BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Lumea vazuta de Dennis








    Atunci cand se relanseaza un disc, merita el oare o critica? Mai ales in epoca internetului, cand aproape fiecare album, indiferent cat de rar, e disponibil undeva – merita oare sa mai mentionezi ca o casa de discuri de moda veche (oh, da! case de discuri! le mai tineti minte?) relanseaza un album? Oare mai are lumea nevoie de inca o critica entuziasmata la “Sgt. Peppers Lonely Hearts Club Band” numai pentru ca s-a intamplat ca EMI sa lanseze o versiune remasterizata a acestui titlu clasic, incluzand o piesa lasata pe afara pana acum, in care Ringo are o criza la jumatatea piesei “Within You Without You”? Probabil ca nu.




     

    Totusi, relansarea albumului “Pacific Ocean Blue” al lui Dennis Wilson din aceasta luna cere atentie. Pentru inceput, este unul dintre albumele mele preferate din toate timpurile si asteptam un motiv sa scriu despre el. In al doilea rand, este un adevarat clasic “pierdut”. In ciuda faptului ca a fost laudat de critici la lansarea sa din 1977, LP-ul nu s-a mai reeditat de aproape douazeci de ani. Daca nu cumva doreati sa dati cam 200 de dolari pe un exemplar de la un colectionar de pe eBay, CD-ul nici nu se punea problema sa-l gasiti. Pana acum.

     

    Brian, Carl si Dennis Wilson, coloana vertebrala a trupei Beach Boys, au dus toti o viata turbulenta si dezordonata, nu in mica masura din cauza proastei influente a tatalul lor, Murray. Fanii Beach Boys pot fi adesea auziti facand schimb de povesti despre cat de rau era el ca tata. Unele dintre ele sunt prea socante ca sa fie repetate intr-o publicatie respectabila ca BUSINESS Magazin. E suficient sa spunem ca Murray a fost un tata care: 1) obisnuia sa-si scoata ochiul de sticla si sa-si oblige copiii sa i se uite in orbita goala; 2) il lovea pe Brian cand acesta era bebelus atat de tare, incat copilul a ramas surd de o ureche; 3) odata l-a fortat pe Brian sa intinda o bucata de ziar pe jos si.. uuups! scuze! asta e una din povestile mai putin potrivite. Va trebui sa o cautati pe Google daca sunteti curiosi.

     

    Cu asa un tata, nu e deloc suprinzator ca Dennis, bateristul grupului, a ajuns sa-si petreaca timpul in compania conducatorului unui cult, precum Charles Manson, facand abuz de bautura si droguri, murind inainte sa atinga patruzeci de ani.

     

    Dennis a fost mereu aratosul grupului, devenit membru al acestuia – zic unii – datorita aspectului sau fizic si considerat, in general, ca fiind lipsit de talent muzical. Autoproclamat pierde-vara, era singurul din Beach Boys care chiar stia sa faca surf (alta informatie anecdotica buna despre Beach Boys). E surprinzator atunci ca acest surfer iubitor de bautura si femei a reusit sa ajunga un instrumentist polivalent si si-a rafinat abilitatea componistica pana la un asemenea nivel incat a reusit sa produca un album ce poate sta alaturi de orice compozitie a fratelui sau, Brian Wilson.

     

    “Pacific Ocean Blue” a fost inregistrat la finalul carierei lui Dennis. Anii de trai dur isi lasasera amprenta, iar vocea lui suna – ca sa fiu sincer – complet aiurea. Nu mai exista niciuna dintre armoniile tineresti ale Beach Boys, dar vocea grava si tocita a lui Dennis confera greutate si sinceritate unui album care trateaza despre pierdere si relatii esuate. Ca la Marianne Faithfull, daca-i asculti vocea lui Wilson, simti ca auzi o voce care poarta cu ea un trecut tulbure. Dupa “What’s going on” al lui Marvin Gaye, in anii saptezeci s-a inregistrat un interes crescut pentru “albume ecologiste”, iar “Pacific Ocean Blue” poate fi considerat asa ceva. Piese ca “River Song”, spre exemplu, deplang modul in care viata de oras afecteaza natura, cu numeroase referiri la modul in care ne stricam marile si raurile. Deloc surprinzator din partea unui om care iubea oceanul, albumul e o colectie de imnuri pline de blues si soare inchinate Pacificului.

     

    In ciuda unei spoieli de rock-and-roll pufait cu iz de blues (cum ar fi “Pacific Ocean Blues” si vag iritanta “What’s Wrong”), albumul e compus din balade de o minunata intensitate. In ziua in care s-a inecat din cauza consumului de alcool, se spune ca Dennis ar fi zis: “Sunt singur. Sunt singur tot timpul”. Exact acest sentiment razbate din album. Totusi, piese ca “Farewell My Friend” iau aceste sentimente de singuratate si deznadejde si le confera un soi de transcendenta. Aceasta afirmatie ar putea suna periculos de asemanator cu prostiile hippy. Dar e adevarata.

     

    Ca toate creatiile Beach Boys, si aceasta e superb orchestrata, acordandu-se o mare atentie aranjamentelor. Muzicuta, marimba, chitara hawaiiana si tot felul de armonii vocale folosite pentru a crea o tapiserie muzicala lucitoare. Din acest motiv, relansarea e si mai potrivita – acum ca scena dance e prinsa de revenirea balearicului, desfatandu-se cu tot ce este lent, varatic si lucitor. “Pacific Ocean Blue” este exact genul de album care si-ar putea gasi loc pe listele de piese ale unor DJ care dau tonul in domeniu, cum ar fi DJ Harvey. Nici nu-mi vine in minte alta coloana sonora mai potrivita pentru vara voastra.




  • Cum ne-am petrecut armata








    Cam aceasta e concluzia antologiei de texte despre armata pe care Radu Paraschivescu a avut luminoasa idee s-o alcatuiasca spre completarea colectiei „Rasul lumii”. Spre lamurirea terminologiei: armata inseamna stagiul militar cu termen redus, pentru cei intrati la facultate; neredus, pentru cei care n-au nimerit subiectul la admitere sau care pur si simplu n-au aspirat spre studii superioare; in sfarsit, stagiul prelungit, pentru loaze si pentru cei care au fluierat in front. Armata, cea din antologia noastra, n-are legatura cu APV-ul (armata pe viata) si nici cu incartiruirea sine die, pe care a avut-o de indurat bietul si bravul soldat Svejk. Ea induce un termen limitat de suferinta nelimitata, ceea ce, poate, o si face suportabila. Cei chemati de Radu Paraschivescu sa coboare militaria din podul memoriei, vorbind despre instructie, posturi de garda, popote, tras la tinta, marsuri, cantece patriotice in pluton si alte mizerii cazone sunt scriitori cunoscuti si personalitati mediatice, care cu un asemenea subiect gras nu aveau cum sa nu-si dea masura intregului talent. Amintim, dintre ei, pe Serban Foarta, Dan C. Mihailescu, Cristian Tudor Popescu, Robert Serban sau Tudor Octavian. Generatii diferite, spirite diferite, dar care reactioneaza si acum, cu aceeasi pofta narativa (ca un tic nervos), la subiectul „armata”. O carte de luat in vacanta sau de citit in locul unei vacante pe care n-ati capatat-o sau care urmeaza sa vina. In program: „dresura de filologi cu masca pe figura, tarasuri prin noroiul patriei, plantoane in creierii noptii langa butoaie goale, dialoguri absurde cu plutonieri obtuzi, farse de tot felul…” Pentru lectura, inainte!




    Radu Paraschivescu (coordonator)

    „Racani, pifani si veterani”,
    Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
     
     
     
    Noutati
     

    Sacrificiul lui Kae
    Pentru cei fascinati de universul traditional nipon, dominat de cutume bizare si aureolat de un lirism discret, romanul „Sotia doctorului” va constitui, cu siguranta, un moment de delectare. Ne aflam in Japonia secolului al XVIII-lea, intr-o lume in care femeile au putine sanse sa se afirme. In familia Hanaoka, de generatii, primul nascut se dedica medicinei. Tatal, Naomichi, s-a insurat cu Otsugi, cea mai frumoasa fata din tinut, pentru ca a reusit sa o vindece de o boala ciudata, iar cererea in casatorie nu i-a putut fi refuzata. Acum, Otsugi trudeste alaturi de fiicele ei pentru ca Seishu, baiatul ei cel mare, sa-si poata face studiile la Kyoto. Kae, o tanara pe care Otsugi o peteste in absenta lui Seishu, va roboti in casa Hanaoka, inainte ca sotul ei sa se intoarca in sat. Pentru a-l cuceri pe tanarul doctor, Kae trebuie sa lupte cu gelozia lui Otsugi, care se simte exclusa din viata intaiului ei nascut.

    Sawako Ariyoshi „Sotia doctorului”,
    Humanitas Fiction, Bucuresti, 2008

     
    Ultimul om
    „Oryx si Crake”, roman publicat de scriitoarea canadiana in 2003, este o distopie, o fabula despre un posibil sfarsit al lumii, cu virusi letali, sange in valuri, humanoizi si un singur om – Jimmy a.k.a Snowman -, ale carui dezolante peripetii i-au indemnat pe talmacitori sa redenumeasca romanul (in franceza, bunaoara), “Ultimul om”. Atwood construieste un science fiction de cea mai clasica factura, nu insa cu monstri stelari sau nave intergalactice, ci descriind doar un „ceea ce ar putea fi”. Acest viitor sumbru, care pastreaza subtilii vapori letali din „Minunata lume noua”, profetiile despre totalitarism din “1984” si standardizarea din „Fahrenheit 451”, este insa un produs 100% al unei stiinte care, aflata in cautarea echilibrului, dezechilibreaza totul. Jimmy este singurul om ramas pe o planeta devastata de microbul implacabil al Mortii Rosii si de niste teribile catastrofe ecologice.
     

    Margaret Atwood – „Oryx si Crake”,
    Editura Corint, Bucuresti, 2008




  • The Joker Begins








    Intr-o vara in care cinematografele intrec standurile de BD-uri la concentratie de supereroi, “Cavalerul negru” (adica Batman) ocupa un loc privilegiat. A fost votat cel mai asteptat film cu supereroi al verii, desi nici cu ceilalti nu-i de glumit: atat “Wanted”, cat si “Hancock” au sarit de 60 de milioane de dolari incasari in week-endul lansarii (adica mai mult decat “Batman Begins”, primul film cu tandemul Christopher Nolan si Christian Bale), iar despre “Hellboy: The Golden Army” se aud o multime de superlative. Cu toate acestea, niciunul nu a starnit o mai mare frenezie decat “Cavalerul negru”.




     

    Iar “Cavalerul negru” depaseste asteptarile, devenind probabil cel mai sumbru, dar si cel mai inteligent film cu supereroi al anului. Ca de obicei, intunecatul Gotham City este afectat de o multime de raufacatori, impotriva carora lupta misteriosul Batman/Bruce Wayne (Christian Bale), dar si James Gordon (Gary Oldman), seful politiei, sau procurorul general Harvey Dent (Aaron Eckhart). Principalul lor adversar? Ferocele Joker (Heath Ledger), un adevarat agent al haosului, care pune orasul pe jar (la propriu, caci este si piroman) cu anarhicele sale puneri in scena. Lupta dintre Batman si Joker devine tot mai personala, caci acesta din urma reuseste sa-l faca pe erou sa-si puna sub semnul intre­barii insusi crezul care l-a transformat in intunecatul vigilante, protectorul orasului Gotham. Joker-ul intervine in acelasi timp si intr-unul dintre cele mai complexe triunghiuri amoroase, cel dintre Wayne, Dent si frumoasa Rachel Dawes (Maggie Gyllenhaal, intr-un rol preluat de la Katie Holmes).

     

    Daca in ceea ce priveste atmosfera, premisele si efectele speciale “Cavalerul negru” se inscrie in seria de filme cu supereroi a verii, contextul este inselator: Christopher Nolan, regizor si co-scenarist, alaturi de fratele sau Jonathan, a declarat ca s-a inspirat mai degraba din “Heat”, filmul lui Michael Mann, cu Al Pacino si Robert de Niro in rolurile principale, decat din multitudinea de filme cu supereroi care au impanzit in ultima vreme cinematografele. Daca-l dezbraci pe Batman de costum, ii stergi Joker-ului machiajul de pe fata si nu-l lasi pe Harvey Dent sa devina schizoidul Two-Face, acest al doilea triunghi al filmului lui Nolan se bazeaza mai degraba pe ambitie, principii si da, “in palos sa ne masuram”, decat pe banala lupta dintre bine si rau, mobilul majoritatii covarsitoare a peliculelor de gen.

     

    In centrul actiunii este si de aceasta data Batman, eroul DC Comics, un supererou “self-made” ale carui abilitati depind mai degraba de logistica sa inepuizabila, precum si de intensul sau spirit justitiar, decat de vreo super-putere capatata accidental (vezi Spider-Man sau Hulk) sau mostenita genetic (Wesley Gibson din “Wanted”). Cat despre opozantii sai, acestia provin mai degraba din lumea interlopa, “perfectionati” de o vizita intr-un spital de boli mintale. Probabil filmul ar fi trebuit sa se intituleze “Cavalerul cu fata pictata in toate culorile curcubeului”: Joker-ul este vedeta, iar Heath Ledger este starul revenirii lui Nolan la lumea intunecata a lui Batman.

     

    Joker-ul lui Ledger o sa faca istorie, pe de o parte datorita modului sau extrem de sumbru de a-l interpreta, pe de alta parte datorita (din cauza?) inevitabilei intrebari: acea supradoza accidentala de medicamente care l-a ucis pe Ledger pe 22 ianuarie nu este si un efect al intensitatii interpretarii sale?

     

    Sugestia nu mai pare exagerata cand afli ca Ledger s-a inchis singur intr-o camera de hotel, timp de o luna, pentru a-si insusi personajul Joker-ului, pentru a si-l delimita si a-l indeparta cat mai mult, dar si cat mai credibil de Joker-ul lui Jack Nicholson (in “Batman”-ul din 1989 al lui Tim Burton). Atitudine, gesturi, expresii faciale si, cel mai important, vocea Joker-ului s-au nascut atunci, in acea camera de hotel, unde Ledger a creat psihologia personajului, redactand chiar si un fel de jurnal in care nota posibilele ganduri ale Joker-ului, eventuale pozitii (extreme, desigur) pe care le-ar fi putut avea acesta, inspirandu-se pe de o parte din anarhia din “Portocala mecanica” si pe de alta din comportamentul si gestica lui Sid Vicious din Sex Pistols. Rezultatul? Infricosator. Atat de infricosator, incat se discuta deja despre o posibila nominalizare a lui Ledger la premiul Oscar pentru rol secundar, in situatia in care filmele de gen rareori pun mana pe o nominalizare la o categorie de interpretare, lor fiindu-le dedicate, de obicei, categoriile tehnice. Unii zic chiar ca interpretarea lui Ledger ar merita categoric premiul si ca acordarea acestuia n-ar trebui sa aiba nimic de-a face cu moartea prematura a actorului.

     

    Categoric mai bun decat “Batman Begins”, “Cavalerul negru” dispune de cateva replici memorabile pe care le veti repeta la nesfarsit. Deloc surprinzator, multe dintre acestea ii apartin Joker-ului, care spune, de exemplu: “Orasul asta merita criminali mai buni”. Si noi meritam filme cu super-eroi mai bune, iar Christopher Nolan chiar si-a facut treaba ca lumea.




  • Pentru ce traim pe lume




    El insusi se defineste ca fiind un „psy pop”, adica un psihiatru „popular”, caruia teoriile savante ale spiritului nu i se par interesante decat in masura in care ii ingaduie sa descopere in ele uneltele necesare cu care sa isi puna pacientii pe drumul cel bun. Vocatia sa fundamentala este de a-i ajuta pe altii sa-si gaseasca sensul vietii si acela de a vindeca: fie in cabinetul sau, in intimitatea dialogului terapeutic, fie in timpul sedintelor de grup, pe care adesea le considera cele mai eficiente instrumente de tratament, fie predand terapia unor tineri care doresc sa se lanseze in domeniul spinos al psihiatriei. Nu in ultimul rand, Fanget scrie scrie carti dedicate celor carora viata le ridica in cale obstacole aparent insurmontabile. Dupa un volum de mare succes – „A indrazni: terapia increderii in sine” -, autorul a revenit cu acest „Sensul vietii” (in original „Ou vas-tu?” – „Incotro te indrepti?”), un alt ghid de psihologie practica, menit sa ne ajute sa descoperim treptat, in viata de zi cu zi, „micile sensuri” care ne pot ameliora existenta amoroasa, familiala si profesionala. Scopul este acela de a ne face sa devenim actorii propriei existente si nu spectatorii unui destin ipotetic. Cu ajutorul unor exercitii simple, al unor marturii si al unor trucuri terapeutice, Frédéric Fanget ne invata sa ne facem bilantul vietii (inclusiv prin neplacutul inventar al „ultimei clipe de viata”), sa ne fixam prioritatile, sa lasam fleacurile in sertarul ce le este destinat si sa pornim pe propriul drum in viata, dupa un model construit in conformitate cu personalitatea noastra si cu contextul in care traim, neuitand o clipa ca sensul vietii se poate schimba la orice varsta.








    Frédéric Fanget – “Sensul vietii”,
    Editura Trei, Bucuresti, 2008
     
     
    Noutati
     

    Portretul unui arhitect

    Seria Iglooprofil (editata de grupul de profesionisti ai arhitecturii adunati sub marca revistei Igloo) se deschide cu un album de sinteza dedicat marelui creator portughez Alvaro Siza (nascut in 1933, in localitatea Matosinhos), recent invitat in Romania cu prilejul deschiderii unei expozitii retrospective la Muzeul de Arta Contemporana din Bucuresti. Absolvent al Scolii de Arte Frumoase din Porto (1955), se orienteaza spre arhitectura si incepe sa-si desfasoare proiectele personale in tara de bastina si, ulterior, in strainatate. Influentat initial de opera unor Frank Lloyd Wright, Alvaro Alto sau Adolf Loos, isi gaseste rapid expresia personala, sinteza de traditie si modernitate. In 1992, Alvaro Siza a primit premiul Pritzker, cea mai importanta distinctie internationala in domeniul arhitecturii. Albumul-catalog cuprinde cele 54 de proiecte din expozitia monografica de la MNAC, careia ii si reproduce conceptul.

    Alvaro Siza – “54 de proiecte”,
    Editura Igloo Media, Bucuresti, 2008

     
     

    Propaganda din ziua de azi

    Destoinic sapator prin arhivele istorice si, in acelasi timp, pasionat de artele plastice in toate expresiile lor si de literatura, Calin Hentea intruchipeaza perfect imaginea cercetatorului nelinistit, pentru care un subiect isi afla intotdeauna, de la o carte la alta, noi dimensiuni de sem­ni­ficatie. Expert de prima mana in domeniul propagandei (militare, politice, strategice etc.), cu o experienta in aceasta arie care aduna mai bine de zece ani de activitate, un doctorat si un raft de carti publicate, Hentea iese acum pe piata editoriala cu un volum in care incearca sa descopere ultimele aspecte si tendinte ale propagandei, dar si noile sensuri ale conceptului, cata vreme „propaganda din 2007 este diferita de cea din 1622, din 1920 sau de la sfarsitul Razboiului Rece” si va fi diferita de cea a zilei de maine. In­cer­carile de influentare in masa ale unora fata de altii, spune cercetatorul, nu vor face decat sa se inmulteasca atat in lumea militara, cat si in cea civila in viitorul imediat predictibil.

    Calin Hentea – “Noile haine ale propagandei”,
    Editura Paralela 45, Pitesti, 2008

     

  • Festivalul unei nopti de vara

    C exceptia cazului in care aveti cincisprezece ani si ati stat incuiati in camera in ultimele trei luni ascultand My Chemical Romance, venirea verii nu a trecut neobservata pe langa dumneavoastra. Ce inseamna vara? Festivaluri muzicale. Sonar (Spania), Glastonbury (Marea Britanie), B’estfest (Romania) sau Primavera Sound (Spania) s-ar putea sa fi trecut deja, dar mai puteti astepta cu interes festivalurile Melt din Germania, Green Man din Marea Britanie si All Tomorrows Parties din Statele Unite ale Americii. Asta daca va atrage ideea de festivaluri de muzica. Problema e ca pe mine nu. Iata si de ce:

    1) Sponsorizarea
    Sponsorizarea de la festivaluri a ajuns la asemenea proportii, incat multe festivaluri si evenimente nici nu au un nume al lor: festivalurile Virgin si Carling din Marea Britanie si Becks’perience din Romania sunt doar cateva din exemplele de evenimente care au renuntat la propria lor identitate, schimband-o cu cea a unui produs. Chiar daca aveti norocul de a merge la un festival care nu poarta marca unei companii de telefonie mobila sau a unei marci de hartie igienica inteligent integrata in numele sau, atunci veti fi cu siguranta bombardati cu brichete, desfacatoare de sticle si steaguri de plastic complet inutile ce poarta numele vreunei firme.

    2) Vremea
    Imi place campingul, imi place sa stau la cort si sa ascult sunetul ploii. Imi place sa ma umplu de noroi. Ce nu-mi place totusi este sa fiu nevoit sa-mi inghesui cortul pe o bucatica minuscula de pamant intre doi americani galagiosi si un britanic aflat in anul de pauza de studii universitare, care discuta beti pana la noua dimineata despre posibilitatea de a calatori in timp. Natura exista pentru ca sa te bucuri de ea in pace si singuratate. Incercarea de a injecta muzica urbana intr-o idila rurala neprihanita nu se poate solda decat cu picioare ude, corturi deselate, haine pline de noroi si posibile iesiri violente neprovocate impotriva unor americani cu gura mare.

    3) Ceilalti oameni
    Dat fiind ca festivalurile depind atat de mult de sponsorizarea comerciala, nu e de mirare ca principiul lor calauzitor este sa atraga cat mai multi oameni. Uneori, la un festival te simti ca si cum ai reinvia vechile practici ale transhumantei, dar cu pastorii inlocuiti de directori generali de multinationale. Concertelor li se aplica o proportionalitate inversa cu calitatea: cu cat sunt mai mari, cu atat dezamagesc mai tare. Unul dintre cele mai importante concerte din istoria muzicii (Sex Pistols la sala Manchester Free Trade) a avut un public format din cam atatia oameni cati poti sa bagi intr-un Trabant. Cele mai incitante concerte ale ultimilor cinci ani au fost cele ale celor de la Libertines – in bucatariile altora (asta pe vremea cand Pete Doherty nu merita sa fie calcat de un traficant de droguri aflat la volanul unui Jaguar). De cealalta parte, cele mai mari concerte (festivalul The Isle of Wight din 1970, Altamont Free Concert din ’69, The Stone Roses play Spike Island din 1990) au fost niste enorme, exagerate si bombastice dezastre. Faceti-ma mizantrop, dar ceilalti oameni au tendinta de a strica un concert.

    4) Locul penibil
    Chiar daca festivalul nu se tine pe un camp plin de noroi, sunt sanse ca locul sau de desfasurare sa fie de toata jena. Pur si simplu nu poti savura o trupa care canta, spre exemplu, intr-un decor atat de ne-rock and roll ca National Exhibition Centre, compus din parcari de beton si cladiri de otel ondulat. Cele mai bune sali pentru muzica live sunt minuscule – legendarul club newyorkez CBGBs a fost construit intr-un dulapior atat de mic, incat, de cate ori respira cineva din public, omul de la tobe cadea de pe scena.

    5) Muzica de toata jena
    Uriasele arene cer sonoritati pe masura. Rock-ul de stadion a fost inventat dintr-un motiv intemeiat: subtilitatea si nuanta nu sunt valori muzicale usor de transmis unor multimi de 200.000 de oameni. Aduna o multime suficient de mare si pana si trupele introvertite ca Belle si Sebastian vor incepe sa sune, inevitabil, ca REO Speedwagon.
     

  • Profetiile lui Chomsky

    Noam Chomsky, unul dintre cei mai importanti si inzestrati ganditori ai lumii contemporane, personalitate ce a revolutionat teoria lingvistica (este parintele gramaticii transformationale), traieste insa in SUA, loc unde articolele sale – cel putin cele adunate in aceasta carte – nu-s bine primite. Critic acerb al neoliberalismului, autor al multor analize privind politica externa americana, nu-i profet in tara lui, desi e cat se poate de convins de justetea misiunii sale de propovaduitor. Pe aceasta tema, iata-l vorbind pe Bogdan Lepadatu in prefata editiei pentru limba romana a cartii: „O parte insemnata din Biblie este dedicata unor oameni care condamnau crimele de stat si practicile imorale. Ei sunt numiti profeti. In termeni contemporani, acesti profeti sunt intelectualii disidenti”.

    „Interventii” este titlul ultimului sau volum de eseuri de atitudine politica, comentarii scrise in perioada 2002-2009 (dupa publicarea cartii sale „9/11”), care ataca virulent deciziile politice ale Casei Albe, ale Pentagonului si ale tuturor corporatiilor imbogatite de pe urma politicii externe a SUA. „Chomsky crede ca libertatea de a pune sub semnul intrebarii Puterea reprezinta nu doar o oportunitate, ci o responsabilitate”, spune primul editor al cartii sale, Greg Ruggiero. Fara parti-pris-uri pentru o tabara politica sau alta, el nu inceteaza sa denunte esecurile si iluziile americane si sa sustina sansele de reabilitare a notiunilor de dreptate si libertate si chiar de regandire a autoritatii statale, avand uneori in fata ochilor modelul Uniunii Europene, care reprezinta, in opinia sa, „una dintre cele mai sanatoase evolutii” petrecute la nivel global.

    Noam Chomsky
    „IntervenTii”, Editura Vellant, Bucuresti, 2008
     

    Noutati

    Fuga de sine
    Roman scris in 1960 (si care a fost urmat de „Rabbit Redux” si „Rabbit Is Rich”), „Fugi, Rabbit” descrie trei luni din viata lui Harry Angstrom, zis si Rabbit. Individul are 26 de ani, este casatorit cu Janice, a fost un talentat jucator de baschet in vremea liceului, iar acum vinde fleacuri pentru bucatarie. Considerand ca mariajul lui este ratat si ca viata „middle class” nu i se potriveste, se hotaraste sa plece de-acasa, in cautarea implinirii personale. Intalneste o prostituata, Ruth, dar se intoarce la nevasta din pricina unei subite crize de gelozie. Cum Janice ramane gravida, Harry aka Rabbit mai incearca o data sa-si carpeasca existenta de cuplu, se angajeaza la atelierul socrului sau, dar fuge din nou de statornicie, incercand fie flirturi pasagere, fie extaz sexual in bratele parasitei Ruth. Du-te-vino-ul iepuresc continua ametitor, printre jaloane tragice, iar Rabbit se zbate zadarnic dintr-o parte in alta, fara sa-si poata gasi echilibrul.

    John Updike „Fugi, Rabbit”,
    Editura Humanitas Fiction, Bucuresti, 2008

    Secretele MI6
    Nascut la Lima in 1963, Eric Frattini a fost corespondent al Cadena Ser, al ziarului Cinco Días si al Canal Plus in Orientul Apropiat. A acoperit jurnalistic, de-a lungul vremii, toate conflictele din regiune, precum si razboaiele din Kurdistan si Cecenia. Este autorul a cinci carti de mare succes, intre care se cuvin amintite o biografie a lui Usama bin Laden si o ampla ancheta asupra serviciilor secrete ale Vaticanului. „MI6” reprezinta incercarea sa de a dezvalui cateva dintre secretele strasnic pazite ale Departamentului Militar de Spionaj numarul 6, unul dintre cele mai putin cunoscute servicii secrete ale lumii, care a intrat in legenda datorita unor personaje de roman precum James Bond, George Smiley si Harry Palmer. Adevarata amploare a activitatilor MI6 in cea de-a doua parte a Razboiului Rece nici nu este cunoscuta, desi dupa 1994 unele detalii au fost desecretizate. Trebuie precizat ca nu exista inca o istorie oficiala – abia in 2005 profesorul Keith Jeffrey, expert in istorie britanica al Universitatii Belfast, a fost insarcinat sa scrie istoria MI6.

    Eric Frattini – „MI6, Secretele din Legoland”,
    Bucuresti, 2008
     

  • O luna de miere in Romania








    Statisticile rostesc un singur cuvant atunci cand vine vorba despre preferintele romanilor in materie de luna de miere: plaja. Cu atat mai bine cu cat plaja se afla intr-o destinatie exotica, precum Bora Bora, Caraibe, Mexic, Thailanda, Mauritius, Maldive, Republica Dominicana sau Madeira. Asociatia Nationala a Agentiilor de Turism spune ca aproape 5.000 de romani cheltuiesc in total 20-25 de milioane de euro anual pentru o luna de miere in strainatate. Iar cand vine vorba despre alegerea hotelului, ANAT spune ca in general sunt preferate cele de patru sau cinci stele.




    Exista totusi si locuri in tara capabile sa atraga tinerii casatoriti, dar de cele mai multe ori este nevoie de o munca de detectiv pentru a le identifica. BUSINESS Magazin a ales cateva dintre locurile care pot rivaliza, prin numarul de stele, peisajul natural sau atmosfera locului, cu destinatiile clasice din strainatate pentru luna de miere.

    CU ELICOPTERUL IN DELTA
    Inclus de revista Vogue si de cotidianul britanic The Guardian in topul celor mai bune hoteluri ecologice din lume, resortul de cinci stele de la Somova mizeaza pe forta spectacolului naturii exotice. Delta Nature Resort este situat pe malul complexului de lacuri Somova din Delta Dunarii, la 20 de kilometri de Tulcea. Pentru o intrare spectaculoasa, accesul se poate face cu elicopterul, care ajunge intr-o ora din Bucuresti in inima Deltei. Delta Nature Resort are 30 de bungalow-uri de cinci stele cu vedere la Delta, construite din lemn si piatra, iar complexul include piscina, restaurant cu specific pescaresc si o zona de agrement. In apropiere se afla un sit arheologic din secolul al VII-lea, o ferma de caviar si podgorii de vin. Pretul unei camere duble porneste de la 220 de euro in extrasezon, iar in perioada de varf ajunge la 415 euro.

    PE VREMEA LUI CAROL
    Vila Camelia duce cu gandul la interioarele grandioase din palatul Peles, fiind proiectata in stil austriaco-german, in 1884, de aceeasi echipa de arhitecti care a realizat palatul. Restaurata si reconditionata complet, vila aflata in apropierea manastirii Sinaia are ambitia sa reconstituie atmosfera semineului din caramida la intrare, interior completat cu lambriuri de lemn si vitralii, tapet si o scara interioara din lemn. Managerii vilei au imaginat pachete speciale pentru luna de miere: pentru cinci nopti de cazare cu mic dejun, primire cu flori si sampanie in camera, pretul incepe de la 313 de lei (in functie de perioada anului). Pachetul pentru o saptamana include accesul la piscina pentru doua persoane, masaj si barbecue.

    UNDE A STAT NICOLE KIDMAN
    Sunt hoteluri sau statiuni care se lauda ca au fost vizitate de starurile de la Hollywood si folosesc numele acestora pentru a-si promova brandul. In Romania, un astfel de loc este vila Daria, care se foloseste de numele lui Nicole Kidman pentru a-si face cunoscuta oferta. Actrita a locuit in pensiunea din Poiana Brasov in perioada august-septembrie 2002, in timp ce filma pentru productia “Cold Mountain”. Primul detaliu care explica alegerea lui Kidman este situarea vilei, inconjurata de padure. Ca facilitati, vila se lauda cu terasa in aer liber, centru de fitness si sauna. Cele mai romantice camere sunt cele de la ultimul etaj, care sunt mansardate si de unde se vede cerul. Pretul unei camere duble porneste de la 70 de euro.

    REFUGIUL DIN DUMBRAVA
    Hotelul Palace se afla intr-unul dintre cele mai frumoase locuri de langa Sibiu, in Dumbrava, langa o padure rezervatie naturala. Clasificat la cinci stele, hotelul are piscina, teren de tenis, centru spa si trei restaurante. Interiorul este decorat cu podele din marmura si candelabre din cristal, iar in receptie se afla o gradina naturala. Camerele sunt clasice, cu paturi imense, mobila din lemn masiv. Pretul unei camere duble incepe de la 120 de euro.

    SI UN HOTEL BOUTIQUE
    Pasionatii de atmosfera unui hotel boutique ar putea fi tentati de hotelul Chambers’n Charm din apropiere de Brasov. Fiecare dintre cele noua camere este decorata diferit; la parter se afla un apartament si o camera in stil Provence, la primul etaj stilurile merg de la Scandinavia pana la curtea regilor Frantei, iar la etajul al doilea – din Maroc pana in lumea barocului modern. Mobilierul provine in mare parte de la firme de design high end, precum Kartell, BO Concept, Lemon sau Ligne Roset. Insurateilor li se ofera servicii de la masaj si manichiura pana la picnic si meniuri personalizate sau inchirierea unei limuzine ori a unui elicopter. Pretul unei camere duble porneste de la 130 de euro.

    PADUREA DIN RETEZAT
    Oferta de cazare din Parcul National Retezat, unul dintre cele mai frumoase parcuri nationale din Europa, a crescut in ultima perioada, cu pensiuni care, mizand pe latura ecologica a ofertei, atrag sute de turisti straini. Anul acesta, 20 de pensiuni din zona au primit certificarea Pan Parks (o retea importanta de parcuri nationale din Europa), care atesta ca aceste pensiuni respecta norme impuse de retea. Pe valea Raului Mare Retezat, la limita parcului national, se afla pensiunea Anita, o casa cu un singur nivel, cu terasa pe malul apei si un interior simplu, cu pereti de lemn. De aici se poate pleca spre cetatea Colt, spre ruinele Sarmizegetusei sau se poate inchiria o bicicleta pentru vizitarea parcului national. O camera dubla costa 168 de lei.




  • Timur, agentul haosului








    A inceput cu “Rondul de noapte”. Unul dintre foarte putinele filme rusesti aduse in Romania, “Rondul” lui Bekmambetov nu a avut cine stie ce spectatori (doar 5.775, conform datelor Cinemagia), dar dovedea foarte clar ca nu e nevoie de zeci de milioane de dolari ca sa faci efecte speciale inteligente. Cu un captivant subiect despre Bine si Rau, tinute in echilibru intr-o stralucitoare Moscova populata de vampiri si vrajitoare, “Rondul de noapte” a batut toate recordurile de inca­sari din Rusia, iar portile Hollywoodului i s-au deschis lui Bekmambetov, primit ca un “razboinic al luminii”. Daca regizorul rus de origine kazaha reusea sa faca “Rondul de noapte” cu un buget de patru milioane de dolari, pentru “Wanted” a primit peste 60, prin urmare asteptati-va la scene hiper-spectaculoase. Dar, odata cu ochiul sau atent la detaliile in stare sa te lase mut de uimire, Bekmambetov a venit si cu o viziune slava, cat se poate de originala cu privire la lumea supereroilor de origine americana.




    Protagonistul este Wesley Gibson (James McAvoy), un contabil tinut sub papucul iubitei acasa si victima a capsatorului sefei la serviciu (vedeti voi ce si cum). Intalnirea cu Fox (Angelina Jolie) ii va schimba visatorului Wesley toata viata: baiatul afla ca este fiul unui asasin angajat de o misterioasa organizatie, Fratia, sa mentina echilibrul lumii, lichidand elementele haotice. Tatal lui Wesley tocmai a fost ucis, iar Fratia, condusa de Sloan (Morgan Freeman), apeleaza la pusti pentru ca acesta este singurul care ar putea sa-i ia locul tatalui sau si, cu puterile de care habar n-are, sa-l ucida la randul sau pe asasinul acestuia.

    Pare complicat? Asa si este, pentru ca Bekmambetov introduce in poveste, ca si in cele doua “Ronduri” ale sale, un dispozitiv fabulos, menit sa intruchipeze forta destinului: un razboi de tesut ale carui ite si urzeala permit Fratiei sa localizeze “agentii haosului” (daca ati citit frumosul roman SF al lui Norman Spinrad) si sa-i lichideze inainte ca actiunile lor sa anuleze echilibrul lumii. Astfel, avem un element supranatural la fel de interesant ca si celebra Creta a destinului din “Rondul de zi”, in jurul caruia Fox, Sloan, McAvoy si celelalte personaje isi dau silinta, ajutati de puterile lor speciale, sa fie unelte cat mai bune ale aceluiasi capricios destin.

    Ca si tizul sau Timur (“de fier”) Lenk, care a cucerit (a se citi “distrus”) mare parte din Asia, Bekmambetov isi face si el de cap in Chicago (de fapt Praga), distrugand cam tot ce-i iese in cale, intr-un film foarte violent, al carui rating CNC penduleaza, la ora scrierii acestui articol, intre “nerecomandat sub 15 ani” si “interzis minorilor” (alegerea ultimului semnaland un oarecare exces de zel al membrilor comisiei CNC).

    Oricum, este laudabila “inconstienta” studiourilor Universal, care au respins din start edulcorarea benzilor desenate ale lui Mark Millar: tot sangele din violenta serie de benzi desenate a fost transpus picatura cu picatura pe marele ecran, Bekmambetov facand astfel diferenta fata de “Hancock”, filmul lui Peter Berg, cu un supererou la fel de atipic, interpretat de Will Smith. Daca Berg a fost de acord sa-si cioparteasca de doua ori filmul pentru a primi ratingul PG-13 (un fel de “numai cu acordul parintilor pentru copiii sub 13 ani”), Bekmambetov n-a avut parte de nicio presiune din acest punct de vedere, iar “Wanted” a iesit un film de actiune onest si puternic, in care, hm, un glonte isi face drum prin capul unui nefericit cu ravagiile, ca sa zicem asa, de rigoare, imprastiate pe tot ecranul.

    Intreaga mitologie creata in jurul Razboiului destinului (vezi ursitoarele din mitologia greaca), complicatele relatii dintre personaje, incursiunile lui Bekmambetov in folclorul slav si efectele speciale create la Moscova dau un parfum extrem de proaspat lui “Wanted”, care iese in evidenta in lunga serie de filme cu supereroi din aceasta vara, ingreunandu-i foarte mult drumul lui Batman catre titlul de cel mai profitabil supererou al verii.

    Pana la urma se naste intrebarea: este “Wanted” sau nu un film cu supereroi? Super-abilitatile lui Wesley, Fox si ceilalti se aseamana mai degraba cu cele ale unor soldati ultra-antrenati decat cu cele ale lui de-alde Spider-Man si Superman. Costumele speciale lipsesc cu desavarsire din film, iar pregnanta lupta dintre Bine si Rau, subliniata pana la plictis de aventurile supereroilor “obisnuiti”, lipseste si ea, in “Wanted” protagonistul fiind manat mai degraba de dorinta razbunarii decat de cea a salvarii lumii. Aici este o alta diferenta fata de “Hancock” (un alt film obligatoriu de vazut, daca nu pentru ceea ce este, macar pentru ce ar fi putut fi), in care supereroul cade victima malaxorului hollywoodian, acel condamnabil sistem care favorizeaza standardizarea (si deci profitabilitatea) in detrimentul originalitatii.




  • Mousse de curcubeu

    Abundenta de evenimente corporatiste din ultimii ani a condus la incercarile organizatorilor de a rupe monotonia acelorasi meniuri si de a experimenta. Caci am intrat in era in care haute cuisine se intalneste cu bucataria fusion, cu retete asiatice si cu orice altceva ne permite imaginatia. Si, evident, evenimentele similare din afara tarii reprezinta o sursa nesecata de inspiratie.

    Deserturile sunt poate cele mai permisive terenuri de experimente – si totusi, adesea evenimentele de afaceri propun aceleasi eclere si mini tarte. Ce-ati zice de un bufet desert in degrade, un curcubeu a carui prima raza este formata din mousse de ciocolata, urmata de mousse de caramel, un altul de fistic si o tusa finala de mousse de ciocolata alba? Daca CEO nu este neaparat o fire romantica si prefera mai degraba cifrele exacte si, prin extensie, jocurile geometrice, aceeasi componenta de mousse-uri cristalizate in forma unor piramide reprezinta o solutie cel putin la fel de inedita. Pastrand nota de joc gust-culoare, organizatorii de evenimente pot merge pe calea vesela a caleidoscopului de jeleuri de fructe, alaturand jeleul de smochine verzi cu jeleul de coacaze si cel de portocale. Intr-o nota mai pretioasa, se poate impresiona cu un mille feuille de pere caramelizate cu blue cheese si nuci, un alt mille feuille cu mere si ciocolata alba, desavarsite apoteotic de compania eleganta a unui alt francez – fondue de ciocolata cu fructe. Astfel de deserturi fac casa buna cu diferitele sortimente de cafea, minim sase variante, de la irish coffee, frappe, latte, capuccino si espresso lung si pana la cafea cu menta.

    Noile tendinte in materie de aperitive impun supele-crema reci – servite cu canapelute cu somon tartar sau mousse de foie gras servit cu minibriose in forma de lingurita. Alaturarea aromelor un pic dulci din briosa cu gustul deja binecunoscut de foie gras reprezinta o surpriza culinara simpatica, experimentata deja la petrecerile occidentale si care cu timpul se va impune probabil si la noi. Tot din seria nou si surprinzator face parte si minestrone de fructe cu petale de trandafir confiate, in acest context minestrone fiind obtinut din fructe de padure. Sau chutney de masline si rosii, puternic condimentat si servit in compania unor asa-numite parmifinger, un fel de grisine de casa cu parmezan si unt.

    Mai nou, designul dicteaza gustul. Meniul avand ca tema o unica culoare, in functie de tema petrecerii sau de alte criterii, conduce spre alcatuirea unor meniuri foarte interesante din punctul de vedere al alaturarii de gusturi. Se remarca din ce in ce mai mult si petrecerile cu meniu specific unei anumite zone geografice, de la bucataria libaneza, asiatica, spaniola sau turceasca la meniurile cu specific francez. Noutatea consta in primul rand in insasi componenta meniului, alcatuit din preparate specifice respectivei bucatarii, dar care sunt mai putin intalnite in restaurantele cu specific de la noi.

    In cele din urma, mancarea a fost intotdeauna o chestiune de imaginatie, astfel ca intotdeauna veti putea apela la ingeniozitatea unui bucatar, a unei companii de catering sau chiar a dumneavoastra pentru a putea alcatui un meniu memorabil.

  • Economistul rebel

    Steven D. Levitt este autor a numeroase studii academice, profesor de economie la Universitatea din Chicago si editor la “Journal of Political Economy”, recompensat cu medalia John Bates Clark pentru “cel mai bun economist sub 40 de ani”. Coautorul Stephen J. Dubner, un ziarist experimentat de la New York Times, este de fapt naratorul, cel care istoriseste ideile lui Levitt pe gustul si intelesul publicului larg. Prima senzatie este ca nu ne aflam in fata unei volum care trateaza probleme economice, judecand dupa intrebarile care apar in text. Poate un prenume purtat indeobste de negri sa aiba consecinte asupra carierei dvs. profesionale? Care este legatura intre un agent imobiliar si Ku Klux Klan? De ce locuiesc traficantii de droguri impreuna cu parintii? Si asa mai departe. Stephen Levitt s-a facut cunoscut prin subiectele sale de studiu absolut surprinzatoare; in loc sa se intereseze, ca orice economist “serios”, de problema somajului, de impozite sau de cresterea actiunilor, el prefera sa studieze fatetele cele mai neobisnuite ale comportamentului indivizilor. Calea de analiza ii este furnizata de verificarea empirica, de statistica, dar si de “experienta naturala”, care consta in identificarea unui moment, a unui caz particular in care o singura variabila s-a schimbat, fapt ce ingaduie masurarea efectului acestei schimbari. Levitt are un adevarat geniu in gasirea experientelor naturale pertinente si o propensiune de-a dreptul amuzanta catre subiectele bizare sau inedite. Pentru lamurire, iata problema cea mai controversata pe care a rezolvat-o autorul in acest volum. E vorba de legatura inextricabila intre reducerea criminalitatii in SUA si legalizarea avortului in anii ‘70. Intr-adevar, avortul a fost practicat adesea de catre persoane care nu ar fi fost in stare sa ofere odraslelor lor o educatie satisfacatoare. Prin urmare, o buna parte dintre aceste progenituri ar fi inmultit randurile delincventilor. Studiind intervalul dintre legalizarea avortului si reducerea delincventei, Levitt a demonstrat, douazeci de ani mai tarziu, ca legatura intre cele doua fenomene era lipsita de echivoc.

    Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner
    Freakonomics, Andreco Educational Grup, Bucuresti, 2008

     

    Noutati

    Fanariotii, altfel
    Acest volum, destinat atat publicului larg amator de istorie, cat si specialistilor, prezinta biografiile, adesea punctate cu elemente inedite, ale celor 31 de domni fanarioti care s-au perindat pe tronul Moldovei si al Tarii Romanesti timp de mai bine de un secol. Reformatori, vorbitori de mai multe limbi straine, ctitori de lacasuri bisericesti, dintre care unele dintre ele dainuie si astazi, destui dintre ei s-au afirmat si prin opera de mecenat cultural. Manastiri si biserici de la Athos si din intregul Orient ortodox au beneficiat de daniile lor. Academiile domnesti de la Bucuresti si Iasi, adevarate Universitati ale Orientului, n-ar fi putut functiona fara sprijinul generos al domnilor. Ei insisi carturari de vaza, in randul lor regasim poeti (ca Alexandru II Mavrocordat, zis si Firaris), prozatori (ca Nicolae Mavrocordat, care a scris unul din primele romane ale literaturii grecesti), autori de dictionare (ca Alexandru Hangerli) sau gramatici (Nicolae Caragea). Sumarul cartii mai include o ampla cronologie a epocii fanariote.
    Mihai Tipau – “Domnii fanarioti in Tarile Romane (1711-1821). Mica enciclopedie”,
    Editura Omonia, Bucuresti, 2008

     

    In cautarea gloriei
    Paul Salvador lucreaza in televiziune si doreste sa produca o serie de emisiuni despre „blondele inalte” care au aparut in filme, cautand sa arate publicului ce s-a intamplat cu ele dupa disparitia lor din lumea cinematografului. Dupa cateva eforturi de clasare, in care stabileste categorii – blonde hitchcockiene si bergmaniene, cele din tarile sovietice, blondele clasice si blondele marginale, blondele solare sau reci -, cea mai atragatoare diva care-i vine in minte este Gloria (catalogata drept „blonda bizara”), care a aparut in numeroase pelicule si in paginile revistelor glossy si care a iesit de pe firmament, dupa ce s-a afirmat ca eroina a unui fapt divers incheiat tragic. Paul il pune pe urmele ei pe domnul Jouve, insa Gloria pare de negasit. De fiecare data cand i se da de urma dispare. Gloria este, daca vreti, un soi de Godot adaptat genului politist-umoristic, un personaj pe care toata lumea il asteapta, dar pe care nimeni nu-l poate vedea.
    Jean Echenoz
    “Inalte si blonde”, Editura Leda,
    Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2008