepta practicile traditionale de retail, precum atasarea etichetelor cu preturi la produse sau vanzatorul clasic care ofera ajutor clientilor, ci mai degraba tind sa fie privite asemenea unei galerii, unde clientii vin, admira si achizitioneaza un obiect care i-a impresionat.

     

    Marile firme au intrat in acest joc si au dat viata unor adevarate concepte de lifestyle. De exemplu, Nike a deschis Nike Runner’s Lounge, o locatie temporara unde sportivii beneficiaza de masaje, bauturi si gustari gratuite si, poate cel mai important, pot incerca linia de pantofi sport a companiei. Initial se planuia ca magazinul sa opereze o singura luna, incepand cu ianuarie 2005, dar, datorita succesului imens, Nike a decis sa il tina in functiune timp de cinci luni. 

     

    Levi’s a profitat la randul sau de curent si a deschis in toamna anului 2004 pentru o luna si jumatate o locatie unde se vindeau jeansi colorati in editie limitata. Compania a scos la vanzare 501 perechi de jeansi la pretul de 165 de dolari. 501 are o semnificatie importanta pentru Levi’s, pentru ca reprezinta codul unuia dintre cele mai vandute modele ale sale. Cel mai recent „pop-up store“ al brandului a fost cel de la Milano, care a operat de la mijlocul lunii august si pana pe 31 septembrie 2005. Target, lantul american de magazine cu reducere, care a lansat o linie vestimentara conceputa de designerul Isaac Mizrahi, a deschis, in 2003, o locatie temporara de 1.500 de metri patrati in Rockefeller Center din New York, pentru a celebra colectia moderna, dar totusi accesibila, a lui Mizrahi. Stralucitorul magazin a operat doar o luna.

     

    Retailerul american Vacant a transformat aceasta tema temporara intr-o formula pe termen lung, alegand sa inaugureze locatii pentru numai o luna, in orasele mari precum New York, Londra, Tokio, Shanghai, Paris, Berlin, Stockholm sau Los Angeles. Magazinele pop-up operate de Vacant, care a dat tonul curentului in 2000, expuneau haine, pantofi sport si accesorii in editie limitata create atat de designerii tineri, cat si de companii consacrate precum Puma. Spatiul era special conceput pentru a putea fi cu usurinta demontat dupa doar o luna. Modelul impus de Vacant a inspirat chiar o serie de seminarii organizate de Russ Miller, un fost director de relatii publice si editor de reviste. Iar acesta si-a asumat si rolul de promovare a noilor locatii. Cu o baza de date de 1,6 milioane de nume, inainte de deschiderea unui magazin Miller si echipa sa trimiteau cateva mailuri, dupa care lasau „gura lumii“ sa faca toata treaba.

     

    Mai putin secreta, dar cu siguranta cea mai mobila parte a pop-up retailului este London Fashion Bus. Lansat in mai 2003, London Fashion Bus este un showroom aflat in permanenta miscare si care adaposteste peste 1.400 de piese create de 40 de designeri englezi. Autobuzul double-decker transporta piese unice ale designerilor in zone din Marea Britanie care nu au acces la boutiqurile la moda din Londra, iar tinerii designeri au de castigat o audienta mai mare.

     

    Retailul pop-up se poate dezvolta si in afara marilor metropole. Firma braziliana de cosmetice Oceanic, de exemplu, a echipat majoritatea francizatilor sai cu minivanuri Fiat Doblo, care functioneaza atat ca unitati de distributie, cat si ca magazine. Astfel, compania a patruns mai usor in locatii greu accesibile, precum universitati, scoli, spitale, parcuri sau targuri. Asta lasand la o parte faptul ca unitatile mobile pot fi adaptate pentru diferite locatii. 

     

    Curentul a depasit zona magazinelor de haine si a cuprins chiar si liniile aeriene. Compania aeriana Song, a carei activitate a incetat la inceputul anului 2006, flota fiind preluata de grupul Delta, a deschis o astfel de locatie in noiembrie 2003, in cartierul newyorkez Soho. Pe langa faptul ca a fost prima linie aeriana care a apelat la concept, acest magazin, care a operat timp de noua luni, oferea esantioane din meniul de zbor, vindea accesorii de calatorie, le permitea vizitatorilor sa experimenteze diferite optiuni de divertisment din timpul zborului si, desigur, vindea si bilete. Mania magazinelor cu aparitie si disparitie subita nu a ocolit nici internetul. Site-ul de licitatii online eBay a invitat sase designeri de interior sa mobileze o casa din New York. Acestia dispuneau de un buget limitat si nu puteau folosi decat mobila si accesorii achizitionate prin intermediul eBay. Rezultatul a fost o combinatie de funky si sic. Toata tevatura a durat o saptamana in octombrie 2003, dupa care casa  si-a inchis atat portile fizice, cat si cele virtuale.

     

    Totusi, ce beneficii pot aduce aceste magazine temporare? Expertii in retail sustin ca designerii de moda au ocazia sa prezinte colectiile lor noilor clienti la preturi adesea reduse. Desi nu se adreseaza maselor, magazinele creeaza mai multa vizibilitate. Iar pentru marcile mari, precum adidas sau Levi’s, magazinul pe termen scurt este o metoda de a oferi produse in serie limitata sau exclusive oamenilor despre care spera ca sunt trendsetteri si de la care asteapta sa atraga masele. Costurile pentru un astfel de magazin pop-up sunt cuprinse intre 25.000 si 50.000 de dolari, ceea ce nu inseamna foarte mult pentru bugetele de publicitate de milioane de dolari de care dispun marile marci.

     

    Totusi, tocmai acest lucru ar putea insemna sfarsitul curentului, dupa parerea specialistilor din retail. Daca initial magazinele pop-up erau operate de companii mai putin cunoscute, ceea ce conferea o aura de „underground“ intregii miscari, piata a devenit acum saturata din cauza marcilor consacrate care pompeaza sume mari de bani. Atractia pentru un astfel de magazin scade direct proportional cu perioada in care sta pe piata si cu cat mai dese sunt magazinele marilor branduri, cu atat este mai confuz mesajul perceput de consumatori. Ramane de vazut daca in final toata valva creata nu va duce la disparitia lor. La fel de rapida.

  • Avatarurile mintii

    Rasfoita in graba la Bookfest, cartea lui Howard Gardner mi s-a parut un „must have“. Citindu-i ulterior atent primele pagini, pe inevitabilul ritm al adierilor estivale, am resimtit o stanjeneala ca o forma incipienta de razgandire.

     

    Scriitura era prea stufoasa, informatiile prea dense si vizand domenii prea largi, ca sa o pot parcurge rapid si, mai mult, recomanda in timp util cititorilor. Cum tot invatul are insa si dezvat, si razgandirea poate duce la o alta razgandire. Finalmente, tot acest balans de intentii contrazise mi-a sugerat ca „arta si stiinta modificarii mentalului“ sunt de o importanta care transgreseaza chefurile de moment, anotimpurile si comandamentele vacantiere, asa ca iata-ma revenind la Howard Gardner. Domnia sa preda la Harvard University, este considerat unul dintre cei mai importanti neuropsihologi ai momentului, suporter autorizat al interdiciplinaritatii ca masura a cunoasterii si „specialist mondial“ in inteligenta.

     

    Volumul sau despre „Inteligentele multiple pentru secolul XXI“ a creat o veritabila revolutie teoretica, pornind, pe de o parte, de la ideea ca notele bune din scoala nu sunt automat sinonime cu inteligenta si cu reusita in viata, si, pe de alta parte, ca ceea ce indeobste numim inteligenta nu reprezinta decat o fateta a inteligentei globale, mai precis fateta logico-matematica. Pe langa aceasta, el a mai stabilit si alte forme de inteligenta, capabile sa detina un rol fundamental in traseul personal si profesional: inteligenta lingvistica, muzicala, spatiala, kinestezica, naturalista, spirituala sau intrapersonala. Cartea pe care v-o prezentam, ea insasi rod al unui cameleonism mental de durata, a fost in cele din urma pusa pe hartie, ca urmare a rugamintii pe care un editor de la HBSP (Harvard Business School Press) i-a adresat-o, anume aceea de a-si ordona ideile in beneficiul unui grup academic orientat spre comert si afaceri. Pornind de la acest impuls exterior, s-a coagulat in timp acest insolit tratat despre „avatarurile mintii“.

     

    Prin aceasta expresie, autorul intelege doar schimbarile mentale semnificative, care se regasesc exclusiv in situatiile in care indivizii sau grupurile de indivizi abandoneaza modul in care interpretau de regula o problema importanta, de atunci incolo raportandu-se la ea intr-o maniera cu totul noua.

     

    Deci nu capriciile mentale fac obiectul studiului, ci acele metamorfoze de substanta, cu consecinte puternice, metamorfoze mentale care survin in mod constient, mai ales ca forte care pot fi identificate. Ca sa genereze explicatii solide pentru complexul proces prin care mintile noastre si ale altora sunt modificate, autorul trece in revista o serie de agenti care au provocat aceste reorientari ale activitatii mentale, incepand cu Margaret Thatcher si continuand cu John Browne, care a modificat strategia gigantului petrolier BP in anii ‘90, sau, coborand si mai adanc pe firul timpului, cu Charles Darwin. In acord cu teoriile sale despre inteligenta, Gardner si-a extins, evident, analiza si asupra unor cazuri de „agenti de influenta“ si altii decat politicienii, precum artistii, muzicienii, scriitorii sau profesorii. Pe scurt, o lectura care da de (raz)gandit!        

     

    Howard Gardner, Tratat de razgandire, Editura Allfa, 2006

  • Noutati

    Nevoia de sacru

    Intr-un recent articol din L’Express, Christian Jacq era numit „scribul best-seller“. „Scrib“ – pentru ca este autorul a peste 40 de volume despre Egipt si „best-seller“, pentru ca a declansat o veritabila pasiune la nivel planetar pentru Osiris, Isis sau Ra, dar si pentru personaje din panteonul istoric al anticului Egipt – Tutankamon, Ramses etc. In acest volum se arata drept adept si analist al Francmasoneriei. Ferindu-se sa formuleze judecati personale, Jacq realizeaza o istorie prescurtata a fenomenului, o istorie ale carei singure pretentii sunt onestitatea si dorinta de initiere a cititorilor. „Dupa mai multe secole in care a starnit pasiuni, aceasta fraternitate pare ca intra acum intr-o perioada mai linistita in care simbolisti, istorici si sociologi o studiaza ca pe o expresie a unei dorinte de sacralizare inerenta omului“, spune autorul incercand sa justifice urgenta unei prezentari obiective.

     

    Christian Jacq, Francmasoneria,

    Editura Lucman, Bucuresti, 2006

     

    Fericiri urbane

    Tudor Calin Zarojanu (jurnalist cu prezente notabile in majoritatea cotidianelor romanesti de prestigiu, activitate care a dus si la tiparirea unui volum – „Tia, Cristoiu, Nistorescu si altii“) se intoarce aici la prima dragoste – proza scurta – cu care a debutat intr-un volum incununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor („Viata ca troleibuz“). Spatiul urban e ocolit de multi scriitori, care prefera sa evadeze in teritorii exotice, fantastice sau isi cauta radacinile ancestrale. Copiii asfaltului sunt nascuti si crescuti pe asfalt, intre ziduri de beton, cu radacini adanci, infipte in asfalt. Le-a oferit viata mai putina aventura sau romantism decat celor care, fiind baieti, paduri cutreierau? La intrebare raspunde – negativ – volumul de fata, a carui „actiune“ se intinde pe ultimele patru decenii.

     

    Tudor Calin Zarojanu, Copiii asfaltului,

    Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2006

  • Dumnezeu cu Milla

    Care e personajul nelipsit in ultima vreme de pe marile ecrane, readus la viata (si) in filmul lui Kurt Wimmer, „Ultraviolet“? Vampirul, desigur. Ce-i drept, Wimmer ii schimba sexul si-i da un nou nume (hemofag), intr-un film cu cateva plusuri (titlul, Milla) si multe minusuri (poate chiar prea multe), dar colorat (tot Milla) si foarte ritmat.

     

    Cu Milla Jovovich in rolul ultravampiritei Violet, posesoare a unor abilitati iesite din comun (dar cam furate din „Matrix“) de a ucide luptatori umani si vampiri deopotriva, Wimmer si-a adjudecat macar o parte a publicului: cei indragostiti de topmodelul de origine ucraineana vor veni sigur sa vada filmul, pentru ca, din acest punct de vedere, „Ultraviolet“ chiar merita. Constient de asul pe care il are in maneca, regizorul (Wimmer a scris scenariul avand-o pe Jovovich in minte pentru personajul Violet) face exces de nurii actritei, astfel incat aceasta este ultraprezenta de la prima pana la ultima scena a filmului.

     

    Scenariul se desfasoara candva in viitor, la sfarsitul secolului XXI, cand un virus modificat genetic, produs initial pentru a crea o armata de super soldati se raspandeste in intreaga lume, transformandu-i pe cei infestati in „hemofagi“, un soi de specie de vampiri cu abilitati fizice si intelectuale iesite din comun. In scurt timp, lumea ajunge in pragul unui razboi civil intre hemofagi si populatia sanatoasa, determinata sa distruga cu orice pret specia mutant. Violet, o luptatoare vampir, este chemata sa distruga o arma secreta a guvernului, despre care se spune ca poate elimina toti hemofagii. Spre surprinderea sa, dispozitivul mortal este un baietel de noua ani, care a fost crescut in laborator si raspunde la numele de Six. Astfel, Violet se trezeste la mijloc intre vampirii care vor sa-l distruga pe Six si oamenii care vor sa-l foloseasca pentru a distruge vampirii. Aici apare una dintre cele mai mari probleme la Hollywood: supra – sau ultra? – specializarea.

     

    Ce i s-a intamplat lui Cameron Bright, pustiul care il joaca pe Six, li se intampla din ce in ce mai multor actori: sunt distribuiti in acelasi tip de roluri pentru simplul fapt ca au avut succes sau au fost convingatori in primul. Asa cum se intampla si pe la case mai mari (dupa rolul criminalei din „Monster“, lui Charlize Theron i se ofereau numai roluri de femei urate, eventual lesbiene, aflate in conflict cu intreaga tagma masculina), Cameron Bright joaca un rol absolut identic cu cel din ultimul „X-Men“, unde reprezinta „leacul“ pentru o intreaga rasa devianta (acolo mai diversii mutanti, aici mai asemanatorii hemofagi).

     

    Bineinteles, lui Bright, care a mai jucat acum cativa ani rolul unei clone in „Godsend“, un SF cu Robert de Niro in rolul principal, nu i-a fost deloc greu sa adopte aceeasi privire profund-misterioasa („plina de intelepciune“, a preferat sa declare regizorul), de plictisit si indiferent detinator al unei puteri in stare sa schimbe cu totul fata planetei, ceea ce nu reprezinta cu toate acestea un avantaj pentru filmul lui Wimmer.

     

    Pana la urma exact acelasi lucru i se intampla si Millei Jovovich. Exista vreun film cunoscut in care ea sa interpreteze altceva decat o superultrafemeie? Totul a inceput in 1997, cand salva lumea (bineinteles, Bruce Willis trebuia sa fie si el in zona) in chip de al cincilea element in filmul cu acelasi nume al viitorului sot Luc Besson. Imediat apoi, a salvat armata franceza in „Jeanne D’Arc“, filmul aceluiasi Besson, dupa care s-a luptat cu sute de oameni de stiinta transformati in mutanti insetati de sange in cele doua „Resident Evil“ (acum il face pe al treilea).

     

    Prin urmare, Milla Jovovich isi merita renumele de diva ultraactiva a marelui ecran, intrecandu-le pe Charlize Theron („Aeon Flux“), Halle Berry („Catwoman“), Umma Thurman („Kill Bill“) sau Angelina Jolie („Tomb Rider“) la numar de filme in care casapeste diverse vietati mai mult sau mai putin mutante. Surprinzator este faptul ca in ultima vreme supermasculii tin tot mai greu pasul cu eroinele pe cat de frumoase, pe atat de destepte si descurcarete.

     

    Mai mult, acum sunt la moda filmele de actiune cu eroi-personaje colective, cum ar fi recentul „X-Men“ sau „Fantastic 4“ (deja se face a doua parte, in ciuda succesului mediocru al primei). Eroii solitari ajung din ce in ce mai rar pe marile ecrane, asteptand probabil in tacere sa-si ia revansa cu multasteptatul „Superman Returns“.

     

    ULTRAVIOLET R: KURT WIMMER CU: MILLA JOVOVICH, CAMERON BRIGHT, NICK CHINLUND, SEBASTIEN ANDRIEU, IDA MARTIN, WILLIAM FICHTNER

    DIN 7 IUNIE

  • Poet de Luxten

    Scrie poezie si proza si face fotografii. Spre deosebire de majoritatea „colegilor de breasla“, insa, nu se simte obligat sa-si caute inspiratia in tragicul existentei, ci mai degraba in marea pe care o priveste de la ferestrele apartamentului sau din Monte Carlo.

     

    Pentru multi, Zoltán Böszörményi este doar omul de afaceri ale carui conturi s-au rotunjit cu cel putin 15 milioane de dolari dupa ce si-a vandut actiunile de la grupul Luxten. Canadianul de origine romana si cu radacini maghiare, actualmente rezident al Principatului Monaco, a venit insa la Bucuresti pentru a-si lansa cea de-a doua editie a volumului de poezii „O suma de sonete“, la targul de carte Bookfest de la Romexpo. Aflat la standul editurii Brumar, care i-a publicat cartea, Böszörményi a povestit despre poezie, dar si despre viata sa dupa plecarea de la Luxten. Spre deosebire de perioada in care era om de afaceri, discursul lui este acum plin de fraze filozofice, asa cum ii sta bine unui poet in toata puterea cuvantului. Semneaza autografe pe prima pagina a volumului sau in timp ce sta inghesuit intr-un scaun pentru copii (pentru ca acesta era singurul liber), imbracat intr-un costum de jeansi si bronzat de soarele care lumineaza zilele milionarilor lumii. Pare dispus sa povesteasca despre poezie ore intregi.

     

    „Am inceput sa scriu cand aveam 8 ani. Atunci tata m-a pus sa scriu cate o pagina in fiecare zi si, pentru ca o poezie era cel mai usor de scris, am ales calea cea mai simpla“, spune Böszörményi. Pe masura ce discutia continua, frazele devin tot mai profunde. „Poezia este o alta lume, o splendoare care apare precum curcubeul, te face sa tresalti, te pune intr-o dilema sau satisface chiar o necesitate de comunicare“, spune fostul om de afaceri. Fie ca esti sarac lipit pamantului, fie ca ai in conturi milioane de euro, inspiratia este „un act spiritual care este propulsat de o idee, de ceva care trebuie spus“, explica Böszörményi. Nu uita totusi de lumea business si subliniaza ca poezia se construieste intr-un fel ca o companie, pentru ca o afacere necesita aceeasi ingeniozitate precum poezia. „Totusi, pe cand faceam afaceri nu scriam, pentru ca atunci cand te ocupi de afaceri esti inchistat, stresat, invadat de problemele cu care te confrunti. Poezia are nevoie de libertate, de un spatiu in care gandul sa se poata exprima, de o lume fara ziduri“, tine sa precizeze Böszörményi. Spune ca scrie in limba maghiara, iar volumul „O suma de sonete“ este primul editat in limba romana. „Prima editie a aparut in 1.000 de exemplare, iar cartea lansata la targ este de fapt o a doua editie, publicata tot in 1.000 de exemplare“, explica omul de afaceri/poet.

     

    Povestea vietii sale poate fi ea insasi subiect de poem epic. Nascut la Arad, Zoltán Böszörményi a plecat din Romania in 1983, „printr-o conjunctura, pentru ca in viata sunt momente la care omul nu participa“. Prima slujba in Canada a fost la un hotel in Calgary, in intretinere, facand tot felul de reparatii. „Nu stiam limba engleza si a trebuit sa parcurg si eu aceeasi experienta pe care o traieste orice imigrant care aspira sa urce pe scara ierarhica. Am lucrat apoi la o fabrica de automobile, am fost director de vanzari la Chevrolet“, isi aminteste el. Pentru ca de mic copil se gandea la afaceri („voiam sa am chiar o tipografie“), in Canada si-a deschis o firma de consultanta in marketing, En’Mark International LTD. In Romania s-a intors in 1991 si spune ca a gasit o „tara cenusie, care semana cu un tren deraiat“, dar cu multe oportunitati de afaceri. In 1992 infiinta la Arad un „SRL“ pentru a face comert cu becuri, asta dupa ce a renuntat la afacerile din Canada. Tot in Romania, Böszörményi spune ca a facut primul milion de dolari, „prin 1992-1993 din vanzarea de becuri“.

     

    In aceeasi perioada, omul de afaceri a hotarat sa nu mai fie un simplu comerciant si sa treaca la productia de becuri, decizie care a coincis cu hotararea statului roman de a initia un proiect de privatizare a mai multor companii, printre care Electrofar Bucuresti. Fabrica a fost cumparata  cu mai putin de un milion de dolari in iulie 1993, dupa care a investit 11 milioane de dolari pentru retehnologizarea companiei. Electrofar a trecut, in 1994, de la pierderi la un profit de aproape un milion de dolari, in conditiile unei cifre de afaceri de sapte milioane de dolari. Anii 1997 si 1998 au fost marcati de cateva evenimente care aveau sa contribuie la cresterea Luxten. Cu sprijin din partea unui nou actionar, fondul de investitii Société Générale Romania Fund, Luxten a participat la licitatia organizata pentru iluminarea publica a Bucurestiului si a castigat un contract cu o valoare de 75 de milioane de dolari si o durata de 15 ani. Luxten a fost sprijinita si de AIG New Europe Fund, care a intrat din 1999 in afacere, cumparand 22% din actiuni.

     

    Mai mult, Luxten a castigat contracte de iluminat pentru jumatate din Craiova, pentru Constanta, Ploiesti, Oradea, Galati, Medias, Roman, Baia Mare, Vatra Dornei, Timisoara (jumatate) si Alba-Iulia. Compania a construit nocturna stadioanelor din Giulesti si Craiova, precum si Timisoara, Baia Mare si Arad. In 1998, Luxten cumpara fabrica de contoare AEM Timisoara, in care Böszörményi spunea la acel moment ca a investit 22 de milioane de dolari.

     

    Cu afaceri in cinci domenii conexe de activitate (surse de iluminat, contoare, iluminat public, IT specializat, distributie de energie), Luxten avea in 2002 o cifra de afaceri de 100 de milioane de dolari (105,75 milioane de euro la cursul mediu afisat de BNR pentru 2002), iar in 2005 grupul a atins nivelul de  104,3 milioane de euro. Intr-un interviu acordat Ziarului Financiar in februarie 2002, Böszörményi, intrebat ce ar face cu banii daca ar vinde actiunile Luxten, spunea ca nu pune egal intre Luxten si semnul dolarului.

     

    „Pentru mine Luxten inseamna o munca de zece ani, proiecte duse la bun sfarsit, formarea unei mentalitati care nu accepta compromisuri de la calitate si mai presus de orice, oamenii. Nu m-am gandit, asadar, la cati bani as obtine pe Luxten sau ce as face cu ei“, declara el la acel moment.

     

    Totusi, in decembrie 2003 se anunta ca a vandut pachetul de 36-38% din actiuni, alaturi de cele doua fonduri de investitii, AIG New Europe Fund si Société Générale Romania Fund, care detineau impreuna 36%. Valoarea totala a tranzactiei a fost de peste 50 de milioane de dolari, dar surse din piata estimau ca Böszörményi a primit in schimbul pachetului sau 15 milioane de dolari.

     

    In 2006, cand este intrebat despre Luxten, Böszörményi se intristeaza subit si te priveste fix in ochi. „Pentru mine plecarea de la Luxten a reprezentat o experienta trista. Nu a fost o vanzare benevola, a fost o conjunctura trista“, explica el. Actiunile au fost cumparate de fostii sai parteneri, Claudiu Radulescu, Ionel Pepenica si Olimpia Moica, intr-un caz „cu pistoalele pe masa“.

     

    Detaliile despre viata sa la Monte Carlo, unde locuieste de 8 ani intr-un apartament cumparat de la Claudia Schiffer si care se afla undeva in zona palatului princiar, sunt oferite telegrafic. Iar raspunsurile filozofice revin cand este intrebat unde se simte cu adevarat acasa. „Casa mea este acolo unde sunt cartile mele.“ Böszörményi spune ca a facut „investitii financiare“ cu o parte din banii pe care i-a obtinut din vanzarea pachetului de actiuni de la Luxten. Cand i se cer mai multe lamuriri, isi priveste interlocutorul fix in ochi si repeta „am facut investitii financiare“. Böszörményi a cumparat actiuni la SIF-uri pe cand acestea se tranzactionau inca la 2.000 de lei vechi.

     

    La intrebarea cum arata ziua unui milionar poet, raspunsul e la fel de scurt: „Sunt in permanenta ocupat cu scrisul“. Viata sa se imparte intre Monte Carlo, Toronto si Romania, dar la Bucuresti spune ca vine din ce in ce mai rar „spre deosebire de perioada in care faceam afaceri aici si stateam luni intregi in Capitala“. Cat despre intoarcerea in Romania si deschiderea unei noi afaceri, Böszörményi nu se declara inca pregatit, insa nu exclude aceasta posibilitate.

     

    In Monaco, principatul in care rar vezi o masina mai ieftina decat Ferrari sau Lamborghini, Böszörményi declara ca are un Lexus. Singurul element care ofera un indiciu al statutului sau este trabucul pe jumatate fumat pe care il tine in mana pe tot parcursul interviului. „Este un Carlos Toranio“, spune el despre una dintre cele mai exclusiviste marci de trabucuri din lume. Nu il intereseaza iahturile, jucariile preferate in Monaco, pentru ca sotiei nu ii place marea, dar se gandeste la obtinerea permisului de zbor. Cine stie, poate experienta zborului il va face sa scrie alte poezii.

  • Fragmente dintr-un discurs indragostit

    De doua ori mai multe decat cele din filmul conationalului sau François Ozon („8 femmes“), femeile iscodite de Jérôme Clément in ultima sa carte au nu doar sarm si ascutime a judecatii, ci si o uluitoare expresivitate a inteligentei.

     

    Volumul este alcatuit din saisprezece interviuri stufoase, cu 16 femei celebre din spatiul francez, poate cele mai celebre ale momentului (scriitoare – Ircne Frain, Elisabeth Badinter, Edmonde Charles-Roux, Françoise Giroud, Catherine Clément, Catherine Millet, Dominique Rolin, Alice Ferney, Camille Laurens, Emmanuele Bernheim; artisti plastici – Lydie Arickx, Annette Messager; dansatoare – Karine Saporta; regizoare – Catherine Breillat; actrite – Genevicve Page). Jérôme Clément, autorul acestei antologii, este nimeni altul decat presedintele canalului Arte, inca de la infiintarea acestuia, in 1991. Informatia nu este intamplatoare, pentru ca ea poate da seama de stiinta fara cusur cu care acest manager media isi construieste si isi lanseaza intrebarile.

     

    Desi poarta intotdeauna semnele distinctive ale civilitatii, aceste intrebari nu raman insa niciodata politeturi de salon: ordoneaza fluxul confesiv al interlocutoarei, obliga la sinceritate, destabilizeaza pornirile spre afirmatii conventionale.

     

    Aventura acestei carti are o patroana cu un nume rasunator si o bio-bliografie pe masura: Laure Adler. Directoare de programe a postului France Culture, ea ii ofera lui Jérôme Clément, care dorea sa aiba, in vara lui 2001, propria sa emisiune radiofonica, posibilitatea sa opteze intre doua teme majore: Statele Unite sau Dragostea. A ales, stupefiant pentru toata lumea, Dragostea si, pret de cateva saptamani, a intors, impreuna cu faimoasele sale invitate, problema pe toate partile. Ce a rezultat este un minunat puzzle, care, odata asamblat, poseda coerenta si luxurianta, dar care ofera in acelasi timp fiecareia dintre piesele ce il constituie posibilitatea sa fie un obiect cu sens, suficient siesi. Aceasta particularitate a structurarii isi gaseste o „rima“ plina de semnificatii in afirmatiile pictoritei Anne Messanger (p. 316) care a ales sa-si marturiseasca gandurile despre dragoste prin urmatorul ricoseu: „Imi place mult cartea lui Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit. El afirma ca nu se poate vorbi despre iubire decat fragmentar, ca trupul celuilalt este perceput doar pe bucati, de exemplu: Imi plac fesele tale. La fel cand suntem bolnavi: «Ma doare burta», «Ma dor urechile». Nu se spune: «ma doare corpul»“. Tot asa, trupul cartii lui Clément ne ofera posibilitatea sa ne indragostim de oricare dintre fragmentele sale, fie ca vorbeste despre zone niciodata pana acum dezvaluite de intimitate sufleteasca, despre sexul fara iubire, seductia ca lupta, singuratatea indragostitilor, triunghiurile amoroase, legatura dintre economie si erotism sau prietenia indragostita. O carte de care nu te poti plictisi, asa cum, uneori, te poti plictisi de dragoste.            

     

    Jérôme Clément, Femeile si dragostea,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Batranul si marea de femei

    Yasunari Kawabata (laureat al premiului Nobel pentru literatura in 1968) isi atinge in acest scurt roman un varf al maiestriei. Intr-o locuinta ciudata, cu perdele stacojii, niste batrani obisnuiesc sa-si petreaca noaptea, ca un fel de consolare iluzorie pentru tineretea lor demult apusa, in preajma unor superbe tinere, neatinse si de neatins, cufundate in somn. Impins la inceput de curiozitate, Eguchi, precum ceilalti, trece pragul casei crezand ca-i va afla apasatoarele taine, dar se lasa prins in acest joc. In preajma straveziilor trupuri de nimfe, Eguchi isi reface traseul vietii, isi aminteste de toate femeile din viata sa si spune retoric interogativ, intr-un tarziu: „Nu este oare frumusetea atinsa de sanii femeilor stralucirea cea mai desavarsita a evolutiei umanitatii?“

     

    Yasunari Kawabata , Frumoasele adormite,

    Editura Humanitas, 2006

     

    Mistere medievale

    Misterele nu denumesc, aici, celebrele puneri in scena prilejuite, in Evul de mijloc, de sarbatorile crestine si devenite una dintre primele forme de expresie dramatica europene, ci un gen de literatura politista cu tot mai multi adepti, in anii din urma. Personaje pline de istetime sunt coborate in cotloanele istoriei si puse sa desluseasca crime tenebroase. Este cazul lui Crowner („colonelul“) John, erou al romanelor galezului Bernard Knight. Acest al doilea roman din seria aventurilor sale publicate de editura RAO ne plaseaza in regiunea Exeter, in decembrie 1194. Doua sunt evenimentele pe urma carora acest detectiv sui generis incepe sa scormoneasca: Christina Rifford, fiica unui negustor bogat, este violata, iar Lady Adele de Courcy este gasita moarta intr-unul dintre cele mai sarmane cartiere ale orasului.

     

    Bernard Knight, Potirul otravit,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Urmatoarea Chestie Tare

    Larrikin Love au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud

     

    E ora 21.30 la Kings College din Londra, iar sala de reuniuni studentesti e plina pana la refuz. Un afis, pus pe usa de catre Channel Four, presupus a fi un post de televiziune ceva mai intelectual al Marii Britanii, expune urmatorul text: „Spectacolul din aceasta seara va fi partial inregistrat pentru un documentar intitulat «The Search for Cool» («In cautarea a ceea ce este tare»). Daca nu doriti sa fiti filmat, spuneti-i acest lucru unui membru al echipei noastre“. Ceea ce ma face sa ma gandesc, pentru o clipa, la absurditatea acestui lucru: sa te duci la cei care umbla cu camera in mana si sa le zici: „Nu va suparati, se poate sa nu ma filmati asta-seara, ca am trac?“ Acest fapt da o idee despre cat de la moda este formatia pe care am venit s-o vedem asta-seara: Larrikin Love. Oricine se afla in cautarea celei mai tari trupe a momentului a nimerit bine.

     

    Probabil ca Larrikin nu va suna cunoscut. Majoritatea englezilor habar n-au ce inseamna. Chiar si eu a trebuit sa-l intreb pe tata, iar el, ca un izvor de intelepciune ce se afla, m-a informat ca este un cuvant victorian pentru „larking about“ – a face strengarii. Numele se dovedeste a fi foarte potrivit. La sedintele foto, Larrikin Love pot fi vazuti purtand frac si joben, precum si alte articole de vestimentatie specifice epocii victoriene. Pe scena par exact ceea ce sugereaza numele, niste copii ai strazii dickensieni, ce vor sa va distreze, desi (judecand) dupa aspectul lor, obraznicaturile n-ar ezita sa incerce sa va subtilizeze portofelul in acelasi timp.

     

    Vocalistul Edward Larrikin este, fara indoiala, vedeta trupei. Ceilalti membri aduc mai degraba a niste muzicieni obscuri de acompaniament, cu basistul care mai ca nu iese pe scena, rusinat sa imparta lumina reflectoarelor cu vocalistul hiperactiv a carui prezenta impune publicului sa-i acorde atentie deplina. Daca ati vazut vreodata muzicalul Oliver (inspirat, desigur, din cartea Oliver Twist a lui Dickens), atunci va puteti face o idee clara despre cum arata tanarul Edward. Cu un aspect baietesc, o prezenta scenica incredibila si un manierism excentric, vocalistul trupei iti da impresia ca e un pustan Cockney (londonez din cartierul East End) de sase ani cu deficit de atentie.

     

    Alearga pe scena lovind in talangi, da in tobe atunci cand n-ar trebui s-o faca si se poarta in general ca un mascarici, fiind un exemplu clar de „Larrikin“ (strengar). Si mie imi place. La fel si celorlalti din public, dupa cate se pare, care se arunca efectiv spre scena, ingreunand sarcina celor de la paza de a-i scoate cat mai repede de acolo.

     

    Din punct de vedere muzical, se aseamana foarte tare cu un indie post Libertines si post Pete Doherty. Ca si The Libertines, Larrikin Love sunt obsedati de ideea unei Anglii demult uitate – cum spunea Eddie Larrikin: „Anglia nu mai are nimic de oferit in ce ma priveste“ si „Toate lucrurile pe care le ador au aparut cu mult inainte de 1985“. Au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud. Nu e tocmai genul de comportament la care te-ai astepta din partea fratilor Gallagher care de-abia stiu sa citeasca si care n-au ajuns cu lectura mai departe de coperta-spate de pe albumele Beatles.

     

    La muzica haotica de chitara la care fiecare trupa pare nevoita sa recurga pentru a atrage atentia presei, mai adauga o doza zdravana de gypsy-ska. Pe alocuri, suna ca Goran Bregovic interpretand preluari dupa The Specials. Au chiar si un trompetist care sa faca si mai veridica atmosfera de taraf de tigani, desi, sincer sa fiu, nu pricep de ce s-au mai deranjat, acesta cantand cam trei note dupa care s-a retras cu o figura de om ce-si cere scuze pentru indrazneala de a fi distras atentia de la giumbuslucurile vocalistului Ed.

     

    Singurul risc cu care se confrunta Larrikin Love e exprimat de prezenta echipei de filmare: au fost considerati drept „The Next Big Thing“ (Urmatorea Chestie Tare) atat de repede incat publicitatea exagerata va umbri formatia in sine. Se vorbeste despre ei peste tot prin presa, desi n-au lansat decat vreo cateva single-uri. Ca atatea trupe noi, obsesia mass-media pentru cautarea a ceea ce este „cool“ risca sa ucida gasca cu ouale de aur. Ceea ce le trebuie este timp pentru a-si dovedi valoarea, nu o avalansa de atentie din partea presei si documentare pentru Channel 4. Tinand cont de aceste lucruri, ar fi bine sa ma opresc din scris.           

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Axa Venetia-Berlin-Bucuresti

    Cu toate ca amploarea manifestarii nu a ajuns inca la nivelul celor desfasurate in marile capitale ale lumii, Bienala de Arta Contemporana de la Bucuresti reprezinta cel mai mare eveniment de gen din Romania.

     

    „Incepand de anul acesta se numeste bienala, pentru ca evenimentul a avut loc si anul trecut, dar sub forma unui festival. Prin transformarea in eveniment bienal, a devenit ceva unic in peisajul artei contemporane“, explica Razvan Ion, co-organizator al Bucharest Biennale. Totusi, ce reprezinta o bienala si de ce este unica? Dupa modelul unor evenimente omonime mult mai celebre din lume, precum Bienala de la Venetia sau Berlin, Bucharest Biennale are ca scop introducerea conceptului international in contextul local. Adica, la Bucuresti, au venit artisti din toata lumea care si-au expus lucrarile in spatii neconventionale. Este un fel de intrare a Romaniei in circuitul artei internationale. In toata lumea, bienalele de arta contemporana sunt cele mai importante evenimente de gen si includ o expozitie centrala, dezbateri, conferinte si evenimente paralele (expozitii, sound performance, dezbateri, spectacole de dans). Iar bienala de la Bucuresti respecta intru totul aceasta reteta. Evenimentul se desfasoara in jurul unei teme principale, alaturi de care se petrec mai multe manifestari satelit. Iar totul trebuie sa fie in conformitate cu conceptul declarat.

     

    Pentru anul acesta, tema aleasa a fost haosul, tocmai pentru ca „Bucurestiul este un oras haotic si reprezinta o combinatie de influente care dau acest haos. Pe aceeasi strada poti gasi si Paris-ul reprezentat de casele vechi cu arhitectura deosebita, Istanbul prin targuri sau cine stie ce piata improvizata, sau New York prin vreo cladire de sticla recent construita“, explica Eugen Radescu, co-organizator si curatorul festivalului de arta contemporana de anul trecut.

     

    „Iar conceptul se poate aplica si la scara larga pentru ca, in general, traim intr-o epoca a confuziei“, il completeaza Ion. Ideea haosului a fost propusa de curatorul evenimentului, Zsolt Petranyi, directorul muzeului Mucsarnok-Kunsthalle din Budapesta. Curatorul este la fiecare editie altul si este ales din diferite parti ale Europei. „Dorim sa avem perspectiva Romaniei din puncte de vedere diferite. Anul trecut a fost un roman, iar acum a venit randul unui curator care traieste tot in spatiul Europei de Est, pentru ca este interesant de vazut ideea unor persoane diferite“, explica Ion.

     

    Bienala de la Bucuresti are amploare medie, care este data de numarul de artisti si de cel al evenimentelor din program. „La Bucuresti participa 18 artisti, iar evenimentele se desfasoara in 10 spatii, 7 pentru cel principal si 3 pentru cele paralele“, spune Ion. Spre comparatie, la Berlin, anul acesta, la cea de-a patra bienala, au expus 70 de artisti in 12 locatii.

     

    Deschiderea Bienalei i-a revenit lui MC Agent, un artist de drum ‘n’ base, care a concertat in Skate Parc-ul din Herastrau. La eveniment, lumea a fost din toate categoriile, de la elevi si studenti, la manageri sau chiar ambasadori. „La deschidere am pus la dispozitie un singur autobuz, dar nu din acelea moderne, ci un autobuz vechi, care sugera el in sine ideea haosului. Cu el, oamenii au vizitat toate locatiile in care urmau sa se desfasoare evenimente. Si s-a umplut cu calatori. Ceea ce ne-a incantat a fost ca si o parte dintre ambasadorii sau managerii care au fost prezenti s-au urcat in autobuz pentru ca au dorit sa vada ce se intampla. Ghidul a fost chiar curatorul, care le explica la fiecare locatie ce se va intampla“, povesteste unul dintre organizatori.

     

    „Spatiile sunt neconventionale, nu sunt spatii in care ar veni publicul de arta. De fapt, tocmai acesta a fost obiectivul, sa atragem publicul care nu vine de obicei in galerii de arta, dar si sa atragem publicul de arta in locuri in care nu merge in mod normal“, spune Eugen Radescu.

     

    Organizatorii au amenajat in interiorul Teatrului National, langa Laptaria lu’ Enache, un Info Point, un fel de inima a intregii bienale, de unde se pot achizitiona programe sau harti cu toate manifestarile. „Pozitionarea aduce alaturi publicul tanar, care nu stie ce se intampla“, spune Radescu. De altfel, multi dintre cei care initial vin la un suc in Laptarie, de cele mai multe ori ajung sa viziteze si expozitia.

     

    „Pentru ca Laptaria era inchisa, eram curios ce se intampla aici asa ca am intrat in expozitie. Nici macar nu auzisem despre bienala, dar cred ca in week-end voi merge si in Gradina Botanica“, spune Alex, un student care recunoaste ca nu prea a intrat pana acum in galerii de arta.

     

    Iar Alex va avea destule de vazut, pentru ca, pe tot parcursul evenimentului, Muzeul de Geologie gazduieste o expozitie cu imagini video si in miscare. De asemenea, la Gradina Botanica Dan Perjovschi si Sebastian Moldovan au intervenit in spatiul public prin arta. Perjovchi a schimbat fata serei de flori, iar Moldovan participa cu o expozitie prin care spune de fapt ca „Bucurestiul, numit micul Paris, a incetat sa fie ceea ce era odata“, dupa cum explica insusi artistul. Expozitia consta in semne pe care scrie „Aici s-a terminat Parisul“.

     

    Perjovschi expune si la South Shop, magazin de articole pentru cei care practica skateboard-ul, iar creatiile artistei plastice Ioana Nemes, care a avut expozitii si la New York, Amsterdan sau Viena, sunt prezentate la Facultatea de Biologie. Muzeul National al Literaturii ii gazduieste pe artistii Aya Tzukioka si Ilona Nemeth, iar la Centrul National al Dansului este prezentata o selectie de fotografii si lucrari ale artistilor Dan Perjovschi, Atilla Stark, Erik Binder, Janos Fodor, Katia Lombardi, Pedro Motta, Tatsumi Orimoto si Wang Qingsong.

     

    Pana la aceasta ora, evenimentele paralele ale bienalei au insemnat dezbateri publice, performante multimedia sau work-shop-uri de dans contemporan. Pe 23 iunie va avea loc un spectacol de dans contemporan – „Process in progress“ – regizat de Florin Flueras, la Centrul National al Dansului. Bienala se va incheia cu dezbateri moderate de Lia si Dan Perjovchi, a caror tema va fi aleasa pe loc in mod „democratic’“, dupa cum se precizeaza in programul evenimentului. Bugetul alocat editiei de anul acesta, conform organizatorilor, a fost de 147.000 de euro, iar la final acestia estimeaza ca vor avea 35.000 de vizitatori.

     

    „Poate parea mult pentru Romania, dar este putin in comparatie cu celelalte evenimente similare din lume. De exemplu, la Berlin vin 1,2 milioane de oameni“, spune Ion. Pregatirile au inceput cu un an in urma, ceea ce este putin avand in vedere amploarea evenimentului, spun organizatorii.

     

    „Cel mai greu lucru a fost partea tehnica si instalarea exponatelor. In Romania lipsesc oamenii specializati, oameni care sa aiba manusi albe si sa respecte lucrarile. In egala masura foarte dificil a fost de manageriat si partea financiara, de atragere a sponsorilor“, explica unul dintre organizatori.

     

    „In ceea ce priveste arta contemporana, Bucurestiul este o scena efervescenta, unde acum cinci ani nu prea se intampla nimic“, remarca unul dintre organizatori. Desi piata se afla inca la inceput si nu toate evenimentele sunt de calitate, este bine ca se intampla, crede Ion. Cei doi organizatori spun ca deja au inceput pregatirile pentru bienala din 2008, iar la urmatoarea editie conceptul va apartine unui scandinav.