BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Obrazul subtire

    Fermitatea pielii si reducerea ridurilor costa acum mai mult ca niciodata. In 2006 produsele premium pentru ingrijirea pielii au generat vanzari de 475 de milioane de dolari, in crestere fata de cele 325 de milioane de dolari obtinute in 2005. Analistii atribuie cel mai mare merit pentru rezultatele pozitive din industrie produselor cu preturi de peste 150 de dolari, ale caror incasari s-au triplat anul trecut, atingand pragul de 59 de milioane de dolari. Topul celor mai scumpe cosmetice este deschis de La Mer Essence, care promite o piele ca noua in trei saptamani. La un pret de 2.100 de dolari pentru o sticluta de 15 mililitri, calculele se reduc, practic, la 100 de dolari pe zi pentru un plus de tinerete si sanatate. Explicatia pentru preturile exorbitante consta in tehnologia de ultima ora si ingredientele inovatoare si de obicei foarte rare, folosite pentru fiecare mililitru de frumusete. Majoritatea producatorilor de cosmetice de lux investesc milioane de dolari in ani de studii, pentru a obtine lotiuni ce aduc rezultate extreme in cel mult trei luni. Un alt produs de top, Peau Magnifique Youth Recruit, menit sa intinereasca pielea cu cinci ani, se vinde la 1.500 de dolari pentru 30 de grame.
    Acestea sunt doar doua exemple de produse care folosesc ingrediente de lux cum ar fi algele brune, extract de caviar din Marea Caspica sau factori de crestere patentati ce asigura o piele cu 45% mai fina. Trendul este ascendent si un numar din ce in ce mai mare de consumatori, chiar si din alte clase sociale decat cea cu venituri ridicate, considera acceptabil sa cheltuiasca 339 de dolari pentru 15 grame de crema anti-rid de la Elemis decat 20.000 de dolari pentru o geanta Hermes Birkin, de exemplu.

  • Oracolul pregateste o surpriza

    Numarul 3 in ierarhia celor mai bogati oameni din lume, Warren Buffett, CEO si director de investitii al holdingului american Berkshire Hathaway, vrea sa faca o achizitie cu valoarea cuprinsa intre 40 si 60 de miliarde de dolari. Miliardarul in varsta de 76 de ani este dispus sa vanda actiuni ale unor companii din portofoliul sau pentru a-si finanta achizitia.
    Singura problema este ca oportunitatile de afaceri sunt sarace in opinia magnatului, in comparatie cu nivelul la care ar trebui sa se ridice achizitia vietii lui. “Oracolul din Omaha”, asa cum este supranumit Buffett, a cerut unui numar impresionant de investitori straini sa ii faca recomandari privind posibilele plasamente.
    Buffett a construit imperiul Berkshire de-a lungul a patru decenii, in care a cumparat actiuni si companii pentru a transforma producatorul de textile de atunci in holdingul cu o valoare de 168 de miliarde de dolari (124 de miliarde de euro) de astazi. Berkshire Hathaway are operatiuni intr-o gama larga de industrii, pornind de la asigurari si terminand cu inghetata si electricitate, iar disponibilitatea pentru achizitia imediata a unei companii mari este data de cele 46 de miliarde de dolari cash pe care le detine.
    Pe langa planul de achizitii, magnatul asigurarilor doreste si separarea rolurilor de CEO si director de investitii pe viitor. Astfel, a gasit trei candidati interni pentru pozitia de Chief Executive Officer si se afla inca in cautarea unor candidati pentru functia de director de investitii.

    Printre planurile de viitor ale lui Warren Buffett:
    achizitii de zeci de miliarde de dolari
    separarea rolurilor de CEO si director de investitii in cadrul holdingului pe care il conduce

  • Calatorie in timp

    Bucuresti inseamna pentru multi bulevardul Nicolae Balcescu, Calea Victoriei si Piata Universitatii. Insa multe din operele de arta care construiesc identitatea orasului se afla in spatele acestor bulevarde sufocate de trafic.

     

    In cadrul celei de-a cincea editii a Anua-lei de Arhitectura, care a inceput pe 17 mai in Bucuresti, organizatorii propun un traseu printre „casele care plang“, uitate si adesea lasate in ruina. Un traseu urban care ii poate inspira pe creatorii de arta stradala, pe amatorii de istorie a arhitecturii sau pe cei care pur si simplu doresc sa guste din aroma Bucurestilor de altadata. „Excursia isi propune sa scoata la iveala acea parte de istorie pe care, din nenumarate motive, omitem sa o luam in considerare in drumurile noastre prin oras: zonele din spatele bulevardelor“, spune Loredana Stasisin, coordonatorul proiectului „Case care plang“, un inventar foto-documentar a ceea ce a mai ramas din orasul supranumit odinioara de vizitatorii straini „micul Paris“. Echipa „Case care plang“ a colaborat cu Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“ din Bucuresti si cu Ordinul Arhitectilor din Romania pentru a organiza acest traseu. Aria expeditiei este cuprinsa intre bd. Nicolae Balcescu, bd. Gh. Magheru, bd. Dacia, Calea Traian, Bd. Unirii si bd. I. C. Bratianu si parcurge mai multe tipuri de zone, fiecare cu un anumit specific.

     

    Startul in calatoria de explorare a arhitecturii vechilor Bucuresti se da de pe strada Arthur Verona, langa libraria Carturesti, pe 26 si 27 mai, incepand cu orele 15. Poate participa oricine este dispus sa faca o calatorie in timp, vreme de cateva ore, pentru ca organizatorii au pregatit un microbuz pentru cei veniti in scopuri turistice prin Bucuresti.

     

    Prima zona este bulevardul Dacia, unde predomina arhitectura moderna din perioada interbelica. Urmeaza strada Polona, o zona unde isi desfasoara activitatea mai multe ambasade, arhitectura predominanta fiind eclectica si neoromaneasca. Intre strada Dimitrie Gerota si bulevardul Carol se pot observa o serie de case specifice Bucurestiului de la sfarsitul secolului al XIX-lea, unde arhitecturi dintre cele mai diverse se impletesc intr-un mod firesc si unde pitorescul dicteaza ordinea lucrurilor.

     

    De aici, harta duce spre bulevardul Hristo Botev, o zona care in urma cu saptezeci de ani era in plina glorie. Aici pot fi vazute case inca foarte valoroase din punct de vedere arhitectural si istoric, locuri care vorbesc despre stilul de viata al bucurestenilor de altadata.

     

    Bulevardul Corneliu Coposu face tre-cerea spre fostul cartier evreiesc. Pe traseu vor fi parcurse strazile Anton Pann, Vulturilor si Parfumului, pe care se afla case modeste, dar cu o valoare deosebita, datorita detaliilor care inca s-au pastrat. Urmeaza intoarcerea pe strada Remus, piata Stefan cel Mare, calea Traian, strada Olari, Corbeni, Alexandru Donici si din nou Arthur Verona. Iar cu aceasta se inchide circuitul, inevitabil subiectiv, printre unele dintre amintirile arhitectonice cele mai reprezentative ale fostului Mic Paris.

  • Noua vieti cu patru colturi

    Alexandru Ciubotariu (alias Ciubi), graficianul business Magazin, a transformat „pisica patrata“ dintr-un personaj de schita intr-o marca in stare sa vorbeasca pe limba amatorilor de arta urbana.

     

    Ciubotariu traieste intr-o lume populata cu personaje de benzi desenate (copii, femei, animale) pe care a inceput sa o construiasca inca din copilarie. Din tot acest amalgam s-a ivit la un moment dat o pisica neobisnuita, careia forma „patratoasa“ i-a adus notorietatea si, mai nou, statutul unui soi de brand underground.

     

    „Desenul a fost facut acum vreo sase ani, printre alte mii de personaje si desene. Intentia mea nu a fost nicidecum sa fac un brand, ci mai degraba sa imi asum o a doua identitate, mai ales in zona de «street art» unde, vrei-nu vrei, te lupti cu anonimatul si efemeritatea lucrarilor. Trebuia un fel de personaj care sa lucreze in locul meu pe strada“, spune Ciubi.

     

    In timp, personajul a inceput sa atraga atentia, sa intrige. „Cel mai clar s-a cristalizat cand am lansat albumul de benzi desenate, iar cei care cumparau albumul doreau o dedicatie. Toti imi cereau sa desenez o pisica in forma asta, pentru ca vazusera o schita mai veche care le placuse foarte mult.“ Ulterior, personajul pisicii patrate a fost dus spre un alt nivel: artistul a realizat in urma cu doi ani, ajutat de un prieten designer, o jucarie din compusi de rasina, turnata intr-o matrita de silicon. „Totul este realizat manual, de la obiectul in sine si pana la ambalaj“, spune artistul, care isi aminteste ca investitia initiala a fost de 1.500 de lei (noi). In timp, portofoliul de produse „pisica patrata“ a crescut si s-a inmultit cu insigne, tricouri si carti. Ciubi a vandut in magazinele de arta urbana 20 de jucarii (la 95 de lei fiecare), aproape 500 de insigne si 35 de carti „Pisica Patrata I“.

     

    „Personajul ma surprinde in fiecare zi. Am fost, de exemplu, la Timisoara la Student Fest si erau persoane care ma strigau «domnul Pisica Patrata»“, recunoaste Ciubi. Insa cea mai mare satisfactie pentru el ramane prima sa expozitie personala, care se va deschide intr-un spatiu aflat si el la debut – Galeria Streetwise. Expozitia „Personaje“, care va contine o gama larga de lucrari, de la grafica si gravura la interventii pe peretii galeriei, a avut vernisajul pe 22 mai. Pana acum, Alexandru Ciubotariu a avut peste 30 de expozitii de grup si mai multe premii, primite in special pentru benzile sale desenate. „Am conceput expozitia ca pe un conglomerat de personaje, pentru ca expozitiile cu doua-trei lucrari nu sunt neaparat pe placul meu. Cu toate ca dimensiunile galeriei sunt reduse, mi-am propus sa «ingramadesc» cat mai multe lucrari, pentru ca vizitatorii sa le descopere pe parcurs“, zice Ciubi.

     

    Cat despre viitor, intentioneaza sa finalizeze un proiect amplu care sa inveseleasca fata oraselor Constanta (locul lui de bastina) si Bucuresti (orasul unde locuieste). „Sunt foarte multe locuri care au nevoie de mici accente de culoare. Bucurestiul este un oras destul de bolnav, cu multe discrepante si o groaza de anomalii care pot fi corectate prin mici interventii.“ Un prim pas a fost deja facut: un zid de pe Lipscani a devenit un punct de reper, un loc in care amatorii de „street art“ vin si fac fotografii. Mai e mult insa pana la idealul artistului: „Am vizitat, cu ocazia unei expozitii, Bruxellesul, iar principalul meu obiectiv a fost sa fotografiez picturile murale. Street art-ul este atat de dezvoltat in Belgia, incat exista harti cu aceste trasee“.

  • Au venit americanii

    Anul acesta sunt asteptate mai multe premiere romanesti, dar numai doua participa la Cannes. Si numai una are curajul sa se lanseze pe marile ecrane in iunie, profitand probabil de iuresul mediatic produs de participarea sa in sectiunea Un Certain Regard din cadrul celui mai important festival de film din lume.

     

    Este vorba de „California Dreamin’ (nesfarsit)“, primul lungmetraj al tanarului Cristian Nemescu, ucis in august anul trecut intr-un accident de masina alaturi de prietenul si colaboratorul sau, sound-designerul Andrei Toncu. Nu l-am cunoscut pe Cristi Nemescu, dar sunt sigur ca nu i-ar fi placut un articol-jelanie, mai ales ca primul (ultimul) sau lungmetraj debordeaza de un entuziasm si-o nebunie atat de romanesti, incat te simti alaturi de el ca acasa, fie ca-ti place sau nu mobila mostenita de la parinti.

     

    Bucurestenii au avut ocazia sa vada scurtmetrajele lui Cristian Nemescu la festivalul NexT, organizat in memoria lui si a lui Andrei Toncu. Ei bine, ceea ce promitea regizorul in „Kitchitoarele“, in „La bloc oamenii mor dupa muzica“ sau in mult mai cunoscutele „Poveste de la scara C“ si „Marilena de la P7“ se dezvolta si se ramifica in lungmetrajul sau, pe care producatorii de la MediaPro il vor lansa in cinematografe pe 1 iunie, in toata splendoarea celor 160 de minute ale sale.

     

    Inspirat din realitate, „California dreamin’ (nesfarsit)“ dovedeste pentru a nu stiu cata oara ca Romania este o tara interesanta: un tren care transporta armament strategic pentru o interventie militara in Kosovo este blocat pentru cinci zile intr-un sat romanesc, din incapatanarea lui Doiaru (Razvan Vasilescu), seful garii si mic mafiot local.

     

    Intamplarea reactiveaza o obsesie romaneasca veche din 1944, cand toata suflarea astepta venirea americanilor. Satul este pus pe jar de neasteptatul eveniment: primarul se da peste cap pentru a le face cat mai placuta sederea soldatilor condusi de practicul capitan Jones (Armand Assante), organizandu-le chefuri campenesti si programe artistice, dar incercand in acelasi timp sa-i castige de partea lui pentru a-si regla socotelile cu Doiaru, seful garii. Fata acestuia din urma, Monica (Maria Dinulescu), se indragosteste de unul dintre soldati (Jamie Elman), dar pentru ca nu stie engleza, il ia pe unul din colegii de scoala, Andrei (Alexandru Margineanu), indragostit de ea, sa-i traduca discutiile cu americanul. Bineinteles, Andrei face tot posibilul sa traga spuza pe turta lui si accepta s-o invete pe Monica limba engleza, pe versurile melodiei „California Dreamin’“, a celor de la The Mamas & The Papas.

     

    Coscenarist (alaturi de Tudor Voican) al filmului, Nemescu pleaca de „la bloc“, din cartierele marginase ale Bucurestiului, unde i se consumau in scurtmetraje proaspete povesti de dragoste cu protagonisti atipici (prostituate, pusti de gimnaziu, ca in „Marilena de la P7“). Si ajunge in camp, pe-o anonima linie de cale ferata unde, in jurul unei darapanate statii si-al unui tren plin cu soldati americani, se fac si se desfac iubiri, se incheie afaceri, se canta, intr-un fel de carnaval dement in care toti protagonistii si-au uitat mastile acasa.

     

    Daca in scurtmetraje nu era loc/timp decat de drame minuscule, in „California…“ Nemescu orchestreaza in micul sat povesti ce se sincronizeaza perfect si impreuna fac haz de-o Romanie sprintara, in care toata lumea fuge, dispera si se zbate, spre stupoarea si vraja soldatilor americani. Totul se intampla in jurul magnificului Doiaru, interpretat excelent de Razvan Vasilescu, care taie si spanzura in sat, fiind eminenta cenusie si catalizatorul reactiilor celorlalti. Romanul prin excelenta, Doiaru este personajul cel mai complex si in acelasi timp cel mai uman al filmului: sentimental cu fiica, prietenos dar intransigent cu americanul, dispretuitor cu sindicalistii si satenii, razbunator cu concurentii, incapatanat in ceea ce priveste regulile, pe care le incalca totusi cu voiosie cand ii convine, Doiaru este Romania, o Romanie pitoreasca ce viseaza la California si nu o poate ierta ca n-a venit la timp, chiar daca-si da seama ca nu-i mai poate fi de niciun folos. Neaparat de vazut.

     

    CALIFORNIA DREAMIN’ (NESFARSIT). R: CRISTIAN NEMESCU. D: RAZVAN VASILESCU, MARIA DINULESCU, ARMAND ASSANTE, ALEXANDRU MARGINEANU, JAMIE ELMAN, ION SAPDARU, GABRIEL SPAHIU, ANDI VASLUIANU. DIN 1 IUNIE

  • Drama unei natiuni

    Inainte de a arunca o privire asupra subiectului cartii, merita subliniat caracterul oarecum neuzual al titlului. Ghilimelele care sugruma cuvantul „alegerile“ infatiseaza, brutal, niste concluzii la care s-a ajuns, ce-i drept, dupa studii temeinice.

     

    E ca si cum, scriind despre exodurile armatei europene din secolul al XI-lea, am intitula un volum „Cruciadele“ (cu ghilimele), pornind de la suspiciunea, demonstrata apoi in text, ca nu toate actele cavalerilor europeni plecati spre Sfantul Mormant au fost puse sub semnul crucii. Daca in aria literara procedeul acestei divulgari ar fi cel mult discutabil, in aceea a stiintei sugereaza un parcurs ghidat, parca, de o teza. Aceeasi precipitare, oarecum straina de cumpatarea cercetatorului, se zareste si in prefata. Iata primele fraze ale cartii: „«Alegerile» din 19 noiembrie 1946 au constituit cea mai mare frauda politica din istoria Romaniei intre 1859 si 1946. Ele au deschis calea pentru distrugerea societatii traditionale romanesti, de tip european, si punerea ei fortata in tiparele sovietice, odata cu separarea ei de evolutia normala a celorlalte tari ale continentului“. Nimic mai adevarat, atat doar ca ne-am fi asteptat sa citim aceste concluzii acolo unde este locul concluziilor.

     

    N-am fi subliniat aceasta daca, asistand la lansarea cartii, n-am fi ascultat cuvantul domnului Alex Mihai Stoenescu, care a tinut sa sublinieze ca noua colectie de documente care vor fi editate in tandemul anuntat pe coperta (RAO si Centrul de Istorie…), ar avea niste tiraje foarte mari care, prin urmare, se adreseaza unui public larg. Depasind aceasta rezerva, se cuvine elogiat efortul de investigatie al lui Dinu C. Giurescu, naratiunea atenta la gradarea efectelor, frazele limpezi, care cad precum taisul unei ghilotine: „Soarta Romaniei, ca si a Bulgariei de altfel, s-a hotarat la Moscova, intr-o convorbire de cateva ceasuri, intre I. V. Stalin si James Byrnes“ (p. 11). Ar mai trebui adaugat ca volumul urmareste intregul proces electoral, din ianuarie si pana in decembrie 1946, analiza intemeindu-se, cu precadere, pe documentele epocii, aflate la Arhivele Nationale Istorice Centrale si la National Archives din Washington DC, dar si pe informatii de presa, rapoarte oficiale sau memorialistica. „Din toate aceste marturii ale vremii – spune autorul – cititorii vor putea urmari drama unei natiuni, petrecuta cu sase decenii in urma.“

     

    Dinu C. Giurescu, „Falsificatorii. «Alegerile» din 1946“,

    Editura RAO si Centrul de Istorie a Romanilor „Constantin C. Giurescu“, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Mistere in Roma antica

     

    Iata al cincilea episod din aventurile lui Publius Aurelius Statius, nobilul detectiv in toga. Pentru fanii personajului – un nou prilej de delectare cu aerul unei istorii milenare si al judecatilor agere produse de o minte indelung educata. Ne aflam in anul 799 ab Urbe condita (26 d.Hr.), intr-o seara de petrecere decadenta, cand simpaticul senator Publius Aurelius accepta sa-si imprumute litiera si un manunchi de straie fiului ramas fara sesterti al unei ilustre familii romane. A doua zi dimineata, acesta din urma este gasit asasinat in plina strada. Cum individul se afla in vehiculul senatorial, se pune intrebarea legitima: cine a fost tinta atentatului, victima sau Publius Aurelius? Ca sa-i puna bete in roate, Senatul ii incredinteaza chiar lui ancheta. Vara se anunta grea pentru detectivul nostru care, pentru a-si salva epicureana liniste si bunastarea estivala, va trebui sa dezlege o alta enigma, veche de douazeci de ani.

     

    Danila Comastri Montanari, „Spes, ultima zeita“,

    Editura Allfa, Bucuresti, 2007

     

     

     

    FiamMetta, cea cu parul de aur

     

    Scriitoare cu priza la public, apreciata atat pentru prestatiile ei jurnalistice (moderatoare, intre altele, a emisiunii radiofonice The Late Show de la BBC), cat si pentru romanele sale politiste (vreo opt la numar), Sarah Dunant (n. 1950) a aruncat pe piata in 2003 un roman istoric, „The Birth of Venus“ („Nasterea lui Venus“), care, in doar doua luni de la aparitie, a fost absorbit, in Anglia, intr-un tiraj de 75.000 de exemplare. In noul ei roman, „In compania curtezanei“, Sarah Dunant ne calauzeste la Venetia, vadind o data in plus dragostea fara limite a autoarei pentru spatiul peninsulei italice (actiunea din „Nasterea lui Venus“ se petrecea la Florenta). Printre canale, intrigi, artisti celebri si vrajitoare, pluteste Fiammetta Bianchini, o curtezana  venita de la Roma, care ilumineaza cu frumusetea ei blonda intreaga Serenissima Republica.

     

    Sarah Dunant, „In compania curtezanei“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

  • Scoate coarne bouresti

    Moda „slow food“, deja extinsa in Occident, se apropie si de Romania. Insa foarte, foarte incet. Printul Charles, mostenitorul Coroanei Britanice, si Ioan Istrate, un taran roman din Fundata, judetul Brasov, sunt la mii de kilometri si sute de milioane de euro distanta. Cu toate ca aparent cele doua personaje nu au nimic in comun, de fapt exista o legatura care si-a pus amprenta asupa stilului lor de viata. Pentru ca ambii au avut aceeasi idee de afaceri: productia de „slow food“ – adica hrana obtinuta din cereale, legume, fructe, lactate sau carne, fara conservanti si aditivi, fara ingrasaminte si nutreturi chimizate ori modificate genetic.

     

    Printul a conceput o gama de produse sub brandul Duchy Originals, care include bacon, placinta Yorkshire sau bomboane traditionale englezesti de menta produse de o familie din Yorkshire. Anul trecut, Duchy Originals au avut vanzari de 80 mil. dolari (59 mil. euro), iar profitul de 2,4 mil. dolari (1,76 mil. euro) a fost folosit pentru opere caritabile. Familia Istrate, prezenta in 2006 la Salone del Gusto, cel mai mare targ gastronomic din lume al producatorilor traditionali, organizat o data la doi ani, a vandut peste 150 de kilograme de branza, a semnat precontracte cu distribuitori din Australia si Olanda si a stabilit contacte de afaceri cu aproximativ 25 de societati (majoritatea italiene) interesate de comercializarea produsului.

     

    Cei doi au avut o idee care aparent merge contra valului, in conditiile in care comertul alimentar e dominat de productia de serie, vanduta prin marile lanturi de magazine. Totusi, datele problemei par sa se schimbe: reactia la traiul „fast“, pe fuga, razbate din cele mai variate straturi ale culturii. Filme de la Hollywood precum „Terminalul“, unde personajul interpretat de Tom Hanks ramane blocat noua luni in aeroportul JFK din New York pentru a i se permite sa indeplineasca ultima dorinta a tatalui sau, sau politica unor companii precum manufactura elvetiana Girard Perregaux, care a lansat recent campania „Wait.“, promoveaza valori opuse grabei si vitezei.

     

    Tendinta a patruns si pe piata gastronomica. Exista chiar o intreaga miscare slow food, promovata sub numele de „Razboiul melcului“, initiata inca din 1986 la Roma de jurnalistul Carlo Petrini. Totul a inceput prin organizarea unui protest inedit in fata un restaurant McDonald’s in Piazza di Spagna: cetatenii s-au opus invaziei fast food mancand pur si simplu paste in fata restaurantului. In prezent, organizatia are peste 80.000 de membri in mai mult de 100 de tari si i se atribuie meritul de a fi obtinut derogari pentru Italia din partea Uniunii Europene cu privire la unele reglementari de igiena alimentara care ar fi dus la disparitia a mii de mici producatori.

     

    Conceptul a patruns si in Romania, in conditiile in care presa aduce in prim-plan tot mai multe cazuri de tarani care sunt obligati sa inceteze productia alimentelor traditionale din cauza ca nu pot face fata regulilor impuse de UE. „Razboiul melcului“ a debutat oficial in Romania in aceasta luna, cu un eveniment inclus in cadrul Zilelor Europei la Muzeul Taranului Roman (eveniment incheiat in weekend-ul trecut). Standuri cu delicatese precum muschiulet haiducesc, toba, carnati, piept de porc haiducesc, branza in coaja de pin, gem din rubarba sau macese au fost „prezidate“ de tarani in straie populare. „Mancarea traditionala poate deveni un brand de tara“, spune Daniela Bacanu, reprezentantul Slow Food in Romania, care sustine apararea produselor traditionale istorice. „Ciobanul trebuie lasat sa-si faca branza la stana, din lapte crud, cu un eventual control mai strict al igienei, pentru ca un cas ciobanesc autentic, de la munte, nu este facut din lapte pasteurizat“, sustine Bacanu. 

     

    Cele cateva standuri cu „slow food“ romanesc au fost permanent inconjurate de amatori de mancaruri cu gust si traditie. „Mi-am cumparat jumatate de kilogram de piept de porc haiducesc si am pregatit o masa dupa regulile pe care le stiam de la bunici, adica alaturi de branza in coaja de pin asezonata cu rosii. L-am devorat pe tot, pentru ca de mult nu am gasit pe piata mezeluri care sa aiba gust si textura naturale“, spunea Sorin Ionescu (27 de ani), economist, in a doua zi de festival.

     

    Gustul pentru astfel de hrana se lupta deocamdata la noi cu pofta si curiozitatea pentru delicatesele de import. Cererea de icre de Manciuria, foie gras, heringi in suc de portocale sau specialitati de ciocolata a dat nastere unei piete din ce in ce mai animate in ultima perioada. De exemplu, in lunile de varf, precum decembrie, Delicateria Traiteur, boutique cu produse fine din Bucuresti, vinde 600-800 de kilograme de foie gras. Pe de alta parte, si produsele traditionale romanesti, desi oarecum ignorate, dispun de toate caracteristicile unor delicatese. Fiecare producator are traditie, o poveste, iar preparatele sunt in majoritate unice in lume. De exemplu, branza de oaie din Transilvania este realizata dupa o traditie neschimbata de sute de ani. Intregul proces este realizat manual, iar calitatea pasunilor confera branzei un gust aparte. Dupa ce mieii au fost intarcati (pe 10 mai, conform traditiei), oile sunt mulse de doua sau trei ori pe zi. La fiecare stana se tin de obicei aproximativ 300 de oi, iar mulsul se face manual. Pentru obtinerea branzei de burduf, casul dulce se taie in bucati mici, se sareaza si se framanta cu mana intr-o covata de lemn, dupa care se pune intr-un stomac de oaie, intr-o piele de oaie atent curatata de blana sau intr-un sul facut din coaja de pin.

     

    Istoria produselor traditionale romanesti este rar promovata, in conditiile in care, de pilda, argentinienii isi promoveaza carnea de vita in toata lumea, depanand fara incetare povestea pasunilor imense si a tehnicilor speciale de crestere a vitelor. „O serie de produse, cum ar fi lactatele provenind din pajistile inflorite, unice in lume, se bucura deja de asistenta de marketing din partea Slow Food. Cativa producatori au fost invitati sa-si prezinte produsele la Salone del Gusto si Terra Madre de la Torino (targuri ale furnizorilor de produse alimentare traditionale), in 2006“, spune Bacanu.

     

    La Torino, pe langa branzeturile familiei Istrate, au fost prezenti si producatorii de gemuri din zona Sighisoarei, de la Viscri si Saschiz, care au etalat gemuri fara conservanti si cu o concentratie minima de zahar, obtinute din fructe salbatice (rubarba, macese, fragute, afine) sau din mere cu scortisoara. Producatorii de gemuri au semnat contracte de distributie cu companiile Boule din California si Interworld din New Mexico, extinzandu-si vanzarile pana in SUA. E drept insa ca mai e mult pana ce branza in coaja de pin sau muschiuletul tiganesc sa capete rafturi in marile centre comerciale din Romania, intre foie gras si prosciutto.

  • Buddy Motanul, Soarecele Stangist si Tom Toad

    Un muzician cotat printre cei mai buni chitaristi ai tuturor timpurilor s-a asociat cu alti artisti importanti pentru a produce un album ce pare de-a dreptul stupid la prima vedere.


    Ry Cooder e o institutie muzicala. A intrat pentru prima data in atentia publicului atunci cand canta impreuna cu regele experimentalismului, Captain Beefheart. A colaborat cu Rolling Stones si l-a acuzat pe Keith Richards de plagiat (Richards, se pare, i-ar fi furat lui Cooder o secventa muzicala pentru „Honky Tonk Woman“). E recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi in viata (nici mai mult, nici mai putin de numarul 8 in topul celor mai buni 100 de chitaristi din toate timpurile realizat de catre Rolling Stone Magazine).

     

    Totusi, spre deosebire de Rolling Stones, care canta pentru oricine daca le convine suma de bani oferita, Cooder prefera sa nu iasa prea mult in evidenta. Spre deosebire de Stones, Cooder creeaza acum o muzica dintre cele mai uimitoare si incitante din cariera sa. Si tot spre deosebire de Stones, care cred ca implicarea politica este egala cu strecuratul unui vers vulgar in aparitia lor la Superbowl-ul american, implicarea politica a lui Cooder este una taioasa, de critic dur al Americii de azi.

     

    Proiectele sale recente includ participarea in calitate de producator la Buena Vista Social Club, un mare succes international, si popularizarea muzicii cubaneze. Gestul aproape ca a dus la surghiunirea din propria lui tara, fiind amendat cu 25.000 de dolari in baza Trading with the Enemy Act (Legea schimburilor comerciale cu statele inamice SUA), pentru ca a inregistrat in Cuba, permitandu-i-se sa se intoarca in tara numai la interventia presedintelui Clinton.

     

    Nu e strain nici de inregistrarile „dificile“. Materialul lansat inaintea ultimului sau proiect este un album conceptual a carui inspiratie provine dintr-o zona mexicano-americana din Los Angeles, demolata in anii ’50 pentru a face loc unui stadion de baseball. Nu prea e ceva de dat pe MTV – va puteti imagina fetele surprinse ale directorilor din industria muzicii in momentul in care li se propunea aceasta idee ambitioasa. Si totusi, proiectul a fost un succes urias de critica, aducandu-i artistului unele dintre cele mai bune recenzii din intreaga cariera, la fel ca si ultimul sau LP. Intitulat „My Name Is Buddy“ („Ma cheama Buddy“), si acest ultim proiect este un album conceptual, construit insa pe baza unui concept atat de stupid, incat cu greu ti-ai imagina ca ar putea sa mearga. Albumul deapana povestea unui motan numit Buddy, a unui soarece (poreclit „Soarecele Stangist“, fiindca asteapta implinirea unei utopii socialiste) si a reverendului Tom Toad (aflat in cautarea cre-dintei pierdute), care calatoresc prin America anilor ’30. 

     

    Numai ca noul lui album este pur si simplu uimitor. Pentru acest proiect, Cooder si-a luat drept colaboratori o serie de muzicieni: Paddy Maloney de la Chieftains la flajeolet, Van Dyke Parks la aranjamente muzicale, precum si folcloristul si muzicianul folk Mike Seeger. L-a adus chiar si pe fiul sau de 29 de ani, Joachim, pentru partea de instrumente de percutie.

     

    Pe album, Cooder schiteaza o America uitata, America „muncitorului“. Vorbeste despre cai ferate, politisti, greve, sefi corupti… o America aflata la mare departare de SUV-uri si mall-uri, de America moderna pe care Cooder o critica asa aspru. Ceea ce face combinatia de blues, folk si bluegrass atat de tulburatoare este sentimentul de optimism, provenit din credinta ca lucrurile sunt altfel decat sunt, ca, asa cum spune Soarecele Stangist, „vine o lume mai buna“.

     

    Acestea sunt adevarate cantece folk – cantece de lauda, de regret, de munca, de protest, de sarbatoare, ce suna ca si cum ar fi fost smulse dintr-o epoca trecuta. Asa cum spune Cooder, „rock-ul asa cum este el cunoscut astazi pur si simplu nu ma intereseaza“. Albumul e atat de rupt de orice altceva de pe scena muzicala a momentului, incat va deveni cu siguranta o lucrare clasica.

     

    Traducere si adaptare de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Marturia unui prezidentiabil

    Best-seller-ul absolut al verii 2006 in Franta, dupa revista Lire, a fost „Témoignage“ („Marturie“), semnat de Nicolas Sarkozy.

     

    Cele 300.000 de exemplare vandute, in cinci tiraje succesive, sunt surprinzatoare pentru un volum de non-fictiune, cu o miza esentialmente electorala. Faptul este insa relevant pentru apetitul de lectura al francezilor si pentru cultura adresarii publice de care dau dovada candidatii occidentali la functii de conducere in stat. „Marturia“ lui Sarkozy e un discurs asupra metodei prin care fiul de emigrant maghiar si-a propus sa scoata Franta la liman – un argument de campanie electorala.  Distinsa sa rivala, Ségolcne Royal, isi anuntase si ea prezenta in librarii, toamna trecuta, cu „Désirs d’avenir“. Foarte la curent, cum ii sade bine unui ministru de interne (la vremea aceea), Sarkozy a devansat-o si si-a lansat propria opera pe 17 iulie, motivandu-si graba prin exigente de marketing si prin faptul ca „vara este singurul moment in care francezii vorbesc despre politica in familie“. Ministrul francez al afacerilor interne si al amenajarii teritoriului („sinistru al interiorului si al cenzurii“ cum il numea blogul satiric „Sarkostique“), fost numarul 2 la Matignon pe vremea lui Raffarin, avocat in baroul parizian la varsta de 28 de ani si deputat la 34, Sarkozy si-a castigat simpatia francezilor (carora sindromul xenofobiei nu le e tocmai strain) declarandu-si, fara echivoc, dragostea profunda fata de tara care i-a adapostit parintii si apoi stima totala fata de generalul De Gaulle si de gaullism. Acum, dupa ce francezii si-au exprimat optiunea, sa luam aminte la cugetarile din volum vizand institutia prezidentiala. Oricum le-am privi – ca pe niste angajamente stimabile ce vor deveni realitate sau, daca ne uitam la propria noastra situatie, ca pe niste pilde (chiar daca pozitia constitutionala a presedintelui francez nu este aceeasi ca in Romania) -, cuvintele lui Sarkozy nu au cum sa nu starneasca interesul: „Presedintele nu este un arbitru, ci un responsabil. El ar trebui sa fie un element de coeziune si nu sa genereze stari conflictuale. Regina Angliei este un arbitru! In schimb, cel care este ales prin sufragiul universal trebuie sa mobilizeze tara“. Sau: „Cincinalul prezidential trebuie sa respire. Eu il concep in trei faze: doi ani pentru a pune in practica reformele, doi ani pentru a le mentine pe fagasul normal, pentru a le evalua si pentru a modifica lucrurile care nu merg si ultimul an pentru a reflecta la o eventuala noua candidatura“.

     

    Nicolas Sarkozy, „Martor“,

    Editura RAO, Bucuresti, 2007