BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Campionatul mondial de ecologie

    La inceput, ecologia a fost pur si simplu un subiect la moda. A fost tema predilecta la Forumul Economic de la Davos, dezbatuta in cabinetele sefilor de stat si folosita ca strategie de promovare de catre miliardarii care anuntau alocarea unor sume spectaculoase pentru salvarea mediului.

    Evident, primeau si scutiri de taxe datorita acestor nobile cruciade. Mai nou, salvarea planetei tinde insa spre o anumita democratizare – din birourile politicienilor, ale miliardarilor si ale militantilor pentru salvarea planetei, a trecut in casele oamenilor de rand.

    “Mai ales in societatea occidentala, unde se pune mare accent pe calitatea vietii, consumatorii simt nevoia sa schimbe modul in care traiesc, iar noua abordare a ecologiei tine de adaptarea stilului de viata la mediu”, a declarat pentru BUSINESS Magazin Francesco Morace, sociolog, scriitor, jurnalist si presedinte al Future Concept Lab, un institut de cercetare cu sediul la Milano.

    Morace a fondat Future Concept Lab in 1988, iar in prezent lucreaza cu 50 de consultanti in peste 25 de tari care observa viata cotidiana a oamenilor din toata lumea, fenomenele culturale, cu scopul de a defini tendintele din societatea actuala.

    Specialistii au identificat foarte clar etapele parcurse de tendinta spre o viata cotidiana “ecologica”.

    “Valul a inceput prin campaniile de modernizare a productiei si a continuat prin lansarea de produse eco-eficiente. Acum insa discutia se poarta la nivelul vietii cotidiene, iar tot ceea ce apare nou in domeniu tine de schimbarea stilului de viata”, spune Ezio Manzini, profesor de design la Institutul Politehnic din Milano.

    Producatorii bunurilor de larg consum au sesizat tendinta, ca si impactul economic pe care il poate avea mediului. “Ecologia este acum despre bani, despre cum vom supravietui din punct de vedere economic in urmatorii 20 de ani”, spune Clare Brass, designer industrial care in prezent este director al fundatiei SEED de protectie a mediului.

    Una dintre pietele unde producatorii au lansat produse menite sa schimbe stilul de viata al consumatorilor este cea de electrocasnice. “Am ajuns intr-o faza in care companii mari precum Whirlpool realizeaza produse promovate prin conceptul ecologic si care vizeaza nu numai 5-10% din piata, ci toata piata. Iar in urmatorii 10 sau 15 ani tendinta va fi din ce in ce mai puternica”, spune Morace.

    Electrocasnicele reprezinta peste un sfert din consumul total de energie al unei gospodarii, conform Agentiei Mediului din SUA. Iar campaniile din acest domeniu au capatat o atat de mare amploare, incat s-au format chiar agentii speciale pentru auditul consumului de energie, cum este KeySpan, care face evaluari si ofera solutii pentru cresterea eficientei.

    De exemplu, KeySpan apreciaza ca folosirea masinii de spalat vase in loc de spalarea manuala economiseste 19.000 de litri de apa pe an si 25 de euro la costurile totale cu energia intr-o familie. La sfarsitul anului 2006, Bosch a creat pe site-ul companiei o sectiune speciala, Green Resource Center, pentru a-i educa pe clientii in ceea ce priveste eficienta consumului de energie.

    In timp, sectiunea s-a dezvoltat, iar in prezent include un calculator pentru economisirea energiei, informatii despre cele mai noi programe ecologice, reduceri pentru consumatorii care achizitioneaza produse Bosch prietenoase pentru mediu, precum si consiliere pentru cei care vor sa isi construiasca locuinte ecologice.

    In plus, pe site exista o prezentare multimedia unde este explicat, din punctul de vedere al companiei, efectul pe care un individ il poate avea asupra mediului daca achizitioneaza un produs prietenos pentru mediu.

    De exemplu, pentru anul 2007 s-a estimat ca peste 8 milioane de americani au achizitionat o masina de spalat vase; Bosch sustine, promovandu-si astfel produsele, ca daca fiecare masina ar fi fost din seria Bosch Energy Star (linia ecologica a producatorului), energia economisita ar fi redus emisiile de dioxid de carbon cu 4,3 milioane de tone.

    Insa cea mai indrazneata miscare de pana acum a facut-o Whirlpool, care a integrat ideea de produse ecologice intr-o “bucatarie verde”. Inovatiile incorporate in aceasta vin ca o continuare a tehnologiei “Al saselea simt”, dezvoltata de Whirlpool in ultimii zece ani si care in prezent economiseste 30% din consumul de apa si energie la aparatele electrocasnice.

    Preturile produselor dotate cu tehnologia “Al saselea simt” sunt cu aproximativ 30% mai mari decat cele ale electrocasnicelor obisnuite, insa investitia este recuperata prin economisirea energiei.

    La prima vedere, “bucataria verde” arata similar cu una normala, insa diferentele sunt importante. Designerii companiei au realizat un eco-sistem care reduce consumul si recicleaza, astfel incat consumul de apa si energie este cu 70% mai eficient decat in cazul unei bucatarii normale.

    Tehnologia eco-sistemului permite refolosirea caldurii generate de frigider, singurul aparat electrocasnic ce functioneaza 24 de ore din 24, pentru a produce apa calda pentru masina de spalat vase. Frigiderul este divizat in cateva compartimente, fiecare cu usa proprie, iar designul previne risipirea aerului rece de fiecare data cand usa este deschisa.

    Astfel, consumul de energie se reduce la jumatate. In plus, s-a introdus un spatiu de stocare a alimentelor care nu trebuie intotdeauna tinute in frigider, cum este cazul legumelor. Mai mult, tavanul bucatariei detecteaza cantitatea de fum sau abur degajate in timpul gatirii si adapteaza puterea de absorbtie.

    De asemenea, masoara temperatura si umiditatea aerului care trece prin filtre, il purifica si climatizeaza bucataria. Ideea de “bucatarie verde” este inca in stadiul de concept, urmand sa intre in productie in urmatorii ani.

  • Adevaratul jaf al secolului

    Noua aventura a lui Jason Statham in domeniul jafurilor reprezinta insa o ora si jumatatate de divertisment suficient de onest ca sa ne atraga atentia.

    Ca orice „heist movie” (film centrat pe planul unui grup de personaje de a fura ceva), „The Bank Job” utilizeaza aceeasi formula: un hot carismatic, o banca mai mult sau mai putin inexpugnabila, o banda de actori secundari, unii mai amuzanti decat ceilalti, si o momeala foarte atragatoare: in cazul nostru, superba Saffron Burrows, cea care o interpreteaza pe Martine, capul rautatilor din filmul lui Roger Donaldson („The World’s Fastest Indian”, ”Dante’s Peak”, „Specii”).

    Dar Donaldson aduce si ceva nou: spune ca „Jaful” lui este inspirat din realitate si pluseaza intr-un mod interesant. Se pare ca miza jafului nu sunt doar teancurile de bancnote, lingourile de aur sau bijuteriile inestimabile, ci si niscaiva fotografii care o infatiseaza pe o importanta membra a familiei regale britanice in timpul unei partide de sex.

    Daca anumite amanunte din film sunt adevarate si daca presupusul consilier al lui Donaldson (care a fost implicat direct in jaful petrecut in 1971) ar exista in realitate, n-ar face decat sa adauge putina savoare acestei premiere.

    Pana la urma, „Jaful de pe Baker Street” este doar povestea lui Terry (Statham), un vanzator de masini care viseaza, in marea de mici gainarii care-i umplu saptamana de lucru, la lovitura vietii sale. Ocazia apare o data cu Martine (Burrows), care-i propune lui Terry sa sparga o banca de pe Baker Street, aruncanu-i in brate si un plan aparent infailibil: din subsolul unui magazin vecin cu banca, hotii vor sapa un tunel pana in seiful cu cutii de valori, in care sistemul de alarma este scos din functiune din cauza unei defectiuni.

    Dar intr-una dintre cutiile de valori se afla celebrele fotografii, singura garantie care-l tine pe Michael X (pseudonimul lui Michael de Freitas, unul dintre liderii miscarii imigrantilor de culoare din Marea Britanie, implicat in acelasi timp intr-o multime de activitati ilegale) departe de catusele politiei prea speriate ca arestarea lui sa duca la declansarea unui scandal sexual. Bineinteles, serviciile secrete isi baga si ele coada.

    Chiar daca Roger Donaldson isi ingreuneaza filmul cu mai mult balast decat ar trebui (vezi, de exemplu, amuzanta scena in care Terry ii explica sotiei sale ca timp de doua saptamani nu va veni la ore potrivite acasa), pataniile trasnitei trupe de hoti stau in picioare, iar accesoriile inspirate din realitate par sa functioneze, desi a spune ca evenimentele din film s-au petrecut aidoma in realitate este ca si cum ai restaura o tapiserie antica pornind de la cateva petice si adaugand imaginea World Trade Center in centru.

    Dar povestea, inventata sau nu, functioneaza la fel de bine, pentru ca „Jaful” ne indeplineste cateva dintre cele mai ascunse dorinte (adesea valorificate de tabloide): ne ajuta sa tragem cu ochiul in budoarul capetelor incoronate, mai ales cand acestea nu sunt foarte cuminti, si ne confirma o multime de teorii ale conspiratiei.

    Roger Donaldson dezvaluia cu mandrie, intrebat fiind de ce jaful de pe Baker Street n-a fost reflectat in ziarele vremii, ca acest caz a fost subiectul unei „D-Notice” (actul prin care guvernul Marii Britanii poate pretinde presei sa nu dezvaluie amanunte despre un anumit caz), ceea ce a aprins imediat imaginatia curiosilor. Care au fost consecintele jafului si ce contineau celebrele cutii de valori, in „Jaful de pe Baker Street”.

    „THE BANK JOB”/”JAFUL DE PE BAKER STREET”. R: ROGER DONALDSON. D: JASON STATHAM, SAFFRON BURROWS, STEPHEN CAMPBELL MOORE, DANIEL MAYS, ALKI DAVID, MICHAEL JIBSON, RICHARD LINTERN. DIN 28 MARTIE

  • Ghid de conversatie in Turnul Babel

    Daca e sa ne luam dupa statisticile oficiale, in fiecare an pier circa 10 de limbi. Probabil ca peste un veac, 7.000 de limbi vorbite in prezent, multe neinregistrate inca, nu vor mai avea vorbitori.

    Cum limbile (conform unei solide pledoarii a Comisiei romane pentru UNESCO) sunt esentiale pentru identitatea grupurilor si a indivizilor si sunt un suport pentru cultura si educatie, protejarea lor este un act de conservare a patrimoniului umanitatii.

    ONU a declarat 2008 drept Anul International al Limbilor, insa evenimentul trece mai degraba neobservat la noi. O exceptie – aceasta carte de factura enciclopedica, semnata de de o lingvista eminenta, Ioana Vintila-Radulescu, recent tiparita de editura Meronia.

    Prefatatorul volumului, acad. Marius Sala, spune ca lucrarea merita asezata printre acele carti pe care cititorii sa le deschida cand vor dori sa afle rapid o informatie de ordin enciclopedic, pentru a-si pregati o calatorie adevarata sau numai pentru a intreprinde una virtuala.

    Volumul este destinat unui public larg si cuprinde informatii de ordin general, ordonate dupa continente si dupa statele independente ale lumii, referitoare la limbile oficiale si la celelalte limbi vorbite in fiecare dintre statele lumii si la vorbitorii lor.

    S-au inclus si raportari la limba romana, ori de cate ori acestea erau semnificative. Cartea reflecta modul cum, sub ochii nostri, lumea s-a schimbat: imperii si sisteme s-au destramat, multe state si-au dobandit independenta, adoptand noi limbi oficiale, iar optica fata de limbile zise „mici” s-a nuantat, o serie de documente internationale venind in sprijinul idiomurilor aflate in primejdie de disparitie.

    Ioana Vintila-Radulescu, „Limbile statelor lumii”, Editura Meronia, Bucuresti, 2008

  • Renovarea TNB, o afacere de 40 mil. €

    Anul 2008 va ramane in istorie ca momentul in care cele mai importante sali de spectacol din Bucuresti si-au inceput metamorfoza din spatii degradate si uzate in scene moderne.

    Cel putin asa pretind planurile lansate de Ministerul Culturii si Cultelor: dupa anuntul ca Sala Palatului va deveni, pana in 2009, "primul mall cultural din Bucuresti", un centru cultural cu librarii, spatii de expozitii, sali de teatru si cinema, urmatorul pe lista institutiilor culturale de transformat este Teatrul National din Bucuresti.

    Planurile de renovare sunt anuntate in contextul in care cererea pentru cultura este in crestere, mai ales in privinta spectacolelor si a pieselor de teatru. “Take, Ianke si Cadir”, „Egoistul”, „Visul unei nopti de vara” sau muzicalul „Chicago” sunt doar cateva dintre piesele Teatrului National din Bucuresti care se joaca, de cele mai multe ori, cu casa inchisa.

    Saptamanal, cateva mii de fani ai lui Radu Beligan, Marin Moraru sau Gheorghe Dinica trec pragul cladirii din Piata Universitatii. De exemplu „Take, Ianke si Cadir” se joaca in fiecare saptamana din 2001, a avut peste 360.000 de spectatori, iar incasarile au depasit 1,5 milioane de lei (peste 400.000 de euro).

    Si totusi, piesele sunt montate in sali care nu au fost renovate din anii ‚80, unde iarna este foarte frig si vara foarte cald si unde actorii de pe scena, a caror varsta combinata este in unele cazuri de un sfert de mileniu, trebuie sa vorbeasca foarte raspicat ca sa faca fata sonorizarii precare.

    Fiorul te cuprinde inca de la intrarea in Teatrul National, cand folosesti intreaga forta pentru a deschide usa imensa din fier masiv. Imediat ce treci de ea si ajungi la etaj, sunetul usii care loveste la inchidere te face sa crezi ca intreaga cladire se darama. „Teatrul National este la ora aceasta intr-o situatie grea. Are nevoie de reabilitare fizica”, spune Ion Caramitru, directorul teatrului.

    Proiectul, care urmeaza sa fie inceput in toamna si care se va intinde pe parcursul a trei ani, va necesita o finantare de 40 de milioane de euro.

    Caramitru spune ca Ministerul Culturii a obtinunt un imprumut de 250 de milioane de euro de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare pentru reabilitarea monumentelor istorice si a institutiilor culturale, din care 27,2 de milioane de euro vor fi alocati pentru TNB. Restul resurselor urmeaza sa fie asigurate de la bugetul de stat.

    "Am vrea ca acest teatru sa sa se deschida catre public, sa poata fi vizitat, sa atragem nu numai oameni de cultura. Am vrea ca lumea intreaga sa stie ca in centrul Bucurestiului functionaza galerii de arta, locuri de intalnire, librarii, cafenele, astfel ca acest teatru sa capete o cu totul alta destinatie pentru publicul larg", spune Caramitru.

    Potrivit proiectului, cladirea va fi transformata intr-un centru cultural multifunctional. Sala Mare a teatrului va avea 850 de locuri, fata de 1.100 cat are in prezent, iar acustica si vizibilitatea se vor imbunatati. Sala Studio urmeaza sa fie redata TNB dupa refacerea Salii Omnia ca sediu al Operetei. Sala Amfiteatru va disparea, insa va fi inlocuita de doua sali de 350 de locuri (in cladirea centrala) si 250 de locuri (in subsolurile scenei de la Sala Mare). Iar pe acoperisul cladirii va exista un amfiteatru in aer liber. In plus, majoritatea instalatiilor vor fi innoite, inclusiv instalatia de climatizare.

    Actuala cladire a fost inaugurata in decembrie 1973 si modificata apoi in perioada 1983-1984. Proiectul initial a fost realizat de arhitectii Horia Maicu, Romeo Belea si Nicolae Cucu, iar structura de rezistenta de catre inginerul Alexandru Cismigiu.

    In anii ’80, la cererea lui Nicolae Ceausescu (caruia ii displacea complet „palaria” din beton armat sugerand palaria lui Ion Luca Caragiale, element arhitectonic definitoriu pentru TNB), cladirea a fost complet redesenata in exterior de catre arhitectul Cezar Lazarescu.

    A fost realizata o constructie suplimentara – etajele 3 si 4, care in prezent gazduiesc Galeriile Artexpo, Centrul National al Dansului, Foaierul Tapiseriilor. Iar proiectul lui Horia Maicu, care includea o fresca pe trei fatade ale teatrului, nu a mai fost niciodata terminat. Mai mult, inginerul Cismigiu a declarat ca nu poate garanta in ceea ce priveste siguranta noii cladiri.

    Toate aceste transformari din perioada comunista inseamna acum tot atatea probleme de rezolvat. „Constructia suplimentara s-a facut cu titlu provizoriu, desi pana la urma s-a pastrat.

    "Indiferent de solutia aleasa, fie demolarea definitiva a acestei carcase, fie pastrarea si consolidarea ei, ambele se pot face doar prin reconstructie. Sunt partizanul primei solutii, care mi se pare cea mai fezabila, acoperita stiintific, recuperatorie si care ar putea da distinctie mediului inconjurator”, spune Caramitru.

    In cadrul Teatrului National, functioneaza si alte institutii culturale (Centrul National al Dansului, depozite, galerii si birouri ale Muzeului National de Arta Contemporana).

    „Daca proiectul ramane asa cum este acum, Centrul National al Dansului va castiga un spatiu al lui, tot in corpul TNB. Noi am gasit solutia si am propus-o Ministerului Culturii. MNAC, care are galerii si depozite, le va avea in continuare la parterul noii cladiri, construite specific, nu improvizate cum sunt acum”, spune Caramitru.

    Totusi, sunt voci care se tem ca respectivele institutii vor ramane pur si simplu fara sediu. Artistul Dan Perjovschi a realizat la Centrul National al Dansului Bucuresti (CNDB) o pictura murala intitulata „La zid”, pentru a protesta fata de posibilitatea ca CNDB sa ramana fara sediu.

    Cat despre cluburile care functioneaza in cadrul TNB, singurul care va ramane este Laptaria lui Enache. „Si-a castigat dreptul de a exista. Aceasta institutie nu are de ce sa fie afectata de constructie”, spune Caramitru.

    Directorul teatrului spune ca Laptaria va fi amenajata pe acoperisul noului teatru. Iar „Cafe Deko”, barul de la etajul intai al TNB, va inaugura din toamna un nou sediu in Centrul Vechi al Capitalei. Dan Chisu, proprietarul cafenelei, a anuntat ca barul va avea 500 de metri patrati si o capacitate de 250 de locuri, de doua ori mai mult decat in prezent. Terasa La Motoare va fi desfiintata.

    Pe de alta parte, se incearca gasirea unei solutii pentru desfasurarea activitatilor TNB si ale Centrului National al Dansului in perioada in care cladirea va fi in reparatii.

    „Exista in acest moment intentia de a inchiria sau de a cumpara Teatrul Rapsodia de pe Lipscani. Exista, de asemenea, posibilitatea ca TNB sa-si dezvolte un program coerent de turnee sau ca in subsolul cladirii, in zona in care tinem decorurile, sa amenajam un spatiu de joc neconventional, unde sa jucam spectacolele care in mod normal se joaca in sala Atelier. Nu va fi usor. Va fi o perioada grea, chiar romantica pana la un moment”, sustine Caramitru.

    TNB nu este singurul teatru national din fostele tari comuniste care va suferi o astfel de restructurare in 2008.

    Teatrul National din Praga a intrat in renovare inca de la finalul anului trecut, urmand ca lucrarile sa se incheie in 2013. Procesul a inceput treptat, cu acoperisul, unde pentru refacerea ornamentelor se vor folosi doua kilograme de aur in valoare de 110.000 de dolari.

    Apoi vor fi refacute fatada si sistemul de tuneluri subterane, folosite pentru ventilarea si incalzirea edificiului. Prima reconstructie majora a Teatrului National din Praga a avut loc cam in aceeasi perioada cu TNB, in 1983, cand au fost refacute scena, tribunele si sistemul de ventilatie. In cazul teatrului din Praga, lucrarile actuale nu vor afecta insa spectacolele. Bugetul total va fi de 8 milioane de euro.

  • Noua revolutie sexuala in disco

    Aceasta poza e mai degreaba ironica, dat fiind ca ideea de cluburi de noapte sau discoteci, cum erau candva cunoscute, a fost inventata de gay, pentru gay, ele fiind gandite ca un loc al eliberarii sexuale absolute.

    La New York, scena disco era la inceputuri aproape in totalitate gay. Toate numele importante ale scenei, incluzand aici DJ legendari ca Nicky Siano si Larry Levan, erau gay. Cluburile serveau adeseori drept paravane destul de transparente de care se foloseau barbatii gay pentru a se intalni, iar petrecerile se organizau in bai turcesti si alte locuri unde se puteau agata usor alti barbati.

    In mod similar, scena house care s-a dezvoltat in jurul clubului The Warehouse din Chicago avea la baza ideea unui loc de intalnire pentru barbatii gay, avandu-l in centru pe legendarul DJ gay Frankie Knuckles.

    Muzica era doar o coloana sonora pentru sexul si drogurile la care se dedau din plin cei ce frecventau acest loc – de unde si mesajele de dragoste si stare de bine indusa de droguri, care constituie substratul majoritatii inregistrarilor house si disco.

    Asa cum o spune si creativul grup disco MFSB, „Dragostea este mesajul” (Love Is The Message). Vizitati orice oras european si veti vedea imediat ca inca asa stau lucrurile: cluburile de gay au, inevitabil, cea mai buna muzica, cei mai buni DJ si cea mai buna atmosfera.

    Hercules and Love Affair au aparut tocmai in acest spirit de reviriment al genului disco. Intr-o epoca in care producatorii muzicii dance sunt in numar din ce in ce mai mare barbati albi care lucreaza singuri, acasa la ei, Hercules and Love Affair apar ca o trimitere la originile extrovertite, teatrale si foarte gay ale scenei cluburilor.

    Uitati-va numai la componenta: Antony Hegarty, interpret castigator al Premiului Mercury si artist gay radical, un break-dancer gay numit Shayne, un vocalist transsexual pe nume Nomi si Kim Ann Foxmann, o lesbiana care conducea un club renumit pentru atitudinea extrem de liberala fata de nuditate, consum de droguri si sex in public.

    Vi-i puteti inchipui pe paznicii de la usa dandu-le drumul acestor oameni in Bamboo? Nici eu.

    Din punct de vedere muzical, Hercules and Love Affair exploateaza sound-ul disco vechi. Una dintre cele mai puternice influente din muzica lor o reprezinta Arthur Russell, producator gay experimental si violoncelist care a murit de SIDA in 1992.

    Ritmurile disco usor neingrijite care se misca greoi constitutie referiri directe la creatia acestuia, care combina muzica clasica, minimalism tip Philip Glass si disco hedonist.

    Una dintre principalele probleme ale scenei disco – si ale celei house careia i-a dat nastere – au fost insa din totdeauna versurile. Melodii despre cat tare „simti dragostea” sau vrei „s-o faci” pot deveni cam obositoare dupa al unsprezecelea sau a douasprezecelea disc, iar muzica house, mai ales, este raspunzatoare de niste crime impotriva umanitatii in materie de versuri.

    Mult prea des ai impresia ca producatorii au luat pe sus vreo fata de pe strada ca sa cante despre dragoste sau despre o absurditate de genul „du-ma pe culmi”, fara a gandi bine cuvintele.

    Tocmai aici isi dau adevarata lor masura Hercules and Love Affair. Gratie eforturilor versificatoare ale lui Antony Hegarty (solistul Antony and the Johnsons), Hercules and Love Affair produc cantece care abordeaza subiecte infricosator de profunde. Antony, spre exemplu, canta foarte mult despre realocarea genului. Ce e realocarea genului? Nu stiu sigur, dar suna destul de grav.

    Cu o voce mai potrivita pentru opera decat pentru disco, Antony confera un element complet nou muzicii lui Andy Butler – creierul proiectului. Piesele au o tenta melancolica distinctiva, iar continutul liric este atat plin de analiza de sine, incat efectul de ansamblu suna aproape la fel cum ar suna ceva creat de The Smiths, daca acestia ar fi rugati sa produca un album disco.

    Stim cu totii ce s-a intamplat cu hedonismul fara griji al sfarsitului anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci. Aparitia SIDA a decimat scena gay, luand cu sine multe dintre cele mai stralucitoare stele ale sale si facand loc unui atmosfere mult mai intunecate si amenintatoare.

    Acest aer de stanjeneala se regaseste din plin pe cea de-a doua jumatate a albumului, care ar putea fi probabil caracterizat drept „disco post-SIDA”, iar aerul de tristete face ca albumul lor autointitulat sa fie datator de subtile satisfactii celor care-l asculta. Mesajul ramane dragostea, numai ca de aceasta data este o aventura intre un erou grec si o „drag queen” pe moarte ce sufera de dismorfie.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Cele mai sic cafenele din Bucuresti

    În fiecare an se înmulţesc, apoi dispar, apar altele şi mai şi în acelaşi loc. Cafenele peste cafenele, ceainării copiate după toate modelele şi mixate după metoda shake and flair. Dacă e să faci un traseu din boabe de cafea şi să afli harta cafenelelor, care sunt opririle corecte? Poftiţi că se răceşte.

    Detalii pe www.timeoutbucuresti.ro

  • Cum sa fii geniu in marketing

    Aceasta este teoria, amplu documentata si coerent sustinuta, a lui Peter Fisk, specialist in strategie si marketing, colaborator al unor companii precum Coca-Cola, Microsoft si Vodafone. Actualmente este director general al Institutului Autorizat de Marketing, un gigant in domeniul marketingului mondial.

    De ce trebuie sa fii geniu ca sa practici marketingul in ziua de azi? Pentru ca, ne spune Fisk, „pietele au devenit incredibil de complexe, clientii sunt tot mai pretentiosi, iar concurenta este acerba”. Desi multi oameni au pus sub semnul intrebarii aparitia marcilor globale si influenta covarsitoare a marketingului asupra vietii noastre, putini au sarit in apararea acestor idei.

    Pietele s-au schimbat, marketingul s-a modificat la randul sau, iar specialistii in marketing trebuie sa se schimbe si mai mult daca vor sa ajunga la performanta.

    Specialistii in marketing trebuie sa aiba rigoare analitica, dar nu trebuie sa-si piarda geniul creator. Si chiar daca geniul nu se poate invata, in schimb se pot invata ideile si tehnicile necesare crearii unor marci cu adevarat diferite, pornind de la informatiile legate de inovatiile deja existente in domeniu.

    Fisk prezinta toate aceste elemente cat se poate de detaliat si ne indeamna sa credem ca aripa inspiratiei „poate fi chemata”, ca i se poate pregati un teren fertil, cata vreme intelegem ca „geniul in marketing rezida in capacitatea de a crea o legatura intre ceea ce se intampla in exterior si ceea ce se intampla in interior, intre piete si afacere, intre clienti si actionari, intre creativitate si analiza, intre promisiuni si realitate, intre prezent si viitor”.

    Peter Fisk, „Geniu in marketing”, Editura Meteor Press, Bucuresti, 2008

  • De ce “There will be blood”

    Chiar daca Oscarurile au favorizat pseudothriller-ul Coen-ilor, publicul larg a preferat pseudobiopic-ul lui Anderson, care ocupa acum locul 23 in topul celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor.

    Primul lucru care iti sare in ochi la filmul lui Anderson (doar dupa ce moderna coloana sonora a lui Jonny Greenwood de la Radiohead iti patrunde in creier si ramane acolo) este cu siguranta interpretarea lui Daniel-Day Lewis. Cel mai socant este sa-l vezi pe Lewis, la nici o jumatate de ora distanta, atat in respingatoarea piele a personajului sau, Daniel Plainview, cat si in carne si oase, la o conferinta de presa.

    Am incercat senzatia acestei inedite suprapuneri la Berlin, iar efectul a fost absolut halucinant: cele doua imagini refuzau sa se identifice, atat de completa si irevocabila parea transformarea lui Daniel-Day Lewis, in aridul decor al Texasului de inceput de secol al XX-lea.

    Daniel Day-Lews este Daniel Plainview, un simplu miner care, aflat intr-o mina de argint, inteapa din intamplare fragila pojghita de pamant ce separa aerul de aurul negru – titeiul ce devenise deja o garantie a prosperitatii si o conditie a evolutiei in industria americana.

    Parca pangarit de descoperire, Plainview dezvolta o adevarata obsesie pentru titei si face tot posibilul sa-l smulga pamantului: descopera noi si noi zacaminte, pe care le exploateaza extinzandu-si reteaua de sonde si conducte rudimentare in intreaga regiune sudica a Statelor Unite, retea-cancer care-i ataca fara discernamant sufletul si apropiatii, dusmanii si colaboratorii. Printre ei, Eli Sunday (Paul Dano), un predicator carismatic, a carui isterica impostura compenseaza intensa raceala a lui Plainview.

    „Acuzat” ca se daruieste atat de complet unui rol, incat pentru el actoria devine o forma extrem de rafinata de masochism, Daniel Day-Lewis este principalul punct de interes al improbabilului puzzle reprezentat de „There Will Be Blood”.

    Inspirat de un roman al lui Upton Sinclair, „Oil!”, Paul Thomas Anderson a avut nevoie de ani de zile pentru a pune laolalta toate piesele acestui film. Cu intuitia unui somnambul aflat in echilibru pe un acoperis, Anderson a stiut sa ocoleasca toate capcanele care i-ar fi stirbit din valoare filmului, luand anumite decizii surprinzatoare si in acelasi timp extrem de fericite.

    Una dintre ele a fost tocmai aceea de a-l alege pe Paul Dano (pe care-l stim din „Little Miss Sunshine”) pentru rolul predicatorului Eli Sunday, desi se filmasera deja o multime de scene cu un alt actor.

    Paul Dano este atat de credibil in rolul histrionicului predicator, incat acum nici nu ti-ai mai putea imagina pe altcineva dandu-i replica lui Lewis. O alta decizie este disonanta coloana sonora a lui Jonny Greenwood, care nu a fost nominalizat la Oscar pentru ca o parte din compozitiile sale ce insotesc filmul au mai fost utilizate in trecut (compozitorul a primit in schimb un Urs de Aur special la Berlin).

    Dillon Freasier, interpretul micului H.W., fiul lui Plainview si motorul unora dintre cele mai puternice scene, este un alt exemplu: aflat la primul rol, Freasier n-avea nicio legatura cu filmul, pana cand directorul scolii sale l-a recomandat producatorilor, disperati ca nu gasisera niciun actor credibil pentru rol. Ca pustiul de 11 ani este perfect nici nu mai trebuie precizat.

    Aceleasi locuri de filmare, aceiasi producatori (Miramax), un stil asemanator, interpretarile stralucite si cronicile entuziaste sunt doar cateva dintre aspectele pe care „No Country For Old Men” si „There Will Be Blood” le au in comun. Din nefericire, pentru publicul obisnuit va fi la fel de greu sa aprecieze cele doua titluri, filmul lui Anderson dand la un moment dat impresia de perfect exercitiu de stil si minutioasa redare a unei epoci.

    Ca o statuie din ceara identica pana la ultimul detaliu cu originalul, „There Will Be Blood” provoaca admiratie si respect, dar niciodata emotie: orice incercare de atingere si de intelegere umana a filmului este condamnata la esec. La fel ca „No Country For Old Men”, „There Will Be Blood” nu este un film de placut, ci de apreciat. Chiar daca Anderson isi tine promisiunea din titlu, sangele din final curge cu indiferenta plata a unui rau, caruia nu-i pasa deloc ca in sfarsit se revarsa in mare.

    "THERE WILL BE BLOOD"/"VA CURGE SANGE". R: PAUL THOMAS ANDERSON. D: DANIEL DAY-LEWIS, PAUL DANO, DILLON FREASIER, RUSSELL HARVARD, CIARAN HINDS, COLLEEN FOY, KEVIN J. O’CONNOR. DIN 21 MARTIE

  • Marile esecuri ale marilor branduri

    “De ce are succes cartea? N-am nici cea mai mica idee. Ba nu, nu-i chiar asa, am o idee: din cauza esecurilor. Oamenilor le place sa afle despre esecuri – nimic mai simplu. In special le place sa afle despre esecurile din lumea afacerilor.”

    Desi fenomenul (pe care a incercat si intelepciunea populara sa-l configureze in proverbul cu capra vecinului) este greu cuantificabil, nu putem sa nu-i dam dreptate lui Haig.

    Cand nu doar bacanul de la colt, ci si Colgate, Dell, Exxon, Ford, Harley Davidson, Heinz, IBM, Intel, Kellog’s, Kodak, Levi’s, McDonald’s, Procter & Gamble, Polaroid, Sony, Unilever, Coca-Cola sau Pepsi pot cunoaste gustul amar al insuccesului, lumea ciuleste urechile si vrea sa afle mai mult.

    Matt Haig s-a hotarat sa faca o trecere in revista a evenimentelor care au loc atunci cand mari grupuri internationale lanseaza branduri care esueaza spectaculos si cu pierderi financiare greu de recuperat.

    Inceputul este o istorie a procesului de branding (pe care il defineste drept “masura de protectie impotriva insuccesului”, un mod de a “pre-vinde” produsul sau serviciul), o inseriere a pacatelor de moarte ale brandingului (amnezia, vanitatea, megalomania, oboseala, paranoia si, in fine, irelevanta) si o enumerare a ideilor preconcepute in domeniu, cum ar fi “daca un produs este bun, el va avea succes”, “companiile mari vor avea mereu succes de brand” sau “brandurile puternice sunt cladite pe publicitate” (publicitatea sustine brandurile, dar nu le poate ridica de la zero).

    Urmeaza apoi povestea propriu-zisa, care beneficiaza de o abordare amuzanta, desi realitatea din spatele ei nu e deloc vesela. Descrierea pericolelor potentiale care ar trebui sa ne puna in alerta cand e vorba despre brandul nostru personal se citesc fara incrancenare si cu sentimentul ca niciodata nu e totul pierdut.

    Matt Haig, "Mari esecuri ale unor branduri renumite", Editura Meteor Press, Bucuresti, 2008

  • Cat costa sa citesti originalul

    “Suntem trei asociati indragostiti de carti. Ideea librariei a fost inspirata de fetita de 10 ani a unuia dintre noi, care invata la o scoala britanica si care s-a lovit de faptul ca nu gasea carti in limba engleza”, spune Vlad Niculescu, directorul general al librariei Anthony Frost, prima librarie din Capitala unde se vinde exclusiv carte in limba engleza.

    Niculescu si inca doi asociati, Dan Nicolaescu si Nicolae Ion, au deschis libraria in decembrie anul trecut. Partenerii straini i-au gasit la targul de carte de la Frankfurt, iar Niculescu spune ca editurile au fost foarte interesate sa patrunda pe piata din Romania.

    „Selectia de carti este foarte personala si fiecare dintre noi se ocupa de un anumit domeniu. In librarie se gasesc carti de arta, fotografie, fictiune, non-fictiune, stiinte exacte, filozofie, comics, calatorii… am incercat sa acoperim cam totul.” Una dintre cele mai noi colectii, de pilda, este 33 1/3 (care contine 150 de titluri) care trateaza cate un album muzical si felul in care acesta a influentat lumea intr-o anumita perioada.

    Clientii sunt si tineri, in special studenti, dar si profesorii lor – „oameni care si-au dorit dintotdeauna sa aiba acces usor la o carte in original”.

    Preturile cartilor pornesc de la 25 de lei si pot ajunge la cateva sute de lei in cazul albumelor de arta. Managerul spune ca investitia in librarie si in stocul de carti a fost de cateva zeci de mii de euro si estimeaza ca va fi recuperata in aproximativ un an. „Cei mai multi clienti ne trec pragul in weekend, iar sambata sunt momente in care nu poti arunca un ac.”

    Conceptul de librarie dedicata exclusiv cartii straine nu este nou, avand in vedere ca la inceputul anului 2002, in cadrul galeriilor comerciale din hotelul Marriott s-a deschis libraria Salingers. Insa din cauza scaderii traficului, dar si a modificarii structurii clientilor (in 2002, 70-80% dintre clienti erau turisti si expatriati, iar acum procentul a scazut la 30-40%), libraria a fost inchisa in octombrie 2006.

    Proprietarii brandului au preferat galeriile comerciale Feeria (unde in 30% din librarie exista carte straina) si aeroportul Otopeni. Si, judecand dupa rezultatele financiare, decizia a fost inspirata. „Cifra de afaceri in 2006 a depasit 200.000 de euro, cu trei puncte de vanzare, iar in 2007, cu un magazin mai putin, a fost peste 350.000 de euro”, spune Alexandra Mihai, director general la librariile Salingers.

    In aceste conditii, timpul care trece intre lansarea unei carti pe piata internationala si momentul in care ajunge in Romania s-a redus si de multe ori s-a intamplat ca lansarea sa aiba loc concomitent. De exemplu, anul trecut, lansarea in Romania a ultimului volum din seria Harry Potter, „Harry Potter and the Deathly Hallows”, a avut loc la Bucuresti in acelasi timp cu lansarea din Marea Britanie sau din Statele Unite.

    Iar cartea „Time Traveler’s Wife”, scrisa de Audrey Niffenegger si a carei ecranizare va fi lansata in acest an, a fost prezenta in Romania inca de la inceputul anului 2006, in conditiile in care la Londra a aparut la finalul lui 2005. „Cartea a avut foarte mare succes si la fiecare noua comanda o aducem”, spune directorul librariilor Salingers.

    Totusi, drumul pana la o piata de carte straina a fost destul de lung si anevoios, din moment ce primele aparitii de carte straina au fost la inceputul anilor 1990, cand librariile au adus pe rafturi albume de arta. „Pe fondul unei lipse acute a cartii de imagine in limba romana, cererea pentru albumele in limbi straine a dezvoltat o noua piata.

    "In timp, cererea a crescut, iar oferta s-a diversificat, in prezent existand un rulaj anual de aproximativ 10.000 de titluri”, spune Sebastian Anghel, director general al Noi Distributie, unul dintre cei mai vechi importatori de carte straina din Romania, care in prezent distribuie produsele a 300 de edituri internationale.

    Si librariile Carturesti au inceput prin a vinde aproape exclusiv albume de arta si arhitectura.

    „Importurile de carte straina au inceput in urma cu doi ani, cu o selectie de carti ilustrate, beletristica si carte pentru copii. Acum oferim si literatura contemporana in limba engleza – in curand si in limbile franceza si germana, carti de specialitate, carti pentru dezvoltarea personala si timp liber”, spune Monica Grigore, asistent PR la librariile Carturesti. Carturesti lucreaza cu grupuri editoriale precum Penguin, Harper Collins, Thames & Hudson, Phaidon, MacMillan sau Random House.

    „Oferta externa acopera toate ariile de interes, la un standard la care cartea romaneasca nu poate ajunge prea curand”, spune Grigore. Librariile Carturesti au aproximativ 20% din rafturi acoperite de carte straina, de la autori de fictiune (Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Ian McEwan), SF si fantasy (Philip K Dick, Tolkien, J.K. Rowling) sau nonfictiune (Naomi Klein, Wally Ollins, Tom Peterson sau artistul graffiti Banksy).

    Despre valoarea pietei de carte straina, opiniile sunt impartite, desi mai toti estimeaza cresteri de pana la 30% anual. Sebastian Anghel de la Noi Distributie estimeaza valoarea pietei la 6-7 milioane de euro, reprezentantii librariilor Carturesti o situeaza undeva la 3 milioane de euro, iar Vlad Niculescu de la libraria Anthony Frost estimeaza 2 milioane de euro.