BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Leaganul cu tendinte

    Cand a implinit cinci ani, Charlotte Casiraghi, fiica printesei Caroline de Monaco, si-a anuntat parintii ca isi doreste cel mai in voga model de rochie de la Givenchy. Charlotte participase de nenumarate ori, alaturi de mama sa, la prezentarile marilor designeri, iar gustul pentru lux i se dezvoltase de mica, astfel incat de fiecare data stia exact ce isi doreste.

    De altfel, se pare ca tot mai multi copii (sau parintii lor), si nu neaparat mostenitorii din familiile princiare, si-au dezvoltat gustul pentru produse de lux, din moment ce piata produselor premium pentru copii trece printr-un boom fara precedent, sustinut si de sporirea numarului de nou-imbogatiti.

    Dolce & Gabbana a lansat, inca din 2001, linia de haine pentru copii D&G Junior, Versace a creat Versace Young, care include haine casual, sport si sofisticate pentru clientii cu varste cuprinse intre 4 si 14 ani, Ralph Lauren are colectii personalizate in functie de varsta, ce cuprind atat haine casual, cat si creatii de gala, iar Prada, Coach, Longchamp, Louis Vuitton si Gucci au intrat pe piata gentilor pentru proaspetele mamici. Gentile, al caror pret porneste de la 470 de euro (Prada) si 785 de euro (Louis Vuitton) sunt special compartimentate astfel incat includ o patura pentru a schimba scutecele, cutii pentru scutecele folosite si compartimente pentru alte accesorii necesare mamicilor. La randul sau, Burberry a intrat pe segmentul de accesorii pentru copii, astfel incat un bebelus fashion face primii pasi cu stil intr-un premergator marca Burberry (835 de euro).

    In plus, pe piata au aparut branduri premium exclusiv pentru copii, un fel de echivalent al Givenchy, Vuitton sau Hermčs pe piata produselor pentru adulti. Printre cele mai faimoase branduri de lux pentru copii sunt Bugaboo (carucioare) sau Bonpoint (haine si accesorii). Iar companiile care le produc au atras atentia marilor jucatori de pe piata luxului. La inceputul anului, se specula ca grupul Pinault, care include Gucci si Yves Saint Laurent, este interesat de preluarea companiei franceze Bonpoint. In 2006, vanzarile companiei au ajuns la 38,5 milioane de euro, iar in ultimii trei ani grupul a deschis 20 de boutique-uri noi, numarul total de magazine ajungand la 60 in 2006. Bonpoint nu face publicitate, astfel incat magazinele si vitrinele acestora sunt principala metoda de promovare. Compania se lauda ca detine cel mai mare magazin de lux pentru copii (de peste 1.000 de metri patrati pe Rue du Tourton, Paris), care ocupa parterul unui hotel din secolul al XVII-lea. Magazinul este decorat cu parchet de Versailles, iar colectia de 300 de piese este prezentata in camere dotate cu seminee.

    Tendinta de pe piata internationala a cuprins si Romania. „Cu toate ca se spune ca natalitatea este in scadere, piata premium de produse pentru copii creste de la an la an. Segmentul caruia ne adresam, adica clientii din Bucuresti, cu venituri medii si peste medie, este in expansiune“, spune Alina Al Khatib, director comercial al Loris Baby’s Land, importator si distribuitor in Romania al brandurilor premium Cam, Pali, Mibb, Feber, Shelcore, Picci sau Giordani. Al Khatib spune ca, desi nu exista studii oficiale, valoarea pietei de produse pentru copii este de cateva milioane de euro, din care produsele premium detin peste 50%.

    Loris Baby’s Land a deschis la sfarsitul lunii septembrie VIP Bebe, un magazin intins pe 350 de metri patrati, cuprinzand jucarii pentru copii, carucioare, scaune pentru masina si masa sau mobilier, plus un spatiu de relaxare pentru mame sau viitoare mame, unde acestea pot fi consiliate in privinta cumparaturilor sau pot comanda produse care nu exista in magazin. „Amenajarea magazinului a costat 100.000 de euro, iar spatiul este impartit dupa raioane decorate cu mobilier de culori diferite in functie de zona“, spune directorul comercial de la Loris Baby’s Land.

    Jucariile au preturi cuprinse intre 30 si 300 de lei, iar aparatele de monitorizare (destinate parintilor care vor sa-si supravegheze copiii cand nu sunt impreuna cu ei) sunt cuprinse intre 300 si 800 de lei, in functie de dotari (camera cu infrarosu, proiectii video) si de aria de acoperire. Amenajarea unei camere pentru un nou-nascut cu produse premium incepe de la 2.000 de lei si poate ajunge la 15.000-20.000 de lei.

    Cat despre tendinte, Al Khatib spune ca „putini sunt cei care cer camere sobre, chiar daca se merge pe o singura culoare. In general, parintii asorteaza camera copilului cu mobila din casa“. Colectiile se schimba in fiecare an in luna septembrie, dupa targul de la Köln, care da tonul in ceea ce priveste produsele pentru copii. „La culori se poarta ciclam-mov, iar rosul ramane in continuare in tendinte, atat pentru fete, cat si pentru baieti. In strainatate se cauta foarte mult bleumarin, cu mici accesorii pentru fetite, un logo cu roz, de exemplu, si am vazut carucioare cu cristale Swarovski sau cu imprimeu Fendi (Aprica).“

    In aceeasi perioada, pe piata produselor pentru copii s-a lansat si primul atelier de creatie vestimentara. „Ideea mi-a venit in momentul in care am cautat o rochie pentru petrecere pentru fiica mea si am observat ca oferta este foarte limitata, mai ales ca ea la cinci ani a inceput sa se desparta de roz“, isi aminteste Nina Cosac, proprietara magazinului-atelier Nina Balerina. Magazinul pare inspirat dintr-un atelier parizian de la inceputul secolului: parchet din lemn natural, rochii de printesa, paravan care serveste drept cabina de proba, iar peretii sunt decorati cu tablourile Evei, fiica Ninei Cosac. „Imi place genul de cocuta de pe vremuri, plina de danteluri fara sa exagereze insa. Ma inspira moda pariziana cu bonetele si pantalonasi“, spune Cosac, care a investit in magazin 20.000 de euro. Hainele de la Nina Balerina sunt impartite in patru colectii. „Sunt cate patru produse in fiecare colectie, incerc sa fac rochii in serie redusa – maximum cinci pe categorii de varsta“, spune Cosac. Preturile sunt cuprinse intre 200 si 500 de lei, in functie de material si varsta careia se adreseaza. Cat despre cliente, proprietara sustine ca acestea „sunt pretentioase, nehotarate si uneori nu se inteleg cu mamele in ceea ce priveste hainele. Insa de multe ori mi s-a intamplat sa vina si sa aleaga din prima o rochie“.

  • Program de 300.000 de euro

    Prin acest program vor fi oferite investigatii medicale gratuite femeilor din orase mici si din mediul rural, in cadrul Centrului mobil pentru investigatii fiind amenajate cabinete de ginecologie, consultatii de san si mamografie. Acest vehicul se va deplasa prin tara incepand cu data de 15 noiembrie in comunitati care nu au acces la acest tip de investigatii.

  • Lux in ciberspatiu

     Marcile de lux se fereau in trecut de tot ceea ce le-ar fi putut aduce atingere imaginii atent cultivate de exclusivitate. Alte firme, ca Prada sau Versace, vindeau produse online, dar numai prin site-urile partenerilor lor traditionali, ca Neiman Marcus sau Bergdorf Goodman. Unele companii, cum ar fi producatorii de ceasuri Patek Philippe sau Rolex, refuza chiar si azi sa vanda pe internet. Motivul schimbarii de optica il reprezinta cresterea puternica a vanzarilor online, plus faptul ca experienta pozitiva a unor site-uri care s-au incumetat sa vanda produse de lux demonstreaza ca perceptia internetului ca loc pentru amatorii de chilipiruri si falsificatori nu mai este de actualitate. Ca o curiozitate, articolele vestimentare, considerate produsele cel mai greu de vandut online, sunt segmentul cu cea mai mare crestere.

  • Episodul 3

    Danny (George Clooney), Rusty (Brad Pitt), Linus (Matt Damon) si restul veselei gasti specializate in hotii ingenioase se reunesc pentru a treia oara, in inspirat numitul „Ocean’s Thirteen“. De data aceasta ii ajuta si vechiul lor adversar, Terry Benedict (Andy Garcia), impreuna cu care se pregatesc pentru inca o spargere de zile mari. Intr-un rol important il regasim si pe Al Pacino, iar Ellen Barkin interpreteaza rolul unei femei mai in varsta de care se indragosteste inocentul Linus. Si de aceasta data, cei 13 sunt coordonati de maestrul de ceremonii Steven Soderbergh.

  • Cei mai haiosi

    Clasamentul, intocmit pe baza opiniilor telespectatorilor canalului de televiziune digitala Dave TV, il are pe prima pozitie pe scriitorul Oscar Wilde, ce a declarat candva ca „a nu fi de acord cu trei sferturi din publicul britanic este una dintre primele conditii ale sanatatii mintale“. Alte prezente in top sunt Stephen Fry, actorul cel ce l-a interpretat pe Oscar Wilde intr-un film din 1997 si care, intr-un moment cand se afla la vama la aeroport, ar fi afirmat: „Nu am nimic de declarat in afara geniului meu“, sau Jeremy Clarkson, prezentatorul Top Gear. Prima femeie din acest clasament, pe locul al doisprezecelea, este Margaret Thatcher, autoarea remarcii: „A fi puternic este ca si cum ai fi o doamna; daca trebuie sa le spui oamenilor ca esti, atunci inseamna ca nu esti“. Primul politician din topul celor mai spirituali britanici este Sir Winston Churchill, situat pe pozitia a cincea, care i-ar fi raspuns lui Bessie Braddock, membra laburist a Parlamentului ce-l acuzase ca e beat: „Si tu, Bessie, esti urata. Dar mie maine o sa-mi treaca“.

  • Un rival pentru Versailles

    Palatul ajunsese intr-o stare avansata de de-gradare in anii ’50, iar splendidele gradini care il inconjurau odinioara se transformasera in adevarate mlastini – astfel incat fusese trecut pe lista de demolari, urmand sa faca loc unor blocuri de locuinte. A fost insa salvat gratie eforturilor unor personalitati din Torino, iar lucrarile de restaurare au inceput in anii ’60, cand insa fondurile existente nu au permis decat efectuarea unor reparatii urgente. Cincisprezece ani mai tarziu s-a reparat si acoperisul, pentru a opri deteriorarea picturilor si a decoratiunilor specifice barocului tarziu. Partea finala a proiectului de restaurare a palatului a inceput in 1996 si a necesitat suma de 200 de milioane de euro. Readucerea palatului construit de catre Vittorio Amedeo al II-lea, regele Piemontului si al Sardiniei si var al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, la splendoarea de altadata a necesitat eforturile a peste 800 de specialisti, care au avut de restaurat, printre altele, aproximativ 1.000 de metri patrati de fresce.

    Palatul Reggia di Venaria, ce rivalizeaza cu Palatul Versailles in frumusete si bogatie, a fost construit in etape intre anii 1659 si 1750, o parte din decoratiunile interioare fiind gata in 1780. Spre deosebire de Versailles, Reggia di Venaria nu este o cladire simetrica, ci consta in mai multe corpuri de cladire legate intre ele, toate cu panorama catre gradini. Cea mai importanta perioada din constructia palatului s-a desfasurat sub conducerea arhitectului Filippo Juvarra, vreme in care predomina influenta franceza. La momentul terminarii sale, palatul se afla la o distanta de 12 kilometri de centrul orasului Torino, resedinta familiei regale de Savoia, ce avea sa domneasca peste Italia unificata pana dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Intre timp, orasul s-a extins, cuprinzand in zona sa de nord palatul, care se invecineaza la miazazi cu cladiri moderne si la miazanoapte cu parcul de vanatoare al familiei regale, Parco la Mandria.

    Redeschiderea recenta a Reggia de Venaria s-a facut in stil mare, iar turistii care ii calca pragul acum pot admira o expozitie de 400 de picturi ce ilustreaza istoria familiei de Savoia, aduse din colectii de pe tot cuprinsul Europei. De asemenea, se poate urmari un film care recreeaza, cu ajutorul unor cunoscuti actori italieni, atmosfera de secol optsprezece de la curtea familiei regale. Se estimeaza ca palatul va atrage un milion de turisti anual pana in 2011.

  • Morganit sau tanzanit?

    In arhivele Cartier, Boucheron sau Van Cleef & Arpels sunt notate meticulos pretentiile printilor, ale maharajahilor, ale mogulilor sau ale sotiilor acestora pe la inceputul secolului trecut. Majoritatea proveneau din familii care comandau de generatii intregi bijuterii personalizate si care nici macar nu concepeau sa aleaga un exemplar lucrat de-a gata si deja expus in vitrina. Piesele erau concentrate de cele mai multe ori in jurul unei pietre pretioase, desi creativitatea designerilor juca un rol important. Rezultatul – bijuterii opulente care servesc si azi ca sursa de inspiratie pentru colectiile moderne. Totusi, pe masura ce goana dupa profit a crescut, iar brandurile de lux s-au concentrat asupra produselor care au succes de masa, piesele unicat au devenit o raritate.

    Mai nou insa, dorinta clientilor de personalizare a luxului a adus in prim-plan bijuteriile lucrate la comanda, ravnite atat de femeile amatoare de bijuterii unicat, cat si de barbatii aflati in cautare de plasamente bune de investitii. Cererea este atat de mare, incat casele de bijuterii care deja aveau departamente specializate in comenzile personalizate le-au dezvoltat, iar cele care nu aveau le-au infiintat. Desi in prezent companiile spun ca productia de bijuterii la comanda nu depaseste 10% din total, toti admit ca piata se afla in expansiune. Cartier, de exemplu, spune ca in ultimii trei ani vanzarile s-au majorat cu peste 100%. „Numarul comenzilor poate fi redus, dar valoarea lor este foarte mare si adesea implica pietre speciale pe care le alegem pentru un anumit client“, sustine Ian Thompson, specialistul in bijuterii la comanda de la casa britanica Mappin & Webb.

    Daca in cazul modelelor emblematice pentru o anumita marca succesul este dat de design si de materialele folosite, in spatele cresterii segmentului unicat se afla crearea celui mai bun decor pentru ca pietrele pretioase sa iasa in evidenta. Casele de bijuterii isi promoveaza fiecare pietrele pretioase folosite, cu povesti despre originea si raritatea lor. Melvyn Kirtley, presedintele Tiffany pentru Marea Britanie, spune ca „explicarea genezei unei pietre si calitatile sale inspira un client, in special in cazul in care piatra este rara si colorata, iar valoarea ei este in crestere, ca de pilda in cazul turmalinei“.

    O tendinta aparte este ca incep sa castige teren si pietrele pretioase mai putin cunoscute. La Cartier, directorul de imagine al casei Pierre Rainero, a observat acelasi interes pentru roci ca aquamarin, morganit sau spinel ca si pentru pietrele pretioase „clasice“. „Clientii vor nuantele pastel ale «noilor» pietre la pret de pietre clasice“, spune Kirtley. Designerul britanic Theo Fennell confirma: „Clientii au aflat despre pietrele rare precum tanzanitul sau morganitul si sunt satui de safire si smaralde. Iar noi incercam sa ii educam sa extinda paleta“. La casa de bijuterii britanica Boodles, un potential logodnic poate alege o piatra rara care apoi este impachetata si daruita logodnicei. Ulterior, cuplul lucreaza cu designerul magazinului pentru a realiza o montura unicat (pretul incepe de la 2.200 de euro).

    Sunt si cazuri in care valoarea sentimentala este mai importanta decat raritatea pietrei. Designerul britanic Barbara Tipple a creat recent o pereche de butoni pentru sotul unei cliente din Rusia dintr-o bucata de meteorit care aterizase in Belarus si care continea fier obisnuit si peridot verde.

    Insa atractia pentru pietre poate fi uneori inselatoare: la fel ca in cazul hainelor, o anumita culoare de piatra poate fi nepotrivita. „Multi se indragostesc de ideea unei pietre speciale montate intr-un mod unic, dar nu o pot vizualiza dinainte. Asa ca le aratam piatra deja montata, pentru a-si face o idee. Este important sa o probeze inainte sa ia o decizie, pentru a-si da seama daca proportiile si culoarea li se potrivesc“, spune Pati Wong, presedintele casei de licitatii Sotheby’s. Din acelasi motiv, Van Cleef & Arpels stabileste o intalnire intre client si designer pentru a schita un plan. In aceasta etapa a comenzii sunt puse intrebari cruciale pentru a castiga increderea clientului. „Incepem cu generalitati despre preferinte si lucruri care ii displac si apoi extindem aria de intrebari, la ocazia la care urmeaza sa poarte piatra si la bugetul disponibil“, spune Fennell. Clientii pot vizita uneori si atelierele Tiffany sau Van Cleef & Arpels sau au posibilitatea de a vedea copii realiste ale pieselor. Din acelasi motiv, designerul britanic de bijuterii Sandra Cronan realizeaza o pictura in acuarela care reda fidel designul final; Tolkowsky, casa belgiana specializata in diamante, le permite clientilor sa aleaga un diamant brut si sa specifice ei genul de slefuire pe care il doresc (pretul incepe de la 72.000 de euro pentru piatra, plus costurile bijuteriei), iar Sotheby’s a vandut anul trecut un diamant brut de 137 de carate pe care l-a prelucrat apoi dupa dorintele clientului.

  • RADIOHEAD – Cutia cinstei muzicale

    Oricine isi poate revendica picatura de celebritate. Poate ca tatal vostru colabora cu tatal blondei de la Bambi? Sau matusa voastra era vecina cu omul care-i spala ferestrele lui Joe Cocker? Revendicarea mea vine din faptul ca am locuit langa Radiohead. Bine, nu tocmai Radiohead, deoarece, contrar credintei impartasite de majoritatea oamenilor, membrii formatiei nu locuiesc la un loc intr-o casa uriasa, ca o alternativa intelectuala a fetelor de la Spice Girls. In realitate, am fost vecin cu Johnny Greenwood, chitaristul principal al trupei. Am niste amintiri placute ale momentelor in care ma trezeam mahmur, duminica dimineata, pe acordurile de pian interpretate de Johnny de cealalta parte a peretelui.

    Tocmai Johnny Greenwood, omul pe care-l intalneam plimbandu-si cainele in fiecare dimineata in drum spre cursuri, este cel care a facut pe intai octombrie un anunt pe site-ul trupei, anunt despre care unii spun ca ar putea schimba modul de functionare a industriei muzicale. „Noul album este gata si se lanseaza peste 10 zile“, se spune in mesaj. „L-am intitulat «In Rainbows»“. Se lanseaza in zece zile? Caselor de inregistrari le trebuie de regula intre trei si sase luni ca sa scoata un album. Cum de poate aceasta trupa sa scoata un album atat de repede?

    Raspunsul: pentru ca il lanseaza in format digital. De la data de 10 octombrie albumul este disponibil pe site-ul lor, dand complet la o parte casele de inregistrari. Nu e nimic nou in asta; acum cateva luni am scris despre trupa britanica The Crimea, care s-a decis sa-si ofere cel de-al doilea album pe gratis. Partea interesanta a experimentului Radiohead este insa aceea ca trupa foloseste asa-numitul sistem „cutia cinstei“. Nu stiu daca aveti idee ce sunt aceste cutii ale cinstei. Ele sunt folosite mai ales in case-muzeu plictisitoare, in parcari goale si in muzee de doi bani din Marea Britanie – locuri in care sumele de bani castigate sunt atat de mici, incat nici nu merita sa angajezi un amarat sa le stranga. In loc de asta, ramane la latitudinea ta si a vocii iritante din mintea ta numite constiinta sa platesti. Solutia functioneaza bine de ani buni, din cate stiu eu, la Coniston Copper Mines Museum, insa cele mai interesante exponate de acolo sunt niste unelte de minerit ruginite.

    Cum va functiona sistemul pentru o trupa care incearca sa vanda un LP? M-am logat pe site ca sa aflu. La ora scrierii articolului, cu cateva zile inainte de 10 octom-brie, tot ce se putea face era o precomanda pentru descarcarea albumului. Atunci cand vrei sa finalizezi tranzactia ca sa cumperi LP-ul, esti invitat sa oferi ce suma doresti, fara a exista o limita minima. Exista – si trebuie sa va avertizez de asta – o taxa de procesare de 45 de pence, dupa care aveti libertatea deplina sa nu platiti nimic pentru album.

    M-am gandit repede si am oferit suma de trei lire sterline (circa 15 lei noi). Sunt prea zgarcit ca sa le ofer suma standard de 79 de pence pentru o piesa (pretul cerut de site-uri ca iTunes) si m-as simti prost sa ofer mai putin decat am dat. Aici e clenciul – am platit ceva. In mod normal, ca sa fiu complet sincer cu voi, as fi asteptat o saptamana si as fi descarcat ilegal albumul. Dar daca mi s-a dat ocazia, am apucat pe calea cinstei. Putem trage invataminte din aceasta situatie, in sensul ca, daca oamenilor li se ofera sansa, vor prefera sa plateasca muzica in loc s-o fure? Nu sunt foarte sigur.

    Ca un exemplu graitor, mie nici macar nu-mi plac Radiohead. Am dat trei lire unui grup care, din punctul meu de vedere, a disparut cu trei albume in urma. Am ajuns sa le consider muzica prea ingaduitoare cu sine, prea deliberat de „art school“ ca sa fie placuta. Daca, sa zicem, Belle and Sebastian ar fi facut acelasi experiment, probabil ca as fi ajuns sa ofer o suma mai mare – ba chiar as putea chiar trece de bariera celor cinci lire pentru cineva ca Morrissey!

    Oricat de tare as vrea sa inchei acest articol cu niste comentarii pline de miez despre noul lor LP, va trebui sa asteptati numarul urmator pentru a le citi, din moment ce nu ai cum sa faci rost de el orice-ai face. M-am uitat sa vad si daca nu gasesc vreun exemplar din „In Rainbows“ „scapat“ pe Soulseek sau alte aplicatii de partajare de fisiere, insa se pare ca lansarea numai pe cale digitala i-a pus sa astepte pana si pe cei care se ocupa cu asa ceva. Poate ca sistemul cutiei cinstei chiar ar putea functiona.

    In romaneste de Loredana FRATILA-CRISTESCU

  • Chimistii din Lubianka

    Unul dintre cei ce au sustinut ca Aleksandr Litvinenko a fost ucis de serviciile secrete cu poloniu 210, o otrava moderna, este Arkadi Vaksberg, doctor in drept, scriitor si ziarist. In perioada sovietica, textele lui Vaksberg au fost supuse, in numeroase randuri, amputarilor cenzurii. Dupa 1990, multe dintre cartile sale au fost traduse peste hotare („Visinski, procurorul lui Stalin“, „Mafia rusa“, „Hotel Lux“, „Stalin si evreii“) si au ajuns, iata, si in Romania, prin traducerea unuia dintre cele mai importante studii ale sale, „Laboratorul de otravuri. De la Lenin la Putin“.

    Acest eseu, incursiune temeinic documentata in istoria crimei politice a secolului XX rusesc, demonstreaza ca asasinatul prin otravire nu tine doar de vremurile papei Borgia, ci si de imediata noastra actualitate. De pe timpul URSS si pana in zilele noastre, metoda suprimarii prin otravire a adversarilor politici nu doar ca nu s-a schimbat, dar si-a amplificat si rafinat uneltele. In aceste afaceri a ajuns sa joace un rol major (chiar daca oarecum contradictoriu) si mediatizarea: chiar daca presa impiedica ascunderea totala a unei crime politice, in acelasi timp ea ii sporeste efectul de intimidare asupra celorlalte persoane stanjenitoare. Altfel spus: tineti-va gura si ascundeti toate lucrurile jenante ce ii privesc pe cei aflati la putere! Desi mesajul sau e limpede in acest sens, Vaksberg nu se abtine catusi de putin si vorbeste despre metodele pe care puterea sovietica si apoi cea rusa le-ar fi folosit pentru a obtine tacerea disidentilor, a inamicilor publici si chiar a opozantilor potentiali ai diferitelor regimuri. E o istorie inspaimantatoare, pornind de la Lenin si ajungand la Andropov si mai departe, cu o prelunga zabovire asupra momentului Stalin, o poveste in care cuvintele care revin cel mai des sunt: curare, dioxina, stricnina, thaliu sau poloniu.

    Odata cu prabusirea URSS, Laboratorul de toxicologie nr. 12 al KGB, creat de Lenin in 1921, parea sa fi cazut in desuetudine. Vaksberg sustine insa ca bucataria diabolica din Lubianka (sediul KGB) n-a incetat niciodata sa functioneze. Scriitori, politicieni, dar si nevinovati prezenti la momentul nepotrivit in locul nepotrivit au fost sacrificati fara mila. Pentru familie si marele public, versiunea oficiala era „insuficienta cardiaca“. Cea adevarata: o otrava picurata cu mestesug in vene.

    Arkadi Vaksberg, „Laboratorul de otravuri“, Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2007

  • Poseta cu intentii bune

    Proiectul lui Cameron a luat nastere dupa o perioada petrecuta in Africa, unde ajunsese printr-o organizatie de caritate, Student Partnership Worldwide, in timpul traditionalului an de pauza de studii. Inainte de plecarea din Uganda, unde tinea cursuri pentru tineri, cineva i-a aratat o geanta confectionata din capace de sticle de catre mestesugari. Gratie educatiei primite ca viitor mostenitor al Mulberry, Cameron isi formase simtul afacerilor, fiind capabil sa intuiasca ce se putea vinde bine si ce nu. A reusit sa obtina mai multe exemplare din acest tip de geanta, care au impresionat si alte persoane din Mulberry, si astfel s-au creat primele produse din gama Bottletop.

    Sub patronajul Mulberry, Bottletop a reusit sa adune in 2002 suma de 150.000 de lire sterline (circa 216.000 de euro) din vanzarea de genti, tricouri si brelocuri pentru finantarea unor proiecte filantropice in Africa. Excluderea lui Roger Saul si a sotiei sale din consiliul de administratie al Mulberry in acel an a dus insa la pierderea sprijinului companiei pentru Bottletop. Proiectul insa a continuat, intreprinzatorul dorind sa creeze un brand „cool“ cu produse de calitate, pe care oamenii sa le cumpere de placere si nu din datoria de a contribui la organizatie de binefacere.

    Produsele Bottletop au evoluat de la gentile confectionate din capace de sticle de bauturi racoritoare si piele moale, gama ajungand in prezent sa includa tricouri, carcase pentru iPod, radiouri in editie limitata, brelocuri sau insigne, multe dintre ele confectionate in Africa de Sud, a carei economie depinde de veniturile obtinute din reciclarea deseurilor sub forma de produse atragatoare pentru turisti. Pe langa ineditele produse, Bottletop are si o divizie muzicala ce lanseaza CD-uri si organizeaza seri speciale in diverse cluburi. Muzica de pe CD-urile sale este oferita de nume ca Bono de la U2 sau Fatboy Slim. Banii astfel castigati au permis crearea, cu ajutorul Student Partnership Worldwide, a unui nou program educational in Zimbabwe, care ofera unui numar de 150.000 de tineri informatii si asistenta pentru a se proteja de HIV/SIDA. Din aceeasi sursa a fost finantata crearea unui club in Marea Britanie, Teenspirit, care ofera sprijin tinerilor diagnosticati ca seropozitivi.