BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Aur lichid

    Apărută ca o glumă atunci când un american s-a decis să renunţe la serviciu şi să-şi urmeze visul de a-şi deschide propria afacere, o sticlă de whisky cu o formă aparte a ajuns să facă parte dintr-o gamă de articole în ediţie limitată lansată de o echipă profesionistă de fotbal american, scrie SFGate. Mai precis, atunci când întreprinzătorul Elliott Gillespie şi-a anunţat intenţia de a porni o afacere cu whisky, un prieten i-a zis în glumă că i-ar trebui vreo câteva lingouri de aur ca s-o poată finanţa, iar lui i-a venit ideea de a crea o sticlă care să semene a lingou de aur ca semn distinctiv al băuturii comercializate şi astfel a apărut Gold Bar Whiskey. Sticla-lingou a atras atenţia unui oficial al echipei profesioniste de fotbal american 49ers din San Francisco, aflat din întâmplare într-un magazin în care se făcea o degustare de whisky Gold Bar, după care între echipă şi companie s-a încheiat un parteneriat prin care s-a produs o ediţie limitată care marca două aniversări ale 49ers.

     

     


     

     

  • Pericol la rang de artă

    Locurile de joacă pentru copii nu trebuie să arate neapărat banal, ele putându-se transforma chiar în opere de artă în spaţiul public, atunci când amenajarea lor este încredinţată unor artişti.

    Un exemplu în acest sens îl reprezintă artistul neozeelandez Mike Hewson care a creat deja câteva locuri de joacă, considerate mai degrabă parcuri cu lucrări de artă publică în care pot să se joace copiii, în oraşele australiene Sydney şi Melbourne.

    Ultima lucrare semnată de Hewson a fost amplasată pe Southbank Boulevard din Melbourne şi se intitulează „Rocks on Wheels” („Bolovani pe roţi”), scrie The Guardian. Datorită aspectului dat de bolovani, locul de joacă nu pare foarte sigur, lăsând impresia de ceva care nu mai rezistă mult, precum construcţiile dintr-o zonă afectată de un dezastru. Inspiraţia pentru crearea acestei instalaţii de artă, care face parte din seria „locurilor de joacă riscante” i-a venit artistului după cutremurul de la Christchurch din Noua Zeelandă, care i-a distrus studioul şi casa.

  • În vizită la curcani, noul tip de turism

    O fermă la care trăiesc  vaci, cai, măgari, porci, oi, capre sau găini şi curcani salvaţi de către proprietarii acesteia a devenit o destinaţie pentru cei care vor să interacţioneze cu animalele, mai ales vaci şi curcani. Ferma Gentle Barn, aflată într-o localitate din statul american California invită de mulţi ani lumea să vină să se convingă cât de blânzi pot fi curcanii şi mai ales curcile, pe care doritorii pot chiar să le ţină în braţe şi mângâia, scrie Washington Post. Cererea, susţin proprietarii fermei, este destul de mare, mai ales de Ziua Recunoştinţei, în special de la persoane care n-au mai văzut niciodată un curcan şi vor să-l ţină în braţe. Experţii în domeniul animalelor şi păsărilor sălbatice avertizează însă că nu trebuie confundaţi curcanii domestici cu cei sălbatici, care nu sunt deloc la fel de prietenoşi. Cei cărora nu le plac curcanii pot veni totuşi la Gentle Barn să mângâie şi să îmbrăţişeze vacile, care au ajuns la mare căutare pe timpul pandemiei.

     

  • Aluminiu luminos

    Căutând o soluţie de gestionare a deşeurilor rezultate din procesul de fabricaţie, producătorul belgian de corpuri de iluminat arhitectural Delta Light a apelat la un studio olandez de arhitectură şi design, MVDRV, care să-i ofere idei de reciclare a unor bucăţi de material. Compania dorea să recicleze decupajele de aluminiu rămase din procesul de producţie al corpurilor de iluminat, iar cu ajutorul MVDRV a creat o gamă de lămpi din profile de aluminiu, astfel asamblate încât să scoată în evidenţă frumuseţea unor piese care în mod normal rămân ascunse privirii. Spre deosebire de culoarea ternă a aluminiului, lămpile din gama High Profile sunt viu colorate în nuanţe de verde, roz, albastru, dar nu numai, scrie Dezeen.

     

  • Out-in-Europe. Heaven is a place on Earth

    Un patinoar ca in filmele americane, cu muzică disco, nu este ceea ce te aştepţi să găseşti când ajungi în portul din Edinburgh. Şi totuşi, în mallul pe care l-am traversat ca să vizitez Britannia, iahtul pensionat al familiei regale, mi-am început puţin altfel experienţa de turist în tărâmul whiskyului şi al hainelor cu model ecosez.

     

    Recunosc, nu am ocolit nici whiskyul şi nici magazinele de suveniruri în căutarea imprimeului scoţian. În plus, în loc să cheltui cele aproximativ 20 de lire şi cele câteva ore pe care le aveam la dispoziţie în capitala scoţiană pentru Britannia, am alocat ambele tipuri de resurse ca să închiriez o pereche de patine cu rotile dispuse în lateral, ca în filme, pentru o oră pe ritmurile „Heaven is a Place on Earth” (şi altele din aceeaşi zonă). Pare clar că Britannia nu se va mai mişca de acolo (mai ales după ce vezi ultimul sezon din seria The Crown) – cultul acestor ritmuri în era tech, nu se ştie niciodată. Ca orice persoană privată de astfel de distracţii în anii „disco” româneşti, senzaţia a fost ca şi cum aş fi redescoperit din nou Coca-Cola sau chipsurile Pringles. Surpriza este însă la tot pasul în Scoţia, o ţară despre care ghizii şi locuitorii spun mândri că a fost modelată, din toate punctele de vedere, de asprimea reliefului şi a climei. Acestea au modelat şi caractere şi au fost mereu sursă de inspiraţie pentru poeţi, scriitori şi chiar şi pentru pionieri ai economiei. O comparaţie între urşii grizzly şi urşii din Sinaia, la bed & breakfast, între o româncă şi o femeie din SUA, poate fi, iarăşi, ceva la care nu te aştepţi la micul dejun dintr-o vacanţă în Scoţia. Găseşti aici locuri  de cazare moderne, dar şi pensiuni retrase cu găini în curte care, atunci când nu îţi sar în maşină, pare că se iau la întrecere cu iepuri sălbatici. Şi am găsit şi idei bune de adus acasă  – puburi deschise la 3 p.m. (tot în timpul săptămânii) pentru a sărbători pay day (ziua salariului). Lista lucrurilor de făcut în Scoţia poate continua la nesfârşit – mă opresc însă la cele pe care mi le amintesc (au trecut câteva luni de când am fost acolo). Ca whisky-ul însă, tind să cred că imaginile filtrate după o perioadă de „maturare” – rămân cele mai importante.  

     

    Edinburgh

    1. Admiraţi (sau, din contră…) o statuie închinată capitalismului – mai exact, „inventatorului” acestuia, Adam Smith, din Centrul Vechi al Edinburgh-ului

    „Ambiţia individuală serveşte binelui comun” şi „Fiecare om trăieşte prin schimburi” sunt citatele mele preferate când vine vorba de Adam Smith (16 iunie 1723 – 17 iulie 1790), considerat părintele capitalismului. Lucrarea sa, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, a fost una dintre primele încercări de studiu al dezvoltării industriei şi comerţului în Europa, care ar fi contribuit la crearea economiei ca disciplină de studiu şi care a oferit primele argumente în favoarea comerţului liber şi capitalismului. A introdus în economie conceptul de mână invizibilă, metaforă care are rolul de a arăta cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia – mecanismul pieţei ar arăta că acţiunile cele mai eficiente şi benefice ar fi cele mai profitabile. Fie că susţii sau nu această idee, de ce să nu dezbaţi asta cu prieteni vechi sau noi – chiar la un pub de lângă statuia lui Adam Smith, unde un bărbat cu părul lung pe nume Jake cântă live coveruri la chitară.

    2.  Muzeul Scriitorilor din Edinburgh

    Muzeul micuţ este în mod clar o alegere personală – pentru un om care scrie, era oarecum un obiectiv evident  (mai ales fiindcă intrarea era gratuită, fiind susţinut de municipalitate). Vă recomand să ajungeţi aici chiar dacă nu sunteţi neapărat fanii lui Robert Burns, Sir Walter Scott şi Robert Louis Stevenson, cei trei giganţi din literatura scoţiană cărora le este dedicat locul. Dincolo de manuscrisele şi citatele care i-au făcut celebri, veţi găsi aici o tiparniţă, pe care primele romane Waverley  ale lui Scott au fost produse, cât şi calul său leagăn din copilărie, într-un cadru mai intim decât al atmosferei date de un muzeu clasic. Sunt aici şi obiecte mai ciudate, cum ar fi cizmele de echitaţie ale lui Robert Louis Stevenson, şi un inel pe care l-ar fi primit de la un şef din Samoa, gravat cu cuvântul „Tusitala”, care ar însemna „vorbitorul, povestitorul de poveşti”.

    3. Plimbaţi-vă prin centrul vechi al Edinburgh-ului

    Cunoscut drept unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii şi înscris pe lista patrimoniului UNESCO, oraşul Edinburgh e diferit de poate tot ce aţi văzut prin Europa până acum (cel puţin în cazul meu aşa a fost) şi poate fi vizitat, cu uşurinţă, la pas. Este supranumit Atena nordului, se pare atât datorită asemănărilor topografice, cât şi celor intelectuale (iluminismul scoţian ar fi fost influenţat de literatura grecilor antici). Totuşi, centrul vechi al oraşului mi se pare diferit de orice alt oraş pe care l-am văzut până acum – poate datorită patinei de fum cu care pare că sunt îmbrăcate toate clădirile. Oraşul este poreclit şi „Auld Reekie (engleză-scoţiană pentru Old Smoky, Bătrânul Afumat). Castelul Edinburgh tronează de undeva de deausupra – iar toate clădirile aduc a scenariu de film (mai ales scenariu de Harry Potter – de altfel, se pare că scriitoarea J.K. Rowling a scris primele capitole ale seriei într-una din cafenelele de aici). Dincolo de muzee, şcoli care arată spectaculos, catedrale – un obiectiv interesant din Edinburgh este şi cimitirul lui Greyfair. El ar fi fost unul dintre cei mai iubiţi primari ai Edinburgh-ului – iar câinele său, Bobby, nu s-ar fi despărţit de mormântul său (aici se află de altfel şi o statuie cu câinele).

    1. Cum se ajunge aici: Cea mai bună variantă este a operatorilor de zbor low-cost, care operează curse directe din România spre Edinburgh;

    Cea mai bună variantă de transport în Scoţia: ca să vezi mai mult, ideal este să închiriezi o maşină (şi sunt mai multe companii disponibile); preţul este însă destul de ridicat, de circa 600 de lire/săptămână – cu cât sunteţi mai mulţi, cu atât mai bine; de asemenea, trebuie să adăugaţi costul parcării. Un city break de două-trei zile în Edinburgh sau Glasgow e, de asemenea, o idee bună;

    2. De neratat: Whisky-ul afumat – fie direct de la sursă, din distileriile scoţiene, fie prezent în puburile existente la tot pasul;

    3. De ratat: Haggis, acel fel de mâncare specific scoţian despre care îmi e greu şi să scriu…

    4. Cazarea: Există numeroase opţiuni, pe diferite gusturi – dar nu neapărat pentru toate bugetele – puteţi găsi şi apartamente moderne în Edinburgh sau Glasgow, dar şi bed and breakfasturi cochete pe insule şi în „highlandurile” scoţiene (zona montană a Scoţiei, în nordul oraşelor Glasgow şi Stirling, asociate deseori cu cultura galică);

    5. Cel mai bun moment al anului pentru vizită: primăvara (martie târziu – mai), dar ghidurile din online spun că nu e rău să fii aici nici toamna (septembrie-noiembrie).

    4. Castelul Stirling

    Castelul Stirling este un simbol al independenţei scoţiene şi mândriei naţionale (chiar dacă scoţienilor pare că nu le place asta, este şi locul pentru care Mel Gibson s-a luptat în Braveheart). Una dintre cele mai cunoscute figuri ale regalităţii scoţiene, „Mary, Queen of Scots”, şi-a petrecut mare parte din viaţă aici. Totuşi, locul este faimos mai ales pentru bătălia de la Bannockburn, prin care regele Robert Bruce a redobândit controlul asupra castelului şi a recâştigat independenţa scoţiană în faţa englezilor (una dintre cele mai importante bătălii ale războaielor anglo-scoţiene din secolele XIII-XVI). Un update istoric foarte viu, cu o proiecţie mare a acestei bătălii, cu replici între cele două tabere, este disponibilă pentru vizionare în castel. Iar imediat după,  puteţi să alergaţi chiar pe câmpul unde a avut loc bătălia – unde se află acum şi o statuie a lui Robert Bruce.

     

    INVERNESS

    5. Casa-rulotă  a antreprenorului care o caută pe Nessie

    La faimosul Loch Ness, puteţi alege varianta SF, în care să o căutaţi pe Nessie sau cea mai aproape de realitate, în care să îl căutaţi pe Steve, cel care şi-a dedicat întreaga viaţa căutării monstrului legendar. În cazul lui, legenda spune că în fiecare dimineaţă, se trezeşte şi veghează asupra lacului Loch Ness, în aşteptarea monstrului. Eu n-am găsit decât rulota lui, care teoretic ar fi locul unde locuieşte – şi o adresă web de unde pot fi comandate lucruri handmade create de el, tot pe tema Nessie. Mii de turişti se pare că ajung să îi bată la uşă, potrivit presei scoţiene. Tot acolo scrie că avea 28 de ani când a decis să vină aici (acum are în jur de 60): „Eram foarte stresat, plăteam o ipotecă şi aveam un job care nu-mi prea plăcea. Decizia mea să mă mut aici m-a schimbat semnificativ, în Highlands există un alt ritm al vieţii. Libertatea, aventura şi misterul sunt ceea ce mă motivează acum”, scrie el într-un interviu publicat de Scotttish Field.

    6. Castelul (sau mai bine zis ruinele castelului) Urquhart

    Unul dintre numeroasele castele scoţiene (care a fost însă şi sub ocupaţie englezească), Urquhart este în apropierea lacului Loch Ness. Nu au rămas multe din el – a fost şi acesta parte din războaiele scoţiano-engleze – însă imaginaţia o ia la goană când citeşte plăcuţele cu evenimentele marcante de aici. Pare că şi scriitorul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor) şi-a găsit inspiraţia în istoria turbulentă a Scoţiei – unele poveşti sunt de-a dreptul sângeroase. 

     

    Glen Etive

    7. Încercaţi drumeţia Buachaille Etive Mor

    Traseul montan Buachaille Etive Mor este de neratat dacă ajungeţi prin Highlandurile scoţiene – chiar dacă nu sunteţi neapărat pasionat de genul acesta de activităţi. Nu aveţi nevoie de echipament profesional de escaladă (încălţările confortabile sunt suficiente) şi se poate ajunge cu maşina până la baza unuia dintre traseele principale de aici, unde veţi găsi şi o parcare (cu plată). Priveliştea asupra Văii Glen Coe este una dintre cele mai cunoscute referitoare la munţii scoţieni – iar West Highland Way, practic o potecă printre munţii de aici – este cunoscută în toată lumea. „Cele Trei Surori” sunt de neratat.

     

    Glenfinnan

    8. Hogwarts Express există

    O altă vedere specifică ce ţine de Scoţia este a cunoscutului Hogwarts Express – în viaţa reală, este vorba despre un tren care funcţionează cu aburi, care îşi duce pasagerii într-una dintre cele mai frumoase rute feroviare ale lumii. Acesta porneşte dintr-o staţie aflată pe Ben Navis, cel mai înalt munte din Marea  Britanie şi ajunge în apropierea celui mai adânc lac (loch) din Europa, Loch Nevoi. Opreşte însă pe drum pe viaductul Glenfinnan, ca să se bucure de peisaj atât turiştii din interior, cât şi cei înşiraţi în apropierea viaductului (cele două tabere ajung să se salute fluturând din mâini la un moment dat). Eu nu am luat trenul, m-am alăturat unei grămezi de turişti (mulţi dintre ei costumaţi cu haine din filmul SF pentru copii) şi am aşteptat apariţia expresului celebru. Priveliştea este identică celei din film – dar merită văzută şi dacă nu sunteţi neapărat un fan al acestuia. 

     

    The Isle of Sky (Portree)

    9. Amsterdamul de care mai puţini au auzit

    O călătorie în Scoţia nu ar fi completă fără o vizită într-un sat pescăresc idilic. Iar cel mai cunoscut astfel de sat (iarăşi, găsit deseori pe vederile scoţiene) se află pe Insula Skye. Este conectată de coasta de vest a Scoţiei atât printr-un pod, cât şi un feribot. Am mers pe varianta cu feribotul (şi fish and chips to go luaţi din orăşelul de plecare – Malaig) şi am ajuns în Portree – un sat pescăresc colorat, frumos în poze, dar care îţi cam lasă senzaţia de pustiu sau singurătate când eşti acolo. Poate din cauza bărcilor la reflux sau a faptului că cele mai multe dintre acele clădiri colorate sunt goale.

     

    The Isle of Sky

    10. Faceţi un selfie cu roşcatele  Highland Cows

    În afară de oile care sunt la tot pasul – şi în locuri unde poate nu te-ai aştepta – într-o călătorie în Scoţia vei întâlni şi o rasă de animal mai ciudat – care poate nu ţi se va părea prea familiar. Zeci de turişti opresc pe marginea drumului pentru a-şi face poze cu blândele bovine mai ales roşcate (au şi alte culori) – iar cei care nu se sperie de coarnele uriaşe, se încumetă să le şi mângâie. Vitele scoţiene sunt crescute mai ales pentru carnea lor, dar şi pentru lapte. Sunt o rasă rezistentă, blana lor lungă le ajută să reziste climei aspre din Scoţia (totuşi, unii se întreabă cam cât pot să vadă din cauza ei, le acoperă deseori ochii). Dacă sunteţi în căutarea lor şi vreţi să întrebaţi un localnic unde se află, încercaţi expresia „Hairy Coos”, se pare că aceasta este denumirea populară folosită de ei.

  • Cronică de teatru. Pandorium sau amalgamul fiinţelor de tot felul, de aici şi de acum

    Cât timp iţi acorzi pe zi pentru a fi sincer cu tine însuţi? Câte minute sau ore îţi rezervi pe săptămână pentru o minimă reculegere, o întâlnire sinceră cu tine însuţi. De câte ori accepţi pe săptămână acel «recurrent meeting request» pe care ţi l-ai trimis odată, într-o searĂ, când tremurai şi te temeai că nu mai ştii cine eşti cu adevărat.

    de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

    Cine sunt eu. Cine sunt ceilalţi. Ce sunt eu pentru ei. Ce sunt ei pentru mine. Cine sunt prietenii adevăraţi şi cine sunt prefăcuţii care pretind că îmi sunt prieteni. Atâta joc societal, atâta falsitate şi prefăcătorie este în jur, încât, omule, chiar ai nevoie să te mai scuturi din când în când de praful aparenţelor, care se aşază pe costumul tău.

    „Dar dacă ştii să pui în toate un dram de judecată se spulberă puţinţa de greşeală.

    Nu mă încred în privirea prea rapidă, nici în urechea prea înceată. Eu pe judecată pun temei! Iar ochii mei, cu ajutorul ei, deşi mă mint într-una, nicicând nu mă înşeală.

    Dar dacă ar fi să cred, ca alţii, minciuna lor sfruntată, aş zice că în lună se vede-un chip de fată. Dar ştiu că nălucirea din jocurile umbrei şi luminii se arată, din care se năzare un om, un bou, un elefant… Va veni oare vremea cu zări mai luminoase, mult aşteptatul timp pe care ni-l dorim? Când vom putea să ne-ndeletnicim cu artele frumoase? Oglinda clară e a singurătăţii. Izvorul dacă-l tulburi, mai poţi să te priveşţi pe faţa-nnegurată a răscolitei unde, când chipul tău în norul nămolului se-ascunde? Lăsaţi să se aşeze la fund: nămol, nisip. Şi apa vă va-ntoarce adevăratul chip.”

    Acesta este un fragment din textul spectacolului PANDORIUM, un frumos amalgam al Fabulelor lui La Fontaine, pus pe scena Teatrului Odeon de regizorul Zoltán Balázs, ce a avut premiera în luna noiembrie. Un fel de Fermă a Animalelor aşa cum ştiţi de la George Orwell, care a inspirat celebrul film de animaţie, doar că mult mai romanţat şi poetizat. Cu o tuşă aristocrat-franţuzească. Este poate şi motivul pentru care scenografia şi costumele se ridică la rang de mare artă, căci am avut senzaţia unei parade live de moda hautecouture şi prêt-à-porter de pe Rive Gauche, Paris. Aviz amatoarelor de ţinute şi accesorii vestimentare şic, cu personalitate, mai ales acum, în sezonul multiplelor team buildinguri şi petreceri corporate, dar şi a Revurilor memorabile. E o invitaţie călduroasă în sala Majestic a Teatrului Odeon, cel mai frumos teatru din Bucureşti, din perspectiva arhitecturii şi designului interior. Regizorul a deschis cutia Pandorei şi a ilustrat cu măiestrie, prin textele lui La Fontaine aduse în contemporan, multe dintre bolile, durerile şi urâţeniile sufletului omenesc. Spre deosebire de Pandora, el lasă şi Speranţa să iasă în Universul artistic creat pe scenă.

    Spectacolul lui este astfel o invitaţie la introspecţie, căutare a sinelui şi îmbunătăţire a acestuia, astfel încât să devenim mai buni cu noi şi cu cei din jur.

    Cromatica spectacolului este centrată pe roşu, negru şi alb, culori puternice, elegante,  expresive şi profunde, care, alături de muzică şi coregrafie nu vă lasă să respiraţi prea mult. Am stat de vorba după spectacol cu actriţa Ioana Marcoiu, pentru că tare mult mi-a plăcut în rol de viperă languroasă, frumos unduitoare în jurul lui Conrad Mericoffer (pe care îl ştiţi probabil din recent lansatul film Câmp de maci/Poppy Field, în regia lui Eugen Jebeleanu). El e, de altfel, singurul bărbat din spectacol care face faţă cu brio celor opt actriţe de vârste şi personalităţi diferite, care se metamorfozează timp de 90 de minute în zeci de roluri de varii vietăţi.

    Pe Ioana o remarcasem şi în musicalul Cabaret (regia, Răzvan Mazilu) dar şi în Cui i-e frică de Virginia Woolf (regia, Alexandru Mâzgăreanu), ambele văzute tot la Odeon. 

     

    Cum a fost întâlnirea cu textul din Pandorium? Nu e uşor să „joci” pe versuri.

    I.M. A fost o întâlnire în care am învăţat că de multe ori e mai bine să taci, să asculţi şi să înţelegi despre ce e vorba fără să sari să spui concluzia înainte de a afla toate informaţiile. Spun asta pentru că eu am fost destul de contrariată la început când am auzit că o să vină Zoltan să monteze Fabule de la Fontaine. Mă întrebam de ce ar vrea să monteze aşa ceva? Îmi aduceam vag aminte de fabulele lui, de când le-am studiat în şcoală sau din ce îi mai citeam fiicei mele. La prima repetiţie, Zoltan ne-a întrebat dacă ne plac sau nu fabulele şi ce părere avem, iar eu am fost destul de rezervată şi i-am spus că nu mă atrag în mod special, mai ales când mă gândeam la Greierele şi Furnica. Apoi au urmat 2 săptămâni în care am citit şi am descoperit cu adevărat fabulele lui la Fontaine şi a fost o revelaţie pentru mine să citesc fabule filosofice, fabule scrise atât de inteligent şi care spuneau atât de mult în câteva versuri. În unele momente am simţit că poţi citi o fabulă de o pagină care spune la fel de mult cât o carte de 350 de pagini. Ca atunci când te duci la teatru şi vezi viaţa unui personaj în două ore.  Ca o pastilă. Mai multe spectacole într-un spectacol.

     

    Care este ideea cu care ar trebui să plece spectatorii? Chintesenţa spectacolului?

    I.M. Cred că pentru fiecare spectator e diferit. La modul ideal pentru mine ar fi important ca cei care vin să vadă acest spectacol să se regăsească în situaţiile expuse, să fie exact ca o oglindă în care să îşi vadă calităţile şi defectele sau să recunoască prieteni sau cunoştinţe care se comportă precum vulpea, barza, leul sau şarpele. Până la urmă, oricât de mult avansăm ca specie, ca tehnologie, baza e aceeaşi. Iubirea, setea de putere, lăcomia, ignoranţa, bunătatea, răutatea, orgoliul, frustrarea au fost dintotdeauna şi nu cred că se va schimba ceva indiferent de câte clădiri, roboţi, aparate şi mai stiu eu ce, vom construi. Din această cauză consider că La Fontaine este, de fapt, foarte actual. Problemele sunt aceleaşi  ca acum 400 de ani doar că în altă formă.

     

    Eu am remarcat în mod deosebit costumele din spectacol. Din toată experienţa ta artistica, în ce costume te-ai simţit minunat?

    I.M. Când am citit întrebarea primul gând a fost la o rochie dintr-un spectacol pe care l-am făcut la master, „Nefericiţii” de Milán Füst, regia: Zsuzsanna Kovacs, care s-a jucat şi la teatrul Odeon. Era o rochie simpla cumpărată de la un second-hand din câte îmi amintesc dar care mi s-a părut perfectă pentru rolul pe care îl interpretam şi practic, rochia a venit ca o completare la ce construisem deja. Spectacolul este ca un puzzle iar costumul e o piesă foarte importantă. Dacă în „Nefericiţii” costumul a venit că o completare, în „Cabaret” am descoperit ceva nou la costum. Atunci când am pus rochia pe mine, m-a făcut să mă simt atât de diferit încât am descoperit o atitudine pe care cred că Sally o are în anumite momente. A fost că şi cum aş fi gustat un fruct pe care nu l-am mâncat niciodată până în acel moment. Minunat m-am simţit în toate costumele în care am avut grijă de lumea interioară a personajului şi în care scenograful şi regizorul au avut o colaborare bună, în acelaşi sens.

     

    Te-am remarcat şi mi-ai plăcut în rolul viperei, dintre toate pasările şi animaluţele pe care le „interpretezi”. Ai un dans frumos, natural. Ai luat lecţii de dans în mod special cu vreun coregraf? Te-am remarcat, evident, şi în Cabaret. Te-a ajutat colaborarea cu dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu?

    I.M. Nu, nu am luat lecţii de dans, nu am făcut dans când eram mică… am descoperit partea aceasta la mine abia când am intrat la liceu.  Specializarea a fost tot „teatru”. Acolo am început să avem ore de mişcare scenică. Apoi la facultate am făcut dans contemporan. Dar niciodată nu credeam că voi ajunge să fac musical. La prima colaborare cu Răzvan Mazilu nu am înţeles de ce m-a luat pe mine. Nu mai făcusem asta niciodată. Iar lucrul la „Cabaret” da, m-a ajutat enorm în tot ceea ce am făcut după. Am lucrat cu Răzvan foarte intens, foarte precis; el ţine tot timpul la o anumită calitate a mişcării. Cu el am învăţat mai tare ca niciodată ce înseamnă coordonare, precizie, atenţie şi relaxare în acelaşi timp. Zoltan a venit la scurt timp după ce am terminat lucrul cu Răzvan, iar asta m-a ajutat pentru că m-a prins într-o condiţie fizică bună şi deja arsesem nişte etape. Dansul pe care l-am construit cu Conrad şi Zoltan a venit foarte lin, a curs într-un fel pentru că am plecat de la ideea şarpelui care îl ademeneşte pe om şi atunci toate mişcările care s-au creat au venit din această poveste. Pentru mine, dansul şarpelui e un dialog cu bărbatul pe care mi-l doresc.

     

    Eu te-am văzut şi în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?” Ce gen de teatru îţi place să faci cel mai mult? (musical, dramatic, mixt)

    I.M. Nu ştiu. Dacă primeam această întrebare acum câţiva ani, cu siguranţă răspundeam că îmi place tot ce e tragic, să sufăr, să plâng, să fie cu încărcătură, cu durere de cap. Doar că mi-am dat seama că voiam să fac asta pentru că îmi era la îndemână şi intra într-un fel în zona mea de comfort. Să joc comedie mi se pare foarte greu şi nu ştiu exact de ce, consider că râsul te poate trăda tare în scenă. Dacă nu e autentic, toată lumea îşi dă seama. Dar, în acelaşi timp, îmi place provocarea, îmi place să fac lucruri noi, lucruri de care la început îmi e teamă. Vreau să ies din zona mea de confort pentru că doar aşa voi putea descoperi noi lucruri despre mine şi pot evolua.

     

    În ce spectacole te pot vedea oamenii în prezent? 

    I.M. În „Cabaret, Pandorium, Cui i-e frica de Virginia Woolf” şi „Gardenia” la teatrul Odeon şi de curând am reluat spectacolul „Weekend comedy” care se joacă la teatrul Metropolis.

     

    Spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca artist şi un lucru foarte personal, intim, dar care poate fi devoalat, evident.

    I.M. E o întrebare tare grea, la care m-am tot gândit. Nu îmi dau seama dacă lucrurile pe care o să le scriu aici mă definesc cu adevărat sau vreau eu să cred că e aşa. De multe ori gândim şi credem despre noi că suntem într-un fel, dar din afară suntem văzuţi cu totul altfel. Totuşi îmi place să cred despre mine ca artist că sunt un om pe care te poţi baza pe scenă, că sunt deschisă la propuneri şi că am bun simţ. În ultima vreme am simţit din ce în ce mai mult nevoia de echilibru interior. Ultimele proiecte m-au obligat să lucrez cu mine tot mai mult, să reuşesc să trec peste perioade dificile în care lucrurile nu ies, dar şi să învăţ să mă bucur şi să spun mulţumesc când cineva îmi face un compliment. În mine e o luptă între Ioana copil şi Ioana adult. Mai am nevoie de timp să fac să se împrietenească copilul cu adultul. Încerc ca în fiecare zi să am măcar zece minute în care stau eu cu mine şi mă gândesc la lucrurile bune, de care sunt recunoscătoare, dar şi la lucrurile mai puţin bune la care trebuie să lucrez. Ce ştiu sigur este că aleg ca viaţa mea să fie o călătorie cu sens, în care să fiu mai bună. Şi nu mai bună pentru ceilalţi, ci pentru mine în primul rând. Poate sună puţin egoist, dar de când s-a născut fiica mea, mi-am dat seama că dacă eu nu sunt fericită şi bine cu mine, nici ea nu e. Şi cum pentru ea aş face orice, am început prin a lucra cu mine.   ■

     

    Spune-mi părerea ta despre viziunea regizorală a lui Zoltan Balasz.

    I.M. E ceva cu totul surprinzător pentru mine. Modul în care  el a ales să pună în scena aceste Fabule e foarte modern. În 90% din spectacol este muzica, a ales muzica contemporană, muzica pe care o ascult la radio, în maşină sau muzica pe care fiica mea mă roagă să o pun şi să dansăm prin casă. Zoltan a scos fabulele de la „naftalină” şi le-a îmbinat cu ceva foarte familiar. Se întâmplă multe lucruri pe scenă, te obligă să fii prezent, să trăieşti aici şi acum.  Nu mă aşteptam că un text care în prima fază mi-a părut învechit, să fie atât de contemporan. Costumele, muzica, textul, luminile, decorul te obligă într-un fel să laşi toate gândurile şi ideile preconcepute şi să te arunci într-o lume nouă pentru o oră şi jumătate.

     

    Distribuţia: Conrad Mericoffer, Alina Berzunţeanu, Mădălina Ciotea, Sabrina Iaşchevici, Ioana Mărcoiu, Crina Mureşan, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă, Simona Popescu

    Adaptarea, coloana sonoră, coregrafia şi regia: Zoltán Balázs (Ungaria)

    Scenografia şi Costumele: Constantin Ciubotariu

    Traducerea: Tudor Măinescu şi Aurel Ţiţă

    Preţ bilet: 20-40 lei

    Următoarea reprezentaţie: 03 decembrie, 19:00

     

  • Ce sunt artiştii digitali şi ce muzee le expun operele

    Rămase fără public şi cu veniturile diminuate de pandemie, muzeele de artă au căutat soluţii de supravieţuire, unele îndreptându-se către artişti digitali şi diverse experimente artistice cum ar fi cele cu realitatea virtuală sau programe de inteligenţă artificială, care înainte nu-şi prea găseau locul în asemenea instituţii. Artiştii digitali, scrie New York Times, sunt priviţi ca o soluţie de a ajunge la publicul tânăr şi de a-l convinge să treacă pragul muzeelor şi totodată şi la cei care au câştigat o avere din investiţiile în criptomonede în speranţa de a-i convinge să se înscrie în rândul celor care le oferă donaţii.

    Aşa se face că în Statele Unite, un muzeu ca Buffalo AKG Art Museum, din oraşul Buffalo din statul New York, organizează o expoziţie de criptoartă, pentru care a solicitat lucrări de la peste zece artişti.

    Alte muzee, care au colaborat cu artişti digitali cărora le-a crescut cota datorită popularităţii NFT-urilor, apelează în continuare la aceştia pentru noi proiecte. Din această categorie face parte Museum of Modern Art (MOMA) din New York, care a colaborat anul trecut cu artistul american de origine turcă Refik Anadol, căruia i-a pus la dispoziţie imagini din colecţia sa pentru a crea lucrări sub forma unor jetoane nefungibile. Acesta a folosit mai bine de 138,000 de imagini şi texte din arhiva publică a instituţiei pe care le-a prelucrat cu ajutorul unui model de învăţare automată, obţinând o serie de imagini abstracte pe care le-a denumit „halucinaţii ale maşinilor”, comercializate ca opere de criptoartă. Refik Anadol a fost invitat iar să caute inspiraţie în arhivele MOMA pentru o expoziţie de creaţii digitale intitulată „Refik Anadol: Unsupervised”.

     

  • Cum a ajuns golful sursă de inspiraţie în arhitectură

    Unii caută special case cu propriile terenuri de golf sau situate lângă cluburi dedicate acestui sport, alţii pot ajunge să locuiască în ceea ce seamănă cu o minge de golf fără a fi neapărat pasionaţi de acesta.

    Case sferice care amintesc de asemenea mingi se găsesc în diverse locuri din lume, cum ar fi oraşul Den Bosch din Ţările de Jos, unde există un adevărat complex, gândit pentru utilizare ca locuinţe sociale, scrie Financial Times, sau Yucca, din statul american Arizona, unde există o singură casă care seamănă cu o minge de golf, ce ar fi trebuit să facă şi ea parte dintr-un complex, ori Balado Bridge din Kinross-shire din Scoţia. În acest din urmă caz, mingea de golf din fibră de sticlă ce are diametrul de 18 metri a pornit ca post de ascultare NATO inaugurat în anii optzeci, fiind apoi cumpărată de o persoană atrasă de aspectul său, după ce a fost dezafectată în 2006.

     

  • Soluţia inventivă găsită de o comunitate pentru a atrage turiştii. 750 de clădiri au fost deja incluse în proiect

    În încercarea de a atrage turişti pentru a-şi suplimenta veniturile, necesitate apărută odată cu creşterea populaţiei un sat din nord-estul Guatemalei, Santa Catarina Palopó a recurs la o soluţie artistică. Mai precis, un grup de muncitori, artizani şi casnice au creat în 2016, după ideea unui jurnalist local, Harris Whitbeck, un proiect intitulat „Pintado Santa Catarina Palopó”, printre care să zugrăvească exteriorul tuturor caselor şi clădirilor din localitate în culori vii şi să-l picteze, creând astfel o instalaţie de artă, care, sperau ei, va atrage atenţia. Localnicii nu au lucrat singuri, iniţiatorul proiectului invitând în sat artişti care să coordoneze lucrările şi să se asigure că acestea respectă spiritul locului. Proiectul este încă în desfăşurare, până în prezent fiind pictate aproximativ 750 din cele 850 de clădiri existente, unele chiar şi cu ajutorul turiştilor, şi a dus la dezvoltarea turismului şi a localităţii, apărând restaurante, cafenele, galerii de artă sau centre de artizanat, scrie Smithsonian Magazine.

  • Vacanţă de miliardar. Cât te costă să închiriezi o săptămână iahtul cofondatorului Microsoft şi ce dotări are

    Construit pentru cofondatorul Microsoft, Paul Allen, iahtul Octopus, a ajuns, după moartea proprietarului său, să primească de anul aceasta turişti de lux, scrie The Telegraph. Aceştia sunt atraşi de faptul că se numără printre puţinii care se pot lăuda că au văzut cum arată iahtul în toată splendoarea lui. Octopus, care a costat la vremea construirii sale 200 de milioane de dolari, are opt punţi, două heliporturi, piscină, sală de fitness şi teren de baschet şi este deservit de şapte ambarcaţiuni auxiliare, iar după renovarea recentă poate fi închiriat pentru suma de aproximativ 3 milioane de dolari pe săptămână. Pe lângă elementele de lux, iahtul a fost astfel construit încât să poată fi folosit pentru explorări, fie ştiinţifice, fie ale unor turişti curioşi, itinerariul fiind alcătuit după dorinţa clienţilor, care pot ajunge şi în zone polare unde specialişti aflaţi la bord să le arate diverse vieţuitoare sau în zone unde se pot face scufundări ori plimbări cu submersibilul.