Category: Arta si societate

de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

---

Am văzut patru dintre spectacolele regizate de Eugen Jebeleanu şi apreciez munca sa, parcursul profesional, ambiţia şi grija cu care îşi construieşte cariera. Regizor din generaţia ’90, cu un CV artistic impresionant creionat atât în ţară, cât şi în Franţa, unde trăieşte. Ultimul spectacol de-al lui pe care l-am văzut a fost Am avut o livadă, la Teatrul Odeon. Textul este scris de Yann Verburgh, după piesa Livada de vişini a lui A.P. Cehov (1904). Din păcate pentru mine, sau din fericire, căci aşa a apărut şi ideea interviului, în reprezentaţia la care am fost spectatoare au existat nişte defecţiuni tehnice pe sonorizare, care au stricat din farmecul spectacolului.

M-au trezit brusc din mirajul spectacolului în care de obicei îmi place să mă cufund, exact cum trezeşti un somnambul care merge în somn, în filmul lui. Apoi, mi s-a aprins un beculeţ roşu critic, în anumite circumstanţe, pe care am vrut să mi le lămuresc în dialog cu regizorul. Pe durata celor două ore şi jumătate de spectacol, pe care nu le simţi, m-a alinat muzica aleasă, ca de obicei, o bucurie, în tot ce am văzut semnat de Eugen. Vă invit să vedeţi ambele spectacole pe marginea cărora discutăm, atât Pescăruşul montat la TNB, cât şi Am avut o livadă, la Odeon. În ciuda faptului că este un dramaturg care este disecat, interpretat, reinterpretat, deconstruit, construit la loc, Cehov rămâne un autor gigant, care a plasat atâtea teme şi subteme, simboluri şi metafore în opera sa, încât nu se va termina niciodată. În acest moment, se joacă spectacole după piesele lui Cehov în vreo zece regii. Poate că şi şcolile de teatru au o contribuţie, nu ştiu, nu am absolvit, însă se pare că încă mai e loc de noi abordări regizorale după piesele sale, oricât de preaplin ni s-ar părea nouă, spectatorilor. Opera sa e iubită şi pentru că seamănă cu o pâine caldă, cu al cărei miez te poţi hrăni, dar şi juca.

G.G.: Într-un an ai două montări după piese ale lui Cehov: Am avut o livadă la Teatrul Odeon în 2023, după ce ai avut premiera cu Pescăruşul la TNB, în 2022. Tu eşti un regizor din generaţia nouă, foarte la curent cu dramaturgia contemporană, cu trendurile de consum cultural şi destul
de prezent în viaţa artistică din vest. De ce Cehov?

E.J.:  Nu mă gândesc la trenduri şi nu cred că asta există cu adevărat, de fapt. Eu întotdeauna am montat un text contemporan sau clasic pentru că ceva de acolo mă ardea foarte tare, fiindcă era o necesitate pentru mine, ca cetăţean şi ca individ. S-a întamplat ca unele texte ale lui Cehov să rezoneze cu preocupările mele din momentul respectiv. Mă regăseam în revolta lui Treplev (Pescăruşul) şi m-a interesat tema pierderii din Livada de vişini. Uneori mă obsedează anumiţi autori: Fassbinder, Verburgh, Cehov…

G.G.: Aş vrea să îmi detaliezi cum Yann Verburgh a deconstruit textul cehovian, suprapunând povestea românească a retrocedărilor postdecembriste peste crash-ul aristocrat/burghez/comunist din Rusia sec. XX.

E.J.: După ce am vazut împreună Livada de vişini la Festivalul de la Avignon, în montarea lui Tiago Rodrigues, cu Isabelle Huppert în rolul principal, la Curtea de Onoare a Palatului Papilor, am avut o discuţie cu prietena Mirella Patureau despre temele din Livada şi, dintr-o dată, am început să vorbim despre retrocedări în România şi aşa a apărut această idee, de a spune povestea lui Cehov din această perspectivă. Mai apoi, Yann a plecat de la substanţa fiecarui act în parte din piesa lui Cehov pentru a scrie o noua ficţiune, plasată în România anilor ‘90. Au avut loc mai multe etape de lucru cu echipa de actori, în care am lucrat pe improvizaţii pornind de la temele date de Yann, iar în final, odată construcţia dramaturgică definită, a început să scrie liber pentru actori, dupa felul în care aceştia îl inspirau. Aş putea spune că el nu l-a deconstruit pe Cehov, ci l-a deplasat în altă epocă.

G.G.: Din cauza celor două poveşti care se suprapun în Am avut o livadă, a formulelor de adresare, a inversiunilor masculin/feminin pentru rolurile Trofimov, Varia, Lopahin şi Firs, spectacolul devine greu de urmărit, foarte cerebral, pierzând emoţia pe care încerci să o transmiţi de la alegerea bucăţilor muzicale şi până la scenele din final. Care este profilul spectatorului acestui spectacol?

E.J.: Nu cred că există un profil al spectatorului şi nu este o inversiune a personajelor. Teatrul e o convenţie, iar la începutul spectacolului, Niko Becker/Matei spune că actorii amatori care veneau în barul lor trăgeau la sorţi rolurile pe care urmau să le joace. Ar trebuie să fie o normalitate ca şi femeile să poată juca roluri masculine sau invers. Eu am încercat să fac un nonsubiect în acest proiect din această distribuire a rolurilor. Nu am schimbat genul, aşa că Lopahin rămâne, de exemplu, la masculin, chiar dacă e performat de o actriţă. Tocmai acest aspect mi se părea important. Acolo se simt diferenţele de percepţie. În plus, Cehov era destul de misogin, aşa că mi-am dorit să scot femeile din acea reprezentare arierată. N-aş zice că e un spectacol cerebral, ci inteligent (cel puţin din punctul de vedere al dramaturgiei), cât despre emoţie, aceasta trebuie să fie în serviciul dramaturgiei, să o completeze, potenţeze sau chiar să o contrazică, dar nu neapărat să fie un vector al întregului concept.

G.G.: Am remarcat două momente asemănătoare în cele două spectacole. Ploaia de pene negre în Pescăruş şi ploaia de petale/pene albe în Livadă. De asemenea, în ambele spectacole Niko Becker are rolul central în jurul căruia gravitează acţiunea. Tot ca punct comun între cele două spectacole este relaţia tensionată între personajul interpretat de Niko Becker (Matei în Livadă şi Treplev în Pescăruşul) şi personajul MAMA din ambele spectacole. De altfel, şi imaginea din cele două afişe de spectacol seamănă izbitor – un instantaneu provocator, cu o sensibilă tentă incestuoasă, care să şocheze şi să atragă. Nu îţi este teamă că devii previzibil? (N.R. Am scris cu majuscule de lene, ca să nu mai scriu numele celeor două personaje feminine. Le adaug aici, postinterviu: Arkadina – Pescăruşul şi Daniela – Am avut o livadă. Altfel, şi mie mi se pare că trebuie conservată candoarea mamei.)

E.J.: Observ că MAMA e scris cu majuscule şi asta face să îşi piardă din candoare; mă bucur însă că atrage şi şochează imaginea afişelor, fără ca noi să căutăm asta. Mai degrabă mă interesa dinamica dintre aceşti doi poli, într-un moment de criză. Cred că spunem mereu aceeaşi poveste, cu alte cuvinte, în alte context, dar ea e aceeaşi. Aşa şi cu această previzibilitate. Cum spuneam mai devreme, unele aspecte devin obsesii. Stim cu toţii că nu mai inventăm de mult ceva nou pe acest pământ, în artă, cel puţin. Totul s-a făcut deja. Totul este previzibil. Războaiele, pandemiile, ele sunt imprevizibile şi distrug, ucid. Aşa că voi continua să lucrez cu Niko Becker pentru că este cel mai tare actor din România în viaţă, voi continua să vorbesc despre relaţia mamă-fiu, pentru că mă obsedează, mai ales când e scris textul de Yann Verburgh, într-o manieră brută, crudă, viscerală. Voi continua să colaborez cu scenografa Velica Panduru care face să plouă cu chestii în scenă şi sublimează absurdul situaţiei, voi continua să mă joc cu Cehov de-a teatrul, pentru că îmi place să mă iau la trântă cu greii, voi continua să fiu previzibil în imprevizibilitatea momentului.

G.G.: Există relaţii speciale între regizori si actori, de-a lungul carierelor lor artistice şi, în opinia mea, e un lucru bun, pentru că regizorii chiar au nevoie de acest gen de inspiraţie. Nu poţi fi inspirat doar de text, istorie, flori şi peisaje. Valenţele, charisma, talentul, versatilitatea, vocea, calităţile artistice ale unui actor sunt de asemenea, un input valoros în creaţie. Cum l-ai descoperit pe tânărul actor de 25 de ani, Niko Becker şi cum schiţezi parte din spectacolele tale în jurul personalităţii lui artistice?

E.J.: L-am cunoscut la Timişoara în 2021, cand am montat Katzelmacher de Fassbinder, la Teatrul German de Stat. Deja proba pe care o trimisese era fabuloasă şi am ştiut din prima că am de-a face cu un actor excelent. Apoi am lucrat împreună şi am descoperit un fenomen, o forţă a naturii, sensibil, deştept, magnetic. După prima colaborare, l-am chemat la Pescăruşul, pentru că doar el putea fi Treplev. Mai apoi la Odeon, Yann a fost inspirat în a-i scrie acest personaj, şi mă bucur enorm că doamna Dorina Lazăr mi-a urmat sfatul atunci când l-a angajat. În acestă toamnă vreau să lucrăm din nou împreună la Teatrul Metropolis, unde voi monta o adaptare a filmului Good Bye, Lenin! cu el în rolul principal. Aşa că, da, Niko este actorul în jurul căruia gândesc anumite proiecte şi sper să reuşesc să îi ofer contexte artistice în care să poată arata paleta largă a posibilităţilor sale actoriceşti.

G.G.: Ce spectacole de-ale tale se joacă acum pe scenele din România şi ce alte proiecte artistice ai active şi se joacă în afară?

E.J.: Nu am avut niciodată atâtea spectacole care să se joace într-o stagiune în Bucureşti. În acest început de an, se joacă Pescăruşul la TNB, Am avut o Livadă la Odeon, Corespondenţe la Metropolis, Băiatul văduvă la Teatrelli şi urmează un nou spectacol în februarie, pe texte de Edouard Louis tot la Teatrelli şi Preţul aurului la Replika. În rest, se joacă La Ronde la TAM Sf. Gheorghe – un spectacol şi o trupă pe care le ador – care se va şi plimba prin ţară în curând, Katzelmacher la TGS Timişoara, spectacole mai vechi la TNRS şi Teatrul Gong în Sibiu, iar la Teatrul National din Cluj Lacrimile amare ale Petrei von Kant de Fassbinder, care sper că se va relua în scurt timp. Am un turneu amplu în Franţa cu Preţul aurului, în mai multe oraşe, şi, deşi am luat o pauză în ţară cu acest spectacol, vom încerca să îl jucam mai des, începând cu această primăvară.

G.G.: Ce  pregăteşti pentru 2024 în ţară şi în afară?

E.J.: În februarie am premieră la Teatrelli cu spectacolul Lupte şi metamorfoze de Edouard Louis, am un proiect la TNRS din Sibiu, dupa Teorema lui Pasolini, la finalul anului după cum spuneam, am un nou spectacol la Metropolis. Continuu să predau la Master 2 Actorie la UNATC şi voi demara la toamnă un nou proiect cu şcoala de la Limoges şi Théâtre de l’Union. Pe partea de film, ar trebui anul ăsta sau cel târziu anul viitor să iasă Interior zero, scenariu de Ioana Moraru, după romanul Laviniei Branişte, şi pregătesc noul lungmetraj inspirat de povestea autobiografică din Preţul aurului.

G.G.: Care este părerea ta despre universul teatral actual din România, prin comparaţie cu ce ai experimentat în afara ţării?

E.J.: Teatrul românesc are nevoie de noua generaţie. Din cauza interimatelor, lucrurile sunt şubrede, şi nu pentru că oamenii (oricum nu toţi) din aceste funcţii ar fi incapabili, ci pentru că nu pot gândi un program à la longue. Bugetele sunt tot mai mici şi periclitează calitatea spectacolelor. Avem nevoie de tehnicieni buni şi bine plătiţi. Mă frustrează enorm că nu se programează spectacolele cât ar fi cazul, mai ales atunci când ele chiar au succes la public. Nu vreau să fac comparaţii cu alte ţări, dar ar trebui să aibă coloană vertebrală. Îmi doresc ca regizori precum Felix Alexa să nu mai apară în repertoriile teatrelor cu noi producţii, să fie sancţionaţi şi pedepsiţi prin lege toţi abuzatorii din lumea teatrului. Nu înţeleg alegerea Teatrului Odeon de a-l invita pe acest individ. Nu înţeleg nici de ce UNATC tolerează prezenţa lui Puiu Şerban ca profesor în şcoală, după atâtea acuzaţii de hărţuire la adresa sa. Teatrul românesc are nevoie de curaj, asumare, onestitate.    

---

BIO

► După ce a absolvit studiile de actorie la UNATC – Bucureşti şi un master de regie şi dramaturgie la Paris, Eugen Jebeleanu şi-a dedicat activitatea regiei de teatru, operă şi, mai nou, de film. În 2010 a fondat, împreună cu dramaturgul Yann Verburgh, Compania 28, iar mai apoi Cie des Ogres în 2017, colaborând în ultimii ani cu cele mai importante teatre din ţară, printre care se numără şi cele din Sibiu sau Bucureşti.

► De asemenea, a semnat regia pentru numeroase spectacole jucate pe scenele din Franţa dar şi din Germania. În 2017, a regizat Căpcăuni, un proiect care a fost recompensat de către Fédération d’Associations de Théâtre Populaire (FATP). Pentru spectacolul Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba din 2019 a primit premiul pentru cea mai bună regie în cadrul Galei Premiilor UNITER. A colaborat cu Opera din Lyon pentru Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart.

► În 2020, şi-a făcut debutul ca regizor de film cu lungmetrajul Câmp de maci, recompensat în cadrul Festivalului TIFF 2021 cu premiul pentru cea mai bună regie şi la Premiile GOPO 2022 pentru cel mai bun film de debut. În 2022 îi este acordat titlul de Cavaler al Artelor şi Literelor (Chevalier des Arts et des Lettres) de către Ministerul Culturii din Franţa.

AM AVUT O LIVADĂ de Yann Verburgh, după Livada de vişini de A.P. Cehov. FOTO: Sabina Costinel

Regia: Eugen Jebeleanu

Scenografia: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuţia: Matei – Niko Becker

Daniela – Elvira Deatcu

Cati – Alina Berzunţeanu

Radu – Vlad Bîrzanu

Bruno – Ionel Mihăilescu

Paul – Gabriel Pintilei

Liubov Andreevna – Elvira Deatcu

Lopahin – Ruxandra Maniu

Gaev –  Alexandru Papadopol

Trofimov – Nicoleta Lefter

Charlotta – Simona Popescu

Ania – Ioana Bugarin

Varia – Eduard Trifa

Firs – Diana Gheorghian

---

PESCĂRUŞUL  de A.P. Cehov. FOTO:  Florin Ghioca

Regia: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuţia:

Trigorin: Alexandru Potocean   

Arkadina: Irina Movilă

Sorin: Istvan Teglas

Dorn: Emilian Oprea

Şamraev: Richard Bovnoczki

Polina: Florentina Ţilea         

Medvedenko: Ciprian Nicula / Emilian Mârnea

Maşa: Ada Galeş

Treplev: Niko Becker

Nina: Sara Cuncea / Eva Cosac

---

Preţul aurului/ LE PRIX DE L’OR

Text şi regie: Eugen Jebeleanu

Cu: Eugen Jebeleanu, Laura şi Ştefan Grigore

Scenografie: Velica Panduru

Colaborator artistic: Yann Verburgh

Consultant dramaturgie: Mihaela Michailov

Coregrafie: Laura şi Ştefan Grigore

Preţul aurului este o confesiune vulnerabilizantă în care amintirile din sala de dans, din antrenamente şi cantonamente devin o hartă subiectivă a desprinderii de momente formatoare. Biografia capătă relevanţă socio-politică şi deschide un cadru de reflecţie pentru problematici acute, printre care competiţia exacerbată şi frica de eşec.