BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Pentru stăpâni şi câini: Specialiştii care ştiu să lucreze cu câini oferă celor care-şi permit să plătească nu doar servicii de dresaj, ci mai mult

    Specialiştii care ştiu să lucreze cu câini oferă celor care-şi permit să plătească nu doar servicii de dresaj, ci mai mult, cum ar fi şedinţe de evaluare care le permit celor care-şi doresc un câine să afle dacă s-ar împăca bine cu un astfel de companion şi ce rasă trebuie să fie el ca să suporte călătoria cu iahtul sau cu elicopterul ori căldura din  zona în care viitorii lui stăpâni îşi au casa de vacanţă, scrie The Times. O astfel de şedinţă poate costa echivalentul a peste 1.000 de euro şi, cel puţin în Marea Britanie, cererea este în creştere. Alţi specialişti oferă şedinţe de terapie reiki pentru câini sau organizează petreceri pentru ei cu diverse ocazii, clienţii fiind dispuşi să cheltuiască echivalentul a mai bine de 20.000 de euro pentru aşa ceva. Există chiar şi festivaluri pentru căţei, ca Goodwoof de la Goodwood House din West Sussex, care are în program şedinţe de terapie prin sunet pentru oameni şi câini, precum şi şedinţe de ghicit în lăbuţe.

  • Se obişnuieşte să se filmeze nunţi sau evenimente legate de naşterea unui copil, însă mai nou se poartă angajatul de specialişti care să filmeze vacanţa. Cât costă un astfel de lux

    Se obişnuieşte să se filmeze nunţi sau evenimente legate de naşterea unui copil, însă mai nou se poartă angajatul de specialişti care să filmeze vacanţa şi să monteze apoi ceva care să semene, pe cât se poate, a producţie hollywoodiană, scrie Wall Street Journal. Cei care pleacă într-o vacanţă îşi aduc propriii operatori video ori apelează la cei pe care-i poate pune la dispoziţie agenţia care le-a organizat-o. Agenţiile de lux au chiar echipe media dedicate care, pe lângă montajul amintirilor din concediu, realizează o vizionare zilnică pentru clienţi a materialului filmat. Printre momentele filmate de operatori profesionişti se numără excursii cu avionul particular, pornind de la preluarea acestuia, petreceri în locuri îndepărtate, călătorii prin Antarctica în căutarea faunei locale şi nu numai. La final se obţine un scurt film de până în jumătate de oră realizat astfel  încât să semene cu cele de la cinema, iar, în funcţie de complexitate, proiectul poate costa între 10.000 şi 60.000 de dolari.


     

     

  • Unii artişti se retrag din viaţa artistică fie nemaiapărând în public, fie încetând să mai creeze lucrări, alţii continuă până la final. Mai sunt şi cei care aleg o altă cale, cum ar fi artistul contemporan american Darren Bader, care şi-a scos la vânzare afacerea

    Unii artişti se retrag din viaţa artistică fie nemaiapărând în public, fie încetând să mai creeze lucrări, alţii continuă până la final. Mai sunt şi cei care aleg o altă cale, cum ar fi artistul contemporan american Darren Bader, care şi-a scos la vânzare afacerea. Cumpărătorul va primi de fapt, reputaţia vânzătorului în domeniul artei, precum şi dreptul de a-i folosi numele în caz că doreşte să creeze noi lucrări, scrie The New York Times.

    Bader va păstra lucrările realizate până la momentul vânzării, după care cumpărătorul îi va putea folosi numele construit de-a lungul unei cariere de douăzeci de ani pentru noi creaţii. Artistul nu-şi va schimba numele în acte, dar nu-l va mai putea folosi în domeniul de până acum, ci doar pentru altă activitate, având însă dreptul să devină comerciant de artă dacă doreşte.

    Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără o sculptură care constă din fructe şi legume expuse pe piedestaluri şi transformate de două ori pe săptămână în salate, o lucrare cu o canapea şi două pisici vii sau una care constă din doi burrito pe pervazul unei ferestre.

    Artistul îşi motivează intenţia spunând că printre motive se numără faptul că-l amuză ideea de a proceda la fel ca medicii care-şi vând cabinetele când ies la pensie. Vânzarea nu înseamnă însă că va dispărea cu totul, susţine acesta. Glumă sau nu, transferul numelui şi reputaţiei se va face în baza unui contract întocmit de un avocat, iar Darren Bader se aşteaptă să obţină o sumă cu şapte cifre de pe urma tranzacţiei.


     

     

  • Care sunt motivele pentru care tinerii din România ies tot mai puţin sau chiar deloc în oraş: „Mi-am luat al doilea job, că nu mă mai descurcam cu cheltuielile şi nu mai am timp de alte lucruri”

    „Cercul meu pătrat de prieteni a devenit triunghi şi până la final de an ar putea ajunge un segment de dreaptă”, spunea un coleg de birou într-o discuţie lejeră despre prieteni, care a avut loc la începutul anului. Apoi, în jurul meu am auzit tot mai des că 2023 va fi anul trierii. Oamenii au devenit mai selectivi după pandemie, se conectează mai uşor în mediul online cu alţi oameni şi preferă această variantă în detrimentul întâlnirii fizice, stau mai mult timp la birou ori îşi iau al doilea job pentru a face faţă cheltuielilor mai mari, iar acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care spun „pas” ieşirilor în oraş. Care sunt implicaţiile economice şi psihologice?

     

    Unde vrei să ieşim pe vremea asta ploioasă?”,  „Hai să ne vedem când se mai încălzeşte”, „E prea scumpă intrarea la eveniment şi nu vreau să merg”, „Am şapte nunţi la vară, anunţate până acum, şi nu-mi mai permit să ies în oraş că e totul scump”, „Mi-am luat al doilea job, că nu mă mai descurcam cu cheltuielile şi nu mai am timp de alte lucruri”, „Lucrez în acest weekend, mi-am luat proiecte suplimentare”, „Sunt foarte obosită, caut psihoterapeut”, „Mă doare spatele, pentru că încă lucrez de acasă şi nu am aceleaşi condiţii ca la birou, nu pot să mai ies”, „Mi-e prea lene să ies din casă”, „N-am chef să văd pe nimeni o perioadă” sunt doar câteva dintre scuzele pe care le-am auzit în ultimele luni când mi-am invitat prietenele în oraş.

    Ploaia aduce belşug, i-am răspuns uneia dintre prietene, iar pentru fermieri e un motiv de bucurie, agricultura fiind domeniul despre care scriu cel mai des. Însă, dincolo de vreme, de circumstanţe de moment ori de starea de spirit, oamenii se urnesc mai greu pentru a ieşi în oraş şi cei cu program 9-17 sunt primii care refuză să fie scoşi din ansamblul în care sunt angrenaţi, motivele din spatele alegerii lor fiind mult mai complexe decât simplele propoziţii pe care le folosesc drept scuză. „Suntem într-un context în care relaţiile sunt redefinite în funcţie de o serie de variabile: situaţia geopolitică, impactul pandemiei de COVID-19, impactul energiei în evoluţiile viitoare ale afacerilor, inflaţia, criza materiilor prime şi abordările strategice privind impactul asupra mediului”, spune Ionuţ Pandelică, profesor asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

    Un studiu al companiei de cercetare Ipsos vorbeşte despre faptul că 2022 a fost marcat de izbucnirea războiului Ucraina, turbulenţe economice, inflaţie la niveluri record şi schimbări climatice (multe ţări europene au fost afectate puternic de secetă, România fiind una dintre ele), astfel că 3 din 4 cetăţeni la nivel global (73%) au afirmat că 2022 a fost un an prost pentru ţara lor şi peste jumătate (56%) spun acelaşi lucru despre planurile personale sau familiale. În cazul românilor, 83% dintre conaţionali consideră că 2022 a fost un an prost pentru România, iar 61% au susţinut că a fost un an prost pentru ei şi familiile lor. În acest context, pentru anul 2023, doar 38% din români considerau la începutul său că economia globală se va îmbunătăţi. Motivele din spatele pesimismului general cu privire la economia globală sunt clare din perspectiva majorităţii consumatorilor: creşterea costului vieţii, creşterea dobânzilor sau creşterea ratei şomajului.

    Aproape 90% din români se aşteaptau la începutul lui 2023 ca preţurile să crească mai rapid decât veniturile populaţiei, 84% dintre români spuneau că este probabil ca ratele dobânzilor să fie mai mari în 2023 faţă de anul trecut şi 82% considerau că inflaţia în 2023 va fi mai ridicată faţă de 2022.

    Rata anuală a inflaţiei în luna aprilie a acestui an comparativ cu aceeaşi lună a anului precedent a fost 11,2%, iar rata inflaţiei de la începutul anului a fost de 3,1%, conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică. Însă preţurile mărfurilor alimentare au crescut de două ori mai repede decât inflaţia, astfel că de la începutul acestui an şi până în aprilie au înregistrat un avans de 6,5%. Salariul mediu net a crescut cu 15% în ultimul an. Totuşi, cu o inflaţie aproape la acelaşi nivel, înseamnă că, pe medie, toată creşterea de salarii a fost înghiţită de creşterea medie de preţuri. Mai mult, datele Eurostat arată că 25% din salariul unui român este cheltuit pe alimente şi băuturi, primele victime ale inflaţiei.

     

    Motive… de la caz la caz

    „Nu mă simt bine, dar tare mult mi-ar fi plăcut să ieşim. Asta e situaţia: nu pot. Mi-am dat şi demisia. Am o stare proastă. Nu mai am job şi trebuie să văd ce găsesc, dacă găsesc. Acum, ideea e să mă fac bine. Sper să-mi revin repede şi din iunie să încep să lucrez. Deocamdată, abia sunt în stare să merg prin casă. Caut un psihoterapeut”, spune Mihaela, o tânără de 35 de ani, care a lucrat de aproape un deceniu în mai multe redacţii de ştiri. Lipsa pauzelor la timp şi statul peste program au dus la epuizare. Însă punctul culminant în cazul ei a fost salariul. Acesta nu a crescut în acelaşi timp cu inflaţia şi chiria (iar despre o mărire în contextul economic actual nu putea fi vorba), astfel că în prima fază s-a mutat într-o garsonieră mai mică, unde şi chiria este direct proporţională.

    Cu toate acestea, cheltuielile au rămas la fel şi până la demisie a mai fost doar un pas. „Încerc să mă reprofilez, să plec de aici, dau CV-uri în stânga şi în dreapta. Sunt agitată că trag toţi de mine. Nu mai am timp să fac nimic, sincer”, spune Georgiana, care are 24 de ani şi lucrează ca redactor pentru o televiziune generalistă. Chiar şi cu timpul limitat, costurile mai mari cu chiria şi întreţinerea au venit cu o presiune nouă. Astfel, nu doar că nu a renunţat la primul job, ci şi-a luat al doilea job, iar acum are şi weekendurile ocupate. Marina (28 ani) lucrează în industria fabricării de medicamente şi, la rândul ei, a căutat un job mai bine plătit, căci rata la creditul pentru casă a crescut de la 1.200 de lei la 2.400 de lei în doar un an şi îi este din ce mai greu să o acopere. „Tot ce este peste 5.000 de lei net ca salariu cere o experienţă vastă, cunoaşterea a două limbi străine şi să ai anumite abilităţi”, povestea ea după mai multe interviuri cu angajatori din industria de profil. Aşa că a rămas la acelaşi loc de muncă, dar a limitat ieşirile în oraş.

     

    Geneza…

    Pandemia de COVID-19, care a ajuns în România în luna martie 2020, a adus mult stres şi incertitudine în viaţa oamenilor, iar pentru mulţi a fost mai dificil să acorde prioritate şi să investească timp şi energie în prieteniile pe care le aveau. Apoi situaţia pandemică a venit cu provocări financiare, pe lângă faptul că oamenilor le era mai greu să facă lucruri împreună sau să se întâlnească aşa cum obişnuiau, povesteşte Florina Stancu-Drigă, psiholog, clinician şi psihoterapeut. „Izolarea cumplită de la începutul pandemiei s-a tranformat uşor, uşor într-o zona de confort, din care se iese foarte greu. Oamenii preferă să stea în casă şi să înlocuiască interacţiunile sociale cu filme, mâncare şi activitaţi pe care le desfăşoară doar în casă.

    Din păcate, a sta izolat a devenit un mod de viaţă preferat de multe persoane. Însă trebuie să ne amintim că suntem fiinţe sociale, care din cele mai vechi timpuri am stat în grupuri şi ne-am dezvoltat în grupuri. Oamenii au nevoie de oameni pentru evoluţie. «Nimeni nu poate trăi fără prieteni», chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii potrivit lui Aristotel”, a subliniat Florina Stancu-Drigă. Dragoş Cabat, analist economic, care are o experienţă în domeniul financiar de peste 20 de ani, a spus că schimbările de comportament după pandemie au avut două componente: una economică şi una psihologic-comportamentală. Unii tineri au fost loviţi de efectul economic al pandemiei, pierderea locurilor de muncă, scăderea venitului sau teama de a nu rămâne săraci. „Ieşirea din pandemie a adus inflaţie, iar în multe cazuri salariile au revenit la nivelurile anterioare pandemiei, mai încet decât au crescut preţurile la bunuri şi servicii”, a întărit el. Aşadar, o parte din explicaţia pentru care prietenii se întâlesc mai rar în oraş este economică. Pe de altă parte, Cabat afirmă că în timpul pandemiei oamenii au înlocuit ieşirea în oraş cu alte preocupări. „Dacă după pandemie mersul în vacanţă şi consumul produselor şi serviciilor – pe care nu şi le-au putut permite din cauza stării de urgenţă – au revenit în forţă, alte modalităţi de «pierdere a timpului», printre care ieşirea în oraş, au fost abandonate, pentru variantele mai «extreme» de distracţie, precum city breakurile. Cum acestea au devenit mai scumpe, pentru că au crescut preţul avionului, cât şi preţul cazării, sunt mai puţini bani pentru a satisface setea de «evadare»”, a menţionat analistul.

     

    Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg

    „În mod normal, pandemia ar fi trebuit să aducă oamenilor conştientizarea faptului că bucuria vieţii nu se obţine numai din distracţii costisitoare, că nu este nevoie să ieşi din casă şi să împărtăşeşti pe social media tot ce ai făcut în timpul liber. Practic, ar fi trebuit să fie o întoarcere spre normalitate, spre sine şi spre relaţiile cu cei apropiaţi. Cu toate acestea, observăm, dimpotrivă, o exacerbare, în rândul tinerilor, a dorinţei de a face lucruri şi de a fi văzuţi de cât mai mulţi oameni în timp ce le fac.

    De aceea, experienţele tind să fie mai extreme şi mai puţine, deoarece sunt mai costisitoare, iar banii s-au împuţinat”, a spus Dragoş Cabat. În mod evident s-a schimbat comportamentul oamenilor după pandemie şi era de aşteptat, a afirmat profesorul Pandelică. „În situaţii de incertitudine, schimbarea comportamentului consumatorilor este determinată de percepţia asupra riscurilor şi aversiunea faţă de situaţia generatoare de riscuri. Nu toţi indivizii sunt la fel şi nu toţi reacţionează identic într-o situaţie generatoare de riscuri, precum criza economică, de aceea este de aşteptat ca schimbarea comportamentului să nu aibă aceeaşi intensitate şi să nu urmeze aceleaşi direcţii pentru toţi consumatorii”, a explicat el. Atunci când oamenii interpretează conţinutul unui risc pentru a evalua cât de gravă este situaţia cu care se confruntă în prezent, aceştia folosesc experienţele anterioare, venite din zona geneticii şi/sau din zona epigeneticii. În situaţia în care o asemenea experienţă anterioară există în istoria relativ recentă a economiei naţionale, răspunsul consumatorilor va fi construit pe bază de învăţare. Însă răspunsul emoţional al consumatorilor la efectele unei crize poate determina scăderea încrederii acestora în mărci, organizaţii, guverne. „Evoluţiile economice negative şi scăderea încrederii consumatorilor pot genera restrângerea consumului, oamenii având tendinţa să economisească (economia românească fiind una bazată pe consum) ca reacţie la incertitudinea care caracterizează existenţa lor în prezent”, a precizat Pandelică.

     

    Impactul asupra economiei României

    Pandemia de COVID-19 a cauzat tragedii umane, a dus la impunerea de restricţii, încetinând astfel economia, motiv pentru care este nevoie de un răspuns adecvat provocărilor sanitare şi economice prezente şi viitoare care au impactat şi vor impacta relaţiile economice internaţionale, consideră Pandelică. Situaţia geopolitică este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice, obligând ca fiecare actor să ia în calcul manevrele jucătorilor importanţi de pe scena internaţională, în vederea întelegerii redefinirii noilor sfere de influenţe, a completat el. „Consider că inflaţia se va menţine la 9-10% şi va recepta probabil efecte directe şi indirecte relativ puternice venite din şocuri pe partea ofertei, din creşterea cotaţiilor mărfurilor agroalimentare şi energetice, cât şi din blocajele în lanţurile de producţie şi aprovizionare. Problemele din lanţurile de aprovizionare vor continua să pună presiune pe preţuri, iar toate acestea vor influenţa creşterea economică, care va continua să decelereze şi în 2023”, a precizat Pandelică.  Într-o realitate atât de volatilă, în care dinamica transformărilor este atât de complexă şi profundă, este dificil să luăm în calcul orice percepţie care poate fi uşor influenţată de diferite variabile trecătoare. Cu alte cuvinte, asistăm la un mediu plin de incertitudine. 

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • „Şi-nţelegi din a lor artă ce e rău şi ce e bine”

    Repetiţia e mama învăţării îmi ziceau părinţii când eram mică. Mi-au zis atât de des, că mi-a rămas întipărit pe creier până acum. Şi aveau dreptate. Căci oricum o iei, tot acolo ajungi. Fie că repeţi o lecţie, o prezentare, un rol până devii maestru sau specialist în chestiunea respectivă, fie că repeţi nişte greşeli, din care ulterior tragi învăţăminte. Pe scurt, repeţi – înveţi. Înveţi – esti bun.

    Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

     

    Aşa că m-a intrigat când am văzut numele spectacolului Repetiţie pentru o lume mai bună, ce a avut premiera în luna martie, la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Radu Afrim, care este, în opinia mea, cel mai complex regizor român al zilelor noastre. Spectacolul este montat după romanul omonim al lui Mihai Radu, scriitor şi jurnalist. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul este de mare calibru şi se joacă sold out încă de la premieră. Alături de viziunea regizorală, care dezvăluie universul lui Afrim, colorat, smart şi subtil, distribuţia este una remarcabilă: Marius Manole, Marius Bodochi, Mirela Oprişor, Istvan Teglas, Raluca Aprodu, Emilian Mârnea, Emilian Oprea, Ciprian Nicula, Natalia Călin, Crina Semciuc, Ştefan Iancu, Irina Movilă şi Cătălina Mihai în apariţii video. Spectacolul are un mix multi-media, de joc scenic, în amestec cu video mapping si video inserţii. Scenografia e minimalistă, cu decoruri simple, toată acţiunea petrecându-se într-o casă, sau pe lângă casă. Dar nu o casă oarecare. E casă-univers, cu o simbolistică generoasă, care îţi oferă câte teme de gândire poţi tu duce. Personajele sunt foarte bine conturate şi puse în valoare de regizor, prin ironii fine şi replici cu tâlc. Chiar dacă în jurul lui Paul, personajul principal interpretat de Marius Manole, gravitează toate celelate personaje, niciun personaj nu îmi pare secundar. Totul e unitar, se completează ca ritm şi replici. Si, deşi e o dramă, se râde mult. Pentru că Afrim are un simţ foarte fin al umorului şi, unde poate, apasă butonul de râs cu încredere. Iar la final, apare triumfător şi un corb împăiat, pe un pat de trandafiri albi, într-un glob de sticlă, adus în scenă de personajul Mama lui Paul (moartă, care trăieşte doar în amintirea fiului şi a tatălui). Acest simbol ambivalent, al morţii dar totuşi şi al transformării, al întunericului dar şi al solarului, întregeşte genial titlul piesei şi numele spectacolului. Iar dacă ne scuturăm bine de expresii, avem şi celebrul proverb românesc Corb la corb nu-şi scoate ochii, care îşi face de asemenea loc în hermeneutica spectacolului, dacă priveşti din perspectiva moralităţii. Merită fără urmă de tăgadă să vă rupeţi 3 ore dintr-o zi, să mergeţi să vedeţi spectacolul. Am ales să vorbesc despre spectacol cu Raluca Aprodu, care face un rol minunat, jucând cel mai blând personaj dintre toate câte apar în poveste. Personajul ei este Tamara, o asistentă medicală/socială, care are grijă de bătrâni şi care îl îngrijeşte în ultimele zile de viaţă pe muribundul tată al lui Paul. Contrastul între personajul ei şi restul personajelor este subliniat de regizor printr-un moment magnific de aproximativ 4-5 minute, în care Tamara se transformă parcă în sufletul muribundului, încercând cumva o mântuire a păcatelor acestuia. Acest moment disruptiv este  exprimat prin dansul actriţei Raluca Aprodu, pe o doină a Domnicăi Trop, reinterpretată electronic şi parcă rupe spectacolul în două părţi, una mai dramatică decât alta. Nu voi descrie intriga spectacolului, lăsându-vă suspansul până la reprezentaţiile la care veţi merge. Următoarele sunt pe 23 şi 24 iunie. Până atunci, puteţi citi interviul cu actriţa Raluca Aprodu, nominalizată pentru rolul secundar din spectacolul Cei drepţi, la ediţia UNITER 2023.

     

    Cum au decurs pregătirile pentru acest spectacol?

    Am mai lucrat cu Radu Afrim la 3 spectacole până acum. Primul rol principal al meu a fost în spectacolul lui chiar de la Teatrul Naţional, în 2011 dacă nu mă înşel, Avalanşa. Eram în anul 2 de facultate, iar eu şi încă 3 colege făceam figuraţie în spectacol. După ceva timp, actriţa care juca rolul principal alături de Marius Manole, a rămas însărcinată şi Radu mi-a propus să intru în locul ei. A fost o experienţă foarte frumoasă şi foarte importantă pentru mine, pentru că presiunea acestui lucru m-a facut să îi mulţumesc şi astăzi pentru încrederea pe care a avut-o atunci în mine, deşi nu apucasem să demonstrez că sunt capabilă sa fac un asemenea rol. Apoi au urmat şi alte spectacole lucrate împreună: Pădurea spânzuraţilor şi Trei surori tot la TNB.

    Repetiţiile şi de data asta au decurs ca de obicei. Cu multă muncă şi căutări şi discuţii. Fiind o adaptare după un roman, prima lună am stat foarte mult pe dramatizarea textului, ca să-l aducem împreună la forma cea mai potrivită pentru viziunea lui Radu Afrim.

     

    Eu am perceput personajul tău ca fiind singurul „pozitiv”. Tu cum îl poziţionezi în economia întregului spectacol? Descrie-ne puţin personalitatea Tamarei – Asistenta socială/medicală.

    Nu cred că există personaje negative sau pozitive în spectacolul ăsta. Mai puţin tatăl lui Paul, dar asta este o altă discuţie.Toate personajele din romanul lui Mihai Radu mi s-au părut oameni vii. Probabil de aceea a şi avut romanul succesul pe care l-a avut. Meritul extraordinar a lui Radu Afrim este că reuşeşte, de fiecare dată în spectacolele lui, prin situaţiile scenice pe care le creează, să facă din personaje secundare, adevarate opere de artă. Iar tu, ca actor, esti „obligat” să mergi cu el şi să ai încredere în propunerea lui. Personajul meu este construit din două personaje din roman (acolo erau două asistente). Şi cred, la modul real, că Tamira are pur şi simplu povestea unui fete mai simple, care îşi trăieşte viaţa cât poate de egală cu ea însăşi.

    Oamenii, indiferent de statutul social, de meseria pe care o au, sau de posibilităţile financiare, au un suflet al lor. Nişte gânduri, nişte lucruri ascunse în ei, pe care, poate, la prima mână, nu le vezi imediat. Radu are acest talent de a căuta în personaje lucrul ăla special al fiecăruia. Nu exista oameni doar buni sau răi pe planeta asta, deci ei nu pot exista nici pe scenă.

     

    Dacă extrapolăm universul familial din piesă, la întreaga societate românească, cum ai defini-o?

    Bună întrebare, dar nu prea ştiu cum să răspund la ea, pentru că mi-e foarte greu să generalizez. Ce face un roman bun, din punctul meu de vedere, este exact calitatea de a reuşi să implice, fără să-şi propună neapărat asta, fiecare cititor în parte. Sunt multe lucruri din roman cu care am rezonat 100% şi multe în care nu m-am regăsit. Cu toate astea, el stă în picioare şi este o lectură minunată. Aşa cred că s-ar defini şi un spectacol de teatru bun. Citeşti un pasaj sau vezi o scenă si, chiar dacă nu totul este mot-a-mot ca în viaţa ta, te pune pe gânduri în legatură cu un anumit aspect al vieţii tale. Indiferent dacă este cea din trecut, prezent sau viitor. Cine a copilărit ca mine, în Bucureştiul anilor ’90, se regăseşte mai mult decat cine a trăit în Bucureştiul anilor 2000. Cu toate astea, ceva ne leagă. Observarea unor situaţii prinse în trecut, care se zbat să privească spre viitor, cu o rapiditate care nu permite prea mult „alint”. Suntem balcanici. Avem legături strânse cu familia, avem anumite principii legate de gura lumii, avem bunici şi divorţuri şi prieteni care ne sunt exemple de urmat, sau oameni la care trebuie sa renunţăm. Cred că romanul e foarte actual pentru toata partea asta din estul Europei, nu doar pentru România. Suntem gălagioşi, sentimentali, patetici, dramatici şi cu foarte mult haz de necaz. Sunt şi lucruri bune. Îmi pare rău, deşi nu-mi pare, dar nu fac şi nu o să fac niciodată parte dintre oamenii care ţin morţiş să vadă doar gropile dintr-o stradă şi care vor să-şi îndrepte atenţia numai asupra lucrurilor care nu au funcţionat în ultimii 30 de ani.

     

    Care este simbolul globului de cristal în care se află un corb încadrat de trandafiri albi, care apare la finalul spectacolului şi care este prezent şi pe afişul spectacolului? Regizorul este foarte subtil. Aş vrea să aud părerea ta.

    Asta e o întrebare la care nu pot sa răspund. Părerea mea este că acel glob de cristal este pentru fiecare altceva. Şi asta e frumuseţea şi misterul simbolului în teatru.

    Pentru mine, este o imagine care mă duce cu gândul la o animaţie. Că vieţile noastre sunt poveşti, unele mai vesele, altele mai triste, unele mai tragice etc. etc. etc. Dar, la final, suntem cu toţii priviţi de cineva care ne susţine în drumul asta, numit viaţă.

     

    Ai un moment disruptiv în spectacol. Dansul. Care îţi iese magnific. Esti pasionată de dans? Ai luat lecţii de balet sau dans?

    Am fost foarte surprinsă de reacţia publicului la momentul de dans.

    În primul rând, el, aici intervine geniul lui Afrim, a ştiut exact ce piesă şi ce context să creeze ca să transforme ce putea fi un simplu dans, într-un moment memorabil.

    Nu am facut nici un curs de dans sau de balet în viaţa mea. În acelaşi timp, singurul lucru pe care mi l-am dorit când eram copil, a fost să fiu balerină. Dansatoare. Să dansez, să mă mişc.

    Când am intrat la facultate, la teatru, cea mai mare dorinţă a mea a fost să fiu luată în spectacole de coregrafie, pentru că auzisem eu că studenţii de la coregrafie iau şi actori în examenele lor. Asta a fost dorinţa mea cea mai mare şi mi-am zis „acum e şansa mea”. Ei bine, nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, majoritatea colegilor mei primeau propuneri de colaborare de coregrafie încontinuu. Foarte frustrată am rămas. După care, mi-am dat seama că oamenii nu aveau de unde să ştie dorinţa asta a mea şi nici „talentul” meu, pentru că eu nu vorbisem cu nimeni niciodată despre asta. Visul meu a fost şi încă este, să fac un spectacol de coregrafie/teatru/dans, sau cum se mai numeşte acum, că nu vreau să jignesc pe nimeni. Radu ştia de chestia asta pentru că ţin minte că i-am zis-o, la Padurea Spânzuraţilor, cred. Şi uite că, trei proiecte mai târziu, am avut ocazia să-mi împlinesc o bucată din vis.

     

    De ce ar trebui să vadă acest spectacol şi cu ce ar trebui să plece spectatorii la final?

    Niciodată nu o să spun eu cu ce ar trebui să rămână spectatorii după ce văd un spectacol, aşa cum mie nu mi-ar plăcea să-mi zică cineva cu ce să rămân, sau mai rău, ce ar trebui să înţeleg din filmul X sau spectacolul Y.  Că nu suntem la şcoală să ne spună alţii cum ar trebui să privim „realitatea” care se desfaşoară în faţa noastră. În primul rând, eu vreau să le mulţumesc din tot sufletul spectatorilor pentru că vin în continuare la teatru şi sălile sunt pline. Şi că reuşesc să-şi rupă câteva ore din viaţa lor şi cateva sute de lei din portofelul lor, ca să ne vadă. Ca să primească ce avem noi să le oferim. Noi, cei care facem parte din arta asta care se numeşte teatru: actori, regizori, maşinişti, scenografi, luminişti, cabiniere etc.

    Totuşi, ar trebui să-l vadă pentru că are o distribuţie excepţională, un regizor absolut fabulous, cu o lume creativă foarte rară, este un spectacol după un roman de mare succes, cu o scenografie facută de una din scenografele cele mai de succes de la noi. Uite de-aia, şi tot merita să vină să-l vadă. Cu ce ramân? Cu ce vor ei să rămână, cu ce simt ei, cu ce trăiesc şi înţeleg . Ce le vorbeşte lor arta noastră. Să aibă încredere în mintea şi în sufletele lor. Să vină deschişi. Poate asta e o recomandare. Să-şi permită să fie emoţionaţi, intrigaţi, şocaţi, enervaţi, scârbiţi, bucuroşi, alături de toată paleta de sentimente. Le recomand să vină la teatru şi să-şi permită să SIMTĂ.  Că de gândit, mai nou, ne gândim şi în somn la cât de stresaţi suntem, şi la cât de mult cere viaţa de zi cu zi de la noi. Raţiunea rece şi analitică poate ar fi de folos să o lăsăm acasă.

    Film sau teatru?

    Tot. Film, teatru, serial, reclame, teatru-dans, teatru-sport, performance, musical şi orice are legatură cu meseria de actriţă. Tot.

     

    Te-am văzut şi în spectacolul Fete şi băieţi, la Teatrul Act. Spune-mi câteva gânduri despre colaborarea cu teatrele independente.

    Am colaborat cu teatre independente de la începutul carierei mele şi o s-o fac în continuare, atâta vreme cât sunt chemată. Sunt foarte obişnuită să lucrez în stil independent. Am fost freelancer 12 ani. E o diferenţă foarte mare între teatrele de stat şi cele independente, şi fiecare vine la pachet cu plusuri şi minusuri. Mie îmi plac şi plusurile şi minusurile fiecăruia dintre cele două variante.

     

    Orice altceva doreşti să adaugi pentru cititorii BUSINESS Magazin, care sunt oameni din business, manageri, antreprenori.

    Doresc să adaug următorul lucru: eu cred foarte tare că în fiecare om există un izvor de creativitate care trebuie băgat în seamă. Indiferent dacă au ales meserii mai realiste. Cred foarte tare că oamenii care sunt de profesie avocaţi sau dentişti sau contabili sau economişti etc, au în ei o grămadă de lucruri creative de explorat. De arătat. De crescut. Şi vreau să-i invit să se apropie cu încredere de noi, artiştii şi să ne ajutam reciproc, să ţinem cât putem de aprope zona asta culturală, indiferent dacă vorbim de un spectacol de teatru, de un film, sau de un serial românesc, de muzica românească, de pictori, sculptori, scriitori români. Să participe activ la fenomenul ăsta numit cultură, cu ce resurse au la îndemână, fie ca e timpul lor, sau banii lor, sau ajutorul pe care îl pot oferi.  

     

    Personajul tău are un profil de om empatic, altruist, copleşit de durerea celor din jur. Care crezi că e soarta empaticilor într-o societate din ce în ce mai mistuită de răutate?

    Personajul meu cred că are alta calitate, care cumva face viaţa asta mult mai uşor de trăit. Este mult mai puţin blocat în trecut, şi mult mai puţin proiectat într-un viitor ideal. Îşi acceptă prezentul fără a căuta vinovaţi şi fără a fi resemnată. Putem spune, ca să folosim limbajul de azi, că este cel mai asumat dintre personaje. Nu cauta “vinovaţii“, care sunt sau nu responsabili de nereuşitele ei. Cred că este o femeie fără regrete. Mai simplă din punctul ăsta de vedere. Nu proastă, nu incultă, nu săracă cu duhul. Nu cred ca societatea e mistuită de răutate. Cred că societatea de azi e plină de oameni speriaţi. Cu sufletul şi mintea prinse în ghearele sentimentului de frică. Adevarul e că nici ultimii trei ani nu ne-au prea ajutat.  O pandemie globală şi un razboi au exact efectul ăsta. Aşa că fiecare a integrat frica asta de “bau bau” cum a ştiut şi cum a putut mai bine. Oamenii sunt mult mai reactivi decât erau în trecut, pentru că se simt ameninţaţi de chestii concrete, cum ar fi sărăcia, criza financiară, pierderea locului de muncă, razboi etc. şi până la chestii mai subtile: de depresie, nefericire, singurătate etc. Iar când ţi-e frică, trebuie să te aperi. Şi chestia asta crează o societate haotică şi periculoasă.

     

    În ce alte spectacole mai joci în acest moment şi care sunt planurile tale de vară, între stagiuni? Ai participări în diferite festivaluri?

    La TNB joc în stagiunea curentă în: Beginners, Casa de la ţară, Cei drepţi, Crima din strada Lourcine, Livada de vişini, Memoria apei, Nebun din dragoste, Pădurea spânzuraţilor, Regele Lear, Repetiţie pentru o lume mai bună, Trei surori, UFO.

    Şi mai joc în afara TNB în: Fete şi băieţi la Teatrul Act, Fă tu  primul pas laTeatrul de Artă Bucureşti şi Brooklyn boy la Teatrul Evreiesc. Planurile mele de vară sunt momentan să mă bucur de vară. Am un proiect care ar trebui să se desăvârşească acum, la final de iunie, şi sunt extrem de entuziasmată şi fericită. Nu are legatură nici cu teatrul, nici cu filmul. Şi nici cu meseria de actriţă. Am fost plecată în turneu cu spectacolul mult iubit de mine „Fete si băieţi“ la Craiova, Iaşi, Arad, Timişoara, Oradea şi sunt foarte fericită că se întâmplă asta. Îmi place mult să plec şi să joc spectacole în altă parte decât la sediu. E o experienţă minunată.

     

    Repetiţie pentru o lume mai bună

    Dramatizare de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu, după romanul omonim de Mihai Radu

    Regie: Radu Afrim

    Univers sonor: Radu Afrim

    Scenografie: Irina Moscu

    Video Mapping: Andrei Cozlac

    Coregrafie: Flavia Giurgiu

    Preţ bilet: 80, 50, 30 şi 20 lei (cu reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari)

  • Fierărie de vreme nouă

    Odată cu dezvoltarea industriei şi a tehnologiei a fost din ce în ce mai puţin nevoie de unele meserii, o parte din acestea reuşind însă să supravieţuiască. Astfel, dacă nu mai trebuie să facă topoare, cuie, lopeţi sau ciocane, unii fierari s-au reorientat către ceea ce numesc ei „artă funcţională”, scrie New York Times. Un astfel de exemplu este Craig Kaviar, fierar din Louisville, statul american Kentucky, care creează elemente de fier forjat, piese de mobilier sau obiecte cu diferite utilităţi, cum ar fi suporturi de sticle de vin, dar nu numai. Acesta colaborează şi cu organizaţia Guns to Gardens, care adună arme de foc de la cei dispuşi să se despartă de ele şi le transformă în unelte. Kaviar, spre exemplu, foloseşte ţeava unei arme, pe care o găureşte în centru şi o turteşte la un capăt, realizând astfel o săpăligă. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără o arcadă care are rol şi de firmă pentru un refugiu de animale, pe care a decorat-o cu cai, girafe şi copaci pe lângă literele din denumirea refugiului. Produsele sale s-au bucurat de suficientă căutare încât să încurajeze şi alţi fierari din zonă să se apuce de acelaşi lucru, afirmă Craig Kaviar.


     

     

  • Sculpturi pentru design

    Pe lângă produsele sau lucrările expuse, diverse evenimente se remarcă prin nota distinctivă dată de artişti invitaţi de organizatori, ca în cazul recent încheiatei Săptămâni a Designului de la Clerkenwell din Londra. În acest caz, a fost invitat artistul britanic Steve Messam, care a creat o serie de patru sculpturi, care, în viziunea sa, regândesc arhitectura locurilor în care sunt amplasate. Creaţiile sale sunt sculpturi gonflabile din material textil, cu ţepi sau protuberanţe, instalate lângă clădiri istorice sau pe vechi cabine telefonice, elemente foarte cunoscute din Londra, din zona în care se desfăşoară evenimentul pentru care au fost create, scrie Dezeen.

  • La golf prin lume

    Cum pasionaţii de golf nu sunt puţini, există destule locuri din lume potrivite lor înspre care se pot îndrepta şi unde nu trebuie să renunţe la luxul cu care s-au obişnuit în oraşul de reşedinţă. Printre locurile cele mai frumoase se numără Ocho Rios din Jamaica, Hua Hin din Thailanda, St. Andrews din Scoţia, Palmetto Bluff din SUA sau Gold Coast din Australia, scrie Mansion Global. În Gold Coast, situat în sud-estul statului Queensland, există nu mai puţin de 35 de terenuri de golf, disponibile publicului larg sau celor care plătesc un abonament pentru acces. Unele dintre acestea au fost proiectate chiar de către sportivi cunoscuţi din domeniu, cum ar fi câştigătorul turneului de golf British Open Peter Thomson. Oraşul se mândreşte cu clima sa, care permite ierbii necesare terenurilor să se refacă uşor, iar cei care se plictisesc de golf se pot orienta spre surfing, înot sau snorkeling ori retrage la odihnă într-un hotel de cinci stele sau o locuinţă de lux, fie ea casă sau apartament.

    Ocho Rios din Jamaica este cunoscut ca locul în apropierea căruia şi-a avut la un moment dat scriitorul Ian Fleming reşedinţa unde a creat seria James Bond şi atrage în special iubitori de golf care fug de vremea rea.  Pe lângă locuinţe care pot fi achiziţionate există şi complexe luxoase, deţinute de Sandals Resorts, cu căsuţe şi terenuri de golf. Palmetto Bluff din Carolina de Sud atrage jucători de golf în tot timpul anului, care stau, în mare parte, în casele de vacanţă achiziţionate în zonă, unii dintre cei mutaţi acolo ajungând în acest loc datorită izolării pe care le-o oferea în timpul pandemiei. Pe lângă clubul de golf, dotat şi cu popicărie, mese de biliard, mese pentru jucat cărţi sau jocuri de societate, zona este cunoscută pentru peisajele sale cu sălbăticiuni, râuri şi mlaştini, care pot fi explorate.    

  • Povestea unei adevărate bijuterii arhitecturale ce se află în cel mai înalt punct al Bucureştiului, cu o istorie de 120 de ani. Cât costă să iei cina aici

    Dacă te aventurezi pe Xenofon, singura stradă în trepte din Bucureşti, spre vârful Dealului Filaret, cel mai înalt punct geografic al oraşului, vei găsi ascunsă o adevărată bijuterie arhitecturală: Palatul Suter. De-a lungul a peste un secol, obiectivul a tot schimbat proprietarii şi a fost, pe rând, reşedinţă, sediu politic şi, după anii 2000, unitate HoReCa, găzduind personaje cunoscute la scară largă, precum Beyoncé şi Nicolas Cage. Ce istorie îl precede şi cum reuşeşte să atragă şi astăzi turişti şi localnici deopotrivă?

    Identitatea restaurantului pe care noi vrem s-o înviem sub numele Gramont se datorează numelui vicontelui francez Louis Antoine de Gramont, cel care a deţinut aceste pământuri la sfârşitul secolului XVIII. Pe lângă faptul că a fost implicat în politică, era şi un mare iubitor de artă, discreţie şi rafinament”, povesteşte Ruxandra Stoian, manager operaţional al unităţii, cu prilejul rebrandingului restaurantului Le George, amenajat în incinta Palatului Suter – cunoscut astăzi pe piaţa hotelieră locală drept Suter Palace Heritage Boutique Hotel, în Gramont.

    Câţi proprietari, atâtea întrebuinţări

    Istoria Palatului Suter, numit astăzi Suter Palace Heritage Boutique Hotel, începe în urmă cu mai bine de 120 de ani, odată cu vizita arhitectului elveţian Adolf Gustav Suter în România, la invitaţia regelui Carol I, care dorea să amenajeze zona din preajma Parcului Carol şi a Dealului Filaret – foarte mlăştinoasă la acea vreme – pentru a organiza aici o expoziţie. Îndrăgostit de aceste locuri, el a decis să îşi construiască, chiar în cel mai înalt punct al oraşului, o locuinţă, îmbinând stilul neoclasic cu cel brâncovenesc, specific locului.

    În 1916, după moartea soţiei, i-a vândut însă proprietatea unui bancher grec, care, la rândul său, o face cadou amantei sale. Odată cu instaurarea regimului comunist, obiectivul este naţionalizat şi serveşte diverselor interese ale partidului. După Revoluţie este revendicat de moştenitorii fostului proprietar, însă în 2001 este retrocedat. La doi ani distanţă, cumpărat de o familie de investitori româno-germani, încep lucrările de amenajare pentru a funcţiona drept boutique hotel de 5 stele, deschizându-şi porţile în 2007, sub numele Carol Parc Hotel. După un deceniu ajunge în proprietatea familiei Albulescu, care îi oferă actualul nume şi îl redeschide cu prilejul petrecerii de revelion din 2018.

     

    influenţele franceze rămân

    „Noi, ca echipă, am sosit în 2019-2020, am fost foarte atraşi de loc. Am ajuns să preluăm operaţiunile printr-o cunoştinţă care era deja aici şi care ne-a solicitat ajutorul. Anterior am lucrat cu toţii la Heritage şi am venit împreună aici – eu, Alexandru, soţul meu, alături de care conduc echipa operaţională de management, Mihai Ceauşu, direcorul de restaurant, dar şi David Contant, singurul maître cuisinier francez stabilit în România”, povesteşte Ruxandra Stoian, potrivit căreia noua identitate se îmbină foarte bine „cu ce se întâmplă astăzi aici, pentru că, la două secole distanţă după Antoine Gramont, vine David Contant, un alt francez care se îndrăgosteşte de România şi se stabileşte aici, fiind la rândul său un împătimit al frumosului, al bunului gust.”

    Odată cu rebrandingul ea spune că îşi doresc să crească zona de  à  la carte, „pentru că businessul e cumva umbrit, dar susţinut financiar de evenimente. Şi e foarte greu, dar trebuie să găseşti un echilibru în care echipa să reacţioneze foarte bine şi pe a la carte, şi evenimente”.

     

    O piaţă tot mai educată

    Vorbind despre apetitul românilor pentru gastronomia fină, Alexandru Stoian, general manager al Palatului Suter, spune că în ultimii ani s-au schimbat multe. „Suntem pe drumul cel bun. E o îmbunătăţire foarte mare.” La rândul său, Ruxandra Stoian spune că acest lucru se datorează faptului că românii au început să plece tot mai mult în străinătate şi sunt din ce în ce mai pasionaţi să experimenteze lucruri noi, bucătării noi, să înveţe despre vinuri. „Practic, tot piaţa de HoReCa i-a educat, pornind de la degustările de vinuri la cele de meniuri.

    E adevărat că există şi multă dezinformare prin prisma faptului că în lipsa unor critici culinari şi a unor ghiduri în România, fiecare se poate juca în online cu termeni precum fine dining. Şi noi încercăm la rândul nostru să îi educăm, deşi e destul de greu să educi consumatorul român, pentru că aşa suntem noi, avem multe păreri, avem impresia că ştim multe lucruri. Dar s-au schimbat multe, într-adevăr.” Legat de preţurile unei experienţe culinare la Gramont, cei doi reprezentanţi spun că pentru o persoană cu venituri puţin peste medie e una foarte accesibilă. „Bine, nu e o experienţă pe care să o repeţi zilnic.

    O dată pe lună eu zic că e suficient să mănânci într-un restaurant bun”, notează Alexandru. În regim à la carte, costul se ridică, în medie, la circa 75 de euro (400 de lei) de persoană, incluzând starter, main course, desert şi vin. Dacă vorbim de un meniu de fine dining cu 6-7 feluri, acesta poate ajunge la 125-175 de euro. În paralel cu „toate tipurile de evenimente corporate şi private”, unitatea organizează şi evenimente proprii, in house, cu recurenţă, cum sunt serile de fine dining – „în principal în perioada rece, pentru că lumea stă mai mult în Bucureşti sau e mai ancorată în business comparativ cu vara, când sunt vacanţe”.

    La capitolul cazare, boutique hotelul  –  „singurul din România de 5 stele plus, proprietate privată – căci altele sunt afiliate marilor lanţuri internaţionale”  – are 17 camere de designer, împărţite pe categoriile standard, parliament view – cu vedere la Palatul Parlamentului, suite şi un apartament royal. „Sezonalitatea nu se aplică neapărat la noi, fiind un boutique hotel cu doar 17 camere. Cifrele sunt constante pe tot parcursul anului. Înregistrăm aproximativ 4.000 de clienţi pe an, iar costul înnoptărilor porneşte de la 110 euro şi poate ajunge şi la 1.000 de euro, în funcţie de cameră”, spune Alexandru Stoian.

    „În această industrie e necesară şi foarte multă dăruire. Trebuie să fii disponibil când ceilalţi stau acasă. Noi nu avem sărbători. Dacă nu te încarci şi nu te bucuri de bucuria altora, nu poţi merge mai departe. Însă, pe cât de solicitant e domeniul, pe atât e de frumos.“

    Roxana Stoian, manager operaţional, Gramont

    „În ultimii ani s-au schimbat multe, apetitul românilor pentru gastronomia fină a crescut. Suntem pe drumul cel bun. E o îmbunătăţire foarte mare. (…) Nu e o experienţă pe care să o repeţi zilnic. O dată pe lună eu zic că e suficient să mănânci într-un restaurant bun.“

    Alexandru Stoian, general manager, Palatul Suter

    Anul trecut, hotelul a înregistrat venituri de circa 2,5 milioane de lei, incluzând aici „camere, mic dejun, minibar şi servicii de concierge”, iar restaurantul, 3,5 milioane de lei, cu un bon mediu de 400 de lei de persoană. Clienţi, spun cei doi, au venituri medii şi peste medie şi vârste din ce în ce mai fragede. „Tinerii sunt din ce în ce mai deschişi şi curioşi, interesaţi să cunoască, să experimenteze, să mănânce sănătos. Majoritatea au vârste începând de la 30 de ani, categorie unde predominanţi sunt corporatiştii, până la cele mai experimentate vârste, unde avem clienţi experimentaţi, care au călătorit”, fie ei antreprenori, bancheri, avocaţi sau medici. Mulţi dintre cei cazaţi sunt, de asemenea, turişti – cam 70-80%, iar unii vin strict pentru a servi masa, fie pentru că îl cunosc pe David Contant, fie pentru  că au auzit de el şi vor să experimenteze.

    Nici în pandemie unitatea nu a dus lipsă de clienţi, spune Roxana Stoian. Din contră, „lucrurile au evoluat destul de bine – mulţi bucureşti avut ocazia să experimenteze, să iasă din propriile case, să iasă la hotel o noapte şi să aibă o experienţă completă, mai ales că nu puteau părăsi oraşul”.

     

    O meserie care implică sacrificii

    În ceea ce priveşte echipa, la Palatul Suter lucrează 34 de angajaţi, dintre care o mică parte sunt străini veniţi din Filipine. „Au fost aleşi de către noi, au experienţă similară, la 5 stele. Sunt foarte disciplinaţi, primitori şi au o atitudine pozitivă, zâmbesc tot timpul.” Roxana Stoian spune că sunt puţini tineri care aleg zona de administrare hotelieră pentru o carieră, şi asta pentru că, deşi avem şcoli pe această zonă, „cumva meseriile acestea sunt luate în derâdere”, iar tinerii, deşi sunt din ce în ce mai talentaţi, sunt şi din ce în ce mai tehnici, „fac minuni la butoane, dar e foarte greu să le transmiţi experienţa asta de viaţă, care nu se rezumă la a învăţa sau experimenta anumite lucruri. Căci mâncarea, băutura se îmbină cu cultură, cu geografie cu experienţe personale”.

    Pentru a-ţi construi o carieră de succes în acest domeniu, Alexandru Stoian spune că ai nevoie de pasiune şi curaj, fiind completat de soţia sa, care notează că e necesară şi foarte multă dăruire. „Trebuie să fii disponibil când ceilalţi stau acasă. Noi nu avem sărbători. Dacă nu te încarci şi nu te bucuri de bucuria altora, nu poţi merge mai departe. Însă, pe cât de solicitant e domeniul, pe atât de frumos e.”  ■

     

    O istorie diversă

    1892
    Arhitectul elveţian Gustav Suter, venit în România pentru a executa o serie de lucrări cerute de regele Carol I, cumpără o moşie pe Dealul Filaret;

    1902
    Elveţianul începe, în cel mai înalt punct geografic al oraşului, construcţia unui mic palat;

    1916
    După moartea soţiei sale, Gustav Suter vinde proprietatea unui bancher grec şi se întoarce în Elveţia;

    1940
    Noul proprietar îi dăruieşte palatul amantei sale;

    1950
    Obiectivul este naţionalizat de regimul comunist, deservind intereselor acestuia;

    1991
    Proprietatea e revendicată de moştenitorii de drept;

    2001
    Palatul este retrocedat;

    2003
    Unitatea este cumpărată de o familie de investitori româno-germană şi restaurată, lucrările întinzându-se pe o perioadă
    de trei ani;

    2007
    Palatul îşi deschide porţile ca boutique hotel de 5 stele, funcţionând iniţial sub numele Carol Parc Hotel;

    2017
    Obiectivul e cumpărat de actualii proprietari – antreprenorii români Vasile şi Claudia Albulescu;

    2018
    Este redeschis sub o nouă identitate – Suter Palace Heritage Boutique Hotel.

  • Matematicianul român care a descoperit o formulă cu care a reuşit să câştige la loto. El a ridicat de 14 ori marele premiu

    Şansele unei persoane de a câştiga la loto sunt de una la 14 milioane. Matematicianul Stefan Mandel nu a găsit formula pentru a învinge statistica.

    Mandel a câştigat de 14 ori marele premiu, încasând peste 30 de milioane de dolari.

    Stefan Mandel s-a născut în România şi trăieşte acum în Australia, fiind de profesie matematician. El a creat o formulă aproape perfectă pentru a învinge loterie.

    Mandel a câştigat marele premiu în România, după care a emigrat alături de familie în Australia. Sistemul era diferit la Antipozi, aşa că matematicianul a avut nevoie de câteva luni pentru a adapta formula.

    Deşi oficialii nu au descoperit nimic ilegal în formula sa de joc, s-a considerat că ceea ce făcea Mandel încălca “spiritul jocului”; prin urmare, autorităţile au emis o serie de legi pentru a-l bloca.

    Stefan Mandel a reuşit să mai câştige o dată marele premiu, la loteria din Virginia, Statele Unite. El a câştigat peste 30 de milioane de dolari în total.

    Iată cei 6 paşi prin care Mandel a reuşit să păcălească loteria:

    1. A calculat numărul total de combinaţii posibile – spre exemplu, un joc în care trebuie să alegi 6 numere de la 1 la 40 are 3.838.380 de combinaţii posibile.

    2. A căutat loteriile unde jackpotul era de cel puţin trei ori mai mare decât numărul total de combinaţii (în Statele Unite, fiecare stat are altă loterie).
    3. A strâns suficienţi bani pentru a plăti fiecare combinaţie.

    4. A tipărit milioane de bilete cu fiecare combinaţie posibilă (în trecut, acest lucru era legal; astăzi, fiecare bilet trebuie cumpărat de la sediul loteriei respective).
    5. A trimis biletele printate la sediul loteriei.

    6. A câştigat jackpotul şi şi-a plătit “investitorii” (în 1987, după ce a câştigat un jackpot de 1,3 milioane de dolari, Mandel a rămas doar cu 97.000 de dolari).