BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Expoziţia de carton

    Ajuns în imposibilitatea de a-şi expune lucrările pe care le pregătise pentru un eveniment din Mexic, un colectiv de artişti şi designeri a fost nevoit să găsească o soluţie pentru ca să poată prezenta totuşi ceva. După ce majoritatea pieselor de mobilier şi decoraţiunilor pe care le aduseseră pentru recent încheiatul Unique Design X Mexico au fost reţinute la vamă, neputând fi preluate de acolo la timp, designerii şi artiştii reuniţi în Zaventem Ateliers, care activează la Bruxelles, s-au hotărât să-şi refacă lucrările din materiale găsite la faţa locului, în speţă carton, scrie Dezeen. Aceştia au reuşit să confecţioneze reproduceri din carton ale exponatelor rămase la vamă, printre care canapele, măsuţe, candelabre şi o piesă decorativă ţesută atârnată pe un perete. După încheierea evenimentului în care standul Zaventem Ateliers a fost foarte apreciat de public, lucrările din carton au fost luate de o cunoscută arhitectă mexicană, Andrea Cesarman cu gândul de a le expune în locuinţa ei.

     

  • A apărut o meserie ingenioasă menită să ajute proprietarii animalelor de companie. Despre ce job este vorba

    O pisică năzdrăvană cocoţată într-un copac de unde nu mai poate să coboare nu e o privelişte chiar atât de rară, de cele mai multe ori stăpânii, cei care le au în grijă sau trecătorii îngrijoraţi apelând la poliţie sau la pompieri pentru ajutor. Există însă şi situaţii în care nici măcar scara pompierilor nu ajunge la pisica respectivă, aşa că mai nou se apelează la o altă categorie profesională pentru asistenţă, scrie Washington Post, şi anume căţărătorii profesionişti în copaci. Aceştia sunt special antrenaţi să se urce sus de tot într-un arbore fără scară pentru a efectua anumite lucrări de întreţinere, ceea ce-i face numai potriviţi pentru a da jos pisicile suficient de nesăbuite cât să se urce acolo. Cei care au nevoie de cineva care să le salveze pisica din copac îi pot găsi fie prin site-uri specializate, unde sunt înscrişi salvatori din diverse ţări ale lumii de pe mai multe continente, fie cu ajutorul clipurilor postate online în care cei care prestează astfel de servicii se filmează recuperând pisici cocoţate unde nu trebuie.


     

     

  • Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii

    Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea pe care şi-a creat-o în jurul ei şi care o apreciază.

    de Georgiana Gheorghe – colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Fotografii: Alex Gâlmeanu pentru SecretNipple

    Styling: Irina Hartia

    Make-up: Alexandra Crăescu

    Hair: Adonis Enache / Endorphin Lab

    Asistent foto: Liviu Badilita

    Editare foto: Adrian Mihăiu

    Concept: Iulia Sas, Mara Coman

    Rochie: Mastij

    Încălţăminte: Ginissima

     

    Ani de zile am asociat-o pe Dana Rogoz cu micuţa şi năzdrăvana Abramburica, din show-ul TV „Abracadabra“, care s-a difuzat în anii ’90 pe TVR, mutat apoi pe Pro TV, pe care nu cred că l-a ratat vreun copil la vremea respectivă. Indiferent că ulterior pe sticlă a jucat în diverse alte roluri în serialele de casă Pro TV sau că a fost gazdă de emisiuni TV, tot nu am putut să-mi resetez imaginea copilului vesel din gaşca şturlubatică a copiilor puţin mai mici sau de-o seamă cu mine, care cântau, dansau şi ne invitau alături de ei, în mijlocul aventurilor concertate de Magician.

    Pe de-o parte, probabil Peter Pan din mine m-a oprit ani buni de zile să văd că micuţa veselă nu mai e micuţă şi nici că, între timp, devenise actriţă de lungmetraje de cinema sau mamă a doi copii. Este oricum un fenomen des întâlnit acesta, în care imaginea personajelor de filme jucate de copii se contopeşte cu actorul însuşi şi, mult timp, în mentalul colectiv cele două imagini nu se mai pot disocia. La alte proporţii şi cu altă putere de acoperire media sunt cazurile celebre Hannah Montana/Miley Cyrus sau Kevin din „Home Alone“/Macaulay Culkin. Lucrul acesta pune o presiune suplimentară pe actorul adult, care trebuie să muncească foarte mult pentru a schimba percepţia colectivă, pentru a-şi valida calităţile într-o nouă direcţie.

    Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aprecierea abilităţilor actoriceşti, am nişte apucături mai elitiste, poate; nu pot aprecia deplin actorii care joacă preponderent în seriale produse de televiziunile autohtone. Aceste producţii mi se par forţate, la limita amatorismului, cu note false în tematică, intrigi trase de păr, marketing cu carul, o zeamă reîncălzită de la un episod la altul. E adevărat, acum nu mai am deloc această problemă. Dacă până în 2017 mă uitam o zi pe săptămână la programe TV, de atunci am renunţat de tot la televizor. Mă uit foarte selectiv la filme, mă ţin departe de seriale şi, previzibil, consum foarte mult teatru şi performance-uri live, în sălile de spectacole.

    Acolo mi se pare mie că actorul este cu adevărat actor. Acolo, live, pe scândură, respirând acelaşi aer cu spectatorii, îşi pune la treabă actorul EUL artistic, care, dacă e măiastru, intră în sufletul publicului. Abia aşa am redescoperit-o eu pe Dana Rogoz: în spectacolul „Domnişoara Iulia“, după piesa lu August Strindberg, o producţie a teatrului independent unteatru, în regia soţilor Andrei şi Andreea Grosu. Atunci, acolo, mi-am schimbat brusc, radical şi violent chiar, imaginea despre Dana Rogoz. Jocul formidabil în rolul domnişoarei Iulia mi-a trântit realitatea în nas şi m-a izbit cu ipotenuza echerului de lemn din trecut, direct în frunte. Efectiv nu-mi venea să cred ce putere extraordinară are copilul pe care îl credeam eu şi cât de bine reuşeşte să creioneze pe scenă figura personajului domnişoara Iulia. Pentru că înainte să vizionez un spectacol îmi place să citesc piesa, să ştiu cam la ce să mă aştept.

    Excelentă transpunere a personalităţii personajului pe scenă. Un rol dramatic cu o încărcătură emoţională explozivă. M-a făcut să vreau să o revăd. Am mers apoi şi la următoarele spectacole unde am văzut-o pe afiş, toate producţii ale teatrului  unteatru. În comedia neagră „Masacrul“, text Yasmina Reza, în regia lui Mihai Brătilă. Am râs cu lacrimi. S-a dus naibii waterprooful din mascara mea Lancôme. Actorii au avut o seară superbă în pielea personajelor. Recomand vizionare obligatorie. N-o să vedeţi avocat de companie farma mai fain ca Alexandru Papadopol. Vă zic eu, că lucrez în industrie. Şi nici consultant de investiţii mai convingător ca Dana Rogoz, parteneră de scenă a numitului avocat. Fericiţi cei care investesc alături de ea. Cel mai şifonat din balamuc iese Oskar Kokoschka.

    Albumul. Dar personajul Florinei Gleznea, om de artă, de artă „însetat”, reuşeşte să salveze situaţia. Cu un foarte răspicat strigăt de ajutor către partenerul ei de scenă, Emil Măndănac, ce interpretează rolul unui reputat CEO de prăvalie de instalaţii sanitare, model exemplar al hipsterilor antreprenori-wannabe. Toţi patru sunt părinţi. În această întâlnire a lor s-au prăbuşit pe pat de roze toţi solii de pace, antrenaţi vreodată la şcoala de diplomaţie de la şedinţele cu părinţii. Este criptată în mod intenţionat descrierea, ca să vă fac să mergeţi să vă convingeţi singuri.

    Apoi, am văzut-o acum trei săptămâni în „Leonce şi Lena“, o regie minimalistă şi modernistă a regizorului Eugen Gyement, după textul vechi de peste 100 de ani al lui Georg Büchner. Alături de Andrei Seuşan, Alexandru Voicu, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan. Un dublu rol pentru două personaje cumva diametral opuse, dar care o pun foarte bine pe scenă. Ba nu. Ea reuşeşte să pună personajele bine pe scenă.

    Aşa am ajuns să o invit la interviu, să o cunosc mai bine atât eu cât şi voi, dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei TV, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde ea este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea ei, care o apreciază – lucru pe care nu mulţi artişti îl pot face. Dar asta e deja o altă discuţie, despre branding personal, care necesită atenţie, pricepere, educaţie şi energie.

    Capitalul de imagine de bază a venit din TV. La început, a fost inubliabilul serial „Abracadabra”, cu care a crescut generaţia decreţeilor, apoi serialul La bloc şi, ulterior, multe alte roluri în seriale diverse sau gazdă TV în emisiuni ale grupului Media Pro. De aici, ai pivotat şi ai început să te re-inventezi. În acest moment, ce preferi şi de ce: film, teatru sau TV?

    În această etapă a vieţii pot spune că mă face fericită mai mult lucrul în teatru sau pentru un film decât orice proiect în TV. Am crescut în televiziune, am gustat-o din plin, iar la un moment dat am simţit că e de ajuns. Că pot să îmi iau o pauză, cel puţin. Aşa că de vreo 7 ani de zile am făcut această alegere şi abia în ultimii ani, când au început să se lege multe proiecte în teatru şi film, am simţit că a fost alegerea corectă.

    În ce spectacole de teatru joci în acest moment, unde se joacă  şi ce alte proiecte artistice ai în lucru?

    În acest moment, oamenii mă pot vedea la teatrul unteatru în „Leonce şi Lena”, regia Eugen Gyemant, în „Proof” şi „Domnişoara Iulia”, ambele regia Andrei şi Andreea Grosu, în „Masacrul”, regia Mihai Brătilă, şi în „Doamna noastră de pe strada 121”, regia Mihaela Sîrbu. Acesta este un spectacol care a avut recent premiera la unteatru, unde joc cu o gaşcă de actori tineri absolut minunaţi. Mulţi dintre ei abia au ieşit din facultate şi au acea forţă, acea energie transformatoare contagioasă.

    Pe 7 martie, va fi prima reprezentanţie a spectacolului „30Ă”, regia Alex Bogdan, într-o casă nouă, la Teatrul Metropolis. Ne era foarte dor de acest text, de întâlnirea cu aceste roluri. Nu am mai jucat spectacolul de dinainte de pandemie. Dar cred că anii aceştia care au trecut ne-au apropiat si mai mult de problemele, trăirile femeilor de 30Ă ani. Când ne-am apucat din nou de repetiţii, după această pauză foarte lungă, am realizat cât de multe lucruri s-au schimbat în noi. Asta e frumuseţea, asta e bucuria, asta e sursa de energie pentru ca un spectacol să ramână viu, să se transforme odată cu tine.

    *

    Un alt proiect la care ţin foarte mult este scurtmetrajul meu de debut ca regizor şi scenarist – “La distanţă” şREMOTEţ. A avut premiera în 2023 la festivalul “Anonimul”, iar mai apoi am călătorit cu el la festivalurile internaţionale de la Namur, Tirana, Nisa (festival de scurmetraje de categoria A, unde am şi câştigat două premii – Premiul publicului şi Premiul pentru interpretare feminină, acordat actriţelor Andreea Vasile şi Mădălina Craiu), selecţiile continuând şi anul acesta. În momentul acesta este în selecţia festivalurilor Ibiza Independent Film Festival şi Festivalul International Music & Cinema Marseille. Lista completă a festivalurilor se află pe platforma OrigineFilms.fr, care este distribuitorul francez al scurtmetrajului.

    Ai o relaţie specială cu unteatru. Povesteşte-mi puţin despre aceasta.

    Prima oară am lucrat cu Andrei şi Andreea Grosu pentru spectacolul „Proof”, chiar dacă pe Andrei îl cunoşteam încă din timpul studenţiei la UNATC. Dar marea întâlnire s-a produs la „Proof”, un spectacol în care joc alături de Marian Râlea, Florentina Ţilea şi Ionuţ Vişan şi care este extrem de drag sufletului meu.

    Să luăm puţin rolurile pe care le ai în spectacolele actuale. Câteva gânduri despre rolul din „Domnişoara Iulia“. Cu cine ţi se pare că seamănă personajul? Eu am simţit pe haina acelui personaj ceva din fragilitatea şi aerul ocult al Iuliei Haşdeu şi îndrăzneala esoterică a ţigăncilor lui Eliade. Poate de vină este numele personajului sau partenerul tău de scenă, Richard Bovnoczki, care chiar îl joacă pe profesorul Gavrilescu, din nuvela „La ţigănci“ a lui Eliade. Am văzut de două ori „Domnişoara Iulia“ şi mi se pare absolut senzaţional cum pendulezi între puterea de seducţie si fragilitatea personajului şi ce reuşeşti să faci din nebunia isteric-melancolică a domnişoarei Iulia.

    Nu ştiu dacă seamănă sau nu cu cineva anume. Chiar nu m-am gândit la asta când am început lucrul. Pot spune că e un personaj care m-a intrigat încă din facultate. Era ceva straniu, ceva ascuns şi profund trist cu acest personaj, care mă atrăgea. M-am simţit cu adevărat onorată să mi se ofere şansa unui astfel de rol, aşa că le mulţumesc încă o dată lui Andrei şi Andreea Grosu pentru încrederea pe care au avut-o în mine, dar şi pentru modul minunat în care am construit împreună spectacolul. Ce şansă să joc un text mare, un text care rămâne actual şi după mai bine de un secol! Chiar vorbeam cu Richard după cea mai recentă reprezentaţie, că noi tot continuăm să descoperim lucruri, gânduri, conexiuni în această poveste. Că poţi fora atât de adânc în istoria acestor personaje şi tot simţi că mai poţi găsi câte o comoară. E un spectacol foarte solicitant pentru mine, psihic şi fizic. Nu stau să teoretizez lucrurile prea mult, dar acum, că vorbim despre acest spectacol – care s-a jucat foarte mult în ultimii ani, cu săli pline – realizez că de fiecare dată înainte de începerea lui, în culise, simt atât bucurie, entuziasm, avânt, curiozitate, cât şi puţină teamă pentru tot malaxorul de emoţii prin care voi trece. Probabil că e exact emoţia care mă ajută în acea dualitate pe care ai menţionat-o. Dar îi am pe scenă sprijin pe Richard şi Mihaela (Trofimov – n.r.), care sunt doi actori extraordinari de generoşi şi de prezenţi. Suntem cu toţii cu sufletele deschise, la vedere, ca într-o operaţie pe cord.

    După ce te-am văzut în rolul domnişoarei Iulia, îmi era imposibil să te văd într-o comedie – e adevărat, noir – în „Masacrul“ sau în „Leonce şi Lena“. Cum ai descrie rolul mamei din „Masacrul“? Ai doi copii mici, minunaţi. Ca părinte, de care dintre cele două tipuri de mamă simţi că te apropii? Superprotectoare, atentă la cele mai mici detalii, control freak sau un părinte care lasă copilul liber să facă alegeri personale, să greşească, să se revolte, să spună nu?

    Offf! E foarte greu să mă autoevaluez. Cred că răspunsul onest e că „pendulez” între cele două extreme, căutând mereu echilibrul. Mulţi spun despre mine, privindu-mă din exterior, că sunt o mamă extraordinar de relaxată. Şi, într-adevăr, sunt o mamă care l-am lăsat pe Vlad să se caţăre până în vârf în copaci, o mamă care a plecat cu ei de foarte mici peste tot etc. Dar nimeni nu ştie ce e în mintea mea! Câte ganduri, câte griji! Da, îl încurajez pe Vlad să facă deja drumuri de unul singur prin cartier, până la cel mai apropiat magazin, de exemplu. Radu, soţul meu, e mult mai speriat decât mine de fiecare dată şi ar vrea, dacă s-ar putea, să îl supravegheze continuu în astfel de situaţii. Dar eu vreau să îi transmit că am încredere în el, ca lumea nu e o cuşcă a groazei, aşa că îmi ţin frica pentru mine. Pe de alta parte, cand vine vorba de educaţie, de şcoală şi lecţii, eu sunt cea exagerată uneori, iar Radu cel relaxat. Eu acolo am tendinţa de a prelua cu totul controlul, până în cele mai mici detalii. În concluzie, pot înţelege foarte bine ambele personaje feminine, ambele tipuri.

    În „Leonce şi Lena” le joci atât pe Rosetta, cât şi pe prinţesa Lena. Mi se pare formidabilă această alegere a regizorului de a distribui o singură actriţă pentru ambele roluri. A fost o decizie din considerente de buget – fiind o producţie de teatru independent – sau crezi că este o formulă explicit aleasă pentru a aduce în lumină Madonna-Mistress Complex într-o relaţie de cuplu?

    A fost de la bun început o opţiune regizorală, care avea să transmită un mesaj. E perfect valabilă şi interpretarea propusă de tine, mergând până la sugestia că în viaţă căutam un partener ideal (“idealul feminin” în viziunea lui Leonce), dar ajungem să îl găsim mereu acelaşi. Avem senzaţia că alegem un alt barbat, respectiv o altă femeie, complet diferiţi ca personalitate şi ambiţii, sfârşind de fapt lângă acelaşi “tipar”, aproape predestinat, al partenerului nostru.

    Spre final, pentru că ai şi aptitudini antreprenoriale, iar aceasta este o revistă pentru comunitatea de business, aş vrea să le povesteşti cititorilor noştri despre businessul tău – moon by dana rogoz. Cum evoluează, ce planuri de dezvoltare ai, ce noutăţi pregăteşti.

    Moon a împlinit de curând 11 ani şi povestea lui continuă. Nu mai pot investi la fel de mult timp în el cum o faceam la început, sunt alţi oameni care au preluat deja multe dintre frâiele pe care eu le ţineam, dar aceasta este singura opţiune pentru ca acest mic business să meargă mai departe. Ce îl menţine în viaţă este de fapt energia şi susţinerea din partea clientelor.

    Ultima întrebare, dar nu în cele din urmă, cum te împarţi între atât de multe activităţi şi roluri: actriţă în 6 spectacole cu care ai plecat şi pleci şi în turnee prin ţară, regia de film, cu care ai început să cochetezi, businessul şi toată activitatea de promovare pentru el (blogging/social media), rolul de soţie, plus părinte pentru copiii tăi, Vlad şi Lia? Cât timp mai rămâne pentru Dana Rogoz ca să se recompună, reinventeze, pivoteze spre noi orizonturi?

    Mă împart, cum se împarte toată lumea în ziua de azi. Fac eforturi şi uneori simt că lucrurile merg în direcţia bună, mă simt împlinită, mă simt chiar mândră, iar alteori simt că pierd, că ratez ceva important, şi, inevitabil, apare sentimentul de vinovăţie. Jonglez cu viaţa, ca toată lumea…    

     

    Domnişoara Iulia de August Strindberg

    Regia: Andrei şi Andreea Grosu

    Distribuţie: Dana Rogoz, Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov

    Scenografie: Vladimir Turturica

    Muzică: Mihai Dobre

    Masacrul de Yasmina Reza

    Distribuţie: Alexandru Papadopol, Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac

    Regie: Mihai Brătilă

    Decor şi costume: Alexandra Alma

    Traducere: Ionuţ Grama

    Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani

    Leonce şi Lena de Georg Büchner

    Traducerea: Nina Cassian

    Regia: Eugen Gyemant

    Scenografia: Maria Nicola

    Costume: Baden 11 şi Narman

    Distribuţie: Dana Rogoz, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu/Lucian Iftime, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

  • Mobila se mai strică, iar unora le-ar plăcea s-o repare uşor şi s-o păstreze datorită valorii sentimentale. Care e soluţia?

    Mobila se mai strică, iar unora le-ar plăcea s-o repare uşor şi s-o păstreze datorită valorii sentimentale sau cel puţin până vine cea nouă ori poate să confecţioneze ei înşişi diverse piese de mobilier ca să se poată lăuda. Cum nu toată lumea are un talent deosebit în domeniu, a apărut o propunere din partea unui absolvent al Universităţii de Arte din Londra, Yalan Dan, o aşa-numită „trusă de prim ajutor pentru mobilă” compusă din elemente de îmbinare din bioplastic produse cu ajutorul unei imprimante 3D, scrie Dezeen. Trusa de prim ajutor poate fi folosită pentru a repara sau confecţiona articole din placaj sau plăci aglomerate şi a fost gândită ca ajutor pentru reducerea cantităţii de deşeuri din domeniul mobilei.

  • Pe vremea când nu exista posibilitatea de a fotografia şi filma sub ape, oamenii trebuiau să se bazeze pe descrierile altora sau pe lucrările pictorilor sau sculptorilor pentru a explora adâncurile,

    Pe vremea când nu exista posibilitatea de a fotografia şi filma sub ape, oamenii trebuiau să se bazeze pe descrierile altora sau pe lucrările pictorilor sau sculptorilor pentru a explora adâncurile, iar printre cele mai spectaculoase astfel de lucrări se numără o menajerie de sticlă formată din nevertebrate marine lucrată de doi maeştri sticlari din Germania, Leopold şi Rudolf Blaschka. Gama de nevertebrate din sticlă a pornit odată cu o comandă a muzeului de istorie naturală din Dresda, scrie Wall Street Journal, extinzându-se apoi cu produse pentru public, care le putea alege dintr-un catalog. Lucrările lor au ajuns chiar şi material didactic, deoarece nevertebratele reproduse de ele nu puteau fi conservate prin împăiere, iar ţinute în borcane de sticlă îşi pierdeau culoarea, fiind înlocuite abia atunci când tehnologia a permis realizarea de imagini în alt mod. După de ani de neutilizare, au fost redescoperite şi au devenit opere de artă care fac obiectul unor expoziţii, în care mare parte din exponate provin din colecţii cum ar fi cea a Universităţii Harvard.


     

     

  • O masă îmbelşugată nu e întotdeauna ce pare a fi, atunci când gazdele sunt mari amatoare de imitaţii alimentare realizate artistic, din ceramică sau alte materiale

    O masă îmbelşugată nu e întotdeauna ce pare a fi, atunci când gazdele sunt mari amatoare de imitaţii alimentare realizate artistic, din ceramică sau alte materiale. Asemenea obiecte erau la foarte mare căutare pentru banchetele din Europa în urmă cu sute de ani, dar cererea există şi în prezent, scrie New York Times. Se caută farfurii pictate cu mâncare sau unele care amintesc ca formă şi aspect de frunze de diverse plante comestibile (varză, salată), cutiuţe în formă de fructe, legume sau chiar croasante, dar şi imitaţii cât mai aproape de realitate ale fructelor şi legumelor, produse de fabrici de porţelan cu tradiţie din Europa sau de unele mai noi în parteneriat cu artişti. Toate acestea se pot cumpăra de la sursă sau din magazine specializate de produse pentru casă şi decoraţiuni, ori chiar de la magazine de modă online. Astfel, retailerul de modă Matches, vinde, de exemplu, o colecţie de legume de porţelan de la firma portugheză Bordallo Pinheiro, în timp ce un concurent al acestuia, Moda Operandi, are în ofertă cutiuţe de porţelan în formă de baghete aurii, chifle sau croasante de la producătorul austriac Augarten. Pe de altă parte, artistele newyorkeze din spatele Gohar World au creat în parteneriat cu atelierul milanez Laboratorio Paravacini o gamă de farfurii şi castroane care par presărate cu boabe de fasole de diferite soiuri atât de veridice, încât îţi vine să le iei cu furculiţa de acolo. Aceeaşi companie comercializează şi bureţi de vase în forme legumicole, cum ar fi o căpăţână de usturoi pufoasă, ori candelabre cu suporturi de ouă în loc de lumânări. În dorinţa de a reproduce cât mai bine realitatea apar chiar şi fructe cu tot cu defecte, cum ar fi pere cu cel puţin o pată, acestea însă confecţionate nu din porţelan, ci din marmură de Carrara vopsită, cum sunt cele de la John Derian Company.

     

  • Întrebări pe portativ. În dialog cu pianistul şi compozitorul Andrei Irimia

    Astăzi, când muzica este la-ndemâna oricărui puşti cu computer care se pricepe şi la algoritmi de marketing digital, sau când platformele de streaming descarcă bugetele marilor case de discuri sub diverse forme ca recomandări pe contul tău de abonat, Andrei Irimia, alături de colaboratorii pe care şi i-a ales în echipă, încearcă să ofere o muzică ce te invită la introspecţie. O muzică ce te invită într-o călătorie în adâncurile sinelui, o reconectare cu trăiri uitate, o muzică ce invocă o revelaţie a unor emoţii noi şi surprinzătoare.

    de Georgiana Gheorghe,
    colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

    Fericirea e o pasăre. Şi niciodată nimeni nu ştie încotro zboară Pasărea Fericirii”, rostit fremătător şi nostalgic de Marius Manole, peste acorduri melancolice de pian ce îi răspundeau înapoi în ecou, din clapele mângâiate de degetele subţiri ale lui Andrei Irimia – ăsta a fost primul meu contact audio/video cu compozitorul şi pianistul Andrei Irimia. O implozie de emoţii ce a ricoşat cu un nod în gât, pe care l-am înghiţit lacomă, fracţiune de secundă în care o lacrimă rebelă a plecat razna, pe obraz. Mă cunosc foarte bine. Ştiu exact ce reprezintă această simptomatologie incontrolabilă. Sunt semne că opera artistului are o valoare ce rezonează în mine, o calitate aparte ce atinge acel ceva fragil, responsabil în fiinţa mea cu captarea şi rezonanţa undelor artistice. Aşa am ajuns să caut mai multe înregistrări, să merg la concertele sale şi, ulterior, să stau de vorbă cu el despre cariera sa artistică şi proiectele de viitor. Andrei nu este un simplu pianist, un interpret al compozitorilor ştiuţi şi foarte ascultaţi. E clar că are preferaţii săi, diverse influenţe, însă pe lângă o ultra-sensibilitate pe care o pune în interpretare, are propriul său stil, pe care şi-l conturează din ce în ce mai puternic. Din experienţa mea de ascultător de muzică clasică şi de jazz îl asociez cu artişti precum Cedric Monnier, Ludovico Einaudi, Dirk Maassen şi chiar Yann Tiersen.

    Pentru publicul iubitor de artă şi muzică neoclasică, pianistul şi compozitorul Andrei Irimia aduce o experienţă inedită prin noul său turneu, „Lights and Shadows”.

    De la Bucureşti la Londra şi Paris, Andrei Irimia deschide porţile unui turneu muzical şi vizual incendiar, ce explorează nu doar dualitatea dintre lumină şi întuneric, ci creează un univers fascinant, unde contradicţiile şi armoniile muzicii neoclasice se întâlnesc şi dansează într-o simfonie a contrastelor. Pentru acest turneu, Andrei Irimia îşi redefineşte actul performativ prin încorporarea unui sistem special de lumini pentru scenă, sincronizate pentru fiecare melodie. Lumina devine astfel un partener al muzicii, modelând spaţiul sonor într-un dialog fascinant între sunet şi lumină, creând o atmosferă hipnotică care nu doar captivează, ci şi inspiră.

    Când ai început să compui?

    Am început să compun la vârsta de 16-17 ani, când totul era mai mult o joacă şi poate ca a fost mai bine aşa, pentru că era făcută din plăcere. Aveam mai multe „schiţe” muzicale în gând şi încercam să le conturez cu ajutorul clapelor de pian.

    Care a fost parcursul artistic până la primul album din 2019 şi concertele care au urmat ulterior?

    Până în anul 2019 am lucrat la mai multe piese pentru pian. Ştiam că primul album o să fie doar despre asta. Când am simţit că totul e finalizat, am lansat „Nuit minimaliste” şi, odată cu el, primul turneu naţional. Albumul a fost bine primit în fiecare oraş în care am ajuns cu promovarea lui.

    Cum îţi defineşti publicul?

    Un public ascultător, în cel mai frumos sens al cuvântului. Mereu simt că ne leagă liniştea care se aşterne asupra noastră, şi asta încă de la primele acorduri.

    Cum îţi alegi locurile, spaţiile în care concertezi?

    Ţin foarte mult la spaţiile în care ne desfăşurăm activitatea, fiecare loc venind cu povestea, istoria şi energia sa. Indiferent că este o sală de filarmonică sau una hibrid, mai neconvenţională, urmăresc de la acel loc să fie intim şi să transmită o emoţie. În acest fel, simt că potenţează şi muzica noastră.

    Povesteşte-mi despre trecerea de la Nuit minimaliste la Lights & Shadows. Cum ai ajuns la formula scenică cu violonistul Răzvan Păun şi violoncelistul Thibault Solorzano? De când colaboraţi?

    I-am cunoscut pe talentaţii mei colegi la filmarea clipului „Pasărea Fericirii”, alături de actorul Marius Manole. După primul album, care a fost gândit pentru pian doar, aveam de gând ca în următorul proiect să adaug o vioară şi violoncel, şi asta ne-a adus împreună. Mai importantă a fost relaţia de prietenie care s-a dezvoltat apoi între noi, atât pe scenă, cât şi în afara ei.

    Ce s-a întâmplat cu Trio Ludic (Alexa Juvină şi Camelia Ciobanu)? E greu pentru un pianist să–şi găsească partenerii de scenă?

    La fiecare dintre noi a apărut un alt drum la vremea respectivă. Uneori este mai greu să găseşti oamenii potriviţi pentru un anumit proiect, decât să faci muzica în sine.

    Cum se descurcă un muzician (compozitor şi pianist) în România? Ai un manager? Te îndrumă şi promovează vreo casă de discuri?

    Am un manager cu care colaborez foarte bine, el m-a ajutat ca următorul album să fie scos cu o casa de discuri din Europa, probabil la sfârşitul anului 2024 sau începutul anului viitor. Din fericire, sălile în care cântăm sunt mereu pline, aşa că din punctul ăsta de vedere, ne descurcam şi suntem recunoscători pentru asta.

    Care este necesarul de finanţare pentru un turneu ca cel pe care îl începeţi la finalul lunii februarie? Cum obţineţi finanţarea?

    Dacă este un eveniment organizat de noi, producţia se ridică la 1.000 – 1.500 euro / concert, sumă pe care uneori o mai obţinem din diverse parteneriate locale.

    Să lansez cel de-al treilea album, intitulat „Necessary End”, şi, bineînţeles, să aibă parte de o expunere cât mai mare, atât locală cât şi internaţională. Cât despre colaborări, avem ceva în plan, dar nu pot da mai multe detalii în acest moment.

    Cum îţi defineşti stilul muzical? Mai aproape de jazz sau mai aproape de muzica clasică?

    Cred că mai aproape de muzica clasică, dar nu pot să pun nici eu degetul pe asta tot timpul, mereu apar elemente noi, din zona electronică sau a muzicii orientale. Probabil genul „neoclassical” ne reprezintă cel mai mult.

    Ce artist sau compozitor te inspiră sau pe cine admiri?

    Dacă mă gândesc la compozitorii contemporani, Max Richter a fost unul dintre muzicienii care m-au inspirat foarte mult şi care mi-a fost şi „îndrumător”. Mi-a dat sfaturi importante legate de structura celui de-al doilea album pe care l-am lansat, „All Strings Attached”.    

    26.02 – Constanţa, Centrul Multifuncţional Jean Constantin

    08.03 – Bucureşti, Palatul Bragadiru

    22.03 – Arad, Teatrul Ioan Slavici

    23.03 – Târgu-Mureş, Filarmonica de Stat

    20.04 – Braşov, Filarmonica – Sala Patria

    29.04 – Londra, World Heart Beat

    29.04 – Paris, L’Accord Parfait

     

  • Curăţăm piscine

    Pasiunea pentru skateboarding îi împinge pe mulţi dintre practicanţii acestui sport să caute locuri noi în care să se desfăşoare, considerând spaţiile amenajate de autorităţile din diverse oraşe repetitive, aşa că de ani de zile se antrenează în piscine goale, scrie Wall Street Journal. Cum însă accesul la acestea nu e chiar atât de facil, având în vedere că cea mai mare parte a lor sunt deţinute de persoane particulare care şi le-au construit pe lângă case, cei care doresc să le utilizeze ca să se dea cu placa au trebuit să fie inventivi. Astfel, unii şi-au făcut firme de curăţat piscine şi eventual amenajări peisagistice, oferindu-şi gratuit serviciile în cazul în care clienţii sunt de acord să le permită să se antreneze în bazinele lor.

  • Poftiţi la covrigi

    Foarte iubiţi la ei acasă şi consumaţi fie simpli, fie unşi cu ceva sau transformaţi în sandviciuri, aşa-numiţii covrigi americani (bagels) au ajuns recent subiect de expoziţie cu vânzare. Expoziţia însă, organizată la San Francisco după ce a trecut nu cu multă vreme în urmă prin New York, nu a fost una obişnuită, în sensul că exponatele nu au fost preparate din aluat, ci cusute din fetru de diverse culori de către o artistă care s-a specializat în reproducerea din acest material a diverse obiecte, mai ales produse alimentare.

    Artista britanică Lucy Sparrow a creat de-a lungul timpului instalaţii de artă din fetru care amintesc de băcănii newyorkeze, farmacii din Marea Britanie sau un supermarket din Los Angeles, iar cel mai recent a realizat „Feltz Bagels”, care imită un magazin în care se vând covrigi. Toate exponatele din ultima sa expoziţie au fost de vânzare, cele mai scumpe fiind nişte sandviciuri cu preţul de 250 de dolari asamblate pe loc şi cusute de artistă din „ingrediente” alese de vizitatori, gândite să fie cât mai spectaculoase ca să dea bine în fotografii de pe reţelele de socializare online.

     

  • Făcute să reziste

    În ziua de azi, când mobila se strică, este, în general, mai uşor să fie înlocuită decât reparată, iar acest lucru creşte cantitatea de deşeuri, ceea ce nu este bine pentru mediu. Unele companii producătoare încearcă să reducă poluarea apelând la materiale cu un impact cât mai mic asupra mediului, altele încearcă să diminueze cantitatea de mobilă care ajunge la gunoi.

    Soluţia adoptată de acestea din urmă, scrie Financial Times, este să creeze piese care să reziste bine în timp, dar şi care să nu se demodeze repede şi să poată să fie reparate de sau pentru clientul care le foloseşte ori preluate de producător şi reparate sau transformate în alte articole de mobilier de către acesta. Costul unor asemenea produse este, bineînţeles, mai mare decât al celor obişnuite care se pot înlocui uşor.

    Printre companii se numără Benchmark, care oferă posibilitatea de reparaţie pe toată durata de viaţă a produsului, pe care îl poate şi prelua de la clientul care s-a plictisit de el pentru a-i găsi o nouă întrebuinţare, sau Goldfinger, care se prezintă ca folosind numai lemn luat din păduri gestionate responsabil, din care confecţionează piese de mobilier rezistente. O altă companie, Woodendot, oferă serviciul de preluare a mobilei, reparare şi refolosire a ei, iar pentru fiecare produs vândut plantează un copac, în timp ce Vitsoe sau TAKT comercializează fie piese care pot fi reconfigurate, fie elementele separate ale articolelor de mobilier, astfel încât utilizatorii pot cumpăra ce s-a stricat sau nu mai arată bine şi înlocui.