Category: Arta si societate

  • Clorofila in afaceri

    …Pare a fi un extraordinar liant chimic, care intareste legaturile de business si le da un incontestabil parfum de responsabilitate sociala. Pe asta miza cu un an in urma Patricia Pop, fondatoarea companiei Botanique, atunci cand isi povestea pe un blog ideea de afaceri fara sa aiba in mana … ei bine, nimic! De Babytree s-a indragostit de prima oara cand l-a vazut. O mica planta – “de companie”, cum ii place Patriciei sa o numeasca – de numai 4 centimetri inaltime care creste si se dezvolta intr-o capsula-breloc timp de 3 pana la 6 luni a fost colacul de salvare al afacerii ei. Antreprenoarea cu o vechime de cateva luni a descoperit site-ul producatorului francez al plantelor-breloc intr-un moment dificil al afacerii pe care abia o lansase si a tinut neaparat sa aduca aceste produse in tara in ciuda rezervelor cunoscutilor ei. Cunoscuti care au trebuit sa-si recunoasca greseala atunci cand au fost convocati la o sesiune ad-hoc de ambalare a miilor de Babytree pe care Patricia trebuia sa ii livreze companiilor entuziaste. “In momentul lansarii pe piata pur si simplu nu faceam fata, stateam incontinuu in fata mail-ului numai ca sa raspund la mesaje si sa spun cand vor fi facute livrarile”, isi aminteste ea. “Cand au venit primele comenzi pentru cateva mii de bucati, am convocat rude si prieteni pentru ca trebuiau pregatite, puse in plic, ambalate, etichetate, livrate. A fost o nebunie!” Un an si 10.000 de comenzi mai tarziu, si-a invatat lectia de business: isi pune telefonul la incarcat din timp si isi face stocul de acum.

    Brelocurile vii. Inainte sa isi lege numele de plante, Patricia Pop a lucrat in presa. Dupa ce a terminat facultatea de jurnalism, a ajuns in redactia ziarului Romania Libera ca reporter. “Dupa 6 ani, mi-am zis ca e momentul sa trec de cealalta parte a baricadei, in PR. A fost o provocare care mi-a placut foarte mult si am tot mers asa, din firma in firma, pana cand mi-am zis ca vreau mai mult.” Antreprenoriatul nu a fost o decizie dificila, ci una pregatita din timp. “E adevarat ca imi doream de multa vreme sa ajung in zona asta de antreprenoriat, asa ca m-am uitat din timp ba in stanga, ba in dreapta pentru inspiratie. Ca jurnalista am cunoscut multa lume, m-am plimbat prin diverse medii si am cam mirosit care sunt domeniile de activitate care se dezvolta. Explozia constructiilor in Romania este incontestabila, insa despre asta chiar nu stiam nimic si nu este un domeniu in care sa poti sa devii expert peste noapte. Mi-am zis insa ca, odata cu acestea, spatiile verzi si serviciile conexe se vor dezvolta in acelasi ritm.” Asa s-a nascut in ianuarie 2007 Botanique, compania care ofera solutii de proiectare si amenajare peisagistica.
    “Am deschis firma in ianuarie si, pana in septembrie-octombrie, nu am facut nimic. A fost foarte greu. Am pierdut practic sezonul pentru ca nu eram pregatiti, nu stiam ce e de facut si uite asa am ratat primavara. A venit apoi perioada concediilor in care nu mai gaseai clienti nici sa dai cu tunul. Toata perioada din ianuarie pana in octombrie a fost o perioada fantastica de cautari, nopti pierdute cu documentarea. Ajunsesem sa invat numele latine ale plantelor.” Salvarea a venit cautand ceva pe internet. “Am ajuns intamplator la site-ul babytree si mi-am zis ‘Ia te uita ce chestii interesante!’. Pentru ca sunt un fost jurnalist, stiu ce inseamna sa primesti cadouri de sarbatori de la companii, asa ca imediat ce am vazut aceste plante, primul meu gand a fost ca ar fi un cadou corporate nemaipomenit. Am inceput prin a testa ideea printre prieteni si cunostinte, sa vad ce parere au ei despre un asemenea produs. Pe vremea aceea aveam o partenera in afacere si i-am zis: ‘Uite Mihaela, am gasit o chestie super-tare: brelocuri vii. Iti dai seama ce nemaipomenit, e ca o minisera la purtator’. A fost foarte sceptica, ca de altfel toata lumea din jurul meu. Asa ca am pornit cu un pas putin nesigur, din cauza ca nu am avut in totalitate sprijinul celor din jur, dar nu am incetat sa-mi sustin ideea.”

    O comanda? Siguuur ca daa… La un moment dat pe prwave.ro, site-ul unei prietene a Patriciei, a inceput o tema de discutie despre cadourile corporate. “Am fost prima care a postat un mesaj in care vorbeam despre acest produs si spuneam ca mie mi s-ar fi parut foarte interesant, ca ziarista, sa primesc cadou de la o companie un babytree.”
    Insa in momentul in care isi impartasea ideea de afaceri pe site, Pop nu avea practic in mana niciun produs si cu atat mai putin vreun contract de exclusivitate in Romania cu producatorul. Ea insasi recunoaste ca vindea doar ideea si asta mai mult ca sa isi dovedeasca ca ar prinde. “Mai tarziu, cand Loredana Pascal, fondatoarea site-ului, a povestit pe blogul ei felul in care au decurs de aici lucrurile, toata lumea a spus ca povestea e cusuta cu ata alba. Insa chiar asa s-a intamplat”, se amuza Patricia. De la acel mesaj discutia s-a aprins, au dezvoltat subiectul si altii, iar cineva de la BRD a prins din zbor ideea si a contactat-o. “Mi-au cerut 200 de bucati pana la sfarsitul lunii!”, povesteste Pop. “Oooops! se pare ca va trebui sa import babytree.” Altfel spus, o afacere cu pistolul la tampla. “Am acceptat comanda, iar in secunda urmatoare puneam mana pe telefon sa contactez furnizorul. Nu ne cunosteam. ‘Cine e la telefon? David? +aa, buna David, uite as vrea sa cumpar si eu 200 de bucati de babytree. Exista un furnizor in Romania? Nu exista, uite ai putea sa fii tu. Ooo, grozav, bine.’” Comanda trebuia sa ajunga pana la sfarsitul lunii, atunci cand avea loc evenimentul organizat de BRD. Dar primul colet s-a pierdut. “Eu tot asteptam, urmaream mail-urile, si toata comunicarea pe care o aveam cu furnizorul si speram sa-mi spuna ca a plecat de la ei coletul. Intre timp nu mai dadea niciun semn si m-am alarmat. Am aflat ca trimisese produsele cu CronoPost, o firma de curierat care nu are distributie in Romania, si ca pachetul s-ar fi pierdut undeva in Germania. I-am zis ca nu conteaza, uite alti bani, doar mai trimite-mi o data comanda, numai ca de data asta trimite-o cu DHL. Trebuia sa ma misc repede, pentru ca altfel nu mai ajungea in timp util.” Produsele au ajuns a doua zi si a fost dragoste la prima vedere. “Cand le-am vazut prima oara, am ramas surprinsa. Pe site pareau mai mari, avusesem o cu totul alta impresie despre ele. Imediat am inceput sa ma extaziez, insa mi-am dat seama ca am comandat exact cate imi cerusera cei de la BRD. Le-am luat si a doua zi le-am si dat. Mie nu-mi ramasese niciuna. In aceeasi saptamana a sosit si coletul initial. Se intorsese din Germania in Franta, iar furnizorul l-a trimis din nou. “Cand l-am deschis, am vazut ca vreo 40-50 de bucati erau distruse, inghetasera, dar celelalte erau foarte frumoase si m-am bucurat nespus ca aveam cateva pe stoc pe care le puteam prezenta tuturor.”

    Retail online si, ocazional, pe strada. Botanique a fost infiintata in ianuarie si a prins comanda de Babytree in noiembrie. “Imediat ce am avut aceasta prima comanda, am dat si primul comunicat de presa, anuntand lansarea pe piata. Cum dadeam un comunicat, presa il si prelua si a doua zi incepeau sa curga si comenzile. A fost o nebunie, un zvac fantastic. Dupa perioada sarbatorilor de iarna a urmat perioada 1-8 martie, cand iarasi a fost nebunie, am avut 5.000 de bucati comandate de Holcim, 3.000 de bucati de la Bancpost. “Daca ar fi sa faca un bilant, ar plasa numarul de babytree pe care i-a vandut in Romania undeva la peste 10.000 de bucati, dar o cifra exacta nu poate da, avand in vedere sezonalitatea acestui business. “E adevarat ca dupa aceasta perioada, cererea a stagnat, adica nu mai vin comenzi masive de la companii, dar in fiecare zi primesc cel putin un mail cu o solicitare pentru cativa Babytree din partea persoanelor fizice.”
    Tot ei sunt si cei mai entuziasti clienti ai Babytree. “A fost o perioada in care ma intalneam cu prieteni sau cunostinte pe strada si cand ma intrebau ce fac, eu le spuneam ‘A! uite’ si le aratam plantuta mea. Ajunsesem sa vand pe strada. ‘A! vreau si eu, nu, acuma, stai ca iti dau banii, da-mi trei, cinci, stai! vreau si pentru sora mea, vreau si pentru…’ Imi pusesem una la telefon si mai luam cateva cu mine, dar niciodata nu erau de ajuns. Chiar m-a surprins.” Acum vinde brelocurile vii doar online, pe site-ul botanique.ro, acolo unde clientii gasesc 22 de specii diferite de plante pe care si le pot agata la telefon in schimbul sumei de 12 euro plus taxe de transport. Telefonul Patriciei a inceput sa zbarnaie inca din luna august a acestui an pentru comenzi corporate. “Imi doresc, si asa presupun ca se va intampla, ca si anul acesta sa fim coplesiti de comenzi in perioada sarbatorilor de iarna”, spune fosta jurnalista. “Spun asta tocmai pentru ca de pe acum primesc mail-uri si telefoane prin care diverse companii ma intreaba daca le putem asigura o comanda in luna decembrie. Deocamdata tatoneaza terenul, isi fac calculele, dar mizez pe faptul ca voi recastiga clientii de anul trecut, care s-au convins deja asupra produsului, si de la ei trendul se va propaga mai departe. Nu am decat experienta anului trecut si, in lipsa unei istorii lungi de cativa ani, nu pot sa fac niste statistici si sa anticipez evolutia, dar presimtirea mea este ca va fi la fel de puternica.”

    Pe online e mai bine
    Masura succesului este data de obicei si de numarul celor care incearca sa te imite. “La o luna de la lansarea noastra pe piata, a aparut primul site pirat care vindea sub marca babytree niste plante care stateau intr-un gel. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu ei, au inchis site-ul, fiindca furnizorul nostru a amenintat ca ii va da in judecata.” Dar Patricia Pop nu crede ca va schimba modalitatea de vanzare, preferand sa ramana exclusiv online. “Babytree este prin definitie un produs atipic, nu o marfa pe care sa o pui pe un raft intr-un magazin si care daca se vinde bine, daca nu, nu. Sunt plante, sunt vii, au nevoie de conditii, de lumina, umezeala, apa. Plus ca nu rezista mai mult de 6 luni in capsula. M-au tot contactat oameni de la Metro sau Carrefour care ar fi vrut sa revanda produsul, dar i-am refuzat. In plus eu l-am promovat ca pe un produs corporate. Fiind lansat asa pe piata, stiu exact care-mi este targetul, nu ma adresez micilor comercianti sau angrosistilor. Nu mi se pare un produs care s-ar putea preta la asa ceva.”

  • Ion sau John?

    Italiana, germana si, desigur, engleza. Acestea sunt cateva din limbile straine folosite de specialistii in branding cand comunica. Dincolo de a reflecta doar provenienta produselor, rezonanta straina a ajuns sa sublinieze si anumite atribute de brand menite sa cucereasca cumparatorul. Chiar si atunci cand produsul din spatele numelui este pur mioritic. Sunt multe intrebari vizavi de aceasta situatie tot mai des intalnita in Romania. Cat la suta din succes se datoreaza numelui si cat conteaza rezonanta acestuia in succesul unui brand? In conditii identice, poate aduce un nume romanesc aceleasi rezultate ca unul strain sau consumatorul postdecembrist manifesta inca fascinatie pentru tot ceea ce vine din afara granitelor? Cand vine vorba de nume, cine vinde mai bine, Ion sau John?

    Cumparam dupa ureche. In retail, lucrurile sunt destul de clare. Studiul de piata Shopper Trends 2008, lansat in luna septembrie de compania de cercetare de piata Nielsen Romania, arata un bilant al preferintelor in favoarea marcilor straine. Astfel, in Bucuresti 38% din consumatori opteaza pentru marcile internationale si aproape jumatate, 21%, pentru cele romanesti. Balanta se schimba in favoarea produselor autohtone in restul oraselor, dar la o diferenta sensibil mai mica, de doar 6% (circa 34% din consumatori prefera marci internationale si doar 40% marci romanesti de produse).
    Pentru ca originea nu se confunda intotdeauna cu limba, cifrele nu se pot atribui preferintei consumatorilor pentru numele straine decat in limita asocierilor subiective pe care acestea le genereaza. In plus, un studiu similar si pentru piata serviciilor nu a fost dat inca publicitatii, de aceea e greu de stabilit numeric cat de mult conteaza limba folosita in botezul unei companii atunci cand consumatorii iau deciziile de cumparare.
    “Influenta nu vine neaparat din provenienta numelui”, spune Bogdana Baltasiu, Client Sales & Service Manager pe Romania la firma de cercetare de piata The Nielsen Company, “ci din rezonanta, din asocierile spontane pe care le poate genera in mintea consumatorului”.

    Cine vinde mai bine? ”Un nume bun face mai usoara generarea de notorietate, asta e clar. Iar daca este nu bun, ci foarte bun, numele permite brandului sa teasa o poveste in jurul lui, sa initieze o conversatie cu consumatorii. Ceea ce inseamna valoare pentru brand mult dincolo de notorietate”, spune Stefan Liute, Strategy Director la agentia de branding Grapefruit. Agentia si-a luat numele “cosmopolit” dupa trupa de rock in care canta in adolescenta Marius Ursache, asociatul lui Liute la Grapefruit. “Limba numelui nu a fost primul criteriu – de altfel ‘grapefruit’ exista ca atare si in romana. Dar limba e importanta pentru ca agentia noastra a lucrat dintotdeauna si pentru clienti straini, iar engleza este lingua franca.”
    Cand pana si industria de branding se imparte intre nume romanesti si nume straine, e normal sa apara intrebarea care limba “vinde” mai bine. “Romanii tind sa vada mai bine brandurile straine, intr-adevar, intr-o masura mai mare decat o fac alte popoare. Dar exista si domenii in care situatia e exact pe dos (a fi brand strain e un dezavantaj)”, mai spune Liute. Dan Pavel, proprietarul retailerului autohton de incaltaminte Benvenuti, adauga: “Cu siguranta ca o denumire intr-o limba alta decat limba romana poate iesi in evidenta, pentru ca nu este uzitata in mod frecvent sau pentru ca activeaza in mintea cumparatorului anumite asocieri. Dar acest lucru nu inseamna ca o denumire in limba romana este asociata esecului. Niciun nume in sine nu iti garanteaza succesul daca nu este acompaniat de o serie de alti factori, cum ar fi mixul de marketing: produs, pret, pozitionare (plasamentul), promovare”. Produsele vandute in cadrul magazinelor Benvenuti sunt importate in proportie de 80% din Italia, restul de furnizori fiind tot firme italiene, dar care produc in Romania. Prin urmare, numele in italiana al companiei detinute de patru actionari romani si care activeaza doar pe piata locala are justificare strategica.
    “Am dorit sa sugeram acest lucru si prin intermediul denumirii. De asemenea trebuia sa fie un nume usor de retinut, prietenos si, evident, provenit din italiana; asa ca s-a ales BENVENUTI, care in limba romana inseamna “bine ati venit” sau “fiti bineveniti”. Am tinut de asemenea cont si de sensul cuvantului, doream sa transmita o anumita “caldura”. Dar am ales un nume in limba italiana, pentru ca asta este ceea ce facem si nu ca sa vindem articole de provenienta asiatica”, mai spune Pavel. Denumirea s-a potrivit insa perfect cu strategia pe termen lung a companiei, care viza extinderea pe pietele internationale: “Ne gandim si la extinderea pe pietele externe, dar acest lucru nu a determinat alegerea unui cuvant in italiana ca denumire (putea fi in orice alta limba de circulatie internationala)”.
    Si Help Net, compania detinuta de Ovidiu Buluc si Isabelle Iacob, care se inscrie printre primii jucatori de pe piata farmaceutica, a optat pentru o varianta de nume strain. “Am ales numele de Help Net, pentru ca inca de la inceput strategia noastra de marketing si comunicare a fost concentrata pe nevoile pacientului”, explica Isabelle Iacob, directorul general al companiei.
    De ce un nume in limba engleza si nu romana? “Limba engleza este mai generoasa decat limba romana si lasa o mai mare libertate pentru jocuri de cuvinte – farmaciile ‘Reteaua de ajutor’ nu ar fi comunicat deloc mesajul nostru catre public.”
    Tot strategia, intr-o nota mai personala, a stat si la baza crearii numelui Marshal Turism, firma romaneasca ce a tinut vreme de sapte ani locul intai in turismul romanesc, iar acum se numara printre marii contribuabili din domeniu. Ion Antonescu, fondatorul afacerii, a creat un brand de companie din brandul personal: “Din cauza numelui meu, inca din liceu, toata lumea imi spunea ‘Maresalul’. De aceea, in 1992, cand am decis sa infiintez firma, am ales numele acesta. De ce in engleza? Pentru ca stiam ca o sa lucrez foarte mult cu strainatatea. Mi-am ales numele pentru ca tineam mult la porecla mea, practic fara sa imi dau seama ce beneficii imi va aduce”. Conform proprietarului Marshal Turism, oamenii rezoneaza altfel la o denumire straina, ceea ce explica si avalansa de cereri survenite in prima perioada a existentei companiei. “Practic, eu am intrat pe piata la doi ani si jumatate dupa marii jucatori de atunci. Dar in doi ani am ajuns pe primul loc, in conditiile in care cifra de afaceri a urmatorului jucator era la jumatate din cifra mea de afaceri. In final, pot spune ca numele a contat in proportie de 10-20% in succesul afacerii; cu restul a contribuit calitatea serviciilor.”

    Straineza vs. Romana: 1-0 Totusi, daca ar fi sa o ia de la capat, Antonescu ar face exact aceeasi alegere fara sa clipeasca: “Dintotdeauna mi-am zis ca daca voi avea vreodata o firma, o voi numi astfel. Asa ca nu as alege alt nume. Il iubesc prea mult. Ma reprezinta. Sunt al patrulea maresal al Romaniei si singurul in viata”, spune actionarul afacerii.
    Potrivit “Maresalului”, compania care a avut in 2007 o cifra de afaceri de circa 30 de milioane de euro construieste acum un alt hotel, de patru stele, ce se va numi Marshal Garden. “De ce nu Gradina Maresalului? Pentru ca trebuie sa vand afara. Obiectivul meu e sa atrag cat mai multi straini.” Antonescu nu poate spune sigur daca numele strain este solutia pentru a atrage clientii ori macar de a sugera aceeasi calitate pe care hotelurile afiliate la o retea internationala de renume o dobandesc automat. Cert este ca “lucrand foarte mult cu turisti straini, care isi rezerva camerele prin sistemul online, apoi vin in Romania si sunt multumiti de servicii, primesc des intrebarea daca patronul e strain”.
    Asocierea dintre calitatea superioara si originea internationala nu este valabila doar in cazul limbii engleze. De altfel, proverbiala calitate germana s-a transformat in sloganuri sau nume care sa sustina acest atribut in favoarea diverselor produse existente pe piata. Pe piata de lacuri si vopsele, spre exemplu, “vopseste nemteste” s-a transformat intr-un adevarat laitmotiv. Din primii zece producatori de vopsea de pe piata romaneasca, doar trei au capital 100% romanesc – Kober, Sarcom si Chimtitan. Dintre acestia, Kober este nu doar primul, ci si cel mai nemtesc dintre nume. Compania se inscrie pe locul trei pe piata de lacuri si vopsele, dupa Policolor si Fabryo Corporation, ambele detinute de fonduri de investitii straine. Cazul Kober este insa pura coincidenta, pentru ca numele companiei vine fara alte completari de la familia care il conduce.
    Si totusi, daca n-ar fi fost numele cu rezonanta straina, ar fi putut produsul in sine sa cucereasca la fel de bine consumatorul? Parerea generala sustine ca da. “Daca ne referim la receptivitatea consumatorului roman fata de brandurile de retail, e vizibil ca brandurile romanesti domina piata”, spune Isabelle Iacob, directorul general de la Help Net Farma. “Dar in final consumatorul nu alege neaparat numele, ci calitatea serviciilor si, in cazul farmaciilor, nu in ultimul rand locatia. Cu siguranta exista industrii in care numele strain vinde, in special cele de high-end. Daca vorbim de parfumuri, cosmetice sau ceasuri, de exemplu, e clar ca numele reprezinta 80% din decizia de cumparare.”
    Opinia este sustinuta si de proprietarul Benvenuti. “Nu cred ca datorita numelui o companie vinde mai bine decat alta. Acest lucru se datoreaza, mai degraba, notorietatii brand-ului, a valorii care a fost adaugata acelui nume, a imaginii create brand-ului respectiv; lucruri, la care se adauga, evident, designul si calitatea produsului. Rezonanta numelui sau cuvantul in sine are o oarecare importanta, dar nu foarte mare, pentru ca numele si brand-ul se formeaza”, incheie Dan Pavel.

  • Hollywoodul reinventeaza supereroii

    E rosu, mare si rau. Cum altfel ar putea fi un fel de diavol al carui destin este tocmai acela de a distruge candva lumea? Hellboy, readus pe marile ecrane de Guillermo del Toro, maestrul mexican al horror-ului subtil, absolva acum gradinita si merge la liceu. "Hellboy si Armata de Aur" (sau "Hellboy 2: The Golden Army") este categoric mult mai bun decat predecesorul sau, iar acest lucru nu i se trage neaparat de la faptul ca lui del Toro i s-au dat toti banii din lume (sau 85 de milioane de dolari) pentru a-si popula filmul cu fel de fel de creaturi fantasmagorice, ci pentru ca regizorul si-a lasat personajele sa creasca.

    E o tendinta devenita aproape banala in lumea super-filmelor: Hellboy calca pe urmele lui Batman (supererou tehnic), Iron Man (idem), Hancock (alcoolic, badaran, depresiv) si altii, punandu-si pentru multe scene halatul si papucii oricarui tip obisnuit care-si petrece serile cu telecomanda in mana. Dar acest lucru se poate spune numai despre personaj, caci filmul lui del Toro face o atat de serioasa incursiune in universul magic, incat mai ca-l banuiesti ca a facut o repetitie generala pentru cele doua "The Hobbit".

    Elfi, goblini, troli si alte asemenea fiinte magice umplu pana la refuz mare parte din secventele lui del Toro, iar regizorul adauga o multime de alte creaturi din prodigioasa lui imaginatie, pusa la incercare, dar deloc epuizata, in "Labirintul faunului". Ce se intampla in "Hellboy 2"? Pe scurt, avem de-a face in primul rand cu un Hellboy pusti. Cu un aspect de tocilar si dinti care-ti amintesc de unul din gagurile din "Dennis – pericol public", Hellboy afl a de la mentorul sau, Trevor Bruttenholm (John Hurt), despre legendarul razboi dintre oameni si fiintele magice.

    Petrecut cu milenii in urma, conflictul s-a stins cand un goblin a mesterit pentru Balor, regele elfilor, o invincibila armata din soldati de aur. Decimati de armata "de 70 ori 70 de soldati", oamenii accepta imediat un armistitiu, spre dezamagirea printului Nuada, care si-ar fi dorit sa-i vada stersi de pe fata Pamantului. Dupa mii de ani in care armata a asteptat cuminte intr-o grota, Nuada (Luke Goss) se intoarce din exilul autoimpus si declara razboi oamenilor, incercand sa-i reactiveze pe cei 4.900 de soldati nemuritori.

    Bineinteles, Hellboy (Ron Perlman), Liz (Selma Blair) si Abe Sapien (Doug Jones) au si ei ceva de spus in aceasta problema. Chiar daca nu parcurge intreaga distanta de la filmul cu supereroi destinat spectatorilor de sex masculin sub 20 de ani (cum este "Spider Man", de exemplu, unde efectele speciale primeaza in fata coerentei subiectului) la cel destinat unui public mai atent si la dialog, interpretare sau profunzimi filozofice ("The Dark Knight"), "Hellboy 2" este categoric mai matur decat predecesorul sau, impresionand pe de o parte cu temele sale moderne, pe de alta parte cu efectele speciale.

    Hellboy, Liz, Abe Sapien sau ectoplasmicul Johann Krauss, recent introdus in grup, dar si personajul negativ pe care ajungi pana la urma sa-l simpatizezi, printul Nuada, se confrunta cu crize conjugale, probleme de integrare (Hellboy n-a fost niciodata prea subtil in ceea ce priveste relatiile cu oamenii, spre disperarea conducerii BPRD, un fel de agentie secreta specializata in fenomene paranormale), probleme ecologice si multe altele.

    Probabil ca cel mai atasant personaj al filmului este chiar eroul cel rau, printul Nuada, hotarat sa reactiveze Armata de Aur si sa nimiceasca rasa umana, pentru a nu-i permite sa distruga planeta. Expert in arte martiale de toate felurile si cu extrem de putine scrupule in ceea ce priveste sacrificiile facute pentru a-si atinge scopul, Nuada este un adevarat erou romantic, sfasiat de crimele groaznice pe care trebuie sa le comita, dar si impins inainte de telul sau suprem, acela de a-si salva rasa.

    Respins de toti semenii sai, care cred ca oamenii vor invata la timp sa-si protejeze planeta, Nuada crede intr-o solutie mult mai drastica, ceea ce transforma "Hellboy" in al doilea film ecologic al toamnei, dupa frumosul "Wall- E". Iar sora geamana a lui Nuada, Nuala (Anna Walton), ii ofera de obicei neglijatului Abe Sapien ocazia de iesi si el, macar putin, din "acvariul" sau.

    In scenariul scris de del Toro si Mike Mignola apare dupa genericul de final o ultima secventa care sugereaza anumite directii pentru un posibil Hellboy 3. Secventa n-a mai fost realizata din cauza bugetului depasit (cu atatea creaturi, nici nu-i de mirare, ne gandim noi), dar asta nici nu mai conteaza: sunt mari sanse ca Hellboy sa faca ceea ce ni se promitea in filmul de acum patru ani, adica sa distruga putin Pamantul.

    Regizorul mexican de-abia asteapta sa realizeze o continuare, dar aceasta va avea de asteptat ani buni pana va vedea lumina ecranului. "Cred ca toti ne-am intoarce pentru un al treilea Hellboy, daca toata lumea poate sa astepte pana termin cu Pamantul de Mijloc. Ron sigur ar vrea ca totul sa se petreaca mai repede, iar eu categoric stiu incotro ar trebui sa mergem cu al treilea film", a spus del Toro, sugerand resuscitarea eroilor negativi din primul film, Rasputin si locotenent-colonelul nazist Karl Ruprecht Kroenen.
    Cu doua filme "The Hobbit" in pregatire, n-avem nicio sansa sa vedem un al treilea Hellboy inainte de 2013.  

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Cele mai bune carti de management

    Incepand din 1 octombrie, revista BUSINESS Magazin va ofera a treia serie de rezumate extinse ale CELOR MAI BUNE CARTI DE MANAGEMENT, publicate de edituri prestigioase din SUA si Marea Britanie. Rezumatele acopera domenii variate, precum strategie, marketing si vanzari sau managementul resurselor umane.

    Asculta acum preview-ul recenziei



    Descarca aici preview-ul audio al recenziei de saptamana aceasta "Concurenta intr-o lume plata" de Victor K. Fung, William Fung si Jerry Wind.

    Rezumatul extins al cartii numai in revista Business Magazin. 


     

  • Cele mai bune carti de management

    Incepand din 1 octombrie, revista BUSINESS Magazin va ofera a treia serie de rezumate extinse ale CELOR MAI BUNE CARTI DE MANAGEMENT, publicate de edituri prestigioase din SUA si Marea Britanie. Rezumatele acopera domenii variate, precum strategie, marketing si vanzari sau managementul resurselor umane.

    Asculta acum preview-ul recenziei



    Descarca aici preview-ul audio al recenziei de saptamana aceasta "Concurenta intr-o lume plata" de Victor K. Fung, William Fung si Jerry Wind.

    Rezumatul extins al cartii numai in revista Business Magazin. 


     

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     

    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     

    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.

  • Metamorfozele Europei

    In ultimele doua decenii, schimbarile de pe harta lumii au fost surprinzator de reduse in zonele extraeuropene. In Africa s-au nascut doua noi state – Namibia in 1990 si Eritreea in 1993, in zona Pacificului si-au proclamat independenta Insulele Marshall si Micronezia in 1990, Palau in 1994 si, in 2002, vechea colonie portugheza Timorul de Est, anexata temporar de Indonezia.
     
    „Batrana Europa” a fost in schimb, in acest scurt interval, continentul care a cunoscut cea mai bulversanta metamorfoza. Harta Europei anului 1989 cuprindea un numar de 35 de state. O treime dintre acestea, respectiv 70% din suprafata si 50% din populatia continentului, erau cuprinse in sistemul totalitar generat de marea utopie a secolului XX – comunismul. Utopie care a disparut, vorbind la scara istoriei, peste noapte. Aproape 350 de milioane de oameni s-au vazut in situatia de a pasi pe un drum complet nebatatorit. In urma destramarii celui mai mare imperiu al secolului XX, URSS, au luat nastere pe fostul sau teritoriu 15 noi state. Iugoslavia vecina s-a divizat in 6 state de sine statatoare (7, daca luam in considerare si autoproclamata provincie Kosovo), Cehoslovacia in doua, din unirea celor doua Germanii a luat nastere prima putere economica a Europei de astazi. Si, odata cu noile granite, pentru fiecare din aceste zone se rescrie istoria. Iata doar cateva argumente care evidentiaza utilitatea unei lucrari enciclopedice precum cea de fata, in care este cuprinsa evolutia statelor europene actuale din Antichitate pana astazi. Listele complete ale conducatorilor lor in acelasi arc de timp – monarhi, presedinti, prim-mi­nistri, cu zi, luna, an de exercitare a functiei – completeaza panorama istorica.
     
    Marcel D. Popa, Horia C. Matei – “Statele Europei. MicA enciclopedie de istorie”,
    Editura Meronia, Bucuresti, 2008
     

     
    Noutati
     
    Dalí contrafacut
    Editura Polirom a dat inca o data dovada de agerime, reusind sa tipareasca, inaintea unor piete de carte mult mai dinamice (Franta, de pilda), acest volum delicios de scandalos, semnat de scriitorul de origine belgiana Stan Lauryssens. Cu atat mai mult se cuvine remarcat gestul editorial, cu cat in curand va iesi pe ecrane un film intemeiat pe carte intr-o regie prestigioasa (Andrew Niccol), avandu-l in rolul lui Dalí pe nimeni altul decat pe Al Pacino. Despre ce este vorba in aceasta istorisire autobiografica si suprarealista? Marunt functionar intr-o fabricuta din Antwerp, Stan Lauryssens ajunge dintr-o data, fara pregatirea necesara, dealer de arta. Gratie carismei personale, se va ocupa, cu deosebit succes, de vanzarea in exclusivitate a operelor geniului plastic catalan, Salvador Dalí. Problema e ca autenticitatea acestor opere e, de cele mai multe ori, mai mult decat indoielnica.
     
    Stan Lauryssens – “Eu si Dalí”,
    Editura Polirom, Bucuresti, 2008
     
     
    Despre originile Stiintei
    Acum, cand intreaga planeta inca sta cu ochii pe experimentul CERN, lectura cartii lui Simon Singh poate capata noi dimensiuni de interes. Modelul Big Bang al universului, ne spune autorul, este probabil cea mai importanta realizare stiintifica a secolului XX. Dar el poate fi considerat in acelasi timp un model tipic, exact pentru felul in care a fost conceput, elaborat, explorat, testat, validat si, in cele din urma, acceptat. Dezvoltarea modelului Big Bang este un exemplu arhetipal pentru felul in care functioneaza metoda stiintifica. Simon Singh nu doar retraseaza istoria modelului in cauza, ci porneste pe drumul rescrierii istoriei tuturor ideilor si modelelor pe care ni le-am faurit despre univers, de la desprinderea stiintei de religie si mit pana in prezentul cercetarilor prin satelit.
     
    Simon Singh – “Big Bang”,
    Editura Humanitas, Bucuresti, 2008