BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Ninsoare după dorinţa clientului

    Dacă nu e zăpadă, atunci se face rost de ea, soluţie la care se recurge pentru filme sau seriale ori pentru competiţii sportive de iarnă în locuri în care nu a nins suficient. Pe lângă acestea, de vreo câţiva ani a apărut cerere şi în zone în care nu ninge de obicei, cum ar fi sudul statului California din Statele Unite, fie de la firme care vor o petrecere de Crăciun cu zăpadă, reni şi cabină pentru fotografii cu Moşul, fie din partea unor persoane particulare, scrie Wall Street Journal. Solicitările variază de la o cantitate de zăpadă pe care firma specializată o pune într-o zonă a curţii clientului la evenimente mai complicate, de tip Crăciun în iulie, cu deluşoare de zăpadă pe malul mării prevăzute cu tobogane pe care se poate aluneca până pe nisip. Alteori, clientul îşi doreşte să aibă o sanie cu care să coboare de pe acoperişul plin cu zăpadă al casei până în ocean. Se primeşte comandă simplă de zăpadă sau de amenajare pentru un eveniment care s-o includă şi pentru a bucura copiii care n-au avut încă ocazia să vadă omătul. Cei care optează doar pentru zăpadă pot apoi să o modeleze cum doresc cu lopata, activitate descoperită de unii în timpul pandemiei, atunci când nu puteau pleca de acasă. O distracţie cu zăpadă artificială poate costa, în funcţie de complexitate, de la câteva mii la câteva zeci de mii de dolari, în cazul unui decor bogat şi al amenajării unor pârtii de săniuş. Unii clienţi, după ce au comandat o dată aşa ceva, doresc să repete experienţa, alegând livrarea în momente în care sunt şanse reduse de ploaie care să le strice zăpada.


     

     

  • Second-hand de lux pentru bărbaţi

    Nu numai femeile dau o mulţime de bani pe obiecte de lux la mâna a doua, de multe ori plătind chiar mai mult decât au costat acestea la lansare, ci şi bărbaţii,  scrie The New York Times.

    Un exemplu de pe la începuturile acestei tendinţe, care a devenit din ce în ce mai pronunţată în ultimii ani, îl reprezintă comercianţii de pantofi sport în ediţii limitate, cum ar fi Flight Club, în domeniu existând chiar şi o bursă specializată. Clienţii unor asemenea comercianţi se numără astăzi printre cei dispuşi să investească în articole vestimentare şi accesorii de lux la mâna a doua, fie pentru colecţia personală, fie în speranţa revânzării la un preţ mai mare decât cel de la achiziţie. Aceştia nu ezită să plătească şi mai mult decât a costat produsul dorit la lansare, dacă aşa pot să-l aibă imediat şi nu mai trebuie să se înscrie pe o listă de aşteptare la producător.  Astfel, o pereche de pantaloni care a costat iniţial 6.000 de dolari se poate vinde cu 20.000 de dolari. Cererea este alimentată şi de reţele de socializare online, unde se pot vedea vedete sau persoane obişnuite care se laudă cu ce articole deosebite au mai găsit. Companiile care comercializează îmbrăcăminte şi accesorii de lux second-hand fie cumpără înainte produsele pe care le pun în vânzare, fie funcţionează pe modelul unei consignaţii. Unele dintre ele vând chiar şi concurenţilor din alte zone, care au clienţii lor locali. Mărcile căutate sunt Louis Vuitton, Balenciaga, Chrome Hearts, Saint Laurent, dar nu numai, iar printre firmele care le comercializează se numără 4GSELLER, lansat la începutul pandemiei, Justin Reed înfiinţat în 2017 sau Luke’s, deschis nu de mult la New York.

  • Spre Poli

    În ciuda numărului mare de destinaţii de vacanţă posibile, este în creştere cererea pentru expediţii la Poli, după cum afirmă companiile care au în ofertă şi aşa ceva. Cum în zonele respective infrastructura lipseşte, este necesar ca turiştii să ajungă acolo cu vase care le oferă tot luxul necesar, motiv pentru care în prezent în lume sunt în construcţie 88 de superiahturi destinate explorării, în următorii zece ani urmând a fi livrate circa 200 de astfel de comenzi, scrie The Times. Cererea mare se datorează şi faptului că, odată cu pandemia, mulţi oameni şi-au revizuit lista de priorităţi în materie de călătorii, preferând să exploreze cât mai repede zone mai puţin vizitate de turişti, mai ales că zonele polare nu se pot vizita tot anul. În Antarctica, sezonul durează din noiembrie până în februarie, iar în regiunea arctică din aprilie până la jumătatea lui septembrie.

  • De lemn modern

    Lemnul este un material de construcţie cât se poate de actual, ţin s-o demonstreze diverse proiecte de clădiri rezidenţiale şi publice, acest material fiind ales din ce în ce mai des datorită impactului său redus asupra mediului prin comparaţie cu betonul sau oţelul. Printre cele mai spectaculoase clădiri din lemn, ce urmează a fi date în folosinţă, se numără, conform Dezeen, cea mai înaltă construcţie de acest fel, un bloc de locuinţe de 100 de metri, ce va face parte dintr-un complex cu apartamente, cu spaţii de cazare pentru studenţii şi spaţii comerciale în oraşul Winterthur din Elveţia şi va fi inaugurat în 2026. Alt exemplu îl reprezintă un proiect de la Toronto, din Canada, tot rezidenţial, Timber House, cu faţada plină de plante. Şi în Islanda se află în construcţie o clădire înaltă din lemn, cu spaţii mixte, Living Landscape, gândită să ocupe o parte din spaţiul unei foste gropi de gunoi. Un alt turn de lemn, cu centură verde la fiecare etaj, urmează să fie construit la Milano, lângă clădirea de birouri Pirellino, care va fi reabilitată, cele două urmând a fi legate între ele de un pasaj de sticlă multietajat. Pe listă se află şi o clădire a Universităţii Tilburg din Ţările de Jos, realizată pe o structură de lemn şi gândită să poată fi demontată, iar elementele demontate să fie reciclabile. Există chiar şi un proiect în domeniul sportului, un stadion de lemn proiectat de către firma de arhitectură Zaha Hadid Architects pentru echipa de fotbal Forest Green Rovers din Nailsworth, Anglia. Stadionul va avea o capacitate de 5000 de locuri şi va folosi energie doar din surse regenerabile.

  • Ceasuri vechi de la bijutieri noi

    Ceasurile vechi pot ajunge iar în atenţia publicului atunci când li se oferă o nouă şansă, aşa cum face o creatoare de bijuterii thailandeze stabilită la Londra, Patcharavipa Bodiratnangkura. După ce şi-a făcut un nume creând bijuterii obişnuite, aceasta a devenit interesată de ceasuri, pe care le cumpără fie din pieţe de vechituri ori online, fie de la comercianţi sau colecţionari, în special modele Audemars Piguet, Vacheron Constantin, Piaget, Rolex sau Cellini, scrie New York Times. Ceasurile trec apoi printr-un proces de transformare, devenind inele, sau de înfrumuseţare, în acest caz primind o ramă nouă, cu modele decorative, o brăţară nouă dacă este cazul, sau una modificată, lucrate din argint, aur alb şi platină, dar cel mai des din aur de 18 carate cu un aliaj care îi dă o culoare galbenă puternică şi foarte caldă, pe care creatoarea o numeşte „aur de Siam”. Ceasurile astfel transformate costă câteva zeci de mii de dolari, iar printre clienţi se numără şi cântăreaţa Rihanna.


     

     

  • „Anonimul Veneţian” de la TNB, o romanţă cu parfum de smirnă şi portocale

    Acest spectacol nu este un teatru oarecare cu şi despre doi soţi care s-au iubit odată şi acum sunt în pragul divorţului. Este pur şi simplu o poezie, iar povestea lor miroase ca un parfum intens, obsesiv şi elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei, iar ca note de vârf, jovialitatea mandarinelor mediteraneene.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

    O romantică din fire, m-am lăsat purtată de afrodisiacul aer al cupidonianului  interval 14 februarie – 8 martie şi mi-am îndreptat în această perioadă atenţia de spectator însetat şi spre spectacole ce au avut ca temă l’ amour éternel. Cu gândul la opera „La Bohème” în regia lui Franco Zeffirelli care s-a repus în scenă în an centenar la Teatro alla Scala în Milano exact în luna martie, mi-am zis să intru puţin în atmosferă de city break cultural italian şi să merg să văd ca preludiu sau prolog o romanţă teatrală la Teatrul Naţional Bucureşti: „Anonimul veneţian”. Ştiam subiectul din filmul de cinematecă din 1970 cu acelaşi nume, în regia lui  Enrico Maria Salerno, după un scenariu al lui Giuseppe Berto. Nu ştiu dacă vi se întâmplă să atribuiţi esenţe de parfum unor senzaţii, însă povestea aceasta miroase ca un parfum intens, dar elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei şi ca note de vârf jovialitatea mandarinelor mediteraneene.  Eram foarte curioasă să văd cum este jucată povestea cuplului pe o scenă de teatru. Vă spun sincer că spectacolul de la Naţional, avându-i ca protagonişti pe Ioan Andrei Ionescu şi Ilinca Goia, este mult peste ecranizarea de acum 50 de ani. Spectacolul are şi nişte recorduri impresionante, cu care nu foarte mulţi se pot lăuda. A avut premiera în 2014 şi a avut până în acest moment peste 150 de reprezentaţii. Şi credeţi-mă că sala era plină şi de data aceasta. Coordonarea scenică poartă semnătura lui Ion Caramitru.

    Vă spun cu cea mai mare sinceritate că acest spectacol nu este un teatru oarecare. Este pur şi simplu o poezie. O poezie în trei strofe şi un epilog, una mai sensibilă decât cealaltă. Prima strofă e interpretată de cei doi în partea dreaptă a scenei, pe marginea unui debarcader imaginar, de unde pleacă şi se întorc amintirile lor grele din trecut, exact ca debitul dezlănţuit al valurilor, ce plesnesc obstacolul nimerit în calea furiei lor. E o strofă plină de acuze aruncate pe ambele sensuri, cu brutalitate în obrazul celuilalt. Un dialog al reproşurilor tăioase, al frustrărilor, al nodurilor în gât, strânse de-a lungului anilor petrecuţi împreună. Este o expresie vulcanică a neputinţei de a ierta la infinit greşelile partenerului.

    A doua strofă e recitată de cei doi pe mediana verticală a scenei, la o masă micuţă, intimă. Exact locul de mediere şi echilibru dintre două forţe, dintre două personalităţi pasionale. Unele versuri sunt dintr-o cafenea, altele dintr-un bistrouaş sau trattoria. Aici sunt degustate amintirile frumoase, blânde, suave, calde, simple şi gustoase ca o porţie de spaghetti, dar mâncată hulpav, pe stomacul gol, înainte de cel mai fierbinte amor.  O altă interpretare a zicalei “dragostea trece prin stomac”. Apoi, strofa a treia este cântată pe două ritmuri diferite, într-un mic iatac, în partea stângă a scenei. Amintirile carnale, detaliile amorului orgasmic se dezlănţuie pe acordurile retrojazz din “Love for Sale” (Billie Holiday), la un pahar de whiskey blues, sorbit printre sughiţuri, pe marginea patului, într-o luptă mută cu gelozia stârnită de trupurile străine, impersonale, reci, care au temporizat incandescenţa corpului unitar al celor doi protagonişti, până la extincţia relaţiei lor. Relaţiei lor lumeşti, consumată pe coordonatele concrete ale unui timp şi spaţiu. Ceea ce va transcende însă lumea detaliilor, ceea ce va rămâne în timp, conexiunea autentică, iubirea în esenţa ei atemporală va dăinui în magia “flautului fermecat” sau oboiului magic din Concertul in Re minor, atribuit compozitorului Alessandro Marcello, în cazul de faţă.

    Pentru epilog, trebuie să mergeţi să vedeţi spectacolul şi pentru asta am stat de vorbă şi cu actorul Ioan Andrei Ionescu, care este absolut captivant pe rol. Ai senzaţia că îşi joacă propria viaţă pe scenă. Este un joc autentic impresionant care m-a făcut să-i adresez câteva întrebări foarte directe.

    Anonimul Veneţian se joacă pe 26 martie, 12, 23 şi 28 aprilie de la ora 20:00, la TNB, sala Atelier. Preţ bilet 40 lei

     

    Interviu cu actorul Ioan Andrei Ionescu

    Cum te reinventezi în mai bine de 150 de reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol şi aproape 10 ani de la premieră?

    Spectacolul acesta are o caracteristică esenţială fără de care valoarea lui s-ar prăbuşi. Autenticitatea. După ultimul spectacol, Ilinca Goia m-a întrebat îngrijorată dacă am vreo supărare personală, dacă nu cumva am ceva de împărţit cu ea, actriţa. Evident că nu. Suntem prieteni şi parteneri de scenă de mai bine de nouă ani în acest spectacol. Dar în scenă e de datoria mea să valorific orice mic detaliu, accident sau umoare, a mea sau a ei. Le iau personal, cum se zice. E un scop în sine. Aşa descopăr vulnerabilităţi noi, riscuri noi, drumuri noi, fără să mă desprind de logica personajului.

    Care sunt ingredientele unui spectacol pentru ca el să se bucure de o astfel de longevitate? (Sunt puţine spectacole care se joacă în aceeaşi distribuţie de atâţia ani.)

    În primul rând povestea. Un spectacol are nevoie de o poveste coerentă care să trateze într-o logică personală, identificabilă teme importante din realitatea umană. Apoi abordarea echilibrată. Nu poţi povesti fără umor o temă serioasă şi nici nu poţi face comedie din orice. Ar fi păcat. Implicarea. Dedicarea cu care îţi faci temele. Ca regizor, actant, artist scenograf etc. Şi ar mai fi câte ceva… dar nu mai ştiu eu cum să aşez cuvintele fără să supăr „luminile rampei”.

    A influenţat în vreun fel criza bărbatului de la 40 de ani rolul pe care îl joci în spectacol? Ai văzut relaţia dintre cei doi cu alţi ochi în acest deceniu?

    Până să joc acest rol nu aveam nicio criză. Abia mai târziu, când viaţa m-a aruncat în vârtejurile ei, am început să aduc din „crizele” mele şi pe scenă. Sau poate a fost invers?! Poate că experimentul acestui spectacol-disecţie a invadat şi încet, încet a acaparat părţi importante din personalitatea mea impunând criza? Cine mai ştie?! E bine oricum. Tata a traversat în tinereţe Dunărea. Povestea cum a fost prins de un vârtej. Ştia teoria. Din vârtej nu înoţi în afară. Te zbaţi degeaba. Îl laşi să te sugă la fundul apei, ca să poţi să împingi pământul dur şi să ieşi la apă lină. Dar ce faci când apele sunt fără fund? Sau, poate, suntem noi prea nerăbdători?

    Vorbeşte-mi puţin de parteneriatul scenic cu Ilinca Goia în acest spectacol.

    Ilinca este un rezoneur extrem de sensibil, cu o aparenţă de impenetrabilă armură. Un partener extrem de generos şi de loial. Am înţeles amândoi la timp că surpriza întâlnirii pe scenă trebuie păstrată vie. Ne place să ne surprindem, să ne menajăm arta şi să creştem împreună spectacolul. Comunicăm foarte uşor. E plăcut, reconfortant chiar.

    Teatru, film sau serial TV?

    Întâmplarea şi întâlnirile m-au împins mai degrabă către teatru. În facultate visam mai degrabă la film. Nu de alta, dar copilăria mi-a fost marcată de filmele de cinematecă. Le urmăream cu sufletul la gură din postura de infractor inocent. Intram apoape zilnic la filme odată cu puhoiul care tocmai părăsea sala, strecurandu-mă şi ascunzându-mă de plasatoare în spate sau printre scaune. Abia aşteptam să treacă pauza şi să apară primii plătitori de bilet. Era o poveste întreagă înainte de poveştile de pe pânză. Seriale? Dacă echipa e frumoasă, bineînţeles. Doar e meseria mea. În România sunt din ce în ce mai multe seriale bune şi foarte bune. Unele, mai bune decât multe filme de lungmetraj.

    Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie, care crezi că sunt asemănările dintre succesul şi longevitatea unui spectacol şi acelea ale unei companii?

    În primul rând, identitatea de brand. Asta vine din autenticitate. Cât de cinstit te raportezi la ce / cine eşti, la ce vrei, la ce poţi şi la problemele pe care le întâmpini. De aici vin de la sine determinarea şi anduranţa absolut necesare unui spectacol şi, cred eu, şi unui business. În al doilea rând structura, arhitectura. Pe de o parte a produsului  – fie că vorbim de cel artistic sau de cel de business, pe de altă parte, structura companiei în sine. Legăturile Iogice şi eficiente, uşor de înţeles între niveleuri (dramaturgia, regia, light designul, actorii/actanţii sunt ingrediente care cred că au corespondent fiecare în câte un departament din orice companie de succes). Şi un lucru esenţial: publicul. Sau cui mă adresez cu produsul meu. Bine, asta vine şi din identitatea ta şi din departamente specializate, instrumente pe care un teatru le are, dar cel mai adesea publicul atrage alt public, nu neapărat reclama. Şi brandul. Cine e “starul”, cine e actorul principal? Evident că sunt spectacole care creează staruri. Ar mai fi de discutat, poate, capacitatea de inovaţie, de reinventare permanentă, nevoia de a fi la curent cu piaţa / publicul în timp real. Dar peste toate acestea, cele mai importante cred că sunt relaţiile şi experienţele pe care le avem în cadrul echipei. Ce bucurie a apartenenţei şi recunoaşterii stârnesc valorile comune, dar şi cât farmec, bună acceptare şi inovaţie în relaţiile dintre membrii echipei provoacă diferenţele dintre noi. În teatru cred că e, până la urmă, ca în business, ca în viaţă. La sfârşit, când se trage cortina, mergi mai departe cu ce ai trăit, cu gustul lăsat de relaţiile pe care le-ai avut, cu ce s-a născut în situaţiile de joc sau cu amintirea celor alături de care ai plonjat din intuiţie în aventura numită viaţă. Gustul pentru viaţă, pentru bucuria vieţii, rămâne cea mai importantă parte din experienţa noastră. Aş spune că scopul teatrului e chiar teatrul, scopul celui care face business e chiar “a face”, aşa cum scopul vieţii e chiar viaţa însăşi.  

    Ce înseamnă spectacol-studiu coordonat de Ion Caramitru? Cum a fost lucrul cu el pentru acest spectacol?

    Pentru mine e ca un pariu pe care îl joc. Un pariu al adevărului. Ion Caramitru a făcut studiu de actorie pe personajul meu.  A întors la nesfârşit fiecare silabă, căutând prin mine „tonul perfect”. Iar eu, cu fiecare spectacol, m-am simţit dator să demitizez această idee. E un dublu studiu, de ambele părţi, care continuă. Poate de aici şi longevitatea…

    În ce alte spectacole te mai pot vedea spectatorii în acest moment?  

    Sunt acum 6 titluri pe care aş putea să le menţionez, dar aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cea mai recentă premieră a mea de la TNB, „Zorro, un pustnic pe trotuar”. Un spectacol şi un rol care mi-au cerut să-mi deschid uşa vulnerabilităţii mai mult decât în oricare act artistic de până acum. M-aş bucura să vedeţi acest spectacol. Un spectacol aparte. Un spectacol cu un personaj delicat şi puternic în acelaşi timp. E un spectacol răsplătit de ecouri în presa de specialitate şi care îşi aşteaptă publicul. E un spectacol despre vulnerabilitate si recompunerea puterii de a fi, de a iubi. O poveste în care fiecare ne regăsim şi empatizăm. Un one man show cu o poveste pe care acum doar doi ani încă nu eram pegătit să o spun, să o mărturisesc (Toma Dănilă – regie şi adaptare scenică a textului celebrei Margaret Mazzantini). Vă invit să îl vedeţi pe 25 martie, de la ora 20:00, la TNB, sala Pictura.

  • Matematicianul român care a descoperit o formulă cu care a reuşit să câştige la loto. El a ridicat de 14 ori marele premiu

    Şansele unei persoane de a câştiga la loto sunt de una la 14 milioane. Matematicianul Stefan Mandel nu a găsit formula pentru a învinge statistica.

    Mandel a câştigat de 14 ori marele premiu, încasând peste 30 de milioane de dolari.

    Stefan Mandel s-a născut în România şi trăieşte acum în Australia, fiind de profesie matematician. El a creat o formulă aproape perfectă pentru a învinge loterie.

    Mandel a câştigat marele premiu în România, după care a emigrat alături de familie în Australia. Sistemul era diferit la Antipozi, aşa că matematicianul a avut nevoie de câteva luni pentru a adapta formula.

    Deşi oficialii nu au descoperit nimic ilegal în formula sa de joc, s-a considerat că ceea ce făcea Mandel încălca “spiritul jocului”; prin urmare, autorităţile au emis o serie de legi pentru a-l bloca.

    Stefan Mandel a reuşit să mai câştige o dată marele premiu, la loteria din Virginia, Statele Unite. El a câştigat peste 30 de milioane de dolari în total.

    Iată cei 6 paşi prin care Mandel a reuşit să păcălească loteria:

    1. A calculat numărul total de combinaţii posibile – spre exemplu, un joc în care trebuie să alegi 6 numere de la 1 la 40 are 3.838.380 de combinaţii posibile.

    2. A căutat loteriile unde jackpotul era de cel puţin trei ori mai mare decât numărul total de combinaţii (în Statele Unite, fiecare stat are altă loterie).
    3. A strâns suficienţi bani pentru a plăti fiecare combinaţie.

    4. A tipărit milioane de bilete cu fiecare combinaţie posibilă (în trecut, acest lucru era legal; astăzi, fiecare bilet trebuie cumpărat de la sediul loteriei respective).
    5. A trimis biletele printate la sediul loteriei.

    6. A câştigat jackpotul şi şi-a plătit “investitorii” (în 1987, după ce a câştigat un jackpot de 1,3 milioane de dolari, Mandel a rămas doar cu 97.000 de dolari).
     

  • Brăţară reinterpretată

    Introdusă de jucătoarea americană de tenis Chris Evert, care o purta în timpul meciurilor, aşa-numita „brăţară de tenis” este în continuare căutată. Brăţara, care constă dintr-un şir de diamante de aceeaşi dimensiune montate în aur, s-a păstrat fie în această formă, fie a fost reinterpretată.

    Unii creatori de bijuterii au preferat, spre exemplu, să întrerupă şirul clasic cu pietre de dimensiune mai mare care închipuie nişte broboane de sudoare, scrie New York Times. Există şi variante în care diamantele nu mai sunt de aceeaşi culoare sau mărime sau în care se folosesc safire în culorile curcubeului, precum şi modele de brăţări gândite să fie purtate în set la o mână. Alţi creatori de bijuterii s-au îndreptat şi spre o gamă de pietre semipreţioase cum ar fi onix, opal sau labradorit, montate în metal placat cu rodiu ori au ales safire sintetice.

     

  • Sculpturi cu pene

    După ce a debutat cu o lucrare realizată din 23.000 de iadeşuri fierte aranjate într-o spirală, pe care i-a achiziţionat-o colecţionarul de artă Charles Saatchi, artista britanică Kate MccGwire a continuat să lucreze cu materiale naturale neapreciate de alţii, scrie The Telegraph, specializându-se în sculpturi din pene de pasăre. Ideea i-a venit după ce a văzut un depozit dărăpănat care avea podeaua acoperită de pene de porumbei, ajungând să realizeze lucrări care pot necesita ani buni de muncă şi pot costa mai bine de 100.000 de euro.

    O parte dintre sculpturile sale sunt expuse în hoteluri precum NoMad din Las Vegas sau Hôtel de Crillon din Paris, la festivaluri de artă sau sunt prezente în expoziţii din Japonia, Hong Kong, China, Coreea de Sud, Elveţia, SUA ori Germania. Materialul pentru lucrările sale, penele, provine de la crescători de porumbei, adunat atunci când păsările îşi schimbă penajul, sau de la crescători de fazani, artista folosind însă şi pene de la alte zburătoare, cum ar fi coţofenele.


     

     

  • Mersul la centre spa care oferă tratamente gândite să-i ajute pe clienţi să ajungă la o stare de bine psihică nu e suficient pentru toată lumea

    Mersul la centre spa care oferă tratamente gândite să-i ajute pe clienţi să ajungă la o stare de bine psihică nu e suficient pentru toată lumea, existând persoane care doresc să aibă asemenea posibilităţi cât mai aproape de casă, cerere care a crescut în pandemie şi nu a trecut neobservată de dezvoltatorii imobiliari de locuinţe de lux.

    Printre oferte se numără asistenţa spirituală, oferită prin intermediul unor aşa-numiţi concierge spirituali, al căror rol este să pună locatarii în legătură vindecători care utilizează terapii cu cristale sau reiki, cititori de aură sau instructori de meditaţie. Un exemplu în acest sens, scrie Mansion Global, este Maverick Chelsea din New York, care pe lângă concierge spiritual are şi trei etaje amenajate pentru wellness. În Mexic, pe Riviera Nayarit se află complexul One & Only Mandarina Private Homes care oferă locatarilor posibilitatea de a apela la un şaman care să le binecuvânteze casele.

    Alte dotări cu care se laudă clădirile rezidenţiale de lux noi sau în construcţie sunt băile cu gheaţă, promovate ca utile atât pentru sănătatea trupului, cât şi a minţii, printre proiectele prevăzute cu aşa ceva numărându-se Brooklyn Point din Brooklyn, New York şi Cipriani Residences din Miami, ori spaţiile destinate meditaţiei. Acestea pot lua forma unei curţi interioare cu pergolă cu flori situate la unul din etajele inferioare ale clădirii, ca la 212 West 72nd St in Upper West Side în Manhattan sau a unor locuri special amenajate în grădinile clădirilor, cu apă, flori precum crini şi stânjenei şi capsule construite din lemn care seamănă cu nişte insule plutitoare, în care se pot retrage cei doresc să mediteze, ca la Perigon, la Miami Beach.