BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Metamorfozele Europei

    In ultimele doua decenii, schimbarile de pe harta lumii au fost surprinzator de reduse in zonele extraeuropene. In Africa s-au nascut doua noi state – Namibia in 1990 si Eritreea in 1993, in zona Pacificului si-au proclamat independenta Insulele Marshall si Micronezia in 1990, Palau in 1994 si, in 2002, vechea colonie portugheza Timorul de Est, anexata temporar de Indonezia.
     
    „Batrana Europa” a fost in schimb, in acest scurt interval, continentul care a cunoscut cea mai bulversanta metamorfoza. Harta Europei anului 1989 cuprindea un numar de 35 de state. O treime dintre acestea, respectiv 70% din suprafata si 50% din populatia continentului, erau cuprinse in sistemul totalitar generat de marea utopie a secolului XX – comunismul. Utopie care a disparut, vorbind la scara istoriei, peste noapte. Aproape 350 de milioane de oameni s-au vazut in situatia de a pasi pe un drum complet nebatatorit. In urma destramarii celui mai mare imperiu al secolului XX, URSS, au luat nastere pe fostul sau teritoriu 15 noi state. Iugoslavia vecina s-a divizat in 6 state de sine statatoare (7, daca luam in considerare si autoproclamata provincie Kosovo), Cehoslovacia in doua, din unirea celor doua Germanii a luat nastere prima putere economica a Europei de astazi. Si, odata cu noile granite, pentru fiecare din aceste zone se rescrie istoria. Iata doar cateva argumente care evidentiaza utilitatea unei lucrari enciclopedice precum cea de fata, in care este cuprinsa evolutia statelor europene actuale din Antichitate pana astazi. Listele complete ale conducatorilor lor in acelasi arc de timp – monarhi, presedinti, prim-mi­nistri, cu zi, luna, an de exercitare a functiei – completeaza panorama istorica.
     
    Marcel D. Popa, Horia C. Matei – “Statele Europei. MicA enciclopedie de istorie”,
    Editura Meronia, Bucuresti, 2008
     
     
    Noutati
     
    Dalí contrafacut
    Editura Polirom a dat inca o data dovada de agerime, reusind sa tipareasca, inaintea unor piete de carte mult mai dinamice (Franta, de pilda), acest volum delicios de scandalos, semnat de scriitorul de origine belgiana Stan Lauryssens. Cu atat mai mult se cuvine remarcat gestul editorial, cu cat in curand va iesi pe ecrane un film intemeiat pe carte intr-o regie prestigioasa (Andrew Niccol), avandu-l in rolul lui Dalí pe nimeni altul decat pe Al Pacino. Despre ce este vorba in aceasta istorisire autobiografica si suprarealista? Marunt functionar intr-o fabricuta din Antwerp, Stan Lauryssens ajunge dintr-o data, fara pregatirea necesara, dealer de arta. Gratie carismei personale, se va ocupa, cu deosebit succes, de vanzarea in exclusivitate a operelor geniului plastic catalan, Salvador Dalí. Problema e ca autenticitatea acestor opere e, de cele mai multe ori, mai mult decat indoielnica.
     
    Stan Lauryssens – “Eu si Dalí”,
    Editura Polirom, Bucuresti, 2008
     
     
    Despre originile Stiintei
    Acum, cand intreaga planeta inca sta cu ochii pe experimentul CERN, lectura cartii lui Simon Singh poate capata noi dimensiuni de interes. Modelul Big Bang al universului, ne spune autorul, este probabil cea mai importanta realizare stiintifica a secolului XX. Dar el poate fi considerat in acelasi timp un model tipic, exact pentru felul in care a fost conceput, elaborat, explorat, testat, validat si, in cele din urma, acceptat. Dezvoltarea modelului Big Bang este un exemplu arhetipal pentru felul in care functioneaza metoda stiintifica. Simon Singh nu doar retraseaza istoria modelului in cauza, ci porneste pe drumul rescrierii istoriei tuturor ideilor si modelelor pe care ni le-am faurit despre univers, de la desprinderea stiintei de religie si mit pana in prezentul cercetarilor prin satelit.
     
    Simon Singh – “Big Bang”,
    Editura Humanitas, Bucuresti, 2008

  • Modelul Beyonce













    Beyoncé Knowles e una dintre cele mai de succes artiste de pe planeta. V-as putea regala cu niste informatii cautate in graba pe Google despre averea ei fenomenala si reusitele din domeniul muzicii, al filmului si al comertului, dar nu v-as spune nimic nou: e bogata si celebra. Stim, pricepem. Totusi, exista si o parte proasta a acestei celebritati si averi. Membrii familiei ei sunt complet, complet retardati.

     

    Conform psihiatrului R.D. Laing, toate familiile moderne sunt disfunctionale, servind drept cuiburi de invidie si frustrari. Totusi, daca Laing ar fi facut cunostinta cu familia Knowles, sunt sigur ca ar fi fost nevoit sa-si revizuiasca complet teoria si sa afirme ca majoritatea familiilor sunt de treaba, prin comparatie cu lumea complet anormala in care trebuie sa fi trait surorile Knowles. Niste parinti incredibil de staruitori par sa fie o premisa obligatorie pentru succes. Sa examinam dovezile: Jackson 5 au fost supusi unui regim care azi ar fi considerat drept abuziv, pentru a-si perfectiona numerele de dans atent coregrafiate si a-si armoniza vocile.

     

    Oricum, Destiny’s Child este clar produsul unor parinti staruitori. Tatal lui Beyoncé a creat un soi de “tabara de antrenament” in care isi pregatea fetele pentru succes. Nu stiu sigur ce anume implica o “tabara de antrenament” muzical, dar suna absolut terifiant, trimitandu-te cu gandul la imagini ale unui echivalent R’n’B al Abu Ghraib. Daca mai era nevoie de inca o dovada care sa arate ce ciudate sunt lucrurile in casa Knowles, atunci aceea ar fi ca, din cate se pare, tatal lui Beyoncé si-ar fi lasat serviciul ca sa pregateasca trupa nou infiintata si a ajuns sa se desparta de mama ei din cauza presiunii legate de pregatirea fetelor. Sa nu uitam si ca, in timp ce tatal lui Beyoncé era impresarul trupei, mama era stilista en titre.

     

    Sa recapitulam: avem niste parinti extrem de staruitori, adanc implicati in cariera muzicala a celor doua fiice. Comparatia care-ti vine in minte imediat este aceea cu duetul infinit mai putin credibil Cheeky Girls (daca ati uitat cumva, Mama Cheeky le compune piesele). Si atunci cum se face ca Cheeky Girls sunt o gluma nationala, pe cand Beyoncé se bucura de un succes si respect enorme? Nu prea pare drept.

     

    Asa se face ca e o usurare sa constati ca familiei Knowles nu-i ies toate mereu. Tehnica sa de crestere a copiilor care pare sa implice o severitate desprinsa dintr-un azil de munca din Dickens s-ar putea sa fi dat roade, desi rezultatele obtinute cu sora mai mica, Solange, par mai degraba dezamagitoare. “Beyoncé si Solange”. Suna ca o marca de bijuterii ieftine. Iar Solange pe ultimul sau LP solo, ciudat intitulatul “Sol-Angel and the Hadley St. Dreams”, suna ca o imitatie ieftina a lui Beyoncé. Solange nu s-a dat in laturi de la nimic pentru acest al doilea LP solo al ei. Si-a asigurat ajutorul unora dintre cei mai mari producatori din bransa, ca Mark Ronson si The Neptunes. Ai crede ca e greu sa faci praf un LP cand contribuie artisti de asemenea calibru la el. Ai putea probabil sa le incui pe Monica si Gabriela Irimia intr-un studio cu acesti artisti si tot ai obtine ceva care sa merite ascultat. Drept pentru care e surprinzator faptul ca efortul Solangei nu e deloc impresionant. Productia are o calitate destul de buna aici – gratie lui Ronson & Co. se evidentiaza sound-ul trupelor de fete din anii saizeci, ca si ceva Motown clasic.

     

    Totusi, Solange pur si simplu nu are vocea – sau carisma – necesara pentru a reusi. Unele piese sunt de-a dreptul penibile – incercarea ei de a produce un funk psihedelic “de pe alta lume” (“Cosmic Journey”) l-ar plictisi pana si pe cel mai inrait fan si dureaza cu circa sapte minute prea mult. Toate acestea sunt mai degraba reconfortante, fiindca se dovedeste ca poti sacrifica totul in numele carierei fetelor tale in domeniul muzical, dar nu se poate s-o nimeresti tot timpul. Doua fiice cu talent si succes extracordinar in aceeasi familie ar fi prea mult pentru noi.  

     

  • Doamna si robotul








    Pe noul Pamant, regele este Wall-E, un robotel care si-a petrecut ultimii 700 de ani din viata (nu, ghilimelele nu sunt necesare) compactand muntii de deseuri lasati in urma de consumismul nesabuit al oamenilor. Printre adevaratii zgarie-nori de resturi si sub stratul gros de smog, Wall-E munceste cat e ziua de lunga, dar seara se lasa ademenit de marea lui pasiune: incursiunea in spiritul oamenilor. Wall-E colectioneaza tot ce i se pare mai interesant printre gunoaie, asa ca rulota in care se retrage la apusul soarelui invizibil este plina de fel de fel de nimicuri. Printre ele, obiecte vazute si in alte animatii Pixar, caci desenatorii celebrelor studiouri au mania “oualor de Pasti”, dupa cum sunt numite aceste mici surprize ascunse in cele mai neasteptate locuri.





    Chiar daca ar fi putut umple cele 97 de minute ale filmului cu activitatile zilnice ale lui Wall-E, Stanton trebuie sa complice lucrurile, asa ca intra in scena Eve, o sonda ultramoderna, lucioasa, o adevarata “doamna” in comparatie cu “vagabondul” Wall-E. La inceput, Eve nu se simte atrasa de robotel, dar face Wall-E ce face si-si transforma filmul intr-o adevarata poveste de dragoste.

     

    Primul lucru care-ti sare in ochi la “Wall-E” este chiar protagonistul. Cel mai neofertant erou, din punct de vedere fizic cel putin, din istoria Pixar, Wall-E reuseste, in ciuda faptului ca nu are nas, gura sau umeri, sa fie cat se poate de expresiv. Categoric mult mai expresiv decat Lighting McQueen din “Cars”, de exemplu. E greu sa-ti dai seama cum au reusit animatorii de la Pixar, dar in ochii lui Wall-E reusesti cumva sa vezi continuu stelele. Wall-E aproape ca nu scoate o vorba, iar dialogul sau cu Eve este de-o asemenea zgarcenie (cei doi se exprima prin onomatopee), incat animatia lui Stanton concureaza cu cele mai greu digerabile filme de arta la categoria “cel mai tacut film realizat vreodata”, dovedind inca o data ca nu trebuie sa spui nimic ca sa spui totul.

     

    Pe langa povestea de dragoste dintre Wall-E si Eve si aventura robotelului pornit in cautarea partenerei cand aceasta este rechemata pe nava-mama (vocea lui Sigourney Weaver), filmul lui Stanton abordeaza si subiecte mai grele, dar intr-un mod atat de inteligent, incat nu pare deloc ca tine lectii de ecologie si te lasa sa-i ignori sau chiar sa-i respingi pozitia. Pamantul acoperit de gunoaie si nava Axioma, pe care descendentii oamenilor de azi duc o viata de-o imobilitate totala, sunt principalele aspecte ale mesajului ecologic transmis de Wall-E. De fapt, acesta este singurul lucru care i se poate reprosa filmului: ultima parte a lui, cea in care omenirea trebuie convinsa sa se in­toarca pe Terra, dezechilibreaza povestea si-o ingroasa nepermis de mult.

     

    Reuseste Wall-E sa fie mai atractiv decat Nemo si tematorul sau tata, Marlin? Doar intrucatva. Alaturi de “The Incredibles”, “Finding Nemo” ramane capodopera absoluta a celor de la Pixar, iar “Wall-E”, desi un pariu castigat, nu reuseste sa egaleze povestile mult mai complete ale celorlalte doua animatii.

     

    O bila alba a filmului este faptul ca, cel putin in Romania, “Wall-E” se proiecteaza “la pachet” cu unul dintre cele mai adorabile scurtmetraje Pixar ale tuturor timpurilor. Daca ati vazut “Lifted”, in care un extraterestru adolescent incearca (si nu prea se descurca in multitudinea de butoane) sa rapeasca un om, stiti foarte bine ca Pixar n-are nevoie de 100 de minute ca sa ne vrajeasca. “Presto” este despre Presto DiGiotagione, un prestidigitator celebru pentru trucurile sale cu iepuri si palarii. Se va ridica Presto la inaltimea asteptarilor publicului cand iepurele sau incearca sa-i saboteze numarul? Da, dar intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator. 

     
    Wall-E si Oscarul
     

    Oricat de apreciate si laudate, animatiile nu au fost niciodata vedetele premiilor Academiei. Din 1991, cand “Frumoasa si bestia” avea parte de o surprinzatoare nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun film, genul punea mai totdeauna mana pe trofeul pentru cel mai bun cantec si, de cativa ani incoace, era surghiunit intr-o categorie proprie.

     

    Succesul lui “Wall-E” i-a facut pe multi dintre jurnalistii din Statele Unite sa se gandeasca la ceva nemaigandit: ar putea robotelul sa castige Oscarul pentru cel mai bun film? Ar putea, zic ei, daca Pixar si Disney vor face un lobby suficient pentru a promova calitatile filmului. Si in trecut au mai fost ani cand premii importante au fost castigate de actori pe care nu paria nimeni: sa ne gandim doar la “surprinzatoarea” (si frustranta, pentru ei) sincronizare a lui Denzel Washington si Halle Berry.

     

    A venit momentul ca Oscarul sa ajunga si el pe rafturile din rulota robotelului? Poate ca da, dar Wall-E va trebui sa se imprieteneasca foarte strans cu multi dintre membrii votanti ai Academiei americane de film care nu prea au la inima animatiile: actorii. Intotdeauna acestia au preferat filmele live-action, pentru ca acestea ii pun mai bine in valoare. Cu trei mii de actori in Academie, va fi destul de greu pentru Wall-E sa se impuna. Vom vedea in februarie 2009 daca a reusit.




  • Prostia inteligentei








    Romanii din popor au si ei o vorba pentru acest fenomen: “unde-i minte multa e si multa prostie”. Dar poate cea mai exacta cugetare asupra problemei o produce Garabet Ibraileanu: “Un prost nu spune lucruri inteligente, in timp ce un om inteligent spune multe prostii”.




     

    Belinda Cannone, o apreciata eseista si romanciera franceza contemporana (detinatoare a unui premiu al Academiei franceze), dezvolta in volumul ei “Triumful prostiei” aceste intuitii punctuale, in­cer­cand nu sa incrimineze prostia, ci sa ne arate cate prostii poate naste creierul unui om pe care cei din jurul sau il considera luminat. Purtandu-ne, in cele 36 de capitole ale volumului sau (al carui model stilistic declarat este “Nepotul lui Rameau”, de Diderot), prin categorii precum dragostea, politica, economia, arta, morala, scoala, limbajul, dorinta sau fericirea, autoarea analizeaza mecanismele prostiei tocmai pe taramul inteligentei si ne pune in fata concluziei ca nu exista nimic mai surprinzator decat acest aparent paradoxal concept de “prostie a desteptaciunii”.

     

    “Nu exista aproape niciun gand important pe care prostia sa nu stie sa-l foloseasca deindata” (nu degeaba volumul ei se numeste, in original, “La bétise s’améliore” – prostia se amelioreaza”). Personajele acestui eseu (naratorul, prietenul sau Gulliver si logodnica celui dintai, Clara) abordeaza, intr-o discutie plina de ramificatii surprinzatoare, toate aceste vicii ale inteligentei, straduindu-se sa identifice si sa clasifice toate acele forme de conformism care conduc la pietrificarea gandirii, la diminuarea si sterilizarea ideilor, la deductii grabite, la conexiuni anapoda, la confuzie.

    Belinda Cannone – “Triumful prostiei”,
    Editura Nemira, Bucuresti, 2008

     
     
    Noutati
     

    Patru destine

    Actiunea romanului debuteaza imediat dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si urca in timp, deruland invers filmul evenimentelor, pana in momentul cumplitului Blitzkrieg, restituind atmosfera de angoasa a Londrei din anii ‘40. Viata cotidiana a perioadei este perceputa prin experientele a patru londonezi, care incearca, fiecare in felul sau, sa renasca dupa experienta traumatizanta a razboiului. Kay rataceste prin oras imbracata in straie barbatesti: ce a pierdut oare aceasta femeie care a salvat vietile atator compatrioti? O intalnim si pe Helen, o tanara rezervata si geloasa, bantuita de amintirea relatiei sale interzise cu Julia, si asistam la zbaterile lui Viv, o femeie blanda, care nu reuseste sa-si paraseasca amantul.

    Sarah Waters – “Veghea”,
    Editura Polirom, Iasi, 2008

     
     
    Copilul-medicament

    Anna este ceea se poate numi un “copil-medicament”. La varsta de treisprezece ani, ea a indurat deja numeroase interventii chirurgicale, astfel incat sora ei, Kate, sa poata infrunta leucemia care o doboara. Anna stie ca fost conceputa doar ca sa fie genetic compatibila cu Kate si isi indura soarta cu un stoicism amar. Atunci insa cand trebuie sa-i doneze un rinichi surorii sale, care trecea prin cel mai greu stadiu al bolii sale de pana atunci, adolescenta gaseste puterea sa refuze, fiind hotarata sa lupte pana la capat pentru a-si face auzita propria tragedie. Dand glas unor reflectii privind, pe rand, bioetica, raul existential din timpul adolescentei, orbirea materna sau rolul justitiei, autoarea (un star al literaturii americane a momentului, tradusa pana in prezent in circa 20 de limbi) supune judecatii cititorului raspunsul la intrebarea: tot ce este drept este oare si moral?

    Jodi Picoult – “O viata de rezerva”,
    Editura RAO, Bucuresti, 2008




  • O vara fara sfarsit




    Piata luxului pare sa fie intr-o vacanta continua, daca tinem cont de abundenta de anul acesta de colectii pentru croaziere si locuri de vacanta. Ceea ce a inceput cu niste produse de nisa, adresate milionarilor care isi petreceau vacantele pe insulele exotice in ianuarie si februarie, s-a transformat intr-o piata de milioane de euro, care arata ca sezoanele s-au cam topit odata cu incalzirea globala.








     

    Daca in urma cu cativa ani piata modei era simplu de inteles – se lansau colectii de primavara-vara si toamna-iarna usor de deosebit -, in ultima perioada lucrurile s-au complicat. Inspirati de ursii polari, cei mai dragalasi purtatori de cuvant ai schimbarilor de clima, sau (mai degraba) manati de principii lucrative, creatorii de moda nu mai tin seama de sezon. Pe zi ce trece isi croiesc propriile sezoane, care primesc denumiri inspirate din lumea calatoriilor. Asa s-au nascut colectiile “cruise” sau “resort”, pre-colectiile, “high summer” sau “trans-seasonal”, o marca inregistrata a revistei Vogue. Colectiile “de vacanta” sunt lansate cu acelasi fast precum cele de baza, iar companiile de lux aleg destinatii emblematice pentru lumea jet-setter-ilor.

     

    De exemplu, casa Chanel a calatorit pana la Miami pentru a-si prezenta colectia “cruise”. Pe marginea piscinei hotelului Raleigh (unul dintre cele mai trendy locuri din oras) au defilat haine realizate din materiale fluide, in combinatii de alb, negru si bej. Spectacolul a fost completat de prezenta echipei olimpice de sarituri sincron a Statelor Unite. John Galliano, care a imaginat pentru casa Dior o colectie “resort” inspirata de fiestele mexicane, a preferat New York, destinatia turistica numarul unu din Statele Unite. Podiumul a fost invadat de culori puternice (verde, roz, violet) si haine care duc cu gandul la siluetele feminine ale starletelor de la Hollywood din anii ’60. In Europa, Gucci a ales ca scena pentru noua sa colectie resort cea mai inalta colina din Roma, pe care se afla Vila Aurelia. Frida Giannini, designerul casei, s-a inspirat din stilul boem facut celebru de Talitha Getty, Lee Radziwill si Jane Birkin, creand rochii gipsy brodate, jachete din piele sau pantaloni largi in nuante de alb, caramel, turcoaz sau portocaliu.

     

    Insa conceptul de produse “cruise” a coborat de pe podiumurile de moda si, mai nou, aproape toate marile companii de pe piata luxului au inceput sa creeze produse specifice. Asa ca anul acesta, albastrul oceanului si apusurile exotice au inspirat colectii speciale de pantofi si genti, bijuterii, sampanie sau valize. Pentru inceput, hainele au fost accesorizate cu pantofi si genti. Louis Vuitton a prezentat colectia “cruise” de accesorii pentru 2009 ca si cum ar fi prezentat exponatele unui muzeu. Gentile in culori puternice de roz ciclam sau portocaliu au fost asezate alaturi de pantofii aurii, rosii sau albi, printre fotografii artistice de moda. Pentru ca Marc Jacobs, director de creatie al Louis Vuitton din 1997, si-a dorit o colectie potrivita atat pentru escapadele exotice, cat si pentru oras, materialele sunt deopotriva utile si stralucitoare.

     

    Aerul exotic al vacantelor a cuprins si lumea bijuteriilor. Chaumet, care creeaza bijuterii de peste doua secole, a fost prima casa de bijuterii care a lansat o colectie “cruise”. Chaumet Croisière pare o invitatie in locuri exotice, care a luat forma unor bijuterii cu pietre pretioase si semipretioase colorate in nuantele cerului sau ale marii. Colectia consta in 20 de piese (cercei, inele, coliere), cu cinci feluri diferite de pietre si trei culori de aur. Fiecare piesa este batuta cu un cerc de diamante, iar fiecare piatra semipretioasa vrea sa reprezinte un simbol: cuartul roz duce cu gandul la un rasarit, citrinul trimite la soarele de amiaza, topazul are culoarea cerului senin, cuartul afumat duce cu gandul la bronzul exotic, iar piatra lunii, evident, contine sugestia unei cine in lumina lunii.

     

    Si creatorii de sampanie au folosit pretextul croazierelor de vara pentru a lansa editii speciale. Veuve Clicquot a realizat o editie limitata de sampanie, La Grande Dame by Riva Collection, in colaborare cu producatorul italian de iahturi Riva. De fapt, colectia inseamna trei cosuri speciale, din lemn de mahon sau piele, realizate la comanda in functie de dimensiunile fiecarui iaht si care costa pana la 80.000 de dolari. Cosurile au forma de semicerc ce duce cu gandul la hublourile vaselor Riva si sunt realizate din acelasi lemn care a fost folosit la producerea iahturilor. Prima varianta, denumita The Cruise Collection, consta in patru sticle de sampanie La Grande Dame 98, doua de La Grande Dame 88, sase pahare de sampanie, sase pahare de apa, farfurii, fete de masa si vesela. Colectia include si cosul Cruise Bag, unde lemnul de mahon este inlocuit cu piele, iar liniile sunt cromate si lacuite. Pachetul consta intr-o sticla de La Grande Dame 98 si doua pahare de sampanie si este disponibil in 300 de exemplare care se vand la pretul de 425 de dolari.

     

    Producatorii de valize, direct legati de lumea calatoriilor, au la randul lor propriile colectii “cruise” sau “resort”. Samsonite a lansat Black Label Resort, o colectie de valize unisex inspirata de cuferele din anii ’30, cand luxul in materie de calatorii era la mare pret. Designerii Samsonite spun ca au descoperit in arhivele companiei o valiza originala din anii ’30, punctul de pornire pentru aceasta colectie. Totul a fost actualizat prin detalii moderne si linii contemporane. Colectia include atat genti de mana pentru o escapada de cateva zile, cat si valize mari, potrivite pentru evadarile exotice prelungite. Modelele sunt disponibile in nuante de albastru, negru sau ciocolatiu.

     

    Si Globe Trotter, producatorul englez de geamantane si genti de voiaj, despre care se spune ca a furnizat gentile pentru trusoul reginei Elisabeta a II-a in luna de miere, are o linie speciala Cruise. Cele noua modele de genti de voiaj sunt realizate din piele albastra, cu curele bleumarin, nuanta specifica marinarilor. Designerii casei s-au inspirat din cursele de iahturi din insula Wight (unul dintre cele mai importante evenimente de iahting) atunci cand au creat colectia. Interiorul este tapitat cu bumbac alb accesorizat cu dungi marinaresti.

     

  • Psihedelicul Beck








    La inceput, Beck era tare amuzant. In ’96, cam la vremea lansarii “Odelay”, aparea pe scena purtand niste costume nebunesti, includea numere hip-hop in spectacolele sale si adauga si un pic de break-dance ridicol pentru gust. Era un furnizor de muzica de petrecere postmoderna perfecta, combinand country si folk cu hip-hop si funk. De atunci, a devenit din ce in ce mai sumbru, producand o muzica din ce in ce mai introvertita. Ceea ce nu a fost mereu ceva rau, caci ne-a dat triumful intitulat “Sea Change” in 2002, unde Beck a facut o treaba excelenta cu propria sa versiune a albumului “Histoire de Melody Nelson” a lui Serge Gainsbourg, cu aranjamente inaltatoare de coarde si balade meditative.




     

    Totusi, in general, Beck a mers din rau in mai rau. “Guero”, “Midnight Vultures” si “The Information”, celelalte albume ale sale de dupa “Odelay”, au reprezentat niste dezamagiri uriase. Mai mult, artistul nu prea s-a facut placut de catre presa si public din cauza sustinerii entuziaste pentru “religia” scientologica, al carui adept convins este, sa nu uitam.

     

    Asa incat te surprinde in mod placut sa constati ca ultimul LP al lui Beck, intitulat “Modern Guilt”, s-a bucurat de o primire calduroasa din partea majoritatii presei. In adevaratul stil al lui Beck, in acest album artistul exploreaza un teritoriu muzical nou, caci rockul psihedelic si progresiv pare sa fie la ordinea zilei. Mare parte dintre piese suna ca si cum ar fi fost luate de pe originala compilatie de rock psihedelic de final de ani saizeci, “Nuggets”. Altele aduc aminte de grupul de rock progresist Camel, care este adesea dat exemplu (pe nedrept) de excese arogante prog-rock.

     

    Spre finalul anilor nouazeci, Beck a primit sprijinul Dust Brothers pentru a-si adecva muzica difuzarii pe MTV. Productia hip-hop a acestora i-a adaugat albumului “Odelay” o noua dimensiune si i-a permis in mod clar lui Beck sa atraga un public cu totul nou. O smecherie similara s-a folosit si la “Modern Guilt”, producatorul superstar Danger Mouse fiind angajat ca sa dea forta compozitiilor lui Beck. Omul din spatele unor hituri din fruntea topurilor precum “Crazy” si unul dintre cei doi membri ai Gnarls Barkley, acesta impartaseste, evident, pasiunea lui Beck pentru rockul progresiv si psihedelic al anilor saizeci, iar cu el la carma ca producator, albumul capata un aer drogat de final de ani saizeci.

     

    Totusi, acest album nu e tocmai o intoarcere la zilele fericite ale lui “Odelay”. Este in continuare Beck meditativ si apocaliptic – tineti minte, este un barbat care se apropie de cea de-a patruzecea sa aniversare. Din punct de vedere liric, subiectele sunt destul de sumbre, cum ar fi incalzirea globala si Armaghedonul nuclear (Exemplu: “If I could hold out for now/ With these icecaps melting down” – “Dac-as putea rezista acum/ Ca se topesc calotele astea glaciare”). Iar pe una dintre piesele care ies in evidenta de pe album, Beck abordeaza teoriile conspiratiei. Titlul piesei vine, de altfel, de la o teorie a conspiratiei care sugereaza ca darele lasate de avioane sunt, de fapt, chimicale imprastiate de guvern, care face experimente pe populatie in scopuri secrete. Suna ciudat? Pe bune ca da. Acesta este sound-ul hippy-ului Beck, drogatul din LA, care revine dupa o calatorie pe aripile drogurilor de zece ani de zile si ii e greu sa se impace cu realitatile paranoice ale vietii din secolul douazeci si unu. Una peste alta, atmosfera albumului nu e prea departe de cea creata de Radiohead: paranoica, meditativa si plina de experimente sonore.

     

    Albumul a fost inregistrat in doar zece saptamani, ceea ce probabil se vede. Dureaza cam 35 de minute si majoritatea pieselor au cam trei minute, desi nu prea e de criticat acest lucru. Este clar cel mai bun LP al lui Beck de la “Sea Change” si reprezinta o reintrare in forma a unui artist de la care multa lume renuntase de mult sa mai astepte ceva.  




  • Colorati-va lumea








    Nascut la Cairo, in 1960, din mama englezoaica si tata egiptean, Karim Rashid si-a inceput studiile la Universitatea din Ottawa si le-a continuat la Napoli si Milano. In 1993 isi deschide propria firma la New York, iar de atunci si pana acum a desenat produse (mai mult de 2.500) pentru Umbra, Issey Miyake, Pure Design, Zeritalia, Prada, Tommy Hilfiger, Sony, Leonardo, Citibank, Totem si multe altele, adaugandu-si in panoplia de trofee Daimler Chrysler Award (1999), George Nelson Award (1999), Silver Idea sau Philadelphia Museum of Art Collab Award. Designerul, care isi acorda, indiferent de programul zilnic, o ora de meditatie, considera ca lumea in care traim este saturata de obiecte prost facute: „Mai mult de 90% dintre lucrurile pe care le avem nu ne trebuie. Am creat o lume inutil de complexa: cutiile de ziare de pe strazi, WC-urile de avion concepute anapoda, mobile de gradina urate si omniprezente, spatii pentru birouri deprimante, sali de conferinta inspaimantatoare… si lista e interminabila”. Probabil de aceea toate obiectele pe care le concepe Rashid sunt violent colorate si incearca sa ofere alternative vesele la supraproductia inconjuratoare de prost-gust. Dupa o prima carte („I Want To Change The World”) care s-a bucurat de un mare succes international, Karim Rashid revine in standurile librariilor cu acest „Design Yourself”, care extrapoleaza principiile designului in aria vietii de zi cu zi, livrandu-ne mici secrete tonice care privesc relatiile noastre amoroase, acti­vitatea profesionala sau disciplina interioara, intr-un manual de tip self-help original, viu si, adesea, plin de profunzime. Ar mai trebui precizat ca designerul vine la Bucuresti, la inceputul lunii octombrie, cu ocazia lansarii versiunii romanesti a
    cartii sale.




    Karim Rashid – “Design Yourself”,
    Editura Publica, Bucuresti, 2008
     
     
    Noutati
     
     
    Crima la Hamptons

    Despre James Patterson – scriitor si scenarist american, autor a circa 20 de romane politiste de mare succes, creatorul personajului Alex Cross, al carui rol in adaptarile cinematografice a fost interpretat de Morgan Freeman – editorii romani ai volumului „Casa de pe plaja” ne spun ca „a vandut anul trecut cat Stephen King si John Grisham la un loc”. Volumul pomenit, aparut in 2003, si scris la patru maini cu Peter de Jonge, il pune in scena pe Jack Mullen, student la drept la Universitatea din Columbia, caruia i se ofera sansa unui stagiu de vara la firma „Nelson & Goodwin”. Cand afla de moartea “accidentala” a fratelui sau Peter, inecat in apele oceanului, intr-o noapte friguroasa, Alex isi da seama ca realitatea este mult mai complicata decat pare la prima vedere. In calea aflarii adevarului se pune insa o armata de politisti, de avocati si de oameni platiti sa-i apere pe mai-marii din localitatea Hamptons, intesata de milionari.

    James Patterson – “Casa de pe plaja”,
    Editura RAO, 2008
     
     

    Inainte de samurai

    I.J. Parker este o fosta profesoara, specialista in cultura si istoria Japoniei, care s-a hotarat sa devina romanciera. Prima sa carte dintr-o serie pe care editura Nemira pare hotarata s-o publice integral il pune in scena pe pe Akitada, un tanar functionar japonez cu o minte stralucita si certe calitati detectivistice, trimis in provincie sa ancheteze disparitia misterioasa a impozitelor imperiale. Ne aflam in Japonia feudala a secolului al XI-lea, iar junele Sugawara Akitada este insotit, in misiunea de descoperire a celor trei convoaie imperiale disparute, de catre un batran si fidel servitor, precum si de unul nou, Tora, pe care-l gaseste pe drum, complet lipsit de simtul etichetei si al stravechilor cutume nipone. Ajuns in locuinta guvernatorului, eroul nostru va face cunostinta cu toate personajele de vaza ale provinciei Kazusa, in vremea ce proaspatul slujitor se va amesteca printre oamenii simpli, cautand sa-i traga de limba.

    I.J. Parker – “Dragonul furtunii”,
    Editura Nemira, Bucuresti, 2008




  • Furtuna tropicala: nu pentru retardati

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    Ben Stiller nu face cele mai inteligente filme, dar cu “Tropic Thunder”/”Furtuna tropicala” a nimerit-o: in parte film de actiune, in (mare) parte comedie si in (si mai mare parte) satira la adresa Hollywoodului, “Tropic Thunder” ironizeaza crunt fitele superstarurilor, obsesia acestora pentru premiile Oscar, duplicitatea declarativa a studiourilor si zeul absolut al intregii industrii, banul. De fapt s-ar putea spune ca “Tropic Thunder” face cu Hollywoodul exact ceea ce seria “Shrek” facea cu “povestile nemuritoare”: le retusa pe ici pe colo, le amesteca temele si lait-motivul, pentru a obtine un rezultat in acelasi timp extrem de amuzant, dar si dureros de actual.

     

    A fost odata ca niciodata. In 1987, Ben Stiller observa in “Imperiul soarelui” (filmul lui Spielberg, nominalizat la sase Oscaruri, care-l transforma pe Christian Bale, pe atunci in varsta de doar 13 ani, intr-o vedeta internationala) cata importanta isi dau actorii dupa ce o serie de antrenamente menite sa le arate traiul pe front ii fac sa inteleaga sacrificiul si suferintele soldatilor din adevaratele razboaie ale istoriei.

     

    Astfel, “Tropic Thunder” este despre… “Tropic Thunder”, un film despre razboiul din Vietnam, in care apar unii dintre cei mai in voga actori ai momentului. Tugg Speedman (Ben Stiller) este celebru pentru filmele sale de actiune extrem de profitabile, numai ca actorul viseaza acum la roluri mai serioase. Kirk Lazarus (Robert Downey Jr.) a castigat Oscarul de cinci ori, prin urmare i se pare logic sa-si faca o operatie de pigmentare pentru a intra mai bine in pielea unui soldat de culoare, sergentul Ossiris. Si cantaretului de hip-hop Alpa Chino (Brandon T. Jackson) i se pare extrem de logic sa faca film acum, cand albumele i se vand ca painea calda, ca si lui Jeff Portnoy (Jack Black), un actor de comedii fizice. Singurul “normal” din distributie este stersul si mult mai putin celebrul Kevin Sandusky (Jay Baruchel), al carui nume, asa cum e si “firesc”, nu reuseste sa ocupe niciun bit din memoria colegilor de platou.

     

    Cei cinci actori provoaca atatea probleme cu fitele si “viziunea” lor artistica, incat regizorului debutant Damien Cockburn (Steve Coogan) nu-i ramane decat o solutie pentru a le baga mintile in cap: ii duce pe toti in jungla, unde-i lasa singuri, doar cu o harta si cateva provizii. Ce nu stiu cei cinci actori este ca intr-ade­var vor avea de dus un razboi: au intrat pe teritoriul unor periculosi traficanti de heroina, care-i vor face sa treaca (pe bune) cam prin toate tribulatiile personajelor pe care le interpreteaza in film. Cu Ben Stiller, Robert Downey Jr., Tom Cruise (demential in rolul unui presedinte de studio rau de gura), Matthew McConaughey, Nick Nolte si alte nume mari pe generic, “Tropic Thunder” impre­sioneaza cu scenariul extrem de dezinvolt scris de Stiller si Justin Theroux (un actor care cocheteaza – foarte bine – si cu scenaristica: se zvoneste ca el va scrie urmatorul “Iron Man”), plin de situatii trasnite, dar si de scene de actiune extrem de intense.

     

    Filmul atinge si subiecte incomode: goana dupa Oscar a starurilor, care le face sa accepte roluri de oameni incapacitati fizic sau psihic. Obsedat sa abordeze si roluri mai serioase, Tugg Speedman accepta rolul principal din “Simple Jack”, o drama despre un adolescent inapoiat mintal, un adevarat esec si la box-office, si la critica. O discutie cu Kirk Lazarus (Downey Jr.), devenita acum celebra sub numele de “you never go full retard”, face un haz nebun de actorii care accepta roluri de persoane incapacitate mental si sunt convinsi in acelasi timp ca aceasta este o culme a artei interpretative. Din nefericire, aceasta scena, care n-ar trebui sa fie scoasa din contextul filmului, a deranjat mai multe organizatii ce militeaza pentru drepturile persoanelor cu dizabilitati. Acestea au boicotat premiera americana a lui “Tropic Thunder”, fara a pricepe ca filmul ironizeaza doar aceasta metoda a Hollywoodului de o obtine atentie si prestigiu folosindu-se, cu o reprobabila lipsa de tact si respect, de subiecte dureroase. Interpretat excelent, cu replici aiuritoare si un subiect multi-stratificat, cu umor pentru toate gusturile, “Tropic Thunder” este mult mai mult decat o parodie. Este galeata de apa rece de care Hollywoodul avea o imensa nevoie. Astfel, Stiller & co. schimba extrem de nimerit rolul industriei americane de film: aceasta ne face in continuare sa radem, dar nu cu ea, ci de ea. Un film obligatoriu de vazut, “Tropic Thunder” are toate sansele sa devina comedia anului, detronand din preferintele publicului comediile tot mai fumate ale lui Judd Apatow.

  • Stiti ce este un acros?

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}
    table.MsoTableGrid
    {mso-style-name:”Table Grid”;
    border:solid windowtext 1.0pt;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    Piata media este in expansiune, toate nisele au fost ocupate, Relatiile Publice se dezvolta, publicul consuma fara a da semne de plictiseala tot ce ofera televiziunile, mai ales cele comerciale, si foarte multi tineri vor sa fie jurnalisti. Vor acest lucru fara a sti exact despre ce este vorba, iar publicul, pe de alta parte, nu prea stie ce ar trebui sa pretinda jurnalistilor in materie de profesionalism.

     

    Dictionarul de comunicare, mass-media si stiinta informarii, de Sultana Craia, aparut la Editura Meronia, pune la indemana consumatorului de televiziune, radio, presa scrisa si publicitate cunostinte despre ceea ce acesta vede/aude/citeste fara a avea idee cum se numeste, cum se realizeaza si cu ce efecte. Ce este un acros, un sapou, un logo, un lead, un follow-up, ce inseamna feature, s.a. Ce inseamna bumper? Vedem asa ceva zilnic la televizor. Si b-roll vedem. Si cum se realizeaza un script? Cui ii este necesar un synopsis si de ce? Dar soap-opera ce este? Societatea informatiei si comunicarii, modelata de noi tehnologii, captivata de mass-media si dependenta de comunicare genereaza an de an realitati si termeni noi.

     

    Acest Dictionar de comunicare, mass-media si stiinta informarii, pentru publicul general, intr-o formula concentrata, raspunde la intrebarile de mai sus si pune la indemana explicatii simple pentru circa o mie de termeni de televiziune, radio, presa scrisa, documentare, informare, comunicare publica, publicitate, comunicare in organizatii, comunicare artistica si administrativa. Tanarul atras de o cariera in mass-media poate afla cine ce atributii are intr-o redactie, cum arata o organigrama si, foarte important, ce competente ii sunt necesare pentru aceste activitati la anumite nivele ale carierei, de la acela de debutant la acela de manager. Evantaiul profesiilor informarii si comunicarii este acoperit in intregime cu terminologia specifica, inclusiv cea noua sau/si rara, ilustrata cu exemple.

     

    Sultana Craia – Dictionar de comunicare, mass-media si stiinta informarii,
    Editura Meronia, Bucuresti

     
     
    Noutati
     

    Un jurnal pentru acum

    W. N. P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tanar englez pasionat de stiintele naturale, care, in 1915, fiind respins la examenul medical pentru recrutare, afla ca sufera de scleroza in placi. Visul de a face o cariera stiintifica i se spulbera si tanarul se concentreaza asupra jurnalului pe care-l tinea de la 13 ani: acesta devine singura lui arma impotriva distrugerii fizice, martorul lucid al ultimilor sai ani. Isi pregateste jurnalul pentru publicare, incheindu-l in octombrie 1917 si anuntand ca a murit la sfarsitul lui decembrie 1917. “The Journal of a Disappointed Man” apare in martie 1919, cand el este inca in viata. Barbellion are parte, asadar, de aproape doi ani de “existenta postuma”. Martin Edmond, un scriitor australian citat in prefata editiei romanesti a volumului, scria in 2004, ca “Jurnalul seamana cu un weblog, cu aproape o suta de ani inainte ca aceasta forma de comunicare sa fi fost inventata. Tocmai acest aspect al cartii o face sa para atat de contemporana.
     

    W. N. P. Barbellion – Jurnalul unui om dezamagit,
    Editura Humanitas, BucureSti, 2008

     
     

    Literatura si revolutie

    Dupa ce a fost silita sa demisioneze de la Universitatea din Teheran sub presiunea autoritatilor iraniene, doamna Azar Nafisi a organizat la ea acasa, vreme de doi ani, niste reuniuni clandestine ale unor foste studente ale sale (sapte la numar). Scopul lor initial? Descoperirea marilor opere ale literaturii occidentale. Cateva dintre aceste tinere proveneau din familii profund conservatoare, altele din medii progresiste si laice; in fine, unele dintre ele facusera chiar inchisoare. Experienta unica a lecturilor din casa Nafisi le-a permis tuturor sa ia contact cu “Marele Gatsby” al lui Scott Fitzgerald sau cu operele lui Henry James si Jane Austen. Lecturi firesti, clasicizate, dar care, acolo si atunci, aveau aroma fructului interzis. Descoperirea adevaratei literaturi este insa nu doar un prilej de consideratii de natura estetica, ci si o buna ocazie de regandire pe cont propriu a situatiei “revolutionare” islamice a tarii lor si de omagiere a rolului imaginatiei.
     

    Azar Naafisi – Citind Lolita in Teheran,
    Editura RAO, Bucuresti, 2008

     

  • La 50 de ani








    Madonna are cincizeci de ani. Simplul gand te aduce cu picioarele pe pamant. Asa ce explica si obsesia ei actuala de a-si arata coapsele (cum se vede din videoclipurile pieselor “Hung Up”si, mai nou, “4 Minutes”), care e de inteles. Daca ai norocul sa ai asemenea picioare la cincizeci de ani, sunt sigur ca simti si imboldul de a le arata strainilor care trec pe langa tine. E o obsesie mai mult decat evidenta pe coperta ultimului ei album intitulat “Hard Candy”, unde se afla o fotografie a Madonnei cu picioarele larg desfacute. Daca vi se pare cumva neplacut (ca si mie), atunci consolati-va la gandul ca n-are s-o mai poata face prea multa vreme, cu sau fara botox.




     

    “Hard Candy” n-a fost prea bine primit de catre presa muzicala. Parerea generala e ca el reprezinta o incercare cinica a Madonnei de a scoate bani din RnB si, la prima vedere, afirmatia pare destul de corecta. Mare parte a albumului este semnata de producatorii zilei, Pharrell Williams si Timbaland, un duo care si-a lasat amprenta de neuitat asupra muzicii pop peste tot in lume. Majoritatea pieselor sunt ceea ce s-ar putea numi RnB lite, versiuni usor mai lustruite ale sound-ului RnB care domina eterul american si mondial. Au oare dreptate? Dezamageste “Hard Candy” intr-o oarecare masura? Problema vine din faptul ca din momentul in care minunatul William Orbit i-a produs “Ray of Light” in 1998, Madonna s-a aflat cu mult inaintea plutonului. La fel ca Britney, Girls Aloud, Sugababes, a produs pop care, cu numai cativa ani in urma, ar fi fost considerat mult prea “experimental” pentru consumul maselor. Ultimul sau LP, “Confessions on a Dancefloor” e un exemplu perfect. Single-urile “Hung Up” si “Jump” au fost exemple graitoare ce aratau cat de buna poate fi muzica pop, aflata la limita potrivita a underground-ului. La acel moment, responsabil cu productia era Stuart Price, acelasi om care se afla in spatele unor artisti dance extrem de credibili ca Zoot Woman si Les Rythmes Digitales. Datorita productiilor sale nebunesti si extravagante, “Confessions” a iesit in evidenta dintre celelalte titluri pop ale anului respectiv. 

     

    Nu acelasi lucru se poate spune despre “Hard Candy”. Pharrell si Timbaland sunt, fara indoiala, doi dintre cei mai tari producatori de pe fata pamantului in acest moment, dar tot ei sunt si o alegere extrem de sigura, mai ales pentru cineva ca Madonna, raspunzatoare pentru reabilitarea unor producatori uitati ca Mirwais, omul din spatele albumului sau “Music”. Albumul, desigur, contine single-ul “4 Minutes” (corect descris pe site-ul Popjustice drept unul care “cu cat il asculti mai mult, cu atat devine mai bun”), o piesa construita in jurul unui sunet de corn sintetizat repetat iar si iar ce suna atat de cretin ca numai Timbaland l-ar fi putut transforma intr-una din piesele cu cel mai mult “lipici” a anului. Totusi, in afara de asta, nu prea mai e nimic de zis. Piesele lui Pharrell Williams par mai degraba lipsite de stralucire, ceea ce confirma ceva ce banuiam eu de mult: nu e in stare sa scrie o melodie buna. Partile vocale de pe majoritatea pieselor lui suna ca si cum ar fi fost prima chestie care i-a trecut prin cap in timp ce se afla in studiou improvizand. E foarte bun la produs linii de bas zguduitoare, sunete de toba pline si secvente de pian Curtis Mayfield/Herbie Hancock nestapanit de funky, dar, cand se pune problema compunerii unei melodii, suna de parca ar fi peste puterile lui. Mai mult, vechiul lui truc “tu canti versul, eu cant refrenul mai sus” suna clar obosit pe piese cum ar fi “Beat goes on”.

     

    Acelasi sentiment de reintoarcere la chestii vechi se remarca si in alta parte: “Devil wouldn’t recognize you” este, esentialmente, “Cry Me A River” a lui Timberlake, cu aproape exact aceleasi secvente de tobe, structura de acorduri si imprumutand chiar si partea vocala dinspre final. Cele mai bune piese de pe album sunt, de fapt, acelea in care Madonna evadeaza din cutia RnB in care a fost impinsa. “Voices”, cu partea de coarde in stil Bollywood si sunetele atmosferice de sintetizator aminteste de “Ray of Light” si iese in evidenta datorita acestuia. In general insa, cu “Hard Candy”, Madonna pare sa fi incetat sa forteze limitele si sa fi inceput sa lucreze in interiorul lor. Insa la urma urmei, are cincizeci de ani. Asa cum spuneam la inceput, e un gand menit sa te aduca cu picioarele pe pamant…