BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Decoraţiuni cu artişti de casă

    În dorinţa de a-şi personaliza cât mai mult decorul caselor, proprietarii recurg la opţiuni cum ar fi tapetul creat de un designer cât mai cunoscut sau, mai nou, angajează artişti pentru a le picta un perete sau mai mulţi, scrie The Telegraph.
    Se preferă colaborarea cu artişti pentru camerele copiilor, în speranţa că picturile murale le vor stimula micuţilor imaginaţia, dar tendinţa s-a extins şi la spaţiile utilizate de adulţi, ca sufrageria unde aceştia primesc oaspeţi la cină sau dormitoarele ori chiar băile şi bucătăriile. Unii clienţi le cer artiştilor să le picteze şi anumite piese de mobilier, printre care dulapurile ori paturile sau peretele în dreptul căruia se află şemineul, care trebuie şi el inclus în pictura aleasă. Preţurile variază în funcţie de complexitatea lucrării şi gradul de personalizare, existând modele mai simple care pot fi standardizate, fiind astfel mai ieftine, şi picturi create special pentru clientul care le-a solicitat.

     

  • Expo la panou

    Foarte cunoscut în San Francisco, dar nu numai, proprietarul unei pizzerii din cartierul North Beach al oraşului, dar şi al altor restaurante, Tony Gemignani, s-a gândit să-şi deschidă o galerie de artă mai neobişnuită. Spaţiul de expunere va fi constituit de fapt din două panouri de publicitate stradală închiriate de la o companie specializată, în cartierul în care funcţionează restaurantul său, şi va fi utilizat pentru lucrări ale unor artişti sau fotografi locali, fiecare din cei selectaţi având asigurată o lună pentru prezentarea creaţiilor sale. Pentru a fi luate în calcul, lucrările propuse trebuie să demonstreze dragostea artistului pentru cartierul North Beach sau oraşul San Francisco, existând deja un program pentru lunile ianuarie, februarie şi martie, iar expozanţii pentru lunile aprilie, mai şi iunie nefiind încă aleşi.


     

     

  • Nunta de lucru

    Posibilitatea de a avea un program de lucru hibrid sau de a lucra complet de unde doresc le permite unora să îmbine utilul cu plăcutul, spre bucuria hotelurilor care organizează sau la care se cazează cei care participă în calitate de invitaţi la nunţi în Statele Unite, scrie The New York Times.

    Se constată astfel că multă lume preferă să vină mai devreme pentru o nuntă, fie ea organizată în oraşe mari ori în localităţi mai mici, departe de acestea, dar căutate de turişti, prelungind astfel timpul de şedere obişnuit pentru asemenea evenimente. Participanţii, fie ei invitaţi, fie membri ai familiilor mirilor, profită astfel de faptul că pot să-şi vadă de lucru fără a fi nevoiţi să-şi consume zilele de concediu,
    petrecân­du-şi apoi serile cu familia sau prietenii înaintea nunţii. Cel mai bine poziţionate să profite de acest lucru sunt hotelurile sau alte structuri de cazare care au investit în amenajarea unor spaţii în care turiştii pot să stea să lucreze şi în conexiuni mai bune la internet pentru cei care căutau izolarea necesară în pandemie. Acestea înregistrează acum o creştere a numărului de participanţi la nunţi care nu vin doar pentru weekendul în care sunt programate acestea, ci de la mijlocul sau chiar începutul săptămânii, şi chiar au început să se promoveze şi ca destinaţie din care se poate lucra de la distanţă atunci când le vin potenţiali clienţi care studiază piaţa în vederea nunţii lor.

    O şedere mai lungă a oaspeţilor nu e profitabilă doar pentru hoteluri, ci şi pentru firmele specializate în organizarea de nunţi, acestea fiind solicitate să găsească activităţi de grup pentru mai mulţi oameni ca înainte pentru a da posibilitatea celor care nu au un program strict să se mai şi relaxeze în zilele de lucru. În plus, invitaţii ajung să se cunoască mai bine şi eventual să ţină legătura şi după evenimentul la care au luat parte.

     

  • La o cafea cu regizorul Andrei Măjeri, despre cel mai nou spectacol al său

    Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol dezinhibat, care te trece prin toate emoţiile fără pic de jenă. Un spectacol care merită să se joace nu doar la Metropolis, ci peste tot prin ţară, la festivaluri sau invitat pur şi simplu în microstagiuni ale teatrelor mai generoase. Şi nu doar pentru că tema merită, sau că regizorul s-a depăŞit pe sine Însuşi în abordarea regizorală, ci pentru că actorii, care te copleşesc cu jocul de scenă, arată că noua generaţie este multi-talentată şi versatilă, pregătită să câştige în săli un public nou, un suflu de spectatori tineri cool şi hip, cu mintea deschisă şi dezinvolţi.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

    Povestea de la lectura unei cărţi la un spectacol complet, jucat cu sala plină, spusă chiar de Andrei Măjeri, regizorul spectacolului:

    În iarna lui 2021, am început să citesc romanele lui Édouard Louis şi, în foarte scurt timp, am reuşit să le lecturez pe toate în originalul francez. M-a fascinat din prima Cine l-a ucis pe tata?. Văzusem deja că autorul este montat de mari regizori europeni şi tradus în foarte multe limbi. Simţeam nevoia să mă imersez în universul său şi mai mult. Întâlnirea cu scrierile lui a fost un câştig imens pentru mine, ca artist.

    Am aşteptat apoi producătorul curajos. Radu Nica, managerul Teatrului Metropolis, e cel care s-a arătat extrem de deschis la propunerea mea. Evident că mă interesează aceste teme, care sunt insuficient aduse pe scenă şi care fac anumite grupuri sociale să se simtă reprezentate. Am încercat, totuşi, să ofer spectacolului şi o pregnantă calitate estetică, presărată de cultura CAMP. Mizând şi pe elementele sale politice asumate, spectacolul devine un pumn în plex, mascat într-o mănuşă de catifea.

    Cine l-a ucis pe tata? este o poveste vădit autobiografică. Acest aspect nu poate fi evitat. E recursiv, clarifică, leagă şi dă context. În plus, tot universul romanelor lui E. Louis e imersat în biografic. Totuşi, artiştii scenei fiind nişte trădători, am venit cu propria noastră sensibilitate şi am interpretat materialul prin propriul filtru, glisând spre o bio-ficţiune. Romanul autobiografic al lui Édouard Louis e o scrisoare care nu-şi găseşte răspuns, e urletul violent al unui fiu către tatăl său. Autorul face slalom, la viteze halucinante, prin propriul său trecut, în zone sensibile de intimitate şi traumă. Devenit bestseller, Cine l-a ucis pe tata? sondează istoria personală dintr-o perspectivă politico-filosofică. Poveştile intime au încărcătura unor reflecţii critice.

    Am plasat acţiunea într-o sală de sport (concepută de Adrian Balcău), loc al obsesiei faţă de corp. Acest meta-spaţiu e specific dinamismului istoriilor fiului, contrastând cu imobilitatea tatălui. Spectacolul este o odă bulversantă dedicată tatălui, lăsat fără drept de apel. Ruşinea, violenţa şi precaritatea sunt catalizatori ai arcului de tensiune dintre un tată condamnat să repete vieţile bărbaţilor din familia lui şi un fiu care a devenit scriitor. Pare că totul îi separă. Autorului îi lipseşte prezentul, dar marele său privilegiu e să fi cunoscut viaţa fără privilegii. La această existenţă timpurie, în teritoriile predilecte ratării, revine el obsesiv. Paharul suferinţei sale se bea în înghiţituri mici. Deşi nu am trăit într-o lume a precarităţii, ba chiar sunt un privilegiat, pot empatiza cu poveştile autorului. E de datoria mea, ca artist în 2023, să aduc pe scenă acest tip de subiecte. Romanul are o imensă calitate a emoţiei latente bine stăpânite stilistic, aparent ascunsă sub violenţă şi turnuri politice. Prezenţa majoră a coregrafiei în spectacol e generată de contrastul dintre corpul apt şi cel distrus, între abilitatea fizică şi boală. Dar şi de dorinţa de a colabora din nou cu extraordinara artistă Andrea Gavriliu, care a amprentat semnificativ spectacolul prin momente de mişcare concepute şi executate impecabil. Vorbind despre boală, despre despărţire şi îndepărtare, am simţit că cei doi piloni ai poveştii sunt condiţia queer a protagonistului şi boala tatălui. Replica cheie, dincolo de toate reproşurile pe care i le aduce fiul tatălui său, este: Mi se pare adesea că te iubesc! Din punct de vedere regizoral, am ales o formulă corală pentru a transpune scenic o monodramă. De ce am optat pentru această soluţie? Pentru a scinda caracterul protagonistului în faţete cât mai nuanţate, astfel putând atinge o plajă mai largă de receptori, totodată potenţând povestea autobiografică a autorului. Dintr-un alt punct de vedere, această soluţie a provocat actorii şi echipa artistică la soluţii scenice originale. Publicul a părut să adore, la primele reprezentaţii, această atipică rezolvare, pe care o înţelege şi o acceptă cu uşurinţă. E vorba de un joc secund pe care ea îl catalizează, făcând spectatorul să fie unul activ, implicat. Cei şase actori, Alex Iezdimir, Adelin Tudorache, Hunor Varga, Eduard Chimac, Vlad Ionuţ Popescu şi Iustin Danalache, se constituie într-un grup bine sudat, care aduce pe scenă o nouă generaţie, pregătită, talentată, dar şi vulnerabilă.

    Consider că este extrem de important ca acest tip de teme de familie, specifice secolului XXI, să ajungă pe scenă cât mai des, la publicuri care se simt prea puţin reprezentate. Poveştile unor categorii marginalizate, atât politic, cât şi social, condamnate la sărăcie, excluziune şi ruinare de sine, ne aduc în creuzetul scenei suficiente ingrediente pentru a rafina durerea în emoţie. Căci, da, noi, făcătorii de teatru, suntem şi purtătorii acestei misiuni, a lucrului cu fragilitatea grupului ţintă căruia ne adresăm.

    Să ne vedem cu bine la Teatrul Metropolis, un efervescent hub cultural!  

    Cine l-a ucis pe tata?

    Regia: Andrei Măjeri

    Dramatizare de: Mihaela Michailov după romanul omonim al Lui Édouard Louis

    Scenografia: Adrian Balcău

    Coregrafia: Andrea Gavriliu

    Sound design: Adrian Piciorea

    Pregătirea muzicală: Alexandra Ştefan

    Asistent regie: Alex Mirea

    Cu: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuţ Popescu

    Producţie: Teatrul Metropolis

    Premiera: 8 decembrie, la Teatrul Metropolis

  • Sentimentul fragil al Speranţei e mai puternic decât s-ar crede, dacă există dialog

    „Sentimentul fragil al speranţei” este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare şi acceptare. Poveştile spuse pe scenă te îmbrâncesc puţin în propria adolescenţă, să-ţi aminteşti cum îţi era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească şi să te trântească în prezent, când eşti părinte, în viaţa de zi cu zi.

    Georgiana Gheorghe, colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

    Spectacolul „Sentimentul fragil al speranţei”, ce a avut premiera pe 30 noiembrie la Teatrul Odeon, este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare şi acceptare. Poveştile spuse pe scenă te îmbrâncesc puţin în propria adolescenţă, să-ţi aminteşti cum îţi era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească şi să te trântească în prezent, când eşti părinte, în viaţa de zi cu zi. Asta dacă eşti părinte. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e un spectacol pentru părinţi.

    Este recomandat şi adolescenţilor sau tinerilor; este  un spectacol de văzut cu gaşca de la bloc, cu colegii de liceu, cu anturajul din facultate sau pur şi simplu singur, alături de umbrela către care mai arunci un zâmbet amar din când în când. Regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a avut pe toţi în vedere când şi-a ales textele. Pentru că ele sunt poveştile reale ale unor tineri din zilele noastre.

    Care au avut talentul şi curajul de a le scrie. Dar la fel de bine pot fi poveştile multora dintre noi. Dacă am avea curajul să le spunem. Fiind comunicator de profesie, sunt un ferm partizan al ideii că dialogul, deschiderea şi comunicarea rezolvă multe probleme şi, prin exerciţiu constant, duc la acceptare şi înţelegere. Atât la job, în companii, cât şi în viaţa noastră privată. Decât să bagi sub preş problemele, să întorci spatele, să te prefaci că nu există, mai bine tragi aer în piept şi zici ce ai de zis, sau după caz, asculţi ce are celălalt pe suflet. Pui pe masă ce te frământă, îl inviţi pe celălalt să se pună în papucii tăi, urmând ca şi tu să faci acelaşi lucru cu papucii lui. Asta e una dintre lecţiile pe care le-am învăţat în viaţă, nu la şcoală. Fac parte din generaţia decreţeilor care, în afara “privilegiului” de a fi şoim al patriei şi pionier, pentru scurtă durată, nu am avut parte de o cultură deschisă spre sinceritate, diversitate şi dialog. Comunicarea era una rece, austeră şi unilaterală atât din partea sistemului, a profesorilor de la şcoală, cât şi din partea părinţilor.

    Nici acces nemijlocit la prea multă informaţie nu era şi nici prea multe canale de comunicare, ca astăzi. Am ţinut minte asta, pentru că mereu mă contram cu tata pe varii subiecte, când consideram că nu are dreptate. Şi nici când mama îmi spunea „capul plecat sabia nu-l taie” nu-mi plăcea. Cu toate astea, am fost o răsfăţată a vremurilor, căci am întâlnit doi mentori exact la vârsta adolescenţei şi ei m-au ajutat să îmi deschid mintea şi sufetul. Proful de mate şi proful de română cu care mă pregăteam la meditaţii pentru admiterea la liceu.

    Cu ei vorbeam câte-n lună şi-n stele, dar şi ei cu mine, la fel. Şi mi-au dat cărţi, casete cu muzică clasică, albume de artă şi mi-au deschis noi orizonturi. Nu am uitat şi nu o să uit asta niciodată. Îmi iubesc părinţii şi îi respect, însă pentru discuţiile delicioase, bogate în ideii şi informaţii, le sunt recunoscătoare celor doi profesori. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi cu părinţii, însă asta m-a făcut să devin mai târziu un părinte atent la acest aspect. Fata mea adolescentă apreciază asta deja şi vorbeşte cu mine orice.

    Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Mergeţi să vedeţi spectacolul de la Odeon. Ştiu că părinţii adolescenţilor de azi sunt carieriştii postdecembrişti de ieri, care au transpirat sânge în capitalismul proaspăt importat şi reinterpretat într-o arie românească, cu capul la job, la taskuri şi ore multe la birou, peste program. Absenţi de la serbările copiilor, de la masa de duminică sau cu mintea departe, la scadenţa creditelor. Refugiaţi într-un univers paralel cu cel al copiilor lor, izolaţi în lumea lor alb-negru sau colorată, după caz. Nu e târziu să faceţi o schimbare. Ascultaţi-vă copiii. Luaţi-i în braţe, mângâiaţi-i pe obraji. Şi mai ales, spuneţi-le că îi iubiţi oricum ar fi, orice ar fi.

    Cum ţi-a venit ideea de a face acest spectacol?

    Mi-am propus de la începutul muncii mele în teatru să nu fac spectacole, ci evenimente culturale. În ultimii ani am fost preocupată de documentar, de jurnalism, de raportul artistului cu oraşul, cu societatea, cu graniţa.

    Am vorbit în muncă mea despre feminism, despre implicarea civică, despre politică şi eul social. Nu sunt părinte, dar îmi doresc ca prin spectacolele de teatru pe care le regizez, actorul să devină model pentru public. Nu vorbesc de model ca supererou cu mantie şi cu puteri supranaturale, ci de un erou care să-mi servească real ca exemplu, în care să mă recunosc, cu care să empatizez, care să mă facă să mă diagnostichez şi să nu mai port în cârcă o viaţă întreagă poveri grele.

    Noua generaţie se concentrează pe problemele sociale, pe sănătatea mintală şi pe ceea ce poate reprezenta o viaţă sănătoasă.

    Tinerii noii generaţii s-au născut în plin progres tehnologic, ceea ce înseamnă că accesul la informaţii este mult mai mare. Se adaptează mult mai uşor la schimbări şi sunt mai receptivi la informaţiile pe care le primesc. „Sentimentul fragil al speranţei” este un „Jurnal de România. Jurnalul unei noi generaţii”, o captură în timp a modului în care tinerii văd lumea.

    Povesteşte-mi puţin drumul de la descoperirea textelor şi până la premieră, trecând şi prin alegerea teatrului şi a distribuţiei.

    „Sentimentul fragil al speranţei” a venit ca o continuare firească a proiectului  „Jurnal de România”. Scenariul spectacolului îmi aparţine, dar pleacă de la textele apărute în “Gen, revistă”, o revistă scrisă pentru tineri, de tineri mentoraţi de oameni faini. „Gen, revistă” adună la un loc zeci de artişti, fotografi, activişti, jurnalişti care pun pe foaie în ediţia print şi online pe social media gândurile noilor generaţii. Am ales opt texte ales în funcţie de curajul lor şi de gradul de reprezentativitate pentru societatea românească din acest moment.

    Teatrul Odeon şi-a deschis scena mare către acest tip de proiect. A dat voce tinerilor care sub mentoratul celor de la “Gen, revistă” au scris texte puternice, confesionale, extrem de curajoase despre cei care nu corespund „criteriului normalităţii”, despre abandon şcolar, despre cum e să fii numit “caz social”, despre bulimie, religie, schizofrenie, abuz sexual, despre unde e de fapt “acasă”.

    Am lucrat cu actori tineri ai Odeonului. Sunt actori antrenaţi, educaţi care m-au ajutat să mă depăşesc ca regizoare.

    Bănuiesc ca ai avut întâlniri cu tinerii semnatari de texte. Cum au perceput ei dorinţa ta de a da viaţă poveştilor lor? Au participat la repetiţii?

    Am descoperit textele tinerilor în „Gen, revistă”. Am lucrat pe textele lor astfel încât să le “retraduc” din limbaj literar într-unul teatral, să aduc toate textele într-o stilistică unică şi coerentă pentru spectacolul de teatru. Am trimis autorilor textele adaptate de mine şi ne-am cunoscut cu toţii în carne şi oase la premieră. Au venit din Chişinău, Berlin, Cluj, Piatra Neamţ, Timişoara. Am fost foarte emoţionată să-i cunosc.

    Sumarizează-mi, te rog, de ce trebuie văzut spectacolul. Care e rolul lui în cotidianul actual.

    Nu am făcut parte dintr-o generaţie a dialogului, a analizelor, a construcţiei personale. Sunt ceea ce alţii şi-au dorit să fiu. Proiecte ca “Jurnal de România”, „Sentimentul fragil al speranţei” vorbesc despre dialog, vindecare, despre comunitate, celălalt, sens. Ele sunt teatru, sunt spectacole, dar sunt mai ales unelte de lucru în vieţile noastre.

    Eşti regizor în echipa vreunei instituţii de teatru?

    Sunt regizoare de teatru şi de film care lucrează proiecte în diferite oraşe. Nu sunt angajată în niciun teatru din România. Mă preocupă zona de cercetare şi mă îndrept cu proiectele spre oraşele care vizează temele mele de studiu.

    O părere despre spectrul teatral actual în România?

    România e o ţară aproape invizibilă pe piaţa teatrală europeană.  

    De ce ţi-ai dorit să îl ai video pe Gabor Maté?

    Gabor Maté vorbeşte în cărţile lui despre tineri, lucrează cu ei şi am îndrăznit să-l contactez. El spune mereu că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Practic, noi nu răspundem la ceea ce se întâmplă, ci la ce percepem noi legat de ce se întâmplă. Trauma este o rană, iar Gabor Maté apare la finalul spectacolului ca să ne vorbească despre posibilitatea vindecării. Sper ca în septembrie 2024 să-l avem pe Gabor Maté chiar pe scena Teatrului Odeon ca vorbitor la o reprezentaţie a spectacolului „Sentimentul fragil al speranţei”

    Sentimentul fragil al speranţei

    Texte adaptate din Gen, revistă după: Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortişcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu

    Scenariul şi regia: Carmen Lidia Vidu

    Scenografia: Adrian Damian

    Distribuţie: Sabrina Iaşchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu

    Apariţie video: dr. Gabor Maté

    Muzica: Mihai Dobre

    Coregrafia: Răzvan Mazilu

    Ilustraţii şi video-design: Ioana Ilaş Bodale

    Costume: Olivia Stoica

    O producţie a Teatrului Odeon, Bucureşti

    Durată: 1 h 15 min.

    Preţ bilete: cat. I 60 lei, cat. II 40 lei. Următoarea reprezentaţie este programată pe 14 decembrie, ora 19:00

    Prezentare:

    Carmen Lidia Vidu uită în jurul său şi caută poveşti, oameni, istorii cu ”i” mic, pe care le aduce publicului său de teatru şi de film, în forme artistice care generează emoţie.

    Carmen Lidia Vidu este primul regizor din România care a câştigat atât Premiul GOPO pentru film cât şi Premiul UNITER pentru teatru.

    Pe ultimul l-a primit în 2021 pentru regia spectacolului ”Jurnal de România. 1989”, despre istoria cu ”i” mic a Revoluţiei, iar pe primul l-a luat în 2015 cu filmul ”O scurtă istorie Astra Film”.

    În 2017 începe colaborarea cu Festivalul George Enescu în calitate de regizoare multimedia.

    În online, este o puternică voce feministă, un lider de opinie care vorbeşte despre teme socio-politice, culturale, civice, despre oamenii autentici şi locurile pe care le descoperă în documentarele sale.

  • Ca o vedetă

    Cine caută cu atenţie pe unele site-uri folosite de turişti pentru a-şi aranja cazare prin mai toată lumea poate găsi gazde mai aparte, la care, în mod normal, nu şi-ar închipui că ar fi posibil să ajungă. Aceste gazde, scrie Wall Street Journal, sunt diferite vedete care-şi scot temporar la închiriat în scop turistic casele de vacanţă sau alte proprietăţi pe care nu le folosesc o perioadă.

    Spaţiile de cazare la vedete acasă sunt disponibile prin intermediul unor platforme ca Booking.com sau Airbnb, iar cei care le folosesc nu au voie să se laude dând detalii din timpul şederii lor şi trebuie să semneze acorduri de confidenţialitate în acest sens înainte de începerea sejurului.

    Platformelor specializate în intermedierea spaţiilor de cazare le surâde ideea de a-şi adăuga în portofoliul de gazde vedete, pentru că astfel îşi îmbunătăţesc imaginea şi atrag noi tipuri de clienţi, cum ar fi cei fascinaţi de viaţa celor bogaţi şi celebri. Celebrităţile participante sunt, pe de o parte, recompensate pentru acest lucru, chiar dacă platformele refuză să dezvăluie sume, şi, în plus, pot folosi această colaborare pentru a-şi promova brandul. De exemplu, actriţa Gwyneth Paltrow lasă în baia locuinţei oferite spre închiriere turiştilor în Montecito, California, produse de la compania sa, Goop, iar Martha Stewart îşi întâmpină oaspeţii, care, în timpul şederii lor la proprietatea sa de închiriat, pot beneficia de brunch cu ea şi o lecţie de confecţionat decoraţiuni. La rândul lor, Ashton Kutcher şi Mila Kunis şi-au pus pe Airbnb casa de pe plajă din Santa Barbara şi întâmpină ei înşişi oaspeţii, în timp ce producătorul muzical american DJ Khaled şi-a scos la închiriat tot pe aceeaşi platformă camera în care îşi ţine colecţia de pantofi sport. Pe lângă ocazia de a-i admira colecţia impresionantă şi a dormi alături de ea, oaspeţii au parte şi de o plimbare gratuită în maşină cu şofer la cumpărat, bineînţeles, de pantofi sport.

  • Cuverturi pentru perete

    Inspiraţi de o comunitate americană (din Gee’s Bend, statul american Alabama) cunoscută pentru cuverturile sale matlasate realizate prin tehnica quilting care presupune folosirea de bucăţi de material de diverse culori pentru a obţine modele sau imagini, o serie de artişti încearcă să-i transpună meşteşugul pe hârtie. Mai precis, în loc de bucăţi de material, aceşti artişti folosesc fâşii de hârtie, din care realizează lucrări care aduc cu nişte cuverturi, având însă rol pur decorativ, scrie Financial Times.  Creaţiile lor ajung să fie expuse în galerii de artă, în spaţii alese de clienţi care le-au comandat special, cum ar fi mici hoteluri, ori chiar pe articole de îmbrăcăminte, atunci când atrag atenţia vreunei case de modă. Printre cei care şi-au încercat talentul la quiltingul cu hârtie se numără Egle Jauncems, Sandy Suffield, Dominic Beattie sau Sofia Clausse, iar ca materie primă se folosesc până şi şerveţele sau ambalaje pentru a confecţiona cuverturi cu aspect cusut sau croşetat.

  • Sticlă cu istorie

    Ceea ce unii aruncă la gunoi, alţii caută pentru arta lor, după cum o dovedeşte artista americană Amber Cowan, care realizează sculpturi de sticlă. Aceasta colindă târgurile de vechituri sau fabrici dezafectate în căutare de obiecte sau cioburi de sticlă presată manual sau la maşină pentru a le refolosi în creaţiile sale, pe care le realizează prin încălzirea sticlei în cuptor şi modelarea ei cu flacără şi foarfeci de tuns bonzaii şi uneori prin suflare, scrie Smithsonian Magazine. Artista nu refoloseşte însă sticla veche din considerente ecologice, ci datorită istoriei şi poveştilor sale care pot fi duse mai departe în noul obiect, iar în lucrările sale conţin părţi modelate în formă de flori, frunze sau în forme inventate după inspiraţie.


     

     

  • Album de familie la purtător. Ce idee trăznită i-a venit unui designer vestimentar pentru a păstra vie amintirea rudelor sale

    Imaginile cu cei dragi pe care oamenii le poartă cu ei s-au mutat de ceva vreme pe telefon, dar unui creator de modă i-a venit altă idee, şi anume să le permită să le poarte pe haine. Inspirat de faptul că în zona în care a crescut vedea peste tot prin casele oamenilor fotografii de familie, creatorul sud-african Thebe Magugu a realizat o cămaşă în materialul căreia a adăugat ca imprimeu o imagine a bunicii sale. Când mai multă lume i-a spus că şi-ar dori un asemenea articol de îmbrăcăminte, acesta a lansat un proiect denumit „Heirloom” („Moştenire”), în a cărui primă fază doritorii s-au putut înscrie timp de trei săptămâni pe site-ul designerului unde să comande o cămaşă ca a lui, personalizată cu poza unei persoane dragi. Deşi iniţial spera să primească măcar 50 de comenzi ca să-şi scoată investiţia, Thebe Magugu a constatat la final că a primit câteva sute, inclusiv de la celebrităţi ca Michelle Obama sau Lupita Nyong’o. Încurajat de succesul proiectului său, creatorul are de gând să extindă anul viitor gama de articole personalizabile cu fotografii ale persoanelor dragi.

  • Cât mai multe băi

    Numărul de camere dintr-o casă nu mai înseamnă mare lucru în ziua de azi, dacă nu te poţi lăuda şi cu altceva: numărul de băi. O modă care prinde teren, cel puţin în Statele Unite ale Americii, este să ai cât mai multe băi în casă, cei mai realizaţi din acest punct de vedere putându-se lăuda cu un număr dublu faţă de numărul de camere, scrie The Telegraph. Tendinţa se remarcă atât printre vedete, cât şi printre cei care-şi permit să întreţină case luxoase. Numărul ideal de băi se întâlneşte, de regulă, în zone unde spaţiul permite o întindere corespunzătoare a locuinţei, casele din oraşe având mai puţine. Printre motive se numără nevoia de a avea încăperi sanitare suficiente pentru momentele când locatarii au musafiri, care astfel nu ajung să le folosească pe ale gazdelor. Acest lucru este valabil mai ales în cazul celor care organizează des petreceri sau diverse evenimente la ei acasă. Băile în plus sunt, de asemenea, locuri în care se testează diverse decoraţiuni sau dotări, cum ar fi robinete fanteziste sau diverse tipuri de toalete, ori scheme coloristice pentru pereţi. Totodată, în aceste încăperi se pot expune cele mai bune prosoape ale gazdelor sau săpunuri deosebite. Uneori, în baia principală destinată musafirilor ajung şi opere de artă care nu le plac gazdelor, care vor totuşi să se laude cu ele, mai ales când au plătit sume mari de bani ca să le achiziţioneze, deoarece poartă semnătura unor artişti renumiţi, ca Picasso, dar nu numai.