BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Genti XS

    “Gentile mari inca se poarta”, a decretat Vogue-ul britanic in februarie, dovada ca majoritatea designerilor au pastrat in colectia de genti din acest sezon modele supradimensionate. Pe de alta parte, adevarata eleganta vine in dimensiuni mici, dupa cum o dovedeste defilarea pe podium a casei de moda Bottega Veneta ce a prezentat ca trend pentru 2007, printre alte tinute, si o rochie de casmir dreapta, tocuri inalte si poseta mica din piele de crocodil.
    Anul acesta, unul dintre cele mai apreciate modele de la Bottega este geanta de mana petite, Colibri (circa 3.000 de euro) Shopper-bags (gentile mari in care se poate indesa orice) au fost anul trecut un accesoriu popular, foarte practice pentru femeile ocupate care doreau sa poarte cu ele documentele pentru munca, echipamentul pentru sala de gimnastica si, eventual, o alta pereche de pantofi pentru a iesi in oras seara.
    Pe de alta parte insa, amatorii de genti supradimensionate ar putea avea nevoie de exercitii Pilates pentru a-si calma durerile de spate. In plus se poate intampla sa lovesti pe cineva sau sa spargi un obiect nepretuit, daca nu esti atent, cand iti porti cu dezinvoltura geanta Downtown, noul model de la YSL, sau Coco Cabas de la Chanel (favorita lui Kate Moss si una dintre cele mai apreciate shopper bags). Astfel, cu noua marime de pe umar posesorii ingreunati anul trecut de genti gigant pot rasufla “usurati”.
    Specialistii in evolutia trendurilor in modelele de genti spun ca aceasta trecere de la supradimensionat la “petite” se datoreaza si schimbarii liniilor vestimentare impuse de creatori pentru anul acesta. Volumul s-a mutat de la mijloc (jeansi si pantaloni cu talie joasa) spre partea superioara a corpului (s-a ridicat talia pantalonilor, iar manecile sunt bufante).
    O geanta mai mica echilibreaza proportiile si nu influenteaza silueta, in plus va arata mult mai bine cu tocurile inalte care se poarta acum mai mult ca niciodata. Harvey Nichols si Selfridges, retailerii britanici de moda, au deja in vitrine modelul de geanta petite al lui Marc Jacobs, The Little Stam (numita astfel dupa supermodelul canadian Jessica Stam, una dintre muzele designerului), care costa aproximativ 1.300 de euro.
    Si vitrina casei de moda Prada de pe Bond Street din Londra pare intesata de genti intrate la apa, din satin sau nylon in toate culorile sau gentile plic in stilul celor pe care le purtau tinerele cool prin anii ’70.

    Se pare ca tendinta este chiar ca designerii sa reduca dimensiunile modelelor gigant care au facut furori anul trecut. Hermes a creat recent o versiune mini a modelului sau Kelly (geanta inspirata de Grace Kelly), iar pentru sezonul primavara-vara casa de moda a realizat modelul Kelly Flat cu barete detasabile (aproximativ 7.000 de euro). Chloe a creat miniversiunea gentii Paddington, disponibila si in piele de culoare metalizata (1.300 de euro). Si casa Yves Saint Laurent, al carei model Muse a fost geanta hit a anului trecut, si-a redefinit tiparele pentru a crea la randul sau o mini geanta, versiunea mai mica a modelului Downtown. Kylie Minogue deja poseda un astfel de model minion, care a fost realizat din piele de piton, imprimeu de leopard sau piele de culoare metalica.
    In trend au revenit si baretele din lant auriu. Astfel, Louis Vuitton a accesorizat cu un lant auriu geanta de umar brodata, Monogram Dentelle (1.300 de euro). Insa simbolul posetelor elegante a ramas modelul Chanel 2.55. Geanta, lansata initial in anul 1950, a fost foarte populara in anii ’80, iar acum a revenit la moda alaturi de alte embleme ale anilor ’80 ca balerinii si colantii.
    Chanel 2.55 se gaseste si in culori de bleumarin, argintiu sau auriu, desi culoarea neagra (2.500 de euro) a ramas preferata pentru a intregi look-ul pop art groove in mare voga anul acesta.

  • Unde fumam diseara

    Imaginea a zeci de oameni inghesuiti la intrarea unui restaurant, pufaind grabiti dintr-o tigara, a devenit deja un loc comun. Parteneri de suferinta – proprietarii de cluburi si cafenele, care deplang vremurile in care se fuma in locurile publice.

     

    Noile reguli impuse de Uniunea Europeana au exclus partial sau total fumatorii din locurile publice. Iar Romania s-a supus de la inceputul anului reglementarilor, asa ca amatorii de iesiri in oras descopera ceva mai rar mese pe care sa existe scrumiere.

     

    „In week-end am iesit cu niste prieteni si ne-am hotarat sa mergem la Charme, un lounge cu restaurant din Centrul Vechi. De obicei ne asezam la parter, in zona de lounge, unde atmosfera este mai destinsa si poti zabovi la cafea fara sa mananci neaparat“, povesteste Bogdan Sima, arhitect, care isi aminteste ca a ajuns la restaurant in jurul orei 19. „Inca de la intrare m-a frapat faptul ca toate mesele erau ocupate si pe deasupra erau incarcate cu mancare, un lucru oarecum neobisnuit. Asa ca am fost nevoiti sa cautam o masa

    la etaj, unde este restaurantul. Dar acolo era gol si cand am vazut semnul de nefumatori am inteles de ce“, explica Sima, care spune ca a ales sa mearga intr-un alt loc, unde se putea fuma.

     

    Aderarea la Uniunea Europeana aduce in prim-plan o lege care reglementeaza fumatul in baruri, cafenele sau restaurante si care a schimbat planurile de afaceri ale multora dintre ele. Rezultatele se vad cel mai bine acum, la trei luni dupa aplicare, cand proprietarii de localuri pot trage linie si cuantifica efectele. Cei care nu au putut modifica spatiul se plang ca pierd clienti, iar managerii carora structura cladirii le-a permis schimbari rasufla usurati.

     

    Charme este unul dintre localurile care au aparut in centrul Bucurestiului anul trecut. Lounge la parter si restaurant la etaj, clubul are o atmosfera pariziana, pe care noile reglementari au lasat deja amprente. „Vanzarile au scazut cu 30-40% fata de lunile in care se fuma“, spune Claudiu Luncan, manager al Charme.

    Restaurantul a fost transformat in loc pentru nefumatori, „pentru ca Charme s-a impus initial ca un lounge si nu am dorit sa afectam imaginea clubului“. „In fiecare seara pierdem cam 10-15 mese, pentru ca sunt clienti care vin si cauta loc la fumatori, dar toate mesele sunt ocupate“, sustine Lunan. Capacitatea parterului este de 20 de locuri, in schimb restaurantul are 60 de locuri. „Fumatorii merg rar in restaurant, mai ales in week-end, pentru ca trebuie sa coboare la fiecare 10-15 minute la o tigara.“

     

    Charme se numara printre localurile care au fost amendate de inspectorii de la Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului, care pana la sfarsitul lunii martie au aplicat amenzi in valoare de 3.464.130 de lei.

     

    Pentru a se supune legii, proprietarii de restaurante sau cafenele au fost nevoiti sa amenajeze locuri speciale pentru nefumatori. De exemplu, la Becker Brau a fost amenajata un fel de „cusca“ din termopan care are o capacitate de 30 de locuri. „Vanzarile berariei nu au fost afectate in niciun fel de noua lege, intrucat am avut spatiu suficient pentru a amenaja un loc special. In general, localurile mari nu prea au fost afectate, in schimb cele mici, care nu au spatiu pentru a construi un perete intre fumatori si nefumatori, au avut de suferit“, spune Alexandra Toroiu, sef de sala la Becker Brau. Locurile pentru fumatori reprezinta 10% din capacitatea de 300 de locuri a restaurantului.

     

    Si la Kartell Cafe, o cafenea din Centrul Vechi, locurile pentru fumatori au fost gandite in functie de valoarea adaugata pe care pot s-o aduca acestia. „10% dintre clienti nostri sunt nefumatori, asa ca am creat un spatiu la subsol pentru ei, doua mese unde nu se mai fumeaza. Am avut noroc ca locul ne-a permis o asemenea amenajare, pentru ca altfel ne-am fi numarat si noi printre cei care se plang de scaderea vanzarilor“, spune Andreea Todoran, reprezentant al Kartell.

     

    Exista localuri care, in lipsa spatiului, s-au transformat complet in locuri pentru nefumatori, cum este cazul restaurantului Cafe Theatro din cadrul hotelului Novotel. „Incepand de luna trecuta, nu se mai fumeaza deloc in restaurant, pentru ca nu aveam spatiu suficient pentru un perete si a trebuit sa ne supunem legii“, spune Monica Nilca, communication manager la Novotel Bucuresti. Nilca are in fiecare zi business lunch-uri in restaurant si isi aminteste ca in ultimele doua saptamani nu a observat decat o singura persoana fumatoare. „Vanzarile restaurantului nu au fost afectate, cred ca poti numara pe degete clientii care au plecat din cauza ca nu se poate fuma. In plus, ne pregatim sa deschidem terasa, care va fi un loc destinat fumatorilor“, afirma reprezentantul Novotel. Romania este printre ultimele tari europene care reglementeaza situatia fumatului in locurile publice. Irlanda, Norvegia si Scotia au interzis total fumatul, Italia l-a limitat in locurile special ventilate, in Marea Britanie nu se poate fuma in locurile in care se serveste mancare, iar in Franta se pune problema interzicerii fumatului incepand cu 2008.

     

    Ioana Popa spune ca a luat cina recent intr-un restaurant foarte in voga din Milano. „Fumatul era total interzis si trebuia sa iesi in cazul in care nu mai puteai rezista. Norocul nostru a fost ca la o «sedinta» de fumat am stat la doi metri de designerul Tom Ford. Daca nu ar fi fost in vigoare aceasta lege, am fi fost nevoiti sa il observam de la distanta, pentru ca era oarecum izolat intr-un separeu“, isi aminteste zambind Popa.

     

    Italia a spus „basta“ fumatului in locurile publice din 2005. La inceput, proprietarii de restaurante s-au temut ca vor avea pierderi uriase, iar politicienii erau ingrijorati ca una dintre marile placeri ale italienilor (mesele indelungate) se va pierde. Insa interzicerea fumatului a avut efecte pozitive, cel putin asa sustin studiile. Pe langa faptul ca respira acelasi fum cu vedetele in fata restaurantelor, se pare ca italienii au ajuns sa fumeze mult mai putin si sunt expusi la mai putina poluare. Contrar previziunilor, legea a devenit atat de populara, incat este sustinuta de fumatori si de nefumatori deopotriva, iar afacerile barurilor sunt in crestere. Intr-o tara in care culoarea rosie a semaforului este aproape ignorata, sustinerea acestei masuri este neasteptata. Iar cercetatorii spun ca daca a functionat in Italia, poate functiona oriunde.

  • Fasole fermentata

    Nu va mirati, nu sunt concluziile unui inspector de protectia consumatorului, ci tot o prezentare a unui film. De aceasta data este vorba de o comedie care mi-a adus aminte de unul dintre cele mai controversate deserturi japoneze: fasolea fermentata.

     

    Desertul japonez este exact ce spune si numele, si anume fasole stricata. Ce e interesant la aceasta delicatesa sunt tocmai parerile foarte impartite in ceea ce priveste (ne)placerea de a-l consuma. Unii il adora, altii il urasc; la fel stau lucrurile si cu revenirea domnului Fasole (Rowan Atkinson), cu filmul „Mr. Bean’s Holiday“ (tradus constiincios la noi „Vacanta lui Mr. Bean“).

     

    La zece ani dupa lungmetrajul denumit simplu „Bean“, domnul cu nume de leguminoasa revine la fel de cataclismic, reusind sa dea peste cap vietile tuturor celor cu care intra in contact. Si cum domnul Bean are veleitati de explorator, nu se putea sa rateze a doua ocazie de a face ceva ravagii in afara Marii Britanii.

     

    Prin urmare, dupa ce castiga o excursie la Cannes la o tombola organizata pentru enoriasii parohiei al carei vajnic membru este, domnul Bean isi ia cocheta camera video castigata cu aceeasi ocazie si porneste spre Riviera franceza, exact in timpul celui mai faimos festival de film din lume. Cum o camera video trebuie folosita din plin si cum cel mai atragator subiect pe o raza de kilometri este insusi domnul Bean (rima a fost involuntara), halucinantul personaj roaga un necunoscut sa-l filmeze in timp ce urca in tren. E de ajuns ca trenul sa plece fara necunoscut, care este un celebru regizor rus (Karel Roden), membru al juriului festivalului de la Cannes, dar cu fiul acestuia, Stepan (Max Baldry). De aici lucrurile incep, fireste, sa mearga alandala.

     

    Un film evident inspirat de giumbuslucurile lui Charlie Chaplin, Buster Keaton si, ca tot suntem pe taram francez, Jacques Tati, „Vacanta lui Mr. Bean“ este o comedie de situatie bazata intens pe aptitudinile fizice ale lui Atkinson, care reuseste performanta de a pronunta doar trei cuvinte straine in film („oui“, „non“ si „gracias“), plus inca vreo zece in engleza. Lucru ce nu este neaparat bun, pentru ca verva comica a lui Atkinson nu reuseste sa umple scaparile scenariului (prea multe scene in care domnul Bean e singur in cadru) sau momentele neverosimile. Asa ca „Vacanta…“ aduce mai degraba cu un cozonac facut de o gospodina nepriceputa, din care singurul lucru cu adevarat bun la gust sunt stafidele. Dar nu poti face un cozonac numai din stafide.

     

    Sa nu disperam totusi: filmul regizat de Steve Bandelack, aflat la al doilea lungmetraj, contine si cateva stafide consistente si zemoase, exact in spiritul unuia dintre cele mai celebre personaje ale televiziunii britanice. Domnul Bean canta Puccini (excelent!), se travesteste in doamna Bean (poate unul dintre cele mai reusite travestiuri din istoria filmului), mananca langustine si-n general face exact ce nu te-ai astepta sa faca si chiar mai mult de-atat. Rezultatul final? Peripetiile dezastrului ambulant, inregistrate cu imensa daruire si nedescoperit talent pe camera video, sunt proiectate in cadrul festivalului de film de la Cannes, spre disperarea unui regizor egomaniac (Willem Defoe).

     

    „French Bean“, dupa cum era numit filmul in perioada de productie, este in acelasi timp o ocazie pentru britanici sa le-o plateasca francezilor aproape pentru orice rau le-au facut acestia, de-a lungul secolelor de vecinatate, supusilor Majestatii Sale. Intersectii, gari, echipaje de politie, echipe de filmare, toate simt devastatoarea prezenta a fatidicului personaj, intr-o serie de efecte catastrofice care au fost cat pe ce sa-i refuze filmului ratingul de „numai cu acordul parintilor“. Parca scenaristul a stat tot timpul cu vestitul dicton al lui Edward Lorenz, „bataia de aripi a unui fluture in Brazilia provoaca o furtuna in Texas“, pentru ca fiecare actiune a domnului Bean are consecintele unei taifun. Singura diferenta este ca el se afla in Franta, iar dezastrul are loc tot in Franta. Dar si noi ne aflam in sala de cinema, iar efectul asupra noastra, desi nu este un dezastru, nu e nici nemaipomenit. Avertisment valabil pentru cei a caror varsta depaseste zece ani.

     

    VACANTA LUI MR. BEAN/MR. BEAN’S HOLIDAY. R: STEVE BANDELACK. D: ROWAN ATKINSON, MAX BALDRY, WILLEM DEFOE, EMMA DE CAUNES, STEVE CAMPOS, JEAN ROCHEFORT, KAREL RODEN. DIN 27 APRILIE.

  • Viitorul suna inspaimantator

    Kodacell. La inceput o porecla soptita intre angajati, ulterior chiar un nume de firma. E vorba despre un hibrid nascut din visurile manageriale ale lui Landon Kettlewell, om al momentului in Silicon Valley, care a achizitionat firmele Kodak si Duracell. Deci, Kodacell.

     

    Aceasta este lumea din romanul „Themepunks“ („Un miliard de sanse“) al lui Cory Doctorow, un univers cu sclipiri suprarealiste sau, daca vreti, care traieste din colaje de vechi si foarte nou, precum in „Blade Runner“. Ne aflam intr-un moment in care capitalismul se autodevoreaza. Zilele companiilor cu nume ca General Electric, General Mills, General Motors s-au terminat. „Banul este acum ca planctonul: un miliard de sanse asteapta sa fie descoperite si folosite de oameni destepti, creativi“ – aceasta este fraza cu care Kettlewell, in prima sedinta de la noua firma, spera sa-si seduca angajatii si sa-i ameteasca pe jurnalistii prezenti. Tot el continua: „Vom analiza toate problemele  intampinate de capitalismul secolului XXI si posibilele solutii la acestea. Planul nostru de afaceri este simplu: ii vom angaja pe cei mai isteti oameni. Ei vor merge pe teren cu fonduri si infrastructura de comunicatii – chestiile alea cu care am ramas pe cap de pe vremea bateriilor si a filmului foto – si vor gasi un loc pentru trai si pentru a porni o afacere“. Daca, sub raport economic, lucrurile par sa porneasca dintr-un punct hazardat, dar plauzibil, nu la fel stau lucrurile atunci cand e vorba de viziunile privind ambientul. Toate acestea sunt consemnate, ca intr-un jurnal de calatorie, de catre ziarista Andrea Fleeks, angajata de Kettlewell sa realizeze, pentru presa, portretul nonconformist al companiei sale. Poate mai interesant decat romanul in sine, in care atat amatorii de SF, cat si degustatorii de teme economice in proiectie utopica vor gasi enorme prilejuri de delectare, este interviul pe care Cory Doctorow l-a dat special pentru aceasta editie romaneasca a volumului sau si care a fost anexat la sfarsitul textului fictional. Scriitor cu norma intreaga, dupa ce a renuntat la o promitatoare cariera didactica, acesta dezvaluie atat caile pe care vor evolua personajele din prima sectiune a „Themepunks“, cat si cateva dintre tehnicile sale de difuzare a scrisului sau. Un bun prilej de meditatie pe tema drepturilor de autor si a modului in care se poate trai din scris, mai ales in conditiile in care Doctorow si-a pus toate cartile la dispozitia cititorilor pe Internet, ingaduind celor din tarile in curs de dezvoltare sa faca, practic, orice doresc cu cartea.

     

    Cory Doctorow, „Un miliard de Sanse“,

    Millennium Press, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    O Cosette moderna

     

    Aparut in Statele Unite in anul 1999, „White Oleander“ („Leandrul alb“) este cel dintai roman al lui Janet Fitch, autoare pana atunci doar a unor nuvele destinate tinerilor. Ridicata in slavi de critici (iata doar un exemplu: „un text puternic, fara nicio nota falsa, cu o intriga al carei desavarsit mestesug nu tradeaza faptul ca este vorba despre un debut“), cartea sa va deveni iute un bestseller, cu vanzari de peste 1 milion de exemplare. Eroina romanului este Astrid, un fel de Cosette moderna, care locuieste doar cu mama ei, Ingrid, o superba poeta blonda care isi traieste acut damnarea. In ciuda copilului care i se incurca in picioare, Ingrid isi traieste viata dupa bunul plac, intr-o deplina libertate, colectionand amanti pe care ii paraseste cand i se nazare. Iata insa ca, la un moment dat, isi gaseste nasul: Barry, pe care il iubeste cu patima, o paraseste fara sa-i dea de stire. O tradare care, in ochii lui Ingrid, merita pedeapsa capitala. In timp ce mama ii e condamnata la inchisoare pentru crima, Astrid, in varsta de doar 14 ani, e tarata din camin in camin, e impuscata in picior, desfigurata de un caine, tratata ca o sclava, sedusa de o prostituata, adorata de catre o femeie fara copii. Ca si cum nu i-ar fi adus suficienta suferinta, Ingrid ii trimite din inchisoare scrisori grele, pline de insulte si de reprosuri.

     

    Janet Fitch, „Leandrul alb“,

    Editura RAO, Bucuresti, 2007

     

     

    Fata lui Iacob

     

    Anita Diamant, cunoscuta jurnalista americana, a publicat numeroase carti cu tematica biblica, fie ele de factura eseistic-istorica („Living a Jewish Life“ – un ghid al traditiei iudaice in zilele noastre – sau „Bible by Names“ – o cercetare asupra circa 3.000 de nume din Vechiul si Noul Testament), fie de fictiune, asa cum este acest impresionant „Cort rosu“, volum care l-a facut pe cronicarul de specialitate de la Boston Globe sa rosteasca aceasta glorioasa remarca: „Romanul ne permite sa ne imaginam cum ar fi aratat Biblia daca ar fi fost scrisa de femei“.

     

    Anita Diamant, „Cortul rosu“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

  • O ploaie de festivaluri

    Castigatori de premii Oscar sau Palme d’Or, regizori faimosi si filme de referinta au facut in ultimii ani escala in Romania pentru a aparea pe afisul festivalurilor locale de film.

     

    Festivalurile internationale de film au capatat o amploare atat de mare, incat au devenit afaceri de zeci de milioane de euro si destinatii turistice in sine. Orasul Cannes este anual luat cu asalt, pe durata Palme d’Or, de catre cinefili si oameni din industrie: in cele aproape doua saptamani de festival, localitatea este vizitata de 35.000 de specialisti, 4.000 de jurnalisti si peste 200.000 de turisti, iar hotelurile isi dubleaza personalul pentru a face fata. Mai aproape de noi, in Europa Centrala, renumele regal al statiunii cehe Karlovy Vary este perpetuat de festivalul de film unde, de-a lungul timpului, au ajuns multe „capete incoronate“ ale cinematografiei, inclusiv Charlie Chaplin.

     

    In Romania, festivalurile de film sunt inca in faza de dezvoltare: cam in fiecare an, de vreo cinci ani incoace, s-a lansat cate un eveniment international. Tonul l-a dat Transilvania International Film Festival (TIFF) in 2002, iar intre timp au aparut B-EST, aflat anul acesta la a treia editie, festivalul Anonimul (trei editii), iar in martie 2007 a aparut un festival de productii de scurt si mediu metraj, NexT. Bugetul unui astfel de eveniment incepe de la cateva mii de euro (pentru festivalurile studentesti) si poate ajunge la aproape un milion de euro, in cazul TIFF, cel mai mare festival international din Romania. Numarul spectatorilor, desi nu depaseste inca 50.000, se dubleaza sau se tripleaza insa in fiecare an.

     

    „Intotdeauna inceputul e greu. Filmul nu este un business bubuitor, de unde si reticentele sponsorilor de a investi intr-un astfel de eveniment. Dar, odata ce spargi gheata si dovedesti ca poti avea succes de public, in primul rand, calea e deschisa si pentru cei care au avut ideea, dar n-au fost dispusi sa riste. Iar filme bune exista pe saturate, cat sa organizezi si mai multe festivaluri“, spune Mihai Chirilov, directorul TIFF, care anul trecut a adus 35.000 de spectatori la Cluj.

     

    Specialistii pun tendinta sporirii numarului de festivaluri pe seama saturatiei consumatorului in raport cu filmele comerciale americane prezente in cinematografe. „Piata festivalurilor de film din Romania se dezvolta de la an la an si e foarte firesc sa se intample asa, pentru ca e nevoie de festivaluri. A existat dintotdeauna nevoia unei piete secundare de film, ca alternativa la cinematografele pline de filme considerate comerciale, doar uneori (accidental) fiind prezentate si filme premiate“, spune criticul de film Stefan Dobroiu.

     

    Festivalurile din Romania urmeaza o reteta testata deja cu succes in toata lumea. Astfel, pe langa competitia de baza unde se inscriu, in functie de specificul fiecarui eveniment, debutanti sau profesionisti din lumea filmului, se organizeaza seminarii si festivitati paralele, care atrag media si publicul. Si obligatoriu evenimentul se incheie cu o seara de gala in care sunt premiati castigatorii.

     

    Astfel, festivalul B-EST, care a inceput pe 14 aprilie si se va incheia pe 21 aprilie, a atras atentia prin mai multe evenimente notabile. De exemplu, organizatorii au realizat in premiera in Europa o platforma online unde amatorii de film vor putea urmari productiile care nu au fost selectionate sa intre in concurs. Sistemul, unic in Europa, a necesitat 800 de ore de munca.

     

    Daca anul trecut punctul culminant a fost seara de deschidere, cu un concert electrizant al actritei spaniole Victoria Abril, urmat de o proiectie in avanpremiera a filmului „Manderlay“, al doilea episod din „trilogia americana“ a lui Lars von Trier, anul acesta „punctul culminant al festivalului va fi intalnirea publicului roman cu doi mari regizori rusi: Nikita Mihalkov si Andrei Koncealovski“, spune Mihai Fulger, critic de film si selectioner B-EST 2007. Nikita Mihalkov a deschis festivalul B-EST cu filmul „Soare inselator“, care a obtinut in 1995 premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, iar regizorul si scenaristul rus Andrei Koncealovski, fratele mai mare al lui Mihalkov, va prezenta la inchidere, in premiera nationala, filmul „Casa de nebuni“, care a obtinut Marele premiu al juriului la Venetia in 2002.

     

    Cat despre competitie, castigatorul trofeului B-EST va primi 10.000 de euro, cel mai bun documentar va fi premiat cu 5.000 de euro, iar cel mai bun scurt metraj cu 3.000 de euro.

     

    Festivalul B-EST a inceput la mai putin de o luna dupa prima editie a festivalului international de scurt si mediu metraj NexT de la Bucuresti. NexT a insemnat o competitie intre 29 de scurt si mediu metraje din 15 tari, patru sectiuni paralele si doua seminarii organizate de nume prestigioase din industria filmului de la noi si din strainatate. Festivalul a fost organizat de Societatea Culturala NexT, in memoria regizorului Cristian Nemescu si a sound-designerului Andrei Toncu, care si-au pierdut viata anul trecut intr-un accident rutier. Castigatorul marelui premiu, „The Substitute“ din Italia, a primit 4.000 de euro, iar regizoarea de origine turca Deniz Gamze Erguven a castigat 2.000 de euro pentru productia „A Drop of Water“.

     

    Unul dintre evenimentele conexe care a atras publicul cinefil a fost prezenta americanului Walter Murch, detinatorul unor performante atat ca inginer de sunet, cat si ca monteur al unor filme realizate de Francis Ford Coppola sau Anthony Minghella. Walter Murch a reusit sa obtina doua premii Oscar in acelasi an, unul pentru montaj si unul pentru cel mai bun sunet – pentru filmul „Cold Mountain“. El este si scenarist si regizor, ceea ce l-a facut pe Minghella sa-l declare „cineastul complet“.

     

    Nici in lunile urmatoare cinefilii nu vor avea prea mult de asteptat, pentru ca in iunie va incepe la Cluj cea de-a sasea editie a TIFF, singurul festival din Romania care este inclus in baza de festivaluri de pe IMDB, cea mai importanta baza de filme de pe Internet. TIFF s-a lansat in 2002, cand Romania nu avea niciun festival international de film de lung metraj.

     

    „Era ridicol, in conditiile in care toate tarile au deja mai multe“, sustine Mihai Chirilov. La acea vreme festivalul a uimit in primul rand prin locul ales. „N-am vrut sa ingramadim un asemenea eveniment in Bucuresti, de teama ca s-ar putea pierde printre alte evenimente; am ales Clujul pentru ca are o infrastructura cinematografica foarte buna si cea mai mare rata de filme vizionate pe cap de locuitor“, spune Chirilov. Competitia TIFF este deschisa regizorilor aflati la primul sau al doilea lungmetraj.

     

    Festivalul a crescut atat din punctul de vedere al filmelor inscrise in concurs (de la 45 la peste 100), cat si ca numar de spectatori (de la 9.000 la prima editie pana la 35.000 la cea din 2006). „Nu sunt prea bun la pronosticuri, dar sper la 50.000 anul acesta, pentru ca festivalul are loc in doua orase: nu doar in Cluj, ca pana acum, ci si la Sibiu, proclamat in 2007 capitala europeana a culturii“.

     

    Filme precum „Restul e tacere“ (regia Nae Caranfil), „Ingerul necesar“ (regia Gheorghe Preda) sau „California Dreaming“ (regia Cristian Nemescu) vor fi proiectate in premiera la Sibiu. In plus, gala de decernare a premiilor va fi un duplex Cluj-Sibiu si va fi transmisa in direct la televiziune. „In acest an, bugetul cumulat pe Cluj si Sibiu este de 998.000 de euro“, spune Mihai Chirilov. Trofeul „Transilvania“ consta intr-un premiu de 10.000 de euro, iar cel mai bun regizor va castiga 5.000 de euro.

  • Oscarurile filmului romanesc

    Dupa modelul marilor gale din cinematografia europeana (BAFTA, Goya, Cesar), anul acesta s-au decernat, pentru prima data in Romania, premii pentru  cineastii si filmele romanesti.

     

    PREMIILE GOPO. La 50 de ani dupa ce Ion Popescu-Gopo a castigat Palme d’Or pentru cel mai bun scurt metraj de animatie („Scurta istorie“), Asociatia pentru Promovarea Filmului Romanesc a lansat prima gala dedicata filmului romanesc, Premiile Gopo.

     

    CANDIDATII. In lupta pentru castigarea trofeului au intrat cinci filme de lung-metraj, 4 scurt-metraje, 4 documentare, dar si 4 filme europene, candidate la categoria „Cel mai bun film european distribuit pe ecrane in 2006“.

     

    CASTIGATORUL. Regizorul cu cele mai multe premii primite a fost Corneliu Porumboiu, rasplatit pentru cel mai bun scenariu, cea mai buna regie si cel mai bun film de lung metraj („A fost sau n-a fost“).

     

    SPECIAL. Un moment special al Premiilor Gopo a fost dedicat regizorului Lucian Pintilie pentru intreaga opera, aceasta fiind prima distinctie pe care maestrul o accepta in Romania.

  • Trupa fara nume

    O trupa ai carei membri provin din medii si generatii complet diferite reuseste sa scoata un album inchegat, care nu suna a orgolii luptandu-se pentru atentie.

     

    M-am ghidat mereu dupa trei reguli pe campul minat pe care il reprezinta lumea muzicii. Prima: Inregistrarile facute in scopuri de binefacere sunt insuportabil de proaste. A doua: Albumele conceptuale sunt, de regula, niste porcarii fandosite. A treia: Singurul lucru mai fandosit este o „supertrupa“.

     

    „Supertrupele“ sunt mereu considerate ca avand legaturi inextricabile cu anii ’70.  Cuvantul in sine evoca imaginea unora ca Emerson, Lake & Palmer cantand in fata unui auditoriu de mii de oameni la festivaluri in aer liber. Ceea ce de fapt nu e adevarat, caci exista o gramada de supertrupe, dintre care majoritatea s-au format in ulti-mii ani. De cele mai multe nici n-ati auzit. (Tomahawk? Son of Sam? Sau Purple Ribbon All-Stars?) Majoritatea sunt niste dezamagiri uriase, care implica si un orgoliu peste masura. Membrii supertrupelor sunt obisnuiti sa se bucure de stralucirea reflectoarelor fara s-o imparta cu nimeni, iar o formatie care da pe dinafara de asemenea personalitati face, de regula, o muzica ce suna ca si cum fiecare dintre componenti se lupta pentru atentie.

     

    Tocmai de aceea, atunci cand am auzit ca Damon Albarn de la Blur pusese bazele unui noi „supertrupe“, nu ma asteptam la prea multe. Cand am auzit ca au inregistrat un album conceptual descris drept „un ciclu de piese ce reprezinta totodata un mister pe tema Londrei“ (poftim?!), m-a cuprins tristetea.

     

    Trupa cunoscuta sub denumirea de The Good, The Bad and The Queen („Cel bun, cel rau si regina“) e formata din nume mari ale industriei muzicale. In afara de Albarn, il mai avem pe fostul membru The Clash, Paul Simonon, la chitara bas. La chitara il avem pe Simon Tong de la Verve si, poate cel mai impresionant, la tobe se afla nimeni altul decat omul care a inventat afrobeat-ul, bateristul Tony Allen. Iar daca acestea nu erau de ajuns, in calitate de producator al trupei il gasim pe Danger Mouse, jumatate din Gnarls Barkley, trupa care a dat hitul anului trecut, „Crazy“.

     

    Interesant la aceasta trupa este faptul ca membrii sai provin din medii complet diferite si, remarcabil, din generatii complet diferite. The Clash dadeau concerte cu aproape douazeci de ani inainte ca Blur si Oasis sa se bata in topuri, iar Albarn e suficient de tanar incat Tony Allen sa-i poata fi tata. Cooptarea lui Tony Allen in trupa este factorul care atrage atentia asupra acesteia, el fiind omul care i-a conferit muzicii lui Fela Kuti ritmurile distinctive de afrojazz si care a fost descris drept cel mai important baterist al secolului 20. Povestea formarii grupului e frumoasa: totul a inceput atunci cand Allen a auzit versul „Tony Allen got me dancing“ („Tony Allen m-a facut sa dansez“) in piesa din anul 2000 semnata Blur – „Music is My Radar“. Flatat, Allen l-a invitat pe Albarn in Nigeria sa apara pe albumul sau solo din 2002. Astfel a aparut colaborarea dintre Allen si Albarn, iar Paul Simonon s-a intamplat „sa intre“ in studio taman intr-o zi cand cei doi repetau acolo. (Inca n-am auzit nicio poveste interesanta despre cum a ajuns chitaristul de la Verve, Simon Tong, sa faca parte din formatie.)

     

    Frumoasa poveste, dar cu albumul cum e? Ca si alte proiecte secundare post-Blur de-ale lui Albarn – Gorillaz, Mali Music -, noul sau grup are clar sound-ul Albarn. Ceea ce surprinde insa la albumul de debut al grupului este retinerea de care da dovada. Fiecare dintre artisti pare sa se multumeasca cu un loc in fundal si actioneaza ca un canal pentru muzica insasi. Cum spunea Simonon: „Am facut cu totii parte din formatii unde dadeai volumul tare si sareai de colo pana colo, dar asta e… ceva diferit“. Ca album, este minunat de melancolic, introspectiv si departe de sensibilitatile pop ale trupei Gorillaz. Este, totodata, si un album antirazboinic. Desi Albarn este un critic vehement al dezastruoasei invazii din Irak, pe album isi tine criticile in frau.

     

    Ar trebui sa inchei cu o informatie fara sens: „The Good, The Bad and The Queen“ e de fapt titlul albumului. Oficial, trupa nu are niciun nume. Niciun nume? Ce chestie avangardista! V-as fi spus mai devreme, dar asta e o fandoseala incredibila si ma face sa-mi fie incredibil de greu sa scriu despre ei, asa ca m-am gandit sa o pastrez pentru final. Vedeti? Nu v-am spus ca toate supertrupele sunt ingamfate si pretentioase?

     

    Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Discursul eficient

    Cu o cariera didactica absolut stimabila (profesoara de engleza si stiintele limbii la Farmingdale State University din NY) si avand  circa 100 de carti publicate, Laurie Rozakis si-a creat un renume mai ales datorita cartuliilor gen „Idiot’s Guide“.

     

    Nu e vorba, desigur, despre idioti in sensul medical, ci despre persoane alintate cu apelativul respectiv intr-un soi de coniventa simpatica, amicala, care nu vrea de fapt decat sa semnifice limpezimea discursului de initiere ce le este destinat, fie ca este vorba despre gradinarit, Windows Vista, sexualitate sau astronomie. Colectia „The Complete Idiot’s Guide“, caci despre ea este vorba, preluata relativ recent de Editura Curtea Veche, dezvolta diferite probleme din campuri cat se poate de variate (Feng Shui, reflexoterapia, hipnoza sau Kama Sutra – dintre titlurile aparute in traducere romaneasca) si le explica astfel incat sa le poata pricepe oricine, dar obligatoriu cu mult umor.

     

    Doamna Rozakis a produs in spatiul acestei colectii un ghid de gramatica si stilistica, ghidul de „creative writing“ sau, pur si simplu, cel de scris corect. Mai nou, si acest „Cum sa vorbim in public“, un manual despre felul in care trebuie abordata, tehnic si emotional, vorbirea in fata unui auditoriu. Ca sa ne depasim tracul, Laurie Rozakis ne ia de mana, parinteste, incercand sa ne convinga ca situatia poate fi adusa sub control. Si, ca sa ne castige increderea, porneste lectia despre discursul public cu un citat din Jerry Seinfeld: „Majoritatea studiilor afirma ca oamenii se tem cel mai mult de vorbitul in public si abia in al doilea rand de moarte. Vi se pare corect? Asta inseamna ca, daca sunteti un om obisnuit, nevoit sa mergeti la o inmormantare, preferati sa va aflati in cosciug decat sa faceti panegiricul decedatului“. Franchetea autoarei, dublata de umor si de autoironie, face digerabil continutul lectiilor de retorica in public, chiar atunci cand e vorba de notiuni ca logica discursului, tehnici de comunicare sau tehnica citatului.

     

    Promisiunea lui Rozakis suna, in tot cazul, ispititor, chiar daca pare putin credibila pentru cei ce se considera niste timizi irecuperabili: „Veti invata cum sa va adresati unor grupuri de persoane cu incredere in propria persoana. Veti descoperi importanta planificarii, a analizarii auditoriului, a repetitiei si a aspectului personal. Va voi invata cum sa castigati simpatia celor din sala si cum sa-i lasati muti“.

     

    Dr. Laurie Rozakis, „Cum vorbim in public“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Ellroy confidential

     

    Subiectul cartii lui James Ellroy, pentru cei care nu au vazut celebrul film cu Kim Basinger, Kevin Spacey, Russell Crowe si Guy Pearce, este urmatorul: in Los Angelesul anilor ‘50, destinele a trei politisti se intrepatrund. Ed Exley isi doreste cu orice pret gloria. Bantuit de izbanzile incoruptibilului sau tata, e dispus sa plateasca orice pret ca sa-l poata eclipsa. Bud White l-a vazut pe tatal sau omorandu-i mama (o metamorfoza literara a dramei traite de Ellroy in copilarie: mama sa a fost ucisa cu salbaticie de niste gangsteri. Din aceasta pricina, a ajuns un munte de furie, o bomba cu ceas purtand o insigna de politist. Jack Vincennes are alt tip de probleme: terorizeaza, cu un bun profit material, tot soiul de staruri de cinema in contul unui ziar de scandal. Cu toate acestea, un secret il roade necontenit. Plutind printre aceste suflete chinuite si atragandu-le magnetic – silueta senzuala a unei prostituate de lux: Lynn Bracken.

     

    James Ellroy, „L.A. Confidential“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

     

     

    La ce e buna amnezia

     

    Cronicarul literar de la New York Times scria ca „Roger Zelazny scrie despre stiinta ca si cand ar fi magie si despre magie ca si cand ar fi stiinta“. Considerat unul dintre cei mai inventivi si mai prolifici autori de fantasy ai anilor ‘70,  Zelazny e cunoscut prin ciclul „Amber“, deschis prin romanul de fata. Carl Corey, un amnezic, scapa din spitalul de psihiatrie unde fusese internat dupa un sever accident de masina si pleaca in cautarea trecutului sau, avand la dispozitie doar doua indicii: numele si adresa presupusei sale surori, Evelyn. Ajuns in casa acesteia, reuseste sa-i sustraga numeroase informatii, jucand un teatru impecabil si ascunzandu-si perfect amnezia. Informatiile sunt insa deconcertante: Carl s-ar numi, de fapt, Corwin si ar fi unul dintre printii regatului Amber, singura lume reala existenta, celelalte nefiind decat niste universuri paralele, mai mult sau mai putin asemanatoare cu modelul originar. Pre-Matrix?

     

    Roger Zelazny, „Noua printi din Amber“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007