Category: Arta si societate

  • Niste spioni cu carte

    La prima vedere, titlul cartii lui Alexandru Popescu (doctor in istorie si diplomat de cariera) pare ca acopera un volum de fictiune, nu o riguroasa analiza istorica.

     

    Academia secretelor“ este, de fapt, o formula imprumutata de la unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai Renasterii italiene, Giovanni Battista Porta, personaj fascinat de „stiintele secrete“ si de criptanaliza, care dorea sa infiinteze  o „Accademia dei Segreti“,  grupand oameni de stiinta si carturari ai vremii, dintre care unii desfasurau activitati informative. Pornind de la aceasta sugestie si propunandu-si sa ilustreze tema relatiei dintre intelectuali si activitatile de spionaj, cartea reuseste performanta sa ofere o galerie exhaustiva a celor mai importanti reprezentanti ai acestei categorii – scriitori, jurnalisti, artisti, profesori, filozofi, oameni de stiinta, clerici – care, din diferite motive, au colaborat cu serviciile secrete, au fost la conducerea acestora sau au fost victime ale lor, incepand chiar din Antichitate si pana astazi.

     

    Cercetarea care a stat la baza volumului s-a bazat pe un fond de date impresionant (bibliografic, arhivistic, de presa etc.). Un punct de interes a fost identificarea modurilor in care aceasta implicare a influentat creatia intelectualilor, dar si derularea unor evenimente istorice. Unele dintre „dosarele“ evocate de autor apartin unor personalitati care au marcat istoria, cultura si arta universala  (Voltaire, Defoe, Marx, Hemingway, Malraux, Picasso, Einstein, Oppenheimer, Papa Ioan Paul al II-lea, Nureev, Marlene Dietrich, Greta Garbo), dar si pe cea romaneasca (Dimitrie Cantemir, Gala Galaction, Maria Tanase, Zaharia Stancu, Mircea Eliade, I.P. Culianu). Multe dintre cazurile evocate constituie adevarate surprize, iar analiza lor arunca o noua lumina, adesea cruda, asupra biografiei si creatiei acestor personalitati. Cartea are actualitatea sa, caci, intr-un moment marcat de dispute privind participarea oculta a intelectualilor la activitatile informative, propune argumente pentru discutii, controverse sau restituiri, contributii la elucidarea unor cazuri, peste care interesul opiniei publice nu poate trece fara a risca o intelegere trunchiata a istoriei, dar si a unor destine.

     

    Alexandru Popescu, „Academia Secretelor. Intelectualii si serviciile secrete“,

    Editura Meronia, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Europa cu cenusa-n cap

     

    Pascal Bruckner a trecut de la tirania fericirii obligatorii (tema penultimului sau volum – „Euforia perpetua“) la „Tirania penitentei“, volum aparut la finele anului 2006 in Franta. Autorul protesteaza de aceasta data impotriva rescrierii povestii nationale sub forma de rechizitoriu, aratand ca acest masochism este o particularitate a Europei Occidentale recente. „Asa cum exista propovaduitori ai urii in spatiul islamismului radical, tot asa exista propovaduitori ai rusinii in democratiile noastre, mai ales in cadrul elitelor de ganditori.“ Or, noi (europenii, in general, si francezii in particular), spune Bruckner, „nu suntem vinovati, in primul rand pentru ca nu exista transmitere ereditara a conditiei de victima sau de calau“. Si in al doilea rand pentru ca: „Europa si-a rapus monstrii, sclavia a fost abolita, colonialismul a fost abandonat, fascismul infrant, comunismul facut KO.  Ce alt continent poate sa mai afiseze un asemenea bilant?“

     

    Pascal Bruckner, „Tirania penitentei“, Editura Trei,

    Bucuresti, 2007

     

     

    Identitatea fara frontiere

     

    Aris Fioretos este un scriitor cu un arbore genealogic care are ceva din contorsiunile maslinilor din tara natala a tatalui sau, Grecia. Stramosii i-au venit din Italia, mama sa este evreica austriaca, el este cetatean suedez, dar locuieste la Berlin, unde indeplineste functia de atasat cultural al Suediei. Chestiunea identitatii ocupa un loc central in romanul „Adevarul despre Sascha Knisch“, al doilea volum al unei trilogii incepute cu „Stockholm in negru“. In vara lui 1928, travestitul Sascha Knisch o reintalnestepe enigmatica Dora Wilms, cu care are o aventura. Dupa o saptamana, cand politia descopera cadavrul Dorei, barbatul este acuzat de crima. Romanul devine un thriller in toata regula, in care nimic nu este ce pare a fi.

     

    Aris Fioretos, „Adevarul despre Sascha Knisch“,

    Editura Polirom, Bucuresti, 2007

  • Blackstone da bani pe ceara

    Compania de private equity Blackstone Group a anuntat achizitia firmei care detine celebrul muzeu de ceara Madame Tussauds din Londra. Cifra la care se ridica tranzactia este de 1,9 miliarde de dolari, iar alaturarea grupului Tussauds la grupul Merlin, aflat in proprietatea Blackstone, va duce la crearea celui mai mare operator de parcuri tematice din lume dupa Walt Disney. Merlin, unde Blackstone este actionar majoritar, opereaza 38 de atractii turistice la nivel global, inclusiv branduri ca Legoland, Sea Life, Gardaland si Earth Explorer. Pe langa renumitul muzeu al figurilor de ceara, grupul Tussauds opereaza, la randul sau, parcuri tematice ca Alton Towers, Thorpe Park si Chessington World of Adventures. Cele doua firme sunt prezente in 12 tari si totalizeaza 13.000 de angajati.
    Noul grup va avea astfel 50 de situri turistice si patru hoteluri, care au atras in total 30 de milioane de vizitatori la nivel mondial doar anul trecut.
    Proprietarii vizeaza in continuare extinderea, prin investirea a 60-90 de milioane de euro in scopul lansarii a cate patru-cinci noi atractii turistice pe an.

  • COMENTARIILE ANALISTILOR

    TRENDS

    Un nume, un business

    Intr-o economie globala, inregistrarea unui nume pentru un nou produs sau chiar pentru un start-up business a devenit o epopee in sine si influenteaza direct succesul produsului. de KATE WEISMAN

    Atunci cand un nou produs patrunde pe o piata internationala sau globala, are nevoie de o marca foarte inspirata si, obligatoriu, originala. Insa astazi, cand valoarea de brand a ajuns atat de importanta, este foarte dificil sa gasesti un nume potrivit si inca disponibil pentru o companie, un produs, o noua colectie vestimentara sau chiar o noua linie de lipstick.

    Un cuv~nt transformat In marc+
    “Sa gasesti un nume nou astazi este o adevarata bataie de cap”, spune Bernard Fornas, presedintele si CEO-ul Cartier, celebrul retailer de produse de lux. “De fiecare data cand crezi ca ai gasit un nume interesant, descoperi ca el a fost deja inregistrat de altcineva”, adauga el.
    “Pana la urma este un joc al legislatiei”, spune Joseph Gubernick, directorul de marketing al EstŽe Lauder, care a fost implicat in companie de peste 30 de ani si isi aminteste ca procesul de “naming” era mult mai usor inainte.
    Ce s-a schimbat intre timp? Specialistii sustin ca mai important decat epuizarea numelor odata cu trecerea anilor, lucru cat se poate de normal, principala schimbare a intervenit in politica companiilor, a caror distributie a devenit, in mare masura, globala. Acum, numele unei noi companii trebuie inregistrat in tara de unde aceasta provine si securizat in alte cateva state unde firma isi va desfasura activitatea.
    Multe produse, in principal cele de lux sau din industria de fashion, trebuie sa transmita un sentiment sau o emotie care trebuie sa vorbeasca cat mai multor oameni, pe limba lor, si sa se potriveasca cat mai multor culturi.
    Jasmine Montgomery, directorul adjunct al FutureBrand, companie de branding londoneza, ofera un exemplu fericit: “numele Viagra nu are niciun inteles”, spune ea. Dar Viagra si alte branduri inventate capata sens si inteles numai dupa ce sunt sustinute de o campanie buna de marketing sau advertising. “Daca, insa, lansez o noua creatie de moda, cererile sunt mult mai mari, pentru ca numele gasit trebuie sa comunice stilul de viata promovat de casa respectiva sau motivul colectiei in particular. In moda sau in industria de frumusete sunt necesare mult mai multe emotii decat in oricare alt domeniu, lucru care iti face sarcina si mai dificila”, spune Montgomery.
    De exemplu, pentru un brand global ca EstŽe Lauder, un numar de aproximativ 40 de noi produse isi cauta propriul nume in fiecare an, in ultimii 35 de ani. Numarul nu include sutele de colectii noi sau culori pentru noile colectii pe care le lanseaza si inregistreaza Lauder anual.

    15 milIOANE de dolari pentru
    traducerea unui brand
    Naming-ul este oricum dificil, dar Internetul ingreuneaza mai mult lucrurile. Asta spun specialistii din industrie. Cresterea numarului brandurilor si a adreselor web sau site-urilor este exponentiala, spune Delphine Parlier, fondator al Quensis, companie pariziana care integreaza procesele creative necesare pentru alegerea unui nume nou. “Astazi sunt 64 de milioane de domenii pe Internet, fata de 45 de milioane in august 2005”, spune ea. “Procesul de naming nu este dificil pentru o companie mica cu o distributie locala, dar este o mare problema pentru marcile globale. Daca inainte parea la fel de dificil ca urcarea unui deal, astazi as compara procesul cu escaladarea pe Himalaya. Este foarte dificil”, concluzioneaza Parlier.
    In ultimii ani, oamenii au inregistrat toate numele dot. com posibile, in speranta ca intr-o zi cineva va fi dispus sa plateasca pentru ideile lor.
    La jumatatea lui ianuarie anul curent, Louis Vuitton a intampinat o astfel de problema in China, tara unde piata de lux este in continua crestere, iar cea de bunuri contrafacute devine falimentara. Potrivit cotidianului The Changjiang Times, Wang Jun, un om de afaceri din Wuhan, a inregistrat traducerea numelui Vuitton in litere romane sau caractere chinezesti si
    s-a aratat dispus sa cedeze noile marci catre Vuitton pentru aproape 15 milioane de dolari. Dar compania a declarat luna trecuta ca nu intentioneaza sa cumpere marcile si ca omul de afaceri chinez nu are drepturi pentru niciun logo sau semn al celebrului brand frantuzesc.
    Oricum ar fi, este inca o dovada ca industria nu mai are mult loc pentru dezvoltare si gasirea unui nume potrivit pe care nimeni nu l-a inregistrat inca ca marca proprie, va deveni si mai dificila.
    Pe o astfel de piata mizeaza si firmele care cauta numele potrivit in locul companiilor. Onorariul perceput pentru o noua marca variaza de la cateva mii de dolari, pentru o piata locala, pana la mai bine de 70. 000 de dolari pentru un nume global cu propriul domeniu dot-com. In plus, exista si costurile legale pentru inregistrarea numelui ca marca.

    Ultimele idei
    “Este un adevarat puzzle sau sah”, spune Fornas, presedintele Cartier. “Investitia poate sa fie importanta sau sa nu coste aproape nimic. Este decizia companiilor – ele trebuie sa hotarasca cat de important este produsul si cat de mult merita sa investeasca in viitoarea marca.
    Dar, in ciuda dificultatilor, exista si povesti de succes. In 1998, aceiasi francezi de la Cartier au lansat un nou parfum unisex. “Declaration” a fost solutia gasita pentru nume. Echipa de creatie a propus numele, dar nu se astepta nimeni ca el sa fie disponibil. “Cand am aflat ca numele este original, ni s-a parut incredibil. Ne intrebam cum este posibil”, isi aminteste Fornas.
    O alta solutie de succes este ca managerii sa gaseasca nume foarte greu de copiat, chiar obscure. “La Dona”, numele dat ceasului lansat de Cartier in memoria actritei mexicane Maria Felix, a fost disponibil si, de data aceasta, nimeni de la compania franceza nu s-a mai mirat.
    Dar alegerea numelui potrivit poate ajuta si procesul de creatie, nu numai succesul vanzarilor, lucru sustinut si de Jim Nevins, directorul creativ de la Clinique. In 1997, acesta s-a gandit la numele “Happy” pentru un parfum. “Ma uitam la biografia lui Judy Garland cand a inceput melodia ‘Come on Get Happy’ si m-am gandit imediat: ‘cine nu viseaza la fericire’”, isi aminteste Nevins. El sustine ca numele gasit a ajutat in mod direct la finalizarea productiei parfumului. A fost adaugata o aroma de portocale si tot portocaliu a devenit si ambalajul parfumului, pentru ca, sustine Navins, mai multe studii indicau faptul ca mirosul si culoarea portocalei evoca fericirea.
    Pana la urma parfumul nu a putut fi inregistrat sub numele simplu, “Happy”. Compania s-a temut ca denumirea este prea generica si, cand a vrut sa inregistreze numele, a aflat ca o mica companie o facuse deja, chiar daca pentru un produs dintr-o alta categorie. In concluzie, parfumul se cheama acum “Clinique Happy”, o combinatie intre brand-ul propriu-zis si numele produsului, pe care industria de “naming” o numeste “lock up”. Consumatorii tin minte si folosesc numele simplu – “Happy”.
    Dar “fericirea” din aceasta industrie este din ce in ce mai greu de obtinut si viitorul este mai degraba “unhappy” pentru creativii companiilor. Insa firmele care fac din “naming” un business sunt pe trend.

    Traducere si adaptare de Andrei Nastase
    ? 2007 New York Times News Service

    Sute si mii de nume sunt inventate intr-o campanie de naming, pentru ca doar unul dintre acestea sa se transforme intr-un brand

  • Palate care zboara

    Inspirati de covorul lui Alladin, cei mai bogati oameni ai planetei vor sa traverseze lumea repede si confortabil. Asa a inceput transformarea jumbo-jeturilor in resedinte de lux. In ultimii doi ani, companiile aeriene ca Boeing sau Airbus au preluat tot mai multe comenzi pentru aeronave wide body care urmau sa fie personalizate. Un avion wide body obisnuit are doua culoare, trei randuri de scaune si poate ajunge la 150 de milioane de dolari. Navele de zbor VIP, cum sunt Boeing 747 sau 787 Dreamliner, sunt dotate cu sali pentru cina, dormitoare, sali de jocuri, sali de conferinta, apartamente pentru invitati, jacuzzi si chiar sisteme de protectie anti-rachete, desi astfel de sisteme nu sunt certificate pentru aeronave civile.
    Pretul lor il egaleaza pe cel al unui iaht de calibru mare (200-300 de milioane de dolari) si il depaseste cu mult pe cel al celor mai scumpe locuinte din lume (100-150 de milioane de dolari). Pe langa costul aparatului si al personalizarii, intretinerea si combustibilii implica sume exacerbate, de pana la 10.500 de dolari (8.000 de euro) pe ora de zbor. Cu toate acestea, comenzile sunt numeroase si pun in umbra jumbo-jeturile opulente ale mogulului Donald Trump. Comanda record pentru cel mai mare avion de pasageri din lume vine din partea unui client particular din Orientul Mijlociu, a carui identitate nu este cunoscuta, dar care ofera 300 de milioane de dolari (228,1 milioane de euro) pentru un avion A380 de la Airbus. Acesta va avea doua sali pentru cina, un dormitor de 50 de metri patrati si o sala de jocuri. Aeronava va avea o sala decorata cu mozaic si perdele orientale care amintesc de desertul Arabiei.

  • Mix de manageri la BCR

    Dupa preluarea de catre Erste Bank, BCR a lansat 40 de proiecte pentru integrarea in grupul austriac, printre care si un proces de reorganizare la nivel de management si personal. Seful departamentului de HR al Erste Bank, Rupert Dollinger (foto), considera ca solutia necesara pentru transferul eficient de cunostinte este mixul intre echipa locala si cea straina pe o perioada de cel putin 3 ani.
    Astfel, noua echipa de la conducerea BCR va include atat manageri romani, cat si expati. Coordonarea proiectului de reorganizare este insa in mainile unui manager roman, Florentina Dutu, care de la 1 martie 2007 este noul director de resurse umane al companiei.
    Dutu a fost director executiv la Murray Alexander and Company, una dintre companiile care i-au asistat pe austriecii de la Erste Bank in procesul de privatizare a BCR. Ea va fi asistata de doua persoane din departamentul de HR al grupului austriac si va fi supervizata de Rupert Dollinger, Head of Human Resources la Erste, si Nicolae Danila, presedinte executiv al BCR.
    La nivel de personal, proiectul vizeaza deschiderea de 125 de sucursale noi, adica angajarea a 500-600 de persoane, dar si reducerea numarului de angajati din zona de back-office, ca urmare a centralizarii functiilor de procesare.
    La nivel de top-management, din noua echipa mai fac parte cehul Martin Skopek in functia de vicepresedinte pe retail, Oana Petrescu, vicepresedinte pe organizare si operatiuni IT, iar Helmut Hintringer, fost CFO la Erste Bank Ungaria, asteapta autorizatia BNR pentru a prelua responsabilitatea asupra managementului riscului.

  • Generatia Denim

    Cea mai scumpa pereche de blugi vanduta vreodata poarta marca Levis 501, veche de 155 ani, si a fost cumparata in 2005 la pretul de 60.000 de dolari de un cumparator anonim de pe eBay. Dar nu numai blugii vintage au preturi colosale; si colectiile noi made-to-measure din tesaturi rare sau accesorizate cu pietre pretioase si nasturi placati cu aur de 24 de carate sunt la fel de scumpe.
    Magazine ca Neiman Marcus, Bergdorf Goodman si Saks Fifth Avenue vand jeansi marca Roberto Cavalli la preturi de 1.185 de dolari, iar Diesel si PRPS au creat o linie de blugi selvege vopsiti manual care se vand in trei magazine din lumea intreaga in cazul Diesel si doar intr-unul in cazul PRPS.
    Preturile exacerbate nu diminueaza cererea, dimpotriva. Creatorii jeansilor APO folosesc capse din aur, argint sau platina si inlocuiesc nasturii cu diamante alese de client. Atat materialele pretioase, cat si orele suplimentare/om se adauga la pretul initial de 4.000 de dolari. Jeansii premium reprezinta doar o mica parte din piata, dar au cunoscut cea mai rapida crestere in ultimii ani, de aproximativ 100%.
    Istoria jeansilor a inceput in timpul goanei dupa aur din California cand un tanar imigrant in San Francisco a realizat ca avea nevoie de niste pantaloni dintr-un material foarte rezistent pe care sa ii poata folosi cand lucra la constructia magazinului sau. Numele tanarului era Levi Strauss, iar pantalonii pe care i-a creat, jeansii, au devenit simbolul unei intregi generatii si culturi aparte.
    Astazi, goana dupa aur adaptata la generatia noastra s-a transformat in goana dupa denim. Caci pe langa utilitatea lor imediata, jeansii au devenit un status simbol al persoanei care ii poarta.

  • Asia bate America la mall-uri

    Piata asiatica de real estate se confrunta cu un paradox imobiliar: daca la nivel mondial, in special in America de Nord, boom-ul mall-urilor este un trend care a apus, in tari ca Malaiezia, Filipine, China si, de curand, India exista o adevarata frenezie a mall-urilor. In topul celor mai mari mall-uri din lume, alcatuit de Forbes, componenta asiatica predomina clar asupra celei occidentale: 8 din primele 10 mall-uri ale lumii inseamna 2,5 milioane de metri patrati care se adauga spatiului total de shopping al Asiei. Dintre acestea, sase au fost construite dupa 2004.
    Inca de atunci conceptul de mall in Asia a evoluat cu mult peste modelul american. In timp ce mall-urile din America sunt inghesuite intr-o era a cutiilor de shopping, spatiile comerciale din orase ca Beijing sau Guangzhou in China si Kuala Lumpur in Malaiezia imprumuta tot mai mult din aerul de Ritz Carlton. South China Mall din Dongguan si Golden Resources Mall din Beijing, care ocupa locurile unu si doi in topul mondial, gazduiesc o multime de atractii, de la parcuri tematice de joaca pentru copii pana la mori de vant.

  • Real ataca piata de retail

    Intr-un trend care pregateste expansiunea marilor hipermarketuri pe piata romaneasca, Real Hypermarket, divizia de retail a grupului german Metro, va investi 400 de milioane de euro pentru extinderea retelei de magazine din Romania la 21 de unitati pana in 2008.
    Compania cu cea mai dinamica retea de pe piata romaneasca (8 magazine deschise anul trecut in orasele din provincie) va intra anul acesta si pe piata din Bucuresti.
    Investitia la nivelul Bucurestiului va depasi 80 de milioane de euro pentru deschiderea a patru magazine pana in 2008, dintre care doua vor fi lansate anul acesta, in zonele Berceni si Vitan, iar altul va face parte din proiectul Cotroceni Retail Park, ce se va finaliza anul viitor. Pentru 2007, planurile de extindere in afara Bucurestiului includ Baia Mare si Clujul, pentru toate locatiile spatiul alocat fiind cuprins intre 6.000 si 8.000 de metri patrati.
    Odata cu extinderea retelei, Real aduce pe piata romaneasca marca proprie Tip, prezenta in toate magazinele companiei din Germania, Polonia, Rusia sau Turcia la preturi mici.

  • Regatul meu pentru un cal

    Cu 100 de ani in urma, Jockey Club-ul sau hipodromul din Baneasa erau locurile in care voiai sa fii vazut daca voiai sa fii inclus in elita afacerilor bucurestene. Sa pierzi sume fabuloase pe un cal alaturi de industriasii celebri ai vremii ca Max Auschnit sau Nicolae Malaxa era unul dintre cele mai mari privilegii pe atunci. Caii de curse nu inseamna insa doar pariuri sau noroc, ci si un tip aparte de investitie, ce implica o doza considerabila de pasiune.

    Totul incepe intr-o liniste inghetata, cu o prezenta aproape fizica in aerul incarcat de electricitate din staluri. Apoi, pe masura ce ropotul copitelor se apropie de sosire, un zumzet tot mai puternic se contureaza pana cand explozia de urale si aplauze elibereaza adrenalina multimii din tribune. Nimic altceva decat o zi obisnuita la curse, intr-o lume in care riscul este moneda curenta. Cursele hipice au o lunga traditie, legata cel mai adesea de nobilul spirit britanic, si incepand din 1780, atunci cand Edward Smith-Stanley, cel de-al 12-lea conte de Derby, a inaugurat prima cursa britanica in Epsom, au fost intotdeauna un sport al oportunitatii, dar si un tip aparte de afacere. In lumea investitiilor, cursele de cai sunt asemenea unui inorog: o specie mitica, renegata de cei mai multi si totusi cu o noblete unica, de neegalat. Chiar daca, atunci cand vine vorba despre cai, nimic nu este sigur, iar banii vin si pleaca, cei care aleg sa cumpere un cal pursange mai degraba decat actiuni stiu ca in business exista plasamente si plasamente. Unele sunt sigure si monotone, altele extrem de riscante si pline de adrenalina, iar altele, pur si simplu de viitor. Ceea ce trebuie sa stie cel care vrea sa cumpere un cal de curse este ca odata cu el cumpara si risc in cel mai inalt grad, emotii tumultuoase si recompense nebanuite.

    Hipism de Romania
    In anul 1905 arhitectul Ion Berindey construia in Bucuresti, in zona pietei Presei Libere, o copie a celebrului hipodrom parizian Longchamp, unde timp de cateva decenii crema societatii bucurestene s-a delectat cu spectaculoase intreceri hipice. Nu mai putin de sapte ministri au fost membri ai elitistului Jockey Club, iar printre crescatorii de cai pursange s-au numarat personalitati ca generalul Gheorghe Moruzi, Constantin Blaremberg, Gheorghe Negroponte sau Barbu Catargiu. Dupa 1960 hipodromul din Bucuresti, locul unde banii isi schimbau proprietarii mai rapid ca la bursa, a fost inchis si odata cu el cursele hipice au intrat intr-un con de umbra. Astazi curse de trap, galop si atelaj se mai desfasoara doar pe hipodromurile din Mangalia si Ploiesti, insa fara gloria si fastul celor de odinioara. Ceea ce nu s-a pierdut insa este linia pura a cailor de curse din Romania. Renumele acestora si in special a cailor purs?nge arab de la Herghelia Mangalia a depasit de multa vreme granitele tarii. Renumele pedigriurilor, dar mai ales al preturilor. Asta deoarece caii de performanta se vand mult mai ieftin la noi decat pe piata europeana, astfel incat cea mai mare parte a cumparatorilor de la licitatiile organizate la Mangalia sunt strainii. Pretul de pornire al fiecarui cal este stabilit prin adaugarea la valoarea de baza a calului, in functie de rasa si suma investita in el de crescatori, a unei sume care corespunde calitatilor deosebite ale exemplarului. “Caii, in general, au o valoare greu de estimat in bani. Valoarea unui cal creste pe masura ce investesti in el deopotriva bani, timp si rabdare, pe masura ce este vazut la concursuri internationale si se intoarce cu premii sau chiar titluri de campion. Astfel, un singur cal reuseste sa ridice intreaga ‘linie’ viitoare de manji, devenind o mina de aur pentru proprietarul sau.”
    Conform Regiei Nationale a Padurilor, preturile de pornire sunt situate intre 1.800 si 2.000 de euro, iar pentru rasele “pretioase”, cum sunt rasele arab si purs?nge arab, licitatiile pornesc de la sume mai mari. Daca exemplarul scos la v?nzare are si performante la concursurile hipice, pretul de pornire se poate dubla. Cel mai mare pret de pornire de pana acum al unui cal de la aceasta herghelie a fost fixat la 4.200 de euro. In conditiile in care un cal comparabil ca pedigri si performante are in celelalte tari europene cu traditie hipica un pret de pornire de 8.000 de euro, este mult mai convenabil pentru straini sa cumpere exemplare de rasa cu performante din Rom?nia. “Vin straini din Italia, Austria, Spania, Franta doar pentru a cumpara cai de la herghelia noastra. La noi, un cal purs?nge arab costa in jur de 3.000 de euro, in timp ce in tarile Uniunii Europene pretul minim este de 5.000 de euro. Partea mai dificila vine la transport si carantina impusa, insa chiar si asa diferenta de pret este considerabila”, explica Constantin Ancuta, directorul Hergheliei Mangalia. Cursele de cai i-au atras si pe o parte din rom?ni, astfel incat cei care isi permit isi cumpara exemplare valoroase. Intretinerea acestora nu este deloc ieftina, pensiunea completa a unui cal la Herghelia Mangalia costand de exemplu 240 de euro pe luna, iar antrenamentul acestuia incepe de la 150 de euro pe luna. Pasionatii de echitatie isi asuma cheltuiala, cu atat mai mult cu cat in alte tari aceasta poate ajunge la 1.000 de euro in Franta sau 1.500 de euro in Marea Britanie.

    Investind in galop
    Au fost odata ca niciodata patru prieteni care au strans 10.000 de dolari cu care voiau sa-si cumpere un cal de curse. In 1992, la o licitatie in Doncaster, Marea Britanie, au cumparat un armasar numit Earth Summit, platind putin peste suma pe care isi propusesera sa o cheltuiasca. Din acel moment si pana la retragerea sa la varsta de 12 ani, calul a adunat premii in valoare de peste 675.000 de dolari si titluri de campion in turnee prestigioase ca turneul american Grand National, in 1998. Morala acestei povesti este ca inorogul numit investitii in hipism exista, chiar daca in marea majoritate a cazurilor nu se lasa vazut. Realitatea industriei hipice este ca mii de invinsi sustin o mana de invingatori. Cu toate acestea emotia cursei aduce in fiecare an sute de investitori in joc. In functie de cum aleg sa-si joace cartile – si bugetul pe care il aloca acestui sport -, o treime pana chiar la o jumatate dintre acestia isi vor amortiza investitia sau chiar vor scoate profit din acest sport aristocratic. “Nu este o investitie potrivita pentru cineva care nu apreciaza intensitatea curselor”, spune Eric Wing, director pentru relatii media al Asociatiei Americane a Curselor Hipice. “Insa adevarul este ca aceasta este cel mai probabil cea mai incitanta investitie pe care o poti face.”
    Cum se intampla adesea in viata, investitiile in cai sunt cu atat mai usoare si mai profitabile cu cat ai mai multi bani de cheltuit. Insa este posibil sa intri in joc si la o scara mai mica. Chiar daca un cal care te costa pana la 5.000 de dolari probabil nu te va duce atat de departe cat sa concurezi impotriva lui Mohammed ibn Rashid al Maktoum, printul Dubaiului si cel mai mare proprietar de cai de curse, cu siguranta iti va aduce macar cateva zile norocoase la hipodrom. Secretul succesului in afacerile hipice este alegerea celui mai bun loc in care sa conduci acest business. Costurile achizitionarii si intretinerii unui cal variaza sensibil de la o tara la alta. Daca la noi in tara un cal pursange cu pedigri impecabil si performante notabile costa pana la 8.000 de dolari, in Noua Zeelanda, considerata una dintre cele mai prietenoase tari pentru pasionatii acestui sport, acesta ar costa in jur de 10.000 de dolari, iar in Statele Unite, la licitatiile Keeneland din Kentucky acelasi cal poate aduna pana la 100.000 de dolari. De aceea, chiar daca orice proprietar pasionat prefera sa-si aiba caii cat mai aproape, in termeni de business aceasta nu este intotdeauna decizia cea mai inspirata. Daca Romania este un adevarat paradis din punctul de vedere al preturilor de achizitie a cailor pursange, nu acelasi lucru se poate spune despre organizarea de curse, cele 20 de curse organizate in fiecare an fiind mai mult demonstrative, iar pariurile si implicit castigurile, modice. Proprietarii de cai pursange din Romania se orienteaza astfel spre monta pentru castig. Inca o data integrarea in Uniunea Europeana se dovedeste a fi salvatoare, aducand pasionatilor de cai si curse o usurare considerabila a posibilitatii de a concura in tarile cu traditie hipica de pe continent.

    Tara cailor de curse
    Un factor important in alegerea tarii in care sa-ti antrenezi si inscrii calul il reprezinta cuantumul premiilor si al celorlalte stimulente materiale. Cele mai atractive tari pentru investitorii mici si medii sunt Australia si Franta. Franta ofera cele mai mari premii din afara Asiei si atrage investitorii cu un stimulent in plus: proprietarii unui cal de provenienta frantuzeasca primesc o prima care se poate ridica pana la 70% din castiguri. Initiativa s-a dovedit una de succes: 80 la suta din caii de curse inregistrati in Franta sunt nativi. In Australia, premiile in bani sunt cele mai mari raportate la costurile intretinerii si antrenarii, care aici sunt cele mai mici din tarile care organizeaza turnee mari. Pana si factorii intangibili ca atmosfera din tribune pot face diferenta, mai ales atunci cand proprietarul calului se da in vant dupa o zi pasionanta la curse. In Anglia, de exemplu, hipodromurile sunt ticsite si zgomotoase, iar aerul este incarcat de entuziasm. In Japonia, tara in care se pariaza cel mai mult din lume, atmosfera este de-a dreptul electrizanta. Insa in Franta, acolo unde pariurile se inregistreaza de obicei in afara hipodromurilor, doar o mana de oameni sunt in tribune la o cursa din timpul saptamanii. “Englezii sunt extraordinar de entuziasti cand vine vorba despre curse”, spune Andrew Mead, un broker in vanzarile de cai pursange din cadrul agentiei engleze Mead Goodbody si, totodata, secretar al Federatiei Britanice a Brokerilor in vanzarile de cai. “Francezii au premii mai consistente, insa adevarul este ca ei nu se dau prea tare in vant dupa intreaga experienta a curselor.”
    Cea mai mare parte din Asia este o piata inchisa ermetic in afara cazului in care esti mandrul proprietar al unui campion al unui turneu prestigios. In acest caz, cele mai mari turnee asiatice nu numai ca vor scoate covorul rosu, insa te vor si plati doar ca sa pasesti pe el. In Hong Kong, de exemplu, caii care participa la Cupa Hong Kong sunt adusi impreuna cu proprietarii, antrenorii si intregul “entourage” via avion privat pe cheltuiala autoritatilor locale implicate in turneu.

    MIC INDREPTAR DE ACHIZITII

    Cu toate acestea intrebarea cheie ramane: sunt investitiile in cai o idee buna, cu atat mai mult cu cat pe piata internationala preturile cailor intre unu si doi ani cresc constant in fiecare an, in ritmul bursei de valori? Parerea generala este ca da insa numai daca stii foarte bine ce faci. A investi corect in cai inseamna sa-ti faci temele mai bine ca la scoala, construind un business plan realist si un grup de profesionisti care sa te poata sfatui. Caii se vand la licitatii, insa asta nu inseamna ca pentru a face o achizitie valoroasa este suficient sa ridici mana si sa plusezi mai mult decat concurenta. Procesul este mult mai complicat si incepe cu o documentare serioasa cu macar cateva saptamani inainte de licitatie. Primul pas implica examinarea atenta a cataloagelor de licitatie si pregatirea a doua liste, una cu favoriti si una de rezerva, in functie de pedigriurile cailor si a reputatiei lor. Echipa de consultanti ar trebui sa includa un veterinar, un antrenor si un expert in pedigri iar inainte de licitatia propriu-zisa caii vizati trebuie examinati fizic de catre veterinarul propriu.

    Investitii temperamentale
    Ultimul lucru pe care un proprietar de cai trebuie sa il stie foarte bine este ca nimic nu garanteaza succesul in acest sport. Nici macar pedigriul sau banii investiti intr-un cal nu promit victorii pe pista. In 1985, calul Seattle Dancer a fost vandut la un pret record de 13,1 milioane de dolari la licitatiile anuale Keeneland din Kentucky, insa calul-vedeta nu a avut niciodata performante notabile in curse. De aceea, primul lucru pe care trebuie sa il accepte un crescator este ca ei, caii, nu sunt masini, nu pot fi programati si nu pot avea performante la comanda. Cel mai adesea sunt temperamentali si chiar imprevizibili. La fel ca un copil, un cal nu reuseste intotdeauna sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Insa la fel cum parintii buni sunt pregatiti sa ia in piept urcusurile si coborasurile precum si factorii emotionali si financiari ai meseriei de parinte, la fel trebuie sa faca si un proprietar de cai care sa treaca primul linia de sosire in acest business.