BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Contabilitate si amprente

    Intr-o dimineata ca oricare alta, acum cativa ani, Al Vondra conducea spre serviciu pe autostrada 77 catre Cleveland fara sa isi inchipuie ca il astepta o zi pe care nu avea s-o mai uite vreodata. In timp ce conducea, toate cele patru cauciucuri ale masinii sale, Buick LeSabre, au explodat subit, iar rezervorul de benzina al masinii a lovit asfaltul la o viteza de 65 de kilometri pe ora. Din fericire, nimic nu a explodat, iar acesta a reusit sa traga pe dreapta si sa astepte politia. Coincindenta sau nu, in acel moment Vondra era angajat de departamentul de justitie american pentru a lichida un portofoliu, in valoare de 20 milioane de dolari al unui grup de oameni de afaceri implicati intr-o schema de investitii extrem de riscanta si, dupa cum urma sa dovedeasca Vondra, ilegala. Luand acest lucru in considerare, timing-ul accidentului a devenit atat de suspect incat avocatii departamentul de justitie au sesizat FBI-ul pentru investigatii. “Nu au reusit sa demonstreze ca a fost vorba de o tentativa de eliminare a mea”, spune Vondra, partener la PriceWater. “Insa intr-un final guvernul i-a pus sub acuzare pe toti cei implicati in acest caz, iar unul dintre principalii acuzati s-a sinucis.”

    CU MARTORI
    Pentru Vondra, acesta a fost momentul in care a realizat cu adevarat cat de serioase sunt consecintele pasnicei sale munci de contabilitate. La urma urmei, oamenii nu incearca in mod normal sa te omoare pentru faptul ca le faci bilantul contabil. Dar in calitate de forensic accountant, este treaba lui sa vada dincolo de rapoartele financiare impecabile pe care companiile corupte le prezinta investitorilor lor si sa afle ce se ascunde de fapt in spatele acestora. Munca lui presupune mai mult decat simpla descalcire a numerelor insirate pe foile de balanta contabila. Dupa cum el insusi o descrie, in munca sa de zi cu zi trucurile desprinse din seriale precum “CSI” sau “Lege si ordine” se dovedesc a fi la ordinea zilei. “Cand intervievezi patru sau cinci persoane de la care obtii informatii conflictuale, trebuie sa fii in stare sa probezi credibilitatea martorilor”, spune el. “Una dintre tehnici se refera la apropierea de oameni, astfel incat acestia sa fie mai dispusi sa impartaseasca informatiile de care dispun, dar alteori trebuie sa poti sa fii foarte direct si sa confrunti oamenii atunci cand simti ca nu sunt foarte onesti. In plus, nu ma mai mira atunci cand povestile se schimba de-a lungul timpului.”
    Ca urmare a scandalurilor financiare de mare amploare din ultimii ani, dar si a unui activism in crestere al investitorilor, contabilitatea de investigatii a devenit un job la foarte mare cautare – numarul membrilor Asociatiei americane a Examinatorilor Certificati de Frauda (ACFE), organizatie fondata in 1988, a crescut cu peste 50 la suta din 2003 pana astazi, cand aceasta numara mai bine de 43.000 de asemenea profesionisti. Insa Vondra a descoperit nisa cu mult inaintea acestui boom. A inceput sa lucreze ca auditor la PricewaterhouseCoopers cu mai bine de 28 de ani in urma. In 1984, unul dintre clientii sai, CEO-ul unei importante companii care organiza croaziere avea suspiciuni in ceea ce privea un anume angajat al companiei, pe care il banuia ca si-ar fi pus bazele propriei afaceri, o agentie turistica catre care ii redirectiona pe clientii companiei. Acesta a apelat la Vondra, rugandu-l sa examineze registrele contabile si sa intervieveze angajatii companiei pentru a vedea daca teoria sa se confirma sau nu. S-a dovedit ca avea dreptate. “Pana la urma investigatiile au ajuns sa ma pasioneze atat de tare incat nu m-am putut opri aici”, povesteste Vondra. Asa ca a continuat sa se ofere voluntar pentru preluarea unor cazuri si proiecte similare, dezvoltandu-si abilitatile, dar si flerul in detectarea fraudei financiare. “Pe atunci contabilitatea de investigatii era un subiect de care nici macar cei mai experimentati contabili nu prea auzisera”, adauga el.

    PE PRIMA PAGINa DIN WALL STREET
    Pasiunea lui Vondra l-a determinat sa urmeze cursurile facultatii de drept pentru a invata mai multe despre lege si despre cum sa lucrezi cu avocatii. Acum, Vondra fost certificat de catre ACFE pentru a cerceta cazurile de frauda. La PricewaterhouseCoopers este de asemenea partener, acesta conducand Departamentul Advisory Services, departament specializat in analiza disputelor si investigatiilor financiare. In ziua de astazi Vondra spune ca “detectarea fraudelor este o preocupare de baza a fiecarei companii publice din Statelor Unite. Contabilitatea s-a mutat de pe ultima pagina a Wall Street Journal pe prima pagina”. Cele mai multe investigatii pornesc de la un pont primit din partea unui angajat sau de la o suspiciune de un anume tip, care determina comitetul de audit al boardului companiei sa apeleze la expertiza lui Vondra si a echipei lui. Acestia incep investigatiile cu o serie de interviuri, urmand ca apoi sa inceapa sapaturile prin e-mail-urile angajatilor – uneori pana la un milion de bucati. El si echipa sa cauta prin acestea cuvinte cheie precum “ilegal”, “managementul castigurilor” sau “manipulare”.
    De-a lungul carierei sale, Vondra a participat la peste 70 de procese de frauda, in care a servit ca martor- expert, si a fost angajat de SEC in cazuri civile pentru a explica frauda contabila in termeni accesibili juriului. Vondra nu poate dezvalui numele celor implicati in cazurile la care a lucrat, insa spune ca Departamentul de Justitie l-a angajat de curand dupa ce descoperit o frauda de tip Ponzi orchestrata de un fost guvernator care rulase 1 miliard de dolari prin intermediul contului sau bancar. Vondra a condus de altfel echipe de pana la 70 de oameni in investigarea unora din cele mai mari scandaluri contabile din ultimii ani si a ajutat la acuzarea unor executivi de top. “Este vorba despre mult mai mult decat despre numere”, povesteste Vondra despre jobul sau. “E adevarat ca sunt contabil, dar mai sunt si avocat si investigator certificat in ceea ce priveste fraudele – jobul meu cuprinde toate aceste laturi.”

    FISA POSTULUI

    Numele functiei: CONTABIL DE INVESTIGATII
    Companii care angajeaza: Marile firme de contabilitate.
    Unde sa cauti posturi libere: Website-urile companiilor anunta de regula asemenea posturi disponibile.
    Nivel salarial: 700.000 de dolari pe an, in cazul unui partener in cadrul unei asemenea companii.
    Numarul de posturi similare: Aproape 50.000, insa numarul acestora este intr-o continua crestere.

  • Elvetianul care vinde Dorna

    In 1992, Jean Valvis a venit in Romania cu un alt scop decat acela de a construi afaceri pe care apoi sa le vanda. Pe atunci inginer consultant pentru un trader elvetian de cereale, Valvis a pasit prima data in tara noastra in scopul realizarii unui studiu de fezabilitate privind capacitatile de rafinare a uleiului comestibil. In urmatorii ani insa, elvetianul a construit doua business-uri solide aici, din care a iesit apoi cu mare valva si cu multi bani in buzunar.
    Cel mai nou exit este vanzarea in luna aprilie a producatorului de lactate LaDorna catre gigantul international Lactalis pentru o suma estimata intre 70 si 90 de milioane de euro. In urma incheierii contractului, Dorna SA, Dorna Lactate si Dorna Helas, compania de distributie din Grecia, vor trece in proprietatea Lactalis, al doilea mare producator de lactate din lume si primul de pe piata europeana. Valoarea tranzactiei este de aproximativ doua ori mai mare decat cea din august 2002, cand acelasi antreprenor vindea cu aceeasi valva producatorul de ape minerale Dorna Apenim unui alt gigant international, Coca-Cola, pentru 39 de milioane de euro. Atunci, Valvis era hotarat sa dezvolte businessul cu lactate, sesizand potentialul unei piete evaluate in prezent la circa 1 miliard de euro si cu sanse de crestere la 4 miliarde de euro pe termen mediu. Acum, omul de afaceri renunta la miliard pentru o industrie de zece ori mai mare: cea a energiei eoliene. In plus, Valvis se va concentra si asupra businessului cu vin, initiat in urma achizitiei Vitipomicola Samburesti, in ianuarie 2006. Mai mult, la sfarsitul anului trecut antreprenorul anunta ca in 2008 va incepe si productia de cereale pe un teren de 7.000 de hectare din Insula Mare a Brailei.
    Una dintre clauzele contractuale stabilite intre omul de afaceri elvetian si francezii de la Lactalis a fost posibilitatea de a folosi in continuare brandul pentru cerealele ecologice, batoanele de ciocolata si Musli LaDorna. La fel s-a intamplat si in cazul tranzactiei cu Coca-Cola, cand business-man-ul a pus conditia pastrarii numelui care l-a facut celebru pentru proiectul LaDorna. Care sunt sansele ca in viitor Valvis sa aduca pe piata vinurile Dorna sau energie eoliana de Vatra Dornei, ramane de vazut. Deocamdata, antreprenorul afirma ca se simte suficient de creativ si vrea sa investeasca si mai mult in viitorul sau.

  • Brand DE ROmania

    In fiecare secunda se cumpara un pachet de Dero in Romania. Produsul a luat nastere in 1966 pe platforma fabricii de detergenti din Ploiesti si de 40 de ani spala “romaneste” rufele din aproape toata tara. Cu toate acestea, Dero a devenit un brand cu acte in regula abia dupa preluarea companiei producatoare de catre multinationala Unilever in 1995. Astfel, avand in spate o echipa de strategi si consultanti din interiorul si din afara granitelor, Dero a ajuns sa conduca in volum piata de detergenti din Romania. Daca a fost usor sau greu, depinde de cum privesti istoria produsului: in decursul anilor, Dero a ajuns sa fie marca sinonima cu “detergentul” si si-a pastrat aceasta asociere pana in ziua de azi, cand numele sau continua sa fie folosit de catre romani pentru a desemna, in mod generic, orice fel de detergent. A fost acest lucru un avantaj in comunicare, prin prisma obisnuintei consumatorului ori, din contra, un dezavantaj, dat de riscul perceperii unui produs cu vechime ca un produs depasit? Depinde de iscusinta strategiilor de comunicare. Cert este ca astazi Dero se pozitioneaza ca un detergent accesibil si eficient si are cel mai mare numar de consumatori din Romania (65% dintre gospodarii au cumparat cel putin un pachet de Dero in 2006, conform unui studiu GFK citat de Unilever). Prin urmare, brandul economic Dero se bate cu brandul premium Ariel pentru locul intai pe piata, primul in volum, al doilea in valoare.

    40 DE ANI, 3 RELANSARI SI 2 FORMULE
    “Numele Dero – creat in 1966 drept abreviere pentru Detergenti Romania ? s-a transformat intr-o adevarata marca, moderna, puternica, clar diferentiata, abia incepand cu 1995, ca urmare a procesului de transformare prin care a trecut Dero dupa includerea sa in portofoliul Unilever”, explica Valentina Tagartoi, Brand Building Manager Dero la Unilever South Central Europe. Procesul prin care a trecut Dero de la detergentul comun ? numele generic al categoriei – la o marca individualizata ca imagine a inclus modernizarea produsului si a ambalajului, o strategie de comunicare ce a pastrat specificul de marca 100% romaneasca, dar si trei relansari ale brandului.
    La prima relansare, in 1996, imediat dupa preluarea de catre Unilever, Dero a avut la baza strategia de brand creata de britanicii de la Bartle Bogle Hegarty, agentia cu care compania multinationala lucreaza pentru mai multe marci de detergenti in Europa. “BBH cunoaste provoca?rile acestei categorii si a demonstrat de-a lungul anilor ca poate propune campanii nu numai foarte creative, dar si eficiente pentru marca Dero. BBH este implicata in campaniile de relansare ale marcii sau in lansarile de mare amploare, iar modalitatile de lucru nu difera foarte mult de cele intalnite in relatiile cu agentiile din Romania”, spune Tagartoi.
    Ce iese cand proverbialul umor britanic se intalneste cu anecdotele romanesti? Cu siguranta, ies cele 99 de pete pe care Dero le-a promovat, prin campaniile de publicitate. Dupa ce in 1998 a fost prima marca din segmentul economic care a lansat o varianta pentru spalare automata, iar doi ani mai tarziu, prima marca din Romania care a lansat un produs “2 in 1” (detergent si balsam), Dero a fost si prima marca de detergenti care a explicat, intr-un ton jovial si plin de ironie, care sunt si cum se scot “cele mai frecvente 99 de pete”. Acesta a fost si sloganul sub care s-a relansat pentru a treia oara marca in 2004, insotita de cateva spoturi publicitare. Prima campanie de comunicare initiata pe baza conceptului celor 99 de pete a avut in centru trei spoturi, respectiv trei situatii neasteptate si nostime ? “Ciorba de burta”, “Bunicul pierdut si gasit in mina de carbune” si “Ketchup”. Dupa lansarea gamei de detergenti concentrati in noiembrie 2006, campania a continuat cu un nou spot TV ? “Siropul de Tuse” ?, asigurandu-i pe consumatori ca, si in varianta concentrata, Dero scoate in continuare petele buclucase. “Ideea aplicarii acestui concept a venit ca raspuns la asteptarile consumatorilor fata de un detergent care curata bine”, spun reprezentantii Unilever. Totusi, nu este chiar asa usor sa afli care sunt si cum se scot cele mai frecvente 99 de pete.
    A fost nevoie de un studiu de piata, un top cu 99
    de pozitii si combinatia optima de enzime pentru
    ca bunicul plin de carbune din cap pana in picioare sa poata aparea la televizor strigand “Nepoaateeee!…” si sa aduca la cunostinta consumatorilor relansarea Dero din 2004.
    Dar inainte de aceasta, Dero mai trecuse deja printr-o relansare, in iunie 2001, sub numele Dero Surf, menit sa alinieze produsul romanesc la marca Surf, sub care detergentul este comercializat pe pietele din Marea Britanie si Statele Unite: “Noul nume a fost un pas inainte in efortul de a individualiza marca in ochii consumatorilor. In acelasi timp, prin legatura cu Surf, Dero s-a alaturat familiei de marci Unilever ce ofera valoare ridicata la un pret avantajos”, explica Brand Building Managerul Dero. In prezent, portofoliul Dero cuprinde patru variante permanente, disponibile atat in formula pentru spalare manuala, cat si in cea pentru spalare automata: Dero Surf, Dero 2in1 cu Alint de Aloe Vera (detergent si balsam), Dero 2in1 cu Alint de Levantica si Iasomie (detergent si balsam) si Dero Alb Dalb (detergent si inalbitor).

    DUPA PATA SI RASPLATA
    Cand concurezi pe a treia cea mai mare piata din industria bunurilor de larg consum din Romania, fiecare punct de cota de piata castigat este o victorie importanta pentru oricare dintre jucatori, spune Valentina Tagartoi. “Piata de detergenti este puternic polarizata (segmentul de pret premium si cel economic detin, impreuna, peste 75% din vanzari) si extrem de competitiva (trei companii multinationale, P&G, Unilever si Henkel, detin impreuna aproape 90% din vanzari). Piata de detergenti este, de asemenea, una foarte aglomerata din punctul de vedere al mesajelor transmise, cu zece marci sustinute pe TV in 2007 si zeci de mesaje distincte. Bugetele sunt pe masura, iar Dero este una dintre marcile sustinute puternic, revenindu-i aproximativ 20% din investitiile in aceasta categorie (la valoarea de rate card). In acest context, Dero a reusit sa isi tripleze vanzarile si sa castige 9 puncte de cota de piata in valoare in doar 4 ani.” In 2007, Dero a reprezentat 27,7% din valoarea pietei de detergenti, estimate de The Nielsen Company la 170 de milioane de euro. Principalii concurenti ai Unilever, prezent pe piata de detergenti cu Dero, Omo si Bona, sunt companiile P&G (Ariel, Tide, Bonux) si Henkel (Persil, Rex). La nivel de brand, Dero este situat pe primul loc in segmentul “economic”, unde concureaza cu Bonux, dar la nivelul intregii piete, Dero concureaza cu liderul din segmentul premium, Ariel. Astfel, daca Ariel este liderul pietei dupa valoarea vanzarilor, Dero conduce piata in volum, caci in prezent unul din trei pachete de detergent cumparate in Romania poarta marca Dero.
    “Dero a reusit sa se diferentieze de restul marcilor de detergent prin campanii curajoase, originale, cu umor, iar consumatoarele s-au obisnuit cu tonul prietenos si amuzant cu care Dero le vorbeste. Multi dintre noi ne aducem aminte de ?Nepoateeee!? – replica din spotul cu bunicul pierdut in mina de carbuni – sau de dialogul ?Harap Alb? Nu! Dero Alb Dero Dalb!?. Cu Dero consumatoarele au si cantat: ?Vine vara! Bine-mi pare!? in vara lui 2006 sau ?Ce tanar esti!?, hitul Andei Calugareanu in spotul TV Dero – ?Cei mai frumosi ani?. Dero e o dovada ca, in piata de detergenti, si umorul sau ironia, bine folosite, pot convinge. Nu am avut in 2007 cel mai mare numar de reclame, dar am avut cateva inovatii relevante si cateva campanii curajoase.”
    In lumea comunicarii, ideile cu impact comercial se premiaza nu doar de piata, ci si de jurii internationale. Dero a fost prima marca romaneasca premiata la IPA Effectiveness Awards, in octombrie 2006, cand a primit argint pentru campania “99 de pete”. Un an mai tarziu, la cea de-a patra editie a festivalului Effie Awards, Dero a castigat doua premii: un Golden Effie pentru campania “Vine vara, bine-mi pare” si un Silver Effie pentru campania de lansare a Dero Alb Dalb. Pentru 2008, Dero a lansat un alt produs, Dero Mic si Puternic, sub forma de detergent lichid concentrat ? pentru un alt punct si un alt pas catre statutul de lider pe piata. “Povestea Dero ar putea fi povestea oricarui brand de succes, dovada ca o marca locala poate reveni in prim-plan si prelua conducerea in fata unui brand global”, considera Brand Building Managerul Dero.

  • Stati cu ochii pe ei

    Nu-mi place sa scriu despre trupe noi. De ce nu? Pentru ca ma sperie. Sunt mult prea multe, cu nume incredibil de derutante si membri din ce in ce mai tineri. Stiu, stiu, vorbesc ca bunicul, dar e adevarat. Trupele noi au, de asemenea, o durata de viata care l-ar face de rusine si pe un fluture: in epoca internetului, trupele raman, de regula, super pentru vreo doua ore si patruzeci si sapte de minute, moment pana la care publicitatea deja nu mai are efect, iar lumea uita reclamele de jumatate de pagina pe are le-au avut in NME (New Musical Express, n.tr.) si sunt aruncate inapoi in obscuritate.

    The Black Lips sunt un exemplu graitor in acest sens: li s-a facut publicitate vreme de cateva nanosecunde (bine, cateva luni), dupa care toata lumea s-a decis ca erau teribil de demodati. Bine ca nu am incercat niciodata sa scriu despre ei, altfel, atunci cand aparea revista, probabil ca m-as fi trezit ca arunca dupa mine cu pietre pustimea, care consuma numai ce se poarta, pentru ca sunt asa de invechit.

    In aceasta saptamana m-am hotarat sa scriu despre 5 formatii care vor fi tari in 2008. Dar daca pana la momentul aparitiei articolului, Fuck Buttons sau MGMT nu mai sunt “cool”, abtineti-va sa aruncati cu pietre dupa mine…

    Tiny Masters of Tomorrow: Asa cum spuneam, trupele din ziua de azi sunt din ce in ce mai tinere. Arctic Monkeys par sa fi fost initiatorii acestei tendinte, niciunul dintre ei nearatand destul de varstnic incat sa-si poata cumpara legal tigari atunci cand au dat lovitura. N-ati vazut insa nimic. Faceti cunostinta cu Tiny Masters of Tomorrow, ai carei membri sunt Ivan, 13 ani si sora sa Ada, 11 ani. Ivan canta la chitara, Ada la chitara bas si clape si amandoi asigura partea vocala. Bateristul lor este Russell Simins de la Jon Spencer Blues Explosion si au colaborat deja cu Karen O de la Yeah Yeah Yeahs. David Bowie i-a caracterizat drept “de geniu”, lauda destul de impresionanta pentru cineva in varsta de 13 ani. Singurul lucru care i-ar putea impiedica sa aiba succes ar fi riscul unei certe pe tema furatului jucariilor.

    Fuck Buttons: Un duo din Bristol, pe care o serie de ziare si reviste il considera candidat la primele locuri in topuri. Din punct de vedere tehnic, sunt o trupa de “zgomot”, dar una surprinzator de melodioasa, albumul lor “Street Horrsing” fiind plin de straturi de sunete suprapuse care te prind si nu-ti mai dau drumul. La momentul actual desfasoara un turneu chinuitor prin SUA, atragand fani inraiti.

    Black Kids: In ciuda faptului ca nu au lansat decat un single si un EP, am intarziat in a-i prezenta, caci Rolling Stone i-a descris deja drept una dintre cele mai bune trupe noi ale anului. Sunt o trupa pe care trebuie sa o cunoasteti daca vreti sa discutati cu pustimea care nu consuma decat ceea ce este la moda fara a va face de ras. De origine din Jacksonville, Florida, trupa practica un indie cu tente electronice dragute, care te indeamna sa canti in timp ce asculti. Da, doi dintre membri chiar sunt de culoare.

    Santogold: Majoritatea oamenilor au auzit pentru prima oara de Santogold din Brooklyn dupa aparitia sa pe LP-ul lui Mark Ronson, “Version”. Reprezinta un amestec trasnit de r’n’b, electro din anii optzeci si new wave, fiind frecvent comparata cu MIA din Marea Britanie sau cu Karen O de la Yeah Yeah Yeahs. Santogold are relatii exact acolo unde trebuie, deoarece a lucrat anterior in domeniul A&R (descoperirea de noi talente) si ca producator pentru alti artisti. Bjrk a invitat-o in turneul ei, Spank Rock a cantat cu ea, Mark Ronson a invitat-o sa colaboreze la cateva piese, iar Diplo si Switch s-au oferit sa o ajute la LP-ul sau de debut aparut in aprilie. Stati cu ochii pe ea.

    MGMT: Dupa ce BBC-ul i-a inclus deja in Topul anului 2008, iar numeroase ziare nu mai prididesc sa-i laude, MGMT par candidati siguri la succes. “Psihedelic” e cuvantul de ordine atunci cand vine vorba de acest duet american, deloc surprinzator, avand in vedere ca LP-ul lor de debut, “Oracular Spectacular”, a fost produs de acelasi tip care lucreaza cu Flaming Lips. A ajuns pe pozitia a douasprezecea in topurile din Marea Britanie si se pare ca veti mai auzi de MGMT. Doar sa nu va faceti de ras pronuntandu-le numele “Em Gee Em Tee”; e de fapt “management”. Asta ca sa stiti.

  • De ce nu mai are gust mancarea

    Desi se sustin prin argumentul financiar – legumele si fructele hibride, de import, sunt mult mai ieftine – lipsa gustului este familiara tuturor cumparatorilor de rosii sau de struguri importati. In gastronomie, acest lucru echivaleaza insa cu o catastrofa, pentru ca oricat de ieftin ar fi un fel de mancare din meniul unui restaurant de cinci stele, pretul nu va fi un avantaj in ochii celui care il alege si apoi constata ca mancarea e fada. In arta culinara, meniurile depind de sezonalitate.

    Brânza are o alta consistenta iarna, tot asa cum salata poate sau nu sa fie gustoasa prin prisma ingredientelor utilizate. Si nimeni nu isi doreste sa savureze mereu aceeasi salata, in care numai sosul difera de la o reteta la alta, oricât de spumoasa ar fi conversatia la evenimentul la care a fost invitat.

    Imbatrânirea livezilor, dar si fragmentarea lor prin retrocedare, inchiderea serelor sau cerintele alinierii la normele UE sunt doar câteva dintre motivele declinului inregistrat de soiurile românesti. Insasi notiunea de soi românesc este acum neclara pentru cumparator.

    Astfel, soiurile Ionatan (denumire corecta – Jonathan), Bot de iepure (Starkrimson) si Golden (Golden Delicios) sunt percepute ca mere românesti, originea lor fiind insa americana. Cu adevarat autohtone sunt insa Frumosul de Voinesti sau soiuri ca Generos, Romus si Pionier – sortimente nou-create in statiunile de cercetare, cu un aspect deosebit, gust racoritor si efecte benefice asupra sistemului imunitar.

    Prunul este unul dintre mai cultivati pomi de la noi, inclusiv pentru tuica. Fructul sau are valoarea nutritiva cea mai ridicata din familia pomilor fructiferi, iar prunele românesti sunt usor de recunoscut dupa forma rotunjita, usor sferica, culoarea albastru-vinetiu, pulpa suculenta.

    Vita-de-vie, care odinioara a clasat România pe locul al noualea in ierarhia mondiala la suprafata cultivata, este recunoscuta in afara granitelor pentru soiurile nobile de struguri. Nu pentru multa vreme insa, pentru ca acum se inlocuiesc hectare intregi de soiuri românesti cu variante internationale.

    Leguminoasele au avut parte de aceeasi soarta ca si pomii fructiferi. De la ger, grindina sau inundatii si pana la importul de seminte netestate in România, toate au influentat negativ productivitatea si calitatea culturilor. Importatorii au venit cu legume mari, grase, stralucitoare, care au ajuns sa domine piata. Peste 75% din alimentele comercializate in România sunt de import.

    La randul lor, statiunile de cercetare pomicola – Voinesti, Baneasa, Geoagiu, Pitesti-Maracineni sau legumicola din Vidra si Buzau, unde se dezvolta, se testeaza si se omologheaza soiurile si-au diminuat activitatea si suprafata.

    Aici s-au creat numeroase soiuri românesti (obtinute aici prin incrucisari de soiuri straine sau numai din soiuri românesti). Tot aici ar trebui testate noile seminte sau materiale saditoare din import, pentru a tine la curent producatorii despre soiurile si hibrizii recomandati pentru tara noastra.

    Tendinta producatorilor de a cultiva seminte din import vine din dorinta de a obtine fructe si legume mai mari, mai frumoase si mai rezistente, insa aceasta directie nu e lipsita de riscuri. Soiurile importate in general nu produc seminte, astfel ca trebuie cultivate in fiecare an.

    Pe de alta parte, pentru ca fructele si legumele sa pastreze acel gust deosebit, autentic, trebuie asigurate toate conditiile necesare dezvoltarii optime: temperatura, lumina, umiditate, tratamente contra bolilor si a daunatorilor, folosirea unui material saditor potrivit, lucrari asupra solului. Cand astfel de conditii sunt neglijate, avem de-a face cu produse lipsite de savoare, chiar daca ele sunt cultivate in Romania. Iar cei ce pierd sunt consumatorii, cei care, aflati in fata unui castron de capsuni europene si pere asiatice, abia mai pot sa le deosebeasca gustul.

    Anca Mitu este director general al Privileg Catering

  • Secretele unei vieti linistite

    O cursa de biciclete in care ciclistii merg cu spatele si castiga cel care trece ultimul linia de sosire, un club de lectura unde bunicii le citesc povesti nepotilor in parc sau o ceremonie speciala dedicata magarului, animalul emblema al miscarii de rezistenta fata de traiul in viteza – asa au sarbatorit anul trecut in Italia cei care si-au propus sa uite pentru o zi de ritmul infernal al vietii cotidiene. Italianul Bruno Contigiani a inventat o noua sarbatoare, Ziua Mondiala a Traiului Lent, si a propus ca in fiecare an sa promoveze aceasta miscare intr-un oras aglomerat al lumii.

    In 2008 Contigiani si sotia sa au vizitat New Yorkul, una dintre cele mai grabite aglomerari umane din lume. Versiunea new-yorkeza a „zilei traiului lent” s-a intamplat intr-o zi de luni, iar italianul a dat tichete de amenda false trecatorilor grabiti, pentru „depasirea vitezei”. Afisand un banner pe care scria „Atentie, radar pentru viteza pasului!”, Bruno a distribuit fluturasi cu cele 14 porunci ale miscarii traiului lent.

    De exemplu, porunca numarul 4 spune „trimiteti SMS-uri fara simboluri sau abrevieri si reveniti la obiceiul de a incepe o scrisoare cu <Draga>”, iar numarul 7 spune „Incercati sa va faceti timp pentru a nu va gandi la nimic”. Bruno a anuntat ca urmatorul oras in care va sarbatori ziua traiului incet, la anul, va fi Tokio.

    In ciuda traficului infernal, al poluarii si nivelului crescut de stres, Bucurestiul nu se afla inca pe lista de prioritati a italianului. Insa ideea promovata de miscarea lui a inspirat idei de afaceri inedite si chiar profitabile, iar locurile in care se poate trai intr-un ritm acceptabil s-au inmultit.

    Cel mai bun decor pentru incetinirea ritmului este o cafenea sau un restaurant, unde avand in fata un suc fresh sau o mancare gatita pe indelete, poti sa scapi pentru un timp de teroarea ceasului.

    „Nu avem mancare ieftina si junk-food, dar nici nu facem sculpturi in dovleci si picturi din sos pe farfurii. A manca trebuie sa insemne o placere simpla si autentica”, spun Violeta Dinca (aflata intotdeauna in bucatarie) si Ediz Abibula, proprietarii Violeta’s Vintage Kitchen, un mic restaurant din centrul Capitalei, de pe strada Batistei.

    Cel mai bun moment in care toate felurile de mancare se dezvaluie complet este la pranz.

    Spre seara, acestea se epuizeaza si singurele lucruri care raman constant in meniu sunt painea de casa cu seminte, fresh-urile din fructe si shake-ul de banane. In rest, intr-o zi merge fie o salata de cartofi cu ciuperci, leurda, ardei gras, menta si patrunjel, o supa de ceapa gratinata, vita cu legume, ghimber, sos de soia si taitei sau supa minestrone.

    Violeta Dinca spune ca nu gateste preparatele unei singure bucatarii, ci a colindat prin lume si a ales retetele care au impresionat-o de fiecare data.

    Mai apoi, cum vii spre Magheru trecand pe langa ambasada americana, ajungi la Frufru, un alt promotor al meniurilor in stil „slow food”. Desi a fost inclus de unii in topurile fast food-urilor, pe motiv ca mancarea este realizata pe loc si relativ repede, asemanarile cu astfel de localuri se opresc aici.

    „Conceptul frufru este in procent de 95% dezvoltat intern, atat in ceea ce priveste modelul de business, cat si numele, elementele de identitate, mediul de retail si comunicarea”, sustine Mihai Simiuc, fondatorul companiei, care spune ca pana in prezent a investit 500.000 de euro in local si estimeaza o cifra de afaceri de un milion de euro pentru 2008.

    Meniul include paste, supe (pomodoro, morcov si ghimbir sau spanac si parmezan), salate, deserturi, dar si „smoothie” – sucuri naturale din fructe fara adaos de apa. Tot in meniu exista si asa-numita „Papa pentru spirit”.

    „Am avut o perioada bilete la teatru pe care le livram impreuna cu comenzile, pe urma au fost bilete la spectacole de dans, a urmat o expozitie de fotografie <Cuba libre>, iar acum a venit randul fascinantului Hundertwasser (arhitect austriac, n.red.), pe care-l puteti descoperi la magazinul din Batiste”, explica Simiuc, spunand ca vor urma si alte proiecte pe parcursul anului.

    Mai departe, la Fito Café, intreg conceptul porneste de la marul verde, element decorativ care apare in diverse ipostaze in local. Cocteilurile si bauturile au nume inspirate dupa orasele in care au avut loc olimpiade, dupa o proba olimpica sau un element complicat din sport.

    Astfel, poti degusta Triple Axel – cu iaurt, menta si zmeura, Slamdunk – fresh de morcovi, pepene galben, ananas, mere sau sfecla rosie, Black Belt – cocteil energizant cu ginseng sau Lillehamer Smoothie cu piure de capsuni, suc de mere, inghetata de vanilie si lapte. Cat despre gustari, Fito Café a fost singura cafenea din Bucuresti unde am vazut la o masa doi tineri impartind o farfurie cu morcovi.

    In fine, daca ne departam de centru, ajungem la Juice Zone, in Piata 1 Mai, intr-o zona aglomerata si cu trafic agitat. Dupa primul Juice Zone care exista de un an in Brasov, cel din Bucuresti a implinit deja doua luni.

    Franciza canadiana, Juice Zone are 70 de localuri in toata lumea. Aici piesa de baza e fresh-ul din fructe si legume, cu toate ca in meniu sunt incluse si sandwich-uri si salate. Amatorii au de ales intre Supreme (suc de portocale, sorbet de zmeura, capsuni, banane), Energizer (suc de ananas, sorbet de mango, capsuni si banane), Slim (suc de portocale, sorbet de mango, capsuni) sau Body Builder (suc de coacaze, sorbet de zmeura, iaurt, banane).

    Exista si cocteiluri cu legume (ghimbir, morcovi, patrunjel, telina, spanac). Tot la Juice Zone se gaseste Matcha Green Tee, despre care se spune ca are cea mai mare concentratie de fibre, antioxidanti, vitamine si minerale dintre ceaiurile verzi.

  • Jamie Lidell si pop-ul pur

    Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.

    Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.

    Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.

    Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.

    Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.

    Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.

    Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).

    Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.

    Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.

    Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.

    Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Modelul Lexus in politica externa

    Aflat in 1992 in Japonia, Friedman a facut o vizita la o fabrica de masini Lexus si a asistat la munca robotilor insarcinati cu montajul.

    In seara aceleiasi zile, in vreme ce manca o portie de sushi intr-un tren nipon de mare viteza, a citit intr-un ziar despre inca un conflict armat intre palestinieni si isralieni. Situatia i s-a parut izbitoare: jumatate din planeta alearga dupa Lexus-urile zarite de el dimineata (sau, cel putin, dupa tehnologia care le-a facut posibile), in vreme ce cealalata jumatate se lupta ca sa ia in posesie cine stie ce maslin din Fasia Gaza.

    Asa a luat nastere aceasta carte, reeditata de curand la noi de catre Editura Polirom, o carte care isi propune sa analizeze schimbarile lumii moderne, desfasurate sub semnul unei confruntari intre Lexus (intruchipare a nevoii de confort, de lux, de modern) si maslin, reprezentand radacinile, pamantul si casa.

    In ultimii ani, constata Friedman, am asistat cu totii la revolutia mijloacelor de comunicare, care a facut ca maslinul sa se piperniceasca in fata Lexus-ului.

    Continuand metafora, daca pe vremuri omul nu vedea de la fereastra sa decat maslinul plantat in curte, astazi poate zari, gratie mijloacelor de comunicare, lumea intreaga, cu bogatia, opulenta, masinile, avioanele si banii ei. Maslinul e pe cale sa-si piarda farmecul, in fata globalizarii, dar anxietatea in fata pierderii radacinilor nu e mai putin dureroasa.

    Volumul ofera o privire de ansamblu asupra globalizarii si a transformarilor prin care trec lumea afacerilor si economia mondiala si pledeaza, cum era de asteptat, pentru un echilibru intre tendinta spre modernizare si dorinta de conservare a vechilor valori.

    Thomas L. Friedman, „Lexus si maslinul”, Editura Polirom, Iasi, 2008

  • Modelul Lexus in politica externa

    Aflat in 1992 in Japonia, Friedman a facut o vizita la o fabrica de masini Lexus si a asistat la munca robotilor insarcinati cu montajul.

    In seara aceleiasi zile, in vreme ce manca o portie de sushi intr-un tren nipon de mare viteza, a citit intr-un ziar despre inca un conflict armat intre palestinieni si isralieni. Situatia i s-a parut izbitoare: jumatate din planeta alearga dupa Lexus-urile zarite de el dimineata (sau, cel putin, dupa tehnologia care le-a facut posibile), in vreme ce cealalata jumatate se lupta ca sa ia in posesie cine stie ce maslin din Fasia Gaza.

    Asa a luat nastere aceasta carte, reeditata de curand la noi de catre Editura Polirom, o carte care isi propune sa analizeze schimbarile lumii moderne, desfasurate sub semnul unei confruntari intre Lexus (intruchipare a nevoii de confort, de lux, de modern) si maslin, reprezentand radacinile, pamantul si casa.

    In ultimii ani, constata Friedman, am asistat cu totii la revolutia mijloacelor de comunicare, care a facut ca maslinul sa se piperniceasca in fata Lexus-ului.

    Continuand metafora, daca pe vremuri omul nu vedea de la fereastra sa decat maslinul plantat in curte, astazi poate zari, gratie mijloacelor de comunicare, lumea intreaga, cu bogatia, opulenta, masinile, avioanele si banii ei. Maslinul e pe cale sa-si piarda farmecul, in fata globalizarii, dar anxietatea in fata pierderii radacinilor nu e mai putin dureroasa.

    Volumul ofera o privire de ansamblu asupra globalizarii si a transformarilor prin care trec lumea afacerilor si economia mondiala si pledeaza, cum era de asteptat, pentru un echilibru intre tendinta spre modernizare si dorinta de conservare a vechilor valori.

    Thomas L. Friedman, „Lexus si maslinul”, Editura Polirom, Iasi, 2008

  • De ce mor galeriile de arta

    Printre cafenelele si restaurantele din Dorobanti unde vine „lumea buna” din Bucuresti, in vila impunatoare de pe Aleea Alexandru care gazduieste Institutul Cultural Roman (ICR), doi tineri discuta despre arta.

    Amandoi sunt in elementul lor, pentru ca studiaza arta plastica la Universitatea din Bucuresti, iar discutia a pornit de la o dezbatere initiata chiar de ICR, sub un titlu mai degraba razboinic: „Arte martiale la ICR – Galere, galerii, piraterii: De ce apar si dispar galeriile de arta?”

    Insa Razvan Istrate si Monica David, cei doi studenti, spun ca au venit in aceasta zona, familiara mai degraba amatorilor de masini de lux si restaurante exclusiviste, pentru a intelege de ce se inchid galeriile de arta.

    „Mergeam in fiecare luna la evenimentele organizate la Galeria Noua si am fost foarte dezamagiti cand am auzit ca s-a inchis, mai ales ca reusise sa adune in jurul ei o comunitate de tineri interesati de domeniu”, povesteste Razvan.

    In incaperea-muzeu de la Institutul Cultural Roman, unde peste o suta de tineri au venit sa asiste la dezbateri, s-au aflat cinci galeristi si fosti galeristi de arta contemporana, adica aproximativ jumatate dintre cei care exista intr-un oras cu peste doua milioane de locuitori. Spre comparatie, Praga, cu 1,2 milioane de locuitori, are de zece ori mai multe – 120.

    „Panica este nejustificata, caci galeriile care au disparut sunt putine si au un profil special, ele nefiind neaparat comerciale, ci bazandu-se pe suportul unui sistem institutional”, sustine Erwin Kessler, critic de arta.

    Cu toate acestea, numarul galeriilor de arta scade pe zi ce trece, numai anul acesta inchizandu-se doua dintre ele (Galeria Noua si Galeria HT003).

    „Comparativ cu perioada interbelica, in Bucuresti mai exista numai 30% din suprafata expozitionala”, sustine Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana.

    Piata galeriilor de arta este de fapt impartita in mai multe categorii – spatii pentru expozitii, unde vanzarea lucrarilor se face din expozitie (Simeza, Galateca sau Apollo), spatii unde pe langa expozitii temporare exista si magazine cu vanzare (Orizont sau Caminul Artei), galeriile Uniunii Artistilor Plastici (unde pot expune si vinde numai membrii Uniunii) si galeriile de arta contemporana, specializate pe un anumit domeniu (pictura, arta digitala, fotografie, new media), cum ar fi Galeria H’Art, Galeria Anaid Art sau Galeria Posibila. Exista pe de alta parte si galerii non-profit, precum Streetwise Gallery sau Loading Gallery.

    Disparitia galeriilor de arta, tocmai intr-un moment in care cererea de arta incepea sa creasca, are explicatii cat se poate de prozaice, dupa parerea celor implicati: neintelegeri cu secretare si directori, certuri intre artisti, retrocedari, dar si dezinteres din partea autoritatilor.

    „Dupa luni intregi de demersuri in care am solicitat prelungirea contractului, la sfarsitul lui 2007, directorul departamentului de cultura din Primaria Generala, Marius Paunita, mi-a transmis prin secretara sa ca vom continua colaborarea, incredintandu-ne ferm ca putem sa ne definitivam programul pe 2008. Dar cererile mele de a ni se trimite un contract scris nu au mai primit nici un raspuns”, spune Aurora Kiraly, fost director la Galeria Noua.

    Intre timp, in luna februarie, Kiraly a primit un telefon de la contabila-sefa de la Muzeul de Arta al Municipiului Bucuresti, care ii soma sa paraseasca spatiul. Cum nu fusese informata oficial, Aurora Kiraly a apelat din nou la Marius Paunita. „L-am intrebat, intre altele, ce a insemnat mesajul favorabil din luna decembrie. Raspunsul lui a fost ca nu el mi l-a transmis, ci secretara sa si-a luat libertatea sa imi dea acel raspuns, din proprie initiativa”.

    Prin urmare, contractul cu Galeria Noua nu a fost prelungit, Primaria considerand ca in contextul lipsei acute de spatii de expunere, spatiul va fi restituit Muzeului Municipiului Bucuresti, institutia careia i-a apartinut initial.

    Astfel, dupa sapte ani de activitate, zeci de evenimente si expozitii si aparitii in presa internationala, Galeria Noua si-a incheiat misiunea prin evenimentul Collecting Collectors, o expozitie pentru colectionari si colectiile lor, organizata de Anca Benera si Stefan Tiron.

    Si soarta Galeriei HT003 a depins tot de o retrocedare. „Disparitia a fost un accident, a venit un proprietar si si-a luat proprietatea inapoi. Oricum tot la inchidere s-ar fi ajuns, pentru ca nu reuseam sa echilibram cheltuielile cu veniturile”, spune Theodor Graur, care pana anul acesta a fost director al galeriei.

    De fapt, fie ca vorbim despre o galerie privata sau de una non-profit, in cele din urma totul se rezuma la partea financiara. Principiul dupa care functioneaza o galerie este simplu, identic cu cel care guverneaza activitatea unei companii. Fiecare galerie are un portofoliu de artisti pe care ii promoveaza, dar si un portofoliu de colectionari care achizitioneaza constant lucrari. Mai exact, in general, 10% din clienti aduc 90% din profit.

    „Dintre cei 12 artisti pe care ii reprezint, patru sau cinci traiesc exclusiv din vanzari. Cand am pornit galeria, bugetul unei expozitii era de 150 de euro, iar acum a ajuns la 3.000-4.000 de euro. Insa o temere constanta pe care am avut-o de la inceput a fost aceea ca vom fi nevoiti sa inchidem”, spune Dan Popescu, managerul Galeriei H’Art. Galeria H’Art are in portofoliu artisti contemporani cunoscuti, precum Gili Mocanu sau Anca Benera.

    Si Matei Caltia, manager la Galeria Posibila, subliniaza importanta managementului.

    „Pana la urma, cel mai important este sa ajungi la o constanta in vanzari, sa treci cat mai multi artisti de nivelul de profitabilitate. Suntem 3-4 oameni in galerie si deja am inceput sa ne punem problema sa cumparam lucrari. In fiecare an sunt 2-4 lucrari pe care le achizitionez”, spune Caltia.

    Cel mai bine vandut artist al Galeriei Posibile este Stefan Caltia, care isi vinde lucrarile cu 7.000- 8.000 de euro.

    Daca activitatea galeriilor private este guvernata de principii economice, cei care conduc galeriile non-profit par descurajati sa lupte pentru fonduri.

    „Mai devreme ma intreba Dan Popescu de ce nu recurg la multele fonduri UE existente, insa aceasta e o munca ce devine greoaie si dificila daca nu e sustinuta si pe cale oficiala“, spune Aurora Kiraly. „Dar n-are rost sa te plangi si sa astepti ajutor de la stat, pentru ca nu vine niciodata“, replica Diana Dochia, director Galeria Anaid Art.

    La Anaid Art, cel mai bine vanduti artisti sunt Sorin Tara, Alexandru Radvan sau Andras Szabo, pentru sume care variaza intre 1.500 si 3.500 de euro.

    Pe de alta parte, specialistii in piata artei sustin ca disparitia galeriilor este cauzata si de disputele din cadrul comunitatii artistice. „Uniunea Artistilor Plastici n-a aparut, in 1950, dintr-o nevoie a obstii artistice, ci ca institutie de control al acelei comunitati. Or, disparitia de acum a galeriilor nu e determinata de actiunile statului, ci de animozitatile din lumea artei, de artistii care saboteaza sistemul“, sustine Mihai Oroveanu, fara a furniza detalii.

    Intre timp, Razvan si Monica, sau altii ca ei, asteapta momentul in care in Bucuresti vor exista macar jumatate din spatiile expozitionale din Praga sau din Budapesta. Cu toate ca sunt multi care sustin ca in jurul galeriilor se formeaza o comunitate de tineri interesati de arta, galeristii spun ca lipsa de interes si de educatie a publicului este o problema reala, care trebuie depasita prin actiuni inteligente de marketing.

    „Galeristii bucuresteni se afla intr-o faza de pionierat: adevarata intrebare nu e de ce n-avem fonduri, ci de ce la noi arta contemporana nu suscita interesul publicului“, afirma Theodor Graur. „Multi nu stiu sa citeasca un anumit tip de imagine. Oamenii care imi intra in galerie, de patru ani incoace, s-au obisnuit cu stilul, dar stiti cum e: daca ii dai omului ciorba tot timpul, n-o sa guste icre negre“, completeaza Diana Dochia.