BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Poluarea, la modă

    În încercarea de a reduce impactul asupra mediului, se apelează la materiale noi în industria modei, cum ar fi pielea vegană sau miceliul ciupercilor, iar nu de multă vreme unii au început să pună la treabă înseşi gazele de seră. 

    Aceştia folosesc instalaţii de captare directă din aer, care extrag dioxidul de carbon prin reacţii chimice, cu scopul de a limita emisiile de gaze de seră, producând la final diamante. Mai precis, o companie numită Aether, scrie Smithsonian Magazine, livrează din 2021 diamante produse în laborator prin depunere chimică de vapori, pe bază de metan de înaltă puritate obţinut din dioxidul de carbon captat. Diamantele de la Aether ajung, bineînţeles, şi în bijuterii.

    O companie din Noua Zeelandă, LanzaTech, s-a orientat spre utilizarea monoxidului de carbon captat ca materie primă pentru producţia de etanol, cu ajutorul unor bacterii. Etanolul astfel obţinut, poate fi folosit, la rândul său, pentru producerea de fibre de poliester, devenind astfel interesant pentru industria modei. Compania a produs deja colecţii-capsulă de articole vestimentare pentru Lululemon, Zara, Craghoppers, Adidas sau H&M.

    La New York, Air Company transformă dioxidul de carbon capturat în alcool pur şi combustibil, alcoolul ajungând apoi la clienţi din industria băuturilor sau a modei sau în produsele proprii ale firmei – băutura Air Vodka, parfumul Air Eau de Parfum sau dezinfectantul de mâini Air Hand Sanitizer.

     

  • Jucării pentru superiaht: noua modă în domeniu, pentru care bogaţii lumii plătesc foarte mulţi bani

    Cei care cumpără un superiaht nu se mai mulţumesc numai cu el, ci trebuie să mai cumpere şi diverse accesorii pe lângă acesta, accesorii pentru care cererea a crescut în ultima vreme, scrie Financial Times. Un motiv pentru care în prezent sunt la mare căutare asemenea „jucării”, cum sunt cunoscute pe piaţa lor, îl reprezintă progresul în materie de baterii şi tehnologie utilizată în domeniul produselor gonflabile.

    Se caută astfel plăci de surf electrice, biciclete electrice adaptate utilizării pe apă sau chiar vehicule care pot fi folosite pe şi sub apă ori elicoptere ultrauşoare, precum şi tot felul de produse gonflabile care pot fi strânse şi depozitate undeva unde să nu deranjeze când nu mai e nevoie de ele. Printre produsele din ultima categorie se numără piscine sau terenuri de sport, care se pot amenaja la bordul unui superiaht la dorinţa proprietarului, după care lasă locul liber când se doreşte utilizarea spaţiului pentru alt scop.

    Cererea de „jucării” pentru superiahturi este în creştere şi datorită unei schimbări în profilul clienţilor, deoarece mulţi dintre ei fac sport să se menţină sănătoşi şi, ca atare, nu se mai mulţumesc cu o simplă plimbare cu vasul lor, care li se pare plictisitoare. Printre „jucăriile” cele mai cerute se numără Fliteboard, o placă de surf electrică, cu preţuri pornind de la 14.000 de euro, o nimica toată în comparaţie cu preţul unui superiaht, biciclete electrice pentru apă Manta5 sau produse gonflabile ca piscine sau terenuri de baschet. La acestea din urmă, cu cât mai bine dau impresia că sunt construite din materiale naturale, cum ar fi lemnul, cu atât mai mare este preţul, clienţii putând ajunge să cheltuiască mai bine de 100.000 de euro pentru gama de gonflabile care le trebuie.

  • Canapele şi meduze de lux

    Atunci când îşi aranjează casa, doritorii de mobilier de lux fie apelează la designeri specializaţi să le proiecteze numai pentru ei ceva, fie, dacă se grăbesc, caută în colecţiile de gata ale acestora unde pot găsi piese care să-i mulţumească. La modă în ultima vreme, scrie The Telegraph, sunt canapelele curbate, în stil clasic sau contemporan, dar neapărat ceva care să-şi păstreze eleganţa de-a lungul timpului. Printre cele mai căutate se numără cele de la Minotti, ale căror preţuri pornesc de la circa 17.000 de euro pentru una de două locuri şi pe care nu puţini le caută pentru investiţii. Decorul încăperii în care sunt instalate acestea poate fi completat cu o oglindă-meduză iluminată de la designerul britanic Brian O’Sullivan, care costă echivalentul a circa 50.000 de euro.

  • Rucsacul pierde teren

    Odată cu întoarcerea la birou după o lungă perioadă de lucrat de acasă sau de oriunde altundeva, tot mai mulţi bărbaţi constată că nu le mai place la fel de mult rucsacul cu care veneau cândva la lucru şi că şi-ar dori ceva mai elegant în locul lui. Aşa se face că aceştia se orientează spre serviete, care revin astfel la modă, scrie Wall Street Journal. Se caută atât serviete simple, cât şi genţi diplomat, după cum o arată datele unor retaileri online de îmbrăcăminte şi accesorii de lux, printre care Fashionphile, clienţii interesându-se de produse Louis Vuitton, Globe-Trotter, Bennett Winch, dar nu numai. Servietele apreciate sunt confecţionate fie din piele, fie din piele şi material textil, în culori ca negru, maro, bleumarin, gri sau oliv.

     

  • Numărul cetăţenilor care trăiau în democraţie s-a prăbuşit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în aşa-zisa „epocă a informaţiei” – se estimează că aproximativ 70% din populaţia mondială trăieşte sub un regim semi sau complet autocrat

    În pofida progreselor indiscutabile pe care le-a făcut umanitatea de la Căderea Zidului Berlinului încoace, din punct de vedere economic şi tehnologic, suntem departe încă de afirmaţia că trăim într-o lume perfectă, aşa cum visau poate primii oameni care descopereau internetul la începutul anilor ’90. Pe acest fundal şi-au făcut apariţia şi liderii autoritari, care par să fi subscris în ultimii ani unui trend la care nu mulţi visau la început de secol.


    Deşi este adevărat că, la nivel global, oamenii se bucură de mai multe libertăţi democratice decât în trecut, există indicatori care sugerează că progresul se află acum sub semnul incertitudinii. De exemplu, potrivit datelor Statista, numărul cetăţenilor care trăiau în democraţie s-a prăbuşit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în aşa-zisa „epocă a informaţiei” – se estimează că aproximativ 70% din populaţia mondială trăieşte sub un regim semi sau complet autocrat.

    Problema este analizată în detaliu de jurnalistul britanic Gideon Rachman, principalul comentator pe afaceri externe al ziarului Financial Times, în cartea sa „Epoca liderului cu mână de fier”, apărută anul acesta şi în limba română la editura Polirom. Rachman argumentează că, de la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, politica globală a fost caracterizată de ascensiunea unor lideri de mână forte, care au fost priviţi iniţial cu ochi buni de Occident, dar care ulterior „şi-au dat arama pe faţă”, dezvăluindu-şi uşor latura populisto-autocrată.

    Pe lângă dictatori în toată regula, precum Vladimir Putin în Rusia şi Xi Jinping în China, aici pot intra inclusiv figuri ca Donald Trump, Boris Johnson şi Narendra Modi, reprezentanţi ai unora dintre cele mai mari democraţii din lume, care însă au reuşit să „îndoaie” însăşi principiile democratice care stau la baza statului de drept, în încercarea de a câştiga cât mai multă putere şi simpatia unui electorat sătul de establishmentul tradiţional.

    „Cel mai adesea, aceşti lideri sunt naţionalişti şi conservatori din punct de vedere cultural, puţin toleranţi faţă de minorităţi, de opoziţie sau de interesele străinilor. În ţară, pretind că iau apărarea oamenilor obişnuiţi împotriva elitelor globaliste. În străinătate, pozează drept întruchiparea naţiunilor lor. Oriunde merg, încurajează un cult al personalităţii”, reiese din carte.

    Astfel, politica liderului cu mână de fier se dezvoltă pornind de la o retorică a violenţei, aşa cum s-a demonstrat pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, sau în ianuarie 2021, când Donald Trump şi-a îndemnat alegătorii să ia cu asalt clădirea Capitoliului Statelor Unite.

    Epoca politicianului de mână forte a început cu ajungerea la putere a lui Vladimir Putin în 2000, însă aşa cum se vede în ţări precum Polonia, Ungaria, Mexic, Brazilia şi Filipine, ascensiunea respectivului tip de politician nu s-a limitat la sistemele autoritare, tiparul fiind comun şi în rândul democraţiilor.

    „Criza pe care Trump a generat-o în principala democraţie a lumii este un avantaj uriaş pentru China, Rusia şi liderii autoritari. La urma urmei, cum ar putea America să conducă riposta împotriva autoritarismului când propria sa democraţie este atât de grav rănită? Având în vedere puterea militară, politică şi culturală a SUA, tot ce se întâmplă în America dă tonul politicii din întreaga lume.“ – Gideon Rachman

    „Putin s-a profilat cu adevărat un duşman al ordinii mondiale dominate de SUA abia în 2007, la München, cu un discurs în care a denunţat America, urmat de atacul Rusiei asupra Georgiei vecine în 2008 (…) Dacă Putin este un naţionalist autentic, cât şi liderul unui regim corupt, legătura dintre cele două este cinismul profund şi coroziv (pe care adepţii îl numesc «realism») ce caracterizează abordarea liderului rus faţă de politică şi viaţă.”

    Tabăra lui Putin crede cu adevărat că guvernele democratice din vest vor să domine şi să umilească Rusia şi că discursul lor despre democraţie şi drepturile omului este doar ipocrizie şi minciună, adaugă autorul.

    O caracteristică identificată de Rachman este că, la început, o bună parte din liderii cu mână de fier („strongmen” în original) erau văzuţi de presa vestică şi de liderii occidentali drept o nouă speranţă pentru nişte ţări aflate în declin, care nu şi-au atins niciodată potenţialul de care erau în stare: Modi, Xi Jinping, Rodrigo Duterte în Filipine, Erdogan în Turcia, Mohammed bin Salman în Arabia Saudită sau Abiy Ahmed în Etiopia. Acelaşi tratament l-a primit şi Putin, salutat în presa „quality” din afară drept un „reformator liberal” în primii lui ani la Kremlin. Totuşi, mergând mai adânc în istorie, până şi Fidel Castro, care a ţinut Cuba sub jug timp de peste 50 de ani, a avut parte iniţial de o serie de triumfuri economice.

    Modelul a fost replicat cu succes şi de actualul dictator al Turciei: „La fel ca în cazul lui Putin, adoptarea stilului de mână forte nu a ieşit la cale imediat… Erdogan a devenit tot mai autocratic în cele două decenii de când se află la putere – întemniţând jurnalişti şi rivali politici, epurând armata, instanţele judecătoreşti şi administraţia publică, construindu-şi un palat imens în Ankara şi adoptând o viziune paranoică şi conspiraţionistă”.

    Citind cartea lui Rachman, nu puteam să nu remarc faptul că, după sângerosul secol XX, oamenii par să nu fi învăţat nimic din istorie. Liderii autoritari ai secolului XXI – din sisteme dictatoriale sau democratice – încă folosesc mijloace „clasice” de a acapara puterea, precum schimbarea constituţiei, cumpărarea instituţiilor de presă şi combaterea virulentă a instanţelor judecătoreşti. Doar limbajul pe care îl folosesc pare uşor schimbat, adaptat la masa de cetăţeni din zilele noastre, nemulţumiţi pe bună dreptate de inegalităţile din ce în ce mai mare din ultimii ani.

    În Europa, ideile lui Viktor Orban din Ungaria vecină şi ale lui Jarosław Kaczyński din Polonia propagă o luptă între „iliberalismul” pe care îl reprezintă cu mândrie şi „globaliştii” elitişti hotărâţi să şteargă graniţele şi culturile naţionale. Orban a declarat la un moment dat la Bruxelles că este pregătit „să construiască un nou stat, aşezat pe temelii iliberale şi naţionale în interiorul Uniunii Europene”.

     

    „Epoca liderului cu mână de fier”, de Gideon Rachman

    Încheind cartea într-un mod relativ optimist, Gideon Rachman argumentează că sistemele democratice, cu toate slăbiciunile de care au dat dovadă în ultimele două decenii, au în continuare legi şi instituţii care gestionează problema crucială a succesiunii la putere şi, în cele din urmă, sistemele politice durabile se bazează pe instituţii, nu indivizi. În aceeaşi notă, societăţile de succes au la bază legi, nu o conducere carismatică.

     

    De asemenea, ideile distrugătoare asociate cu binecunoscutul cult al personalităţii nu par să aprindă un „beculeţ” alegătorilor liderilor de mână forte. De pildă, în Republica Populară Chineză, a doua superputere a lumii, Xi Jinping – acest Mao Zedong de rit nou – este întruchipat pe pereţii unor oraşe din ţara pe care o conduce cu lasere ieşindu-i din ochi şi o aură de salvator deasupra capului.

    „Sub Xi, conducerea chineză a început, de asemenea, să renunţe la inhibiţiile legate de promovarea modelului său de guvernare în străinătate. Administraţiile chineze anterioare încercaseră să evite presiunea occidentală în domeniul dreptului omului sugerând că toate ţările ar trebui lăsate să-şi urmeze propria cale de dezvoltare”, continuă jurnalistul.

    Aşa că, argumentau ele, Occidentul nu ar trebui să ţină predici Chinei şi, în schimb, China nu ar trebui să ţină predici restului lumi – un alt mod de a spune „Închideţi ochii la fărădelegile noastre şi vom închide şi noi ochii la ale voastre”. Purtătorii de cuvânt din epoca Xi au promovat însă un model chinezesc de dezvoltare, prezentat ca o alternativă la democraţia în stil occidental, mai potrivit pentru naţiunile în curs de dezvoltare, precum cele din Africa. În continentul negru, China caută, printre altele, forţa ieftină de cumpărare care a ajutat-o să îşi ridice economia după dictatura lui Mao, cât şi să îşi propage influenţa prin datorii şi „favoruri” acordate unor state din lumea a doua sau a treia.

    În Statele Unite, principalul rival al Chinei, sentimentul de dinainte de 2016 era că politica şi societatea americane sunt imune la patologiile politice care afectau alte ţări mai puţin norocoase. Ideea, explică Rachman, a fost rezumată de titlul (ironic) al unui roman din 1935 despre ascensiunea unui dictator în SUA – It Can’t Happen Here (Nu se poate întâmpla aici – n. red.), care şi-a găsit mulţi cititori după victoria lui Trump.

    „Ignorată de o bună parte a elitei americane, în anii de dinaintea alegerii lui Donald Trump, în Statele Unite a avut loc o creştere a numărului de morţi din disperare, amintind de Rusia anilor 1990 (…) Rata mortalităţii la bărbaţii albi fără facultate crescuse cu 22% între 1999 şi 2014. În aceeaşi perioadă, veniturile ajustate cu inflaţia în gospodăriile conduse de absolvenţi de liceu scăzuseră cu 19%.”

    Pe de altă parte, nu exista o scădere atât de drastică a speranţei de viaţă a albilor cu facultate.

    Rachman citează aici un studiu conform căruia mortalitatea în creştere  în rândul clasei muncitoare albe era stimulată de o epidemie de sinucideri şi nenorociri cauzate de abuzul de substanţe: alcoolism, boli hepatice, supradoze de heroină şi opioide pe bază de reţetă, deci se iterează şi în acest caz teoria că liderii de mână forte, mai mult sau mai puţin carismatici, vin la putere pe fondul unei crize sociale, în care electoratul devine tot mai fragmentat.   

  • I love my job. Cine este omul din spatele lui Loki şi Captain America şi în ce măsură aduc efectele vizuale succesul unei producţii de Hollywood

    Poate una dintre slujbele trecute cel mai adesea cu vederea la Hollywood, fiind însă indispensabilă pentru succesul şi estetica unui film, este aceea de director al diviziei de efecte speciale. Dan DeLeeuw, nominalizat de trei ori la premiile Oscar şi de două ori la premiile BAFTA pentru munca pe care a depus-o în domeniu, ne-a povestit însă dedesubturile acestei meserii. Cel mai recent proiect la care a lucrat? Sezonul II al lui Loki, serial care îl are în prim-plan pe zeul nordic omonim, unul dintre principalele personaje din Universul Cinematografic Marvel (MCU).

     

    Născut în California, Dan DeLeeuw şi-a început cariera la Dream Quest Images ca al doilea angajat al diviziei digitale a companiei. Învăţând de la zero domeniul CG (computer graphics), a devenit supervizor digital la filmele Disney „Crimson Tide”, „The Rock” şi „Reign of Fire”. A început apoi să animeze personaje la Rhythm and Hues Studios, unde a supervizat efectele speciale ale producţiei „Night at the Museum”, care a fost recunoscută la premiile Academy VFX Bake-Off, unde se remarcă cei care pot fi ulterior nominalizaţi la premiile Oscar pentru efecte vizuale.

    Pasiunea sa pentru efecte speciale a început odată cu un episod recurent din copilăria lui, dar esenţial în parcursul său profesional, ce avea loc în perioada vacanţelor de vară. Atunci, îşi manifesta  pasiunea pentru cinematografie şi efecte construind miniaturi care urmau să fie spectaculos distruse în fiecare an cu ocazia unuia dintre cele mai importante evenimente pentru americani: 4 iulie, ziua independenţei Statele Unite.

    Peste ani, cel mai recent proiect la care a participat este al doilea sezon al lui Loki, serial care continuă povestea din ultimul film din franciza Avengers, producţie care deţine şi acum locul doi în topul filmelor cu cele mai mari încasări din istorie la Box Office.

    „Efectele speciale (VFX) pentru Loki sunt împământenite în realitate; lucrez îndeaproape cu designerul de producţie Kasra Farahani, care are unele dintre cele mai grozave seturi de producţie din câte am văzut, mult mai bune decât majoritatea filmelor de lungmetraj. Astfel, direcţia artistică a show-ului influenţează mult designul şi efectele speciale”, explică el.

    „Aşadar, prin intermediul efectelor speciale, putem spune poveştile supereroilor. Apoi, de la un film la altul, secvenţele de design au devenit din ce în ce mai mari – la «Endgame», am putut vedea extratereştri care se luptă cu eroi zburători, deci te confrunţi cu tematici pe care nu le întâlneşti la alte producţii.“ – Dan DeLeeuw

    Dan are trei nominalizări la premiile Oscar şi două la premiile britanice BAFTA pentru munca pe care a depus-o la efectele speciale ale unor filme din MCU precum „Captain America: The Winter Soldier”, „Avengers: Infinity War” şi „Avengers: Endgame”. Cu alte cuvinte, a participat la crearea aşa-zisului multivers Marvel, una dintre cele mai de succes francize cinematografice din istorie.

    „Multiversul vine din benzile desenate şi le-a permis creatorilor să spună poveşti alternative ale eroilor, putând să aducă personajele într-un singur univers. Îţi permite să vezi, de exemplu, versiuni diferite ale lui Doctor Strange şi să vezi ceilalţi eroi în altă lumină. Cu Loki, multiversul ne-a ajutat să arătăm poveşti diferite ale personajului, precum Crocodile Loki şi Sylvie”, adaugă Dan, care a regizat inclusiv un episod din cel mai recent sezon al lui Loki, cel cu numărul 2.

    Şeful departamentul de efecte speciale de la Loki lucrează pentru MCU de la Iron Man 3, film cu Robert Downey Jr., lansat în urmă cu un deceniu. Serialele Marvel păreau la început să umple anumite goluri lăsate intenţionat sau nu în  franciza Avengers, să le ofere fanilor poveştile care nu au putut apărea în filme. Cu Loki, lucrurile par să meargă însă în sens opus, de parcă filmele încearcă să se integreze în universul creat de serial.

    „Şi cred că este grozav. Faptul că l-am avut pe Loki în lungmetrajele MCU ne-a permis să aducem greutate poveştilor din serial. Sezonul I a arătat că naşterea multiversului a avut sens, iar sezonul II dezvoltă şi mai mult lumea aceea.” În primul sezon, serialul cu Tom Hiddleston în rol principal s-a „jucat” cu ideea de birocraţie, conturând o lume kafkiană cu mii de camere şi o infinitate de faţete ale muncii la birou. Pe de altă parte, sentimentele „greoaie” pe care le oferă platourile de filmare au continuat şi în seria a doua, încercând să sublinieze povara de a lucra într-un loc atemporal, continuă reprezentantul Marvel.

     

    Fişa postului directorilor de efecte speciale

    Totuşi, în ce constă, mai exact, munca lui Dan? „O observaţie excelentă a avut loc în timpul filmării «Captain America: Winter Soldier», în ziua în care Stan Lee era pe platou. Producătorul ne-a făcut cunoştinţă, spunându-i că eu sunt supervizorul efectelor speciale, moment în care Stan mi-a spus: «Minunat, deci tu eşti cel care face ca totul să fie posibil»”, îşi aminteşte el.

    Pentru context, Stan Lee este creatorul Timely Comics,  care avea să devină ulterior Marvel Comics, benzile desantate care stau la baza MCU. Pe jumătate român, este considerat de mulţi cel mai influent om din industria benzilor cu supereroi. A murit în 2018 la 95 de ani.

    „Aşadar, prin intermediul efectelor speciale, putem spune poveştile super-eroilor. Apoi, de la un film la altul, secvenţele de design au devenit din ce în ce mai mari – la «Endgame», am putut vedea extratereştri care se luptă cu eroi zburători, deci te confrunţi cu tematici pe care nu le întâlneşti la alte producţii.”

     

    AI-ul, echipă bună cu efectele speciale

    Un aspect esenţial în viitorul efectelor speciale va consta în inteligenţa artificială, unul dintre domeniile preferate ale investitorilor de pe Wall Street de anul acesta, care a alimentat în mare parte creşterile înregistrate în 2023 de piaţa americană de capital. Dan este însă de părere că AI-ul nu va înlocui niciodată un scenarist sau pe cei de la departamentele artistice/„proiectare” a personajelor, însă va fi în mod clar o unealtă care ar urma să vină în extensia artei cinematografice.

    „Când am lucrat la Thanos, foloseam deja o versiune de AI care ne-a ajutat să «mapăm» prestaţia lui Josh Brolin (actorul din spatele personajului – n.r.). Nu l-a înlocuit pe actorul Josh Brolin, ci ne-a ajutat să îi păstrăm complexitatea şi mişcările feţei.” Unelte de acest gen vor începe să fie integrate mai mult în pipeline-ul producţiilor de la Hollywood, consideră el. De exemplu, dacă un director FX vrea să creeze o explozie, îi poate arăta programului în care lucrează cum arată o astfel de reacţie chimică, iar AI-ul va începe să simuleze şi apoi să creeze o explozie cât mai realistă, bazată pe punctul de referinţă pe care i l-a oferit şi accelerând astfel producţia.

    „Probabil că în patru-cinci ani o să vedem asta în mod recurent”, spune el, adăugând că, până atunci, munca propriu-zisă cu actorii rămâne – alături de regie şi scenariu – poate principalul atu pentru o producţie de succes.

    „Am fost foarte norocoşi că, înainte să începem filmările la Loki, am adunat actorii într-o încăpere ca să lucrăm la scenariu. A fost o experienţă de nepreţuit, în primul rând pentru că am avut o cameră plină de scriitori şi mari actori şi am găsit astfel «vocea» fiecărui personaj. Am înţeles cum ar reacţiona personajele şi ce ar trebui să spună. A fost, de fapt, cel mai mare avantaj pe care l-am avut, filmările decurgând apoi fără probleme.”

    Prezent pe Disney+, platformă de streaming disponibilă din vara anului trecut şi în România, sezonul II al lui Loki a fost lansat oficial la începutul lui octombrie, urmând să se încheie luna viitoare după şase episoade. Cu şase nominalizări la premiile Emmy şi un scor mediu de 90% pe Rotten Tomatoes, show-ul cu fratele zeului nordic Thor a fost până acum bine primit de critici. 

    „Există o dinamică de-a lungul sezonului, în care relaţiile continuă să evolueze – asta este cea mai bună parte a muncii mele. Dincolo de camaraderia de pe platou, este vorba de un proces organic de storytelling, în care poţi lua toate aceste personaje pe care le cunoşti şi să le arunci în diverse situaţii, văzându-le apoi cum reacţionează într-o poveste poliţistă sau Si-Fi”, a declarat Dan DeLeeuw pentru BUSINESS Magazin.    ■

     

    Carte de vizită:

    1. Cariera lui Dan DeLeeuw a început în 1993 la Dream Quest Images, unde a lucrat ca director tehnic CGI, înainte să devină supervizor pentru efecte speciale în cadrul unor firme precum The Mask, Armageddon şi Bicentennial Man. Dream Quest a fost cumpărat în 1996 de The Walt Disney Company, numit câţiva ani mai târziu „The Secret Lab”;

    2. Din 2002 până în 2011 a lucrat pentru Rhythm and Hues, studiourile VFX din spatele filmului „Life of Pi”;

    3. Debutul în MCU a avut loc în 2012, în timpul filmărilor pentru Iron Man 3;

    4. Din 2021, şi-a dus colaborarea cu Marvel la un nou nivel, când a preluat rolul de supervizor efecte speciale pentru serialul Loki. Aici a primit oportunitatea de a deveni primul regizor de la Marvel care să avanseze din rândurile departamentului VFX, urmând să regizeze episodul secund al celui de al doilea sezon al show-ului.

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.

  • Cum au reuşit două cântăreţe celebre să ajute mai multe oraşe mari din America să îşi revină după pierderile uriaşe cauzate de pandemia de COVID

    Swiftiştii care s-au adunat în oraşele de pe parcursul Eras Tour au umplut hoteluri până la refuz şi au aglomerat restaurantele. Fed a observat asta. Muzica şi prezenţa lui Taylor Swift au devenit un motor de creştere pentru economia locală. Mecanismul taylornomiei este simplu: când Taylor Swift vine în oraş, fanii ei cheltuie fără măsură.

    Cele 20 de oraşe americane în care cântăreaţa de muzică pop şi-a adus anul acesta turneul nu ar putea fi mai mulţumite. Invazia de fani le-a ajutat să-şi revină de pe urma impactului economic al pandemiei, spectacolele atrăgând turişti şi deschizând portofele. Prima etapă a Eras Tour, care a început în martie şi s-a încheiat pe 9 august, este probabil cel mai mare turneu din istoria concertelor, cu încasări de 1 miliard de dolari.

    Taylor Swift umple stadioane de fotbal cu mai mult de 70.000 de locuri, iar cântăreaţa stă adesea în oraş câteva zile, dând timp afacerilor locale să digere banii swiftiştilor. Pentru a atrage fani în magazinele lor, mici şi mari antreprenori vând gogoşi cu chipul lui Swift pe ele sau pregătesc cocktailuri numite după melodiile ei. Un muzeu din Nashville a sincronizat lansarea unei expoziţii cu costume purtate de Swift pentru a coincide cu spectacolele ei de acolo. Mara Klaunig, analist la firma de cercetare economică Camoin Associates, spune că după ce au stat în casă în timpul pandemiei, oamenii sunt gata să facă o escapadă de weekend pentru a-şi vedea idolul.

    „Există o cerere defulatorie de a merge la distracţie şi socializare”, a explicat ea. Iar Eras Tour este cel mai potrivit pentru acest lucru. „Oamenii sunt dispuşi să călătorească departe pentru a o vedea pe Swift.” În Las Vegas parcă a revenit atmosfera din 2019 când cântăreaţa a dat spectacolul acolo în martie. Autoritatea de turism din oraş a creditat concertele superstarului cu creşterea numărului de vizitatori la niveluri apropiate de cele de dinainte de pandemie. Turul a primit, de asemenea, atenţie din partea Federal Reserve Bank of Philadelphia, care a declarat că luna mai a fost cea mai bună lună a oraşului pentru veniturile hoteliere de la debutul pandemiei încoace, în mare parte mulţumită Turului Eras.

    Chicago şi Minneapolis au doborât recordurile istorice pentru numărul de camere de hotel ocupate în timp ce Swift a cântat în aceste metropole.

    În Cincinnati, cheltuielile legate de turneul lui Swift au ajuns la aproximativ 48 de milioane de dolari, potrivit biroului de turism al oraşului, Visit Cincy. „Ea este o forţă”, spune Julie Calvert, CEO al Visit Cincy, despre Swift.

    Chiar şi oamenii care n-au mai apucat sau nu şi-au mai permis bilete au călătorit pentru a fi aproape de ea. În cele două nopţi în care Swift a concertat în Cincinnati, mii de oameni s-au adunat în parcurile din jurul stadionului Paycor pentru a cânta în cor, în aer liber, ca la concert. Aproape 41.000 de persoane au mers la un eveniment din Cincinnati numit Taygate, unde peste 2.000 dintre acestea au primit aranjamente de păr gratuite şi machiaj cu sclipici pentru spectacol. Mulţimile au asaltat cofetăria de vafe Taste of Belgium din apropiere, unde fanii au putut savura cocktailuri Lavender Haze, numite după hitul lui Swift din 2022. Taste of Belgium a anunţat că a avut cele mai bune două zile de vânzări de la deschiderea locaţiei în urmă cu şapte ani. Calvert nu se aşteaptă ca un alt concert să aibă acelaşi impact.

    „Numai ea”, a spus executivul despre Swift. „Ea are acea magie.”

    Site-ul Ticketmaster s-a prăbuşit în noiembrie anul trecut când biletele pentru turneul Eras din SUA au fost puse în vânzare, o dezamăgire care a dus la o audiere în Congres.

    Fanii norocoşi care au apucat bilete au cheltuit sute de dolari pe ţinute pentru spectacol, angajând designeri pentru a recrea costumele purtate de Swift pe covorul roşu sau în videoclipurile muzicale. La concerte, ei au făcut schimb de brăţări de prietenie cu mărgele pe care erau inscripţionate titlurile cântecelor. Oraşele au încercat să-i întâmpine pe swiftişti. Glendale, din Arizona, s-a redenumit temporar Swift City; Swift a fost numită primar onorific al Santa Clara, California; iar Turnul Willis din Chicago a fost luminat violet şi auriu într-o noapte şi verde şi albastru în alta ca omagiu adus unor albume ale lui Swift.

    Taylor Swift nu este singurul fenomen din sfera divertismentului care a căpătat dimensiuni economice. Beyoncé are şi ea puterea de a impulsiona creşterea economică cu armatele de fani care o urmăresc. Bloomberg Economics a calculat că Swift, Beyoncé cu turneul ei Renaissance World Tour şi filmele Barbie şi Oppenheimer ar putea contribui cu 8,5 miliarde de dolari la avansul economiei americane în trimestrul III.

    În Nashville, Tennessee, Country Music Hall of Fame and Museum a lucrat rapid pentru a organiza o expoziţie pop-up Taylor Swift care să coincidă cu oprirea ei din mai.

    Expoziţiile necesită de obicei patru ani de planificare, a povestit CEO-ul Kyle Young. Dar muzeul a avut doar cinci luni pentru a crea evenimentul temporar. Muzeul a afişat câteva dintre lookurile lui Swift din ultimii ani, inclusiv un costum de baie roz şi o jachetă din blană artificială pe care Swift a îmbrăcat-o în videoclipul „You Need to Calm Down” din 2019. De asemenea, au fost expuse şapca şi rochia pe care vedeta le-a îmbrăcat când Universitatea din New York i-a acordat anul trecut un doctorat onorific în arte plastice.

    Efortul a dat roade: luna mai a fost cea mai bună lună a muzeului din istoria sa de 65 de ani, cu 114.000 de persoane cumpărând bilete, a spus Young. „Pentru prima dată, am vândut tot”, a exclamat el. În Minneapolis, postarea pe Instagram a Glam Doll Donuts cu gogoşi cu tema Taylor Swift a dezlanţuit infernul. „Oamenii făceau coadă la magazin şi sunau toată ziua, crizându-se pentru că doreau o gogoaşă Taylor şi nu apucă să cumpere”, a spus coproprietarul Teresa Fox. „Nu ne aşteptam la aşa ceva.” Gogoşile au venit într-o cutie de 12: zece aveau numele fiecărui album al lui Swift, una avea semnătura ei şi alta avea faţa imprimată cu ciocolată. Toate cele 12 aveau sclipici comestibil. O cutie a costat 63 de dolari.

    Morgan Narkiewicz din Syracuse, N.Y., a fost la Minneapolis pentru turneul Eras când prietena ei a văzut postarea. „Ne-am spus: <<Absolut, avem nevoie de ele>>”, şi-a amintit Narkiewicz, care a spus că prietena ei a cumpărat o cutie, în timp ce ea a cumpărat o cafea şi alte două gogoşi pentru 6 dolari fiecare. „Am plecat cu mult prea multe gogoşi.”

    Glam Doll Donuts a vândut sute de cutii, a spus Fox, şi la un moment dat magazinul a trebuit să respingă comenzile pentru că nu a mai putut produce în cantităţi suficiente.

    „Nu am mai muncit atât de mult de când am deschis magazinul” acum un deceniu, a spus Fox. „Am avut zile de lucru de 18 ore în care nu am făcut altceva decât gogoşi Taylor Swift.”

    Restaurantul şi barul Redd’s din Carlstadt, N.J., situat vizavi de stadionul MetLife, este obişnuit să-i servească pe cei care merg la spectacole. Dar swiftiştii au fost diferiţi: nu au vrut băutură scumpă. „Ne place mulţimea care merge la Metallica sau la Guns N’ Roses – oameni care vin să bea câteva pahare”, a spus coproprietarul Douglas Palsi. „Fanii lui Swift poftesc mai degrabă la meniuri fast-food.” Au compensat cu afacerea secundară. Redd’s percepe aproximativ 15 dolari pentru a transporta oamenii la stadion, perfect pentru părinţii care nu merg la spectacol, dar care doresc să evite necazurile şi traficul din parcarea stadionului.

    Redd’s a transportat aproximativ 2.000 de persoane pe noapte pentru fiecare dintre cele trei concerte ale lui Swift din oraş, cu aproximativ 500 de oameni mai mult decât pentru un concert obişnuit, a spus Palsi. Afacerile din acele zile, care s-a întâmplat să fie în weekendul de Memorial Day, au fost de 50 de ori mai bune decât în weekendul obişnuit de vacanţă.

    „Chiar nu o urmăresc”, a spus Palsi despre Swift. „Dar cu siguranţă că am fost un fan în weekendul de Memorial Day.” Taylornomia se globalizează acum. Swift a anunţat că Turneul Eras se îndreaptă către Asia, Australia, Europa şi America de Sud. La începutul lunii iulie, Ticketmaster a amânat vânzarea biletelor pentru spectacole din Franţa din cauza unei erori. Peste 900.000 de persoane aşteptau să cumpere bilete în acea zi. Swift nu are spectacole în Noua Zeelandă, dar Air New Zealand a spus că a fost prinsă într-o „avalanşă rapidă” – oameni s-au grăbit să rezerve zboruri către Australia, unde Swift va concerta în februarie. Compania aeriană a trebuit să adauge încă 14 zboruri pentru a transporta încă 3.000 de persoane. Unele dintre zboruri primesc un număr special de transport Swiftie: NZ1989, după cel de-al cincilea album al lui Swift. Cântăreaţa nu a avut spectacol nici la meciul de fotbal american de pe 1 octombrie dintre Kansas City Chiefs şi New York Jets, dar a fost pe stadion ca spectator, ceea ce a fost suficient ca taylormania să cuprindă şi National Football League. Doar la zvonul că vedeta ar putea veni să-şi vadă jucând presupusul iubit Travis Kelce (de la Chiefs) fanii au dat iama în bilete. Taylor Swift nu este singurul fenomen din sfera divertismentului care a căpătat dimensiuni economice. Beyoncé are şi ea puterea de a impulsiona creşterea economică cu armatele de fani care o urmăresc. Bloomberg Economics a calculat că Swift, Beyoncé cu turneul ei Renaissance World Tour şi filmele Barbie şi Oppenheimer ar putea contribui cu
    8,5 miliarde de dolari la avansul economiei americane în trimestrul III. Astfel, nu trebuie să fie de mirare că USA Today, unul dintre cele mai citite ziare din SUA, după ce a publicat un anunţ că vrea să angajeze un jurnalist care să acopere tot ce reprezintă Swift şi Eras Tour, a creat un nou post în pas cu vremurile, cel de jurnalist care să scrie despe “influenţa lui Beyoncé în muzica, moda, cultura şi economia” Americii.   

    Aproape 41.000 de persoane au mers la un eveniment din Cincinnati numit Taygate, unde peste 2.000 dintre acestea au primit aranjamente de păr gratuite şi machiaj cu sclipici pentru spectacol.

  • Ping-pong pe perete

    Pasionat de tenisul de masă, un britanic s-a gândit să transforme sportul în artă, înfiinţând, alături de soţia sa, compania The Art of Ping Pong, scrie Financial Times. Compania întreprinzătorului britanic Algy Batten produce astfel mese, palete, fileuri sau mingi vesele sau care arată a lucrări de artă, uneori în colaborare cu artişti pentru ediţii limitate, care ajung să se vândă la licitaţie. Poate cel mai spectaculos produs al firmei este o masă de ping-pong care seamănă a tablou şi poate fi atârnată pe perete atunci când nu este folosită, înfrumuseţând încăperea, şi dată jos când este nevoie de ea pentru o partidă de tenis.

  • Colecţie de măsurat timpul: care mai este rostul ceasurilor de birou în epoca dominată de cele inteligente?

    Apărute din necesitatea de măsurare a timpului, ceasurile de birou şi de masă sunt în prezent mai puţin căutate pentru principala lor funcţie şi mai mult pentru valoarea lor decorativă, care-i atrage în special pe colecţionari, scrie New York Times.

    Unul din motivele pentru care colecţionarii au ajuns să se îndrepte spre astfel de obiecte îl reprezintă atenţia acordată aspectului acestora de către companiile producătoare, care s-au străduit să le facă să arate cât mai deosebit faţă de ceasurile obişnuite.

    Printre cele mai spectaculoase ceasuri de acest tip sunt cele realizate de MB&F în colaborare cu casa elveţiană L’Epée 1839, cum ar fi unul în formă de păianjen şi numit Arachnophobia. Alte ceasuri de birou care atrag colecţionarii sunt mai simple, preferând să imite designul versiunii de mână a obiectului respectiv, ca în cazul modelului Santos de la Cartier. Compania Ulysse Nardin şi-a marcat cea de-a 175-a aniversare prin lansarea UFO, Unidentified Floating Object, care se leagănă atunci când este împins, amintind în această privinţă de un hopa-mitică. UFO are o bază sferică şi mecanismul la vedere sub un clopot de sticlă, atât mecanismul, cât şi baza având o culoare aleasă anume ca să reprezinte unul dintre cei trei retaileri prin care a fost disponibil.

    La rândul său, Jaeger-LeCoultre a lansat o variantă modernă a modelului său Atmos, şi el transparent pentru a fi putea fi admirat cum se cuvine.

    Ceasurile de birou sau de masă sunt, după cum susţine fondatorul unui platforme online specializate în ceasuri rare, A Collected Man, o nouă modalitate prin care producătorii se pot împăuna cu creaţii neobişnuite sau excentrice pentru măsurarea timpului. Aşa se face că, în casele colecţionarilor, ceasurile staţionare ajung să fie expuse în grupuri pe mese, iar, cum mesele din locuinţe sunt de toate formele şi mărimile, şi ceasurile trebuie să fie adapteze.

     

  • Locul de joacă inedit creat de un grup de arhitecţi

    Atunci când nu sunt ocupaţi cu vreo clădire rezidenţială, de birouri, industrială sau cu scop artistic, arhitecţii îşi pun creativitatea la lucru şi în alte scopuri, după cum o arată un parteneriat între o companie canadiană specializată în proiectarea de locuri de joacă, Earthscape, şi firma japoneză de arhitectură Kengo Kuma and Associates.

    Din colaborarea celor două a apărut Moku-Yama (Muntele de Lemn), un loc de joacă realizat din buşteni grupaţi şi aranjaţi vertical pe care copiii se pot urca şi coborî, de pe care pot sări sau sub care se pot ascunde, scrie Dezeen. Moku-Yama este disponibil în trei mărimi, în funcţie de locul în care se doreşte amplasarea sa, iar dispunerea buştenilor din care este confecţionat îl face să pară că pluteşte.