BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Oana Pellea: Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală

    Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător. Profesia aceasta necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie.

    de Georgiana Gheorghe, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Februarie 24. Callas – Pellea. Premiera unui spectacol de teatru pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. În regia lui Laurenţiu Rusescu. O producţie Wonder Theatre, companie independentă de producţii în artele spectacolului. Mie nu mi-au mai trebuit alte coordonate pentru a intra pe site-ul Operei să-mi iau bilet. La vremea respectivă, adică prin ianuarie, nici nu ştiam despre ce piesă sau autor va fi vorba. Chiar şi pe biletul emis, exact aşa scria: „Callas – Oana Pellea”. A fost ca un soi de „blind date” cultural, în care am investit toată curiozitatea, neliniştea şi setea mea pentru artă. Şi am fost recompensată pe măsură.

    Un spectacol în care se întâlnesc două nume mari pe acelaşi afiş, la intersecţia dintre două arte ale spectacolui. Bunăoară, a fost o alegere firească a producătorului Wonder Theatre de a pune spectacolul pe scena Operei. Scenografia nu este una sofisticată. Un pian, un pupitru, un ecran. Lumini şi umbre. Spectacolul poate la fel de bine să se joace şi într-un alt teatru, în eventualitatea unui turneu prin ţară sau în afară, ceea ce regizorul mi-a şi confirmat că are în vedere pentru viitor. Un pian, un pupitru şi un ecran.

    Însă în acest triunghi simplu în aparenţă – pe a cărui axă orizontală se petrece acţiunea curentă a realităţii, a muncii, a profesionalului, iar pe cea verticală se ţese lumea amintirilor, a visurilor, a iubirii, a durerii – Oana Pellea în rolul Mariei Callas te prinde bine de suflet şi te tăvăleşte prin faţetele multiple a ceea ce înseamnă o personalitate complexă, atât din spectrul artistic, cât şi din cel uman. O tuşă esenţială aici şi o menţiune specială pentru Alexandru Burcă, apreciat şi cunoscut pianist al scenelor lirice, care se joacă cu notele, accentuând dramatismul din monologurile Oanei Pellea, cele care ne urcă pe axa verticală, în oniric.

    Acţiunea propriu-zisă a piesei „Master Class”, semnată de Terrence McNally, se suprapune peste perioada foarte scurtă în care Maria Callas a ţinut câteva masterclassuri la Juilliard School în New York, la începutul anilor ’70, când începuse şi declinul său artistic prematur. Astfel, alături de Callas, avem parte de studenţi în masterclass, în dialog cu Callas şi în expozeu faţă de public, cu arii din opera celebre. „Castingul pentru solişti a durat destul de mult, până am găsit partenerii potriviţi atât muzical – aici, maestrul Daniel Jinga a avut ultimul cuvânt – cât şi actoriceşte.

    Ei trebuiau să fie compatibili cu Oana, să aibă disponibilitatea interioară pentru un joc realist, mai apropiat de actoria teatrală decât de cea de operă. Sunt convins că Bianca Mărgean, Stanca Manoleanu, Ana Stamate, Diana Hurjă, Liviu Indricău şi Alexandru Nagy au fost alegerea perfectă şi că vor impresiona publicul cu talentul actoricesc, la fel de tare cum au impresionat până acum cu măiestria vocală. Dar piesa prezintă o mare problemă. Nu oricine poate juca rolul principal. Nu poţi juca Callas fără să fii, în felul tău, o Callas. Imediat ce le-am scris numele pe hârtie Callas / Pellea am înţeles că este predestinat ca Oana Pellea să o întruchipeze pe Callas. Ca şi Maria Callas, Oana Pellea urăşte să joace, să facă actorie; ea este pe scenă, trăieşte personajele. Ca şi Maria, Oana este atentă la toate detaliile când e vorba de pregătirea unui rol. Ca şi Callas, a avut acelaşi vers al Medeei din opera lui Verdi,  «Ho datto tutto a te!» ca motto în toată cariera ei excepţională”, spune regizorul Laurenţiu Rusescu. 

    O responsabilitate imensă să joci în rolul Maria Callas. Pentru orice actriţă. În orice geografie. Toate au primit critici din partea adulatorilor La Divinei. Pentru că imaginea de Soprano Asolutta transcende realitatea, cariera şi viaţa ei tumultuoasă, întreruptă brusc, la doar 53 de ani. Iar iubitorii de operă sunt mai fanatici decât iubitorii de teatru sau de film. Cu toate astea, Oana Pellea, fără a cânta evident, căci nu despre o copie unu la unu este vorba aici, reuşeşte exemplar să redea imaginea Mariei Callas aşa cum era de fapt. O artistă înzestrată cu un timbru special, charismatică, cu o atitudine de scenă impecabilă în orice rol, foarte disciplinată în studiu şi în exerciţiile practicate aproape ritualic, dedicată sută la sută scenei şi artei cântului. În paralel, tot ea a fost un veşnic copil răzvrătit împotriva familiei, crescut fără iubirea mamei, cu care s-a aflat într-un permanent conflict, o femeie cu inima de lavă împietrită, sedusă şi ulterior abandonată de un ţopârlan bogat, narcisist şi vulgar, care a reuşit să sfredelească-n piatră şi să-i zgândăre lava dinăuntru, acel foc mocnit, pe care doar pe scenă îl aprindea, o femeie educată, inteligentă, cu o fire temperamentală şi puseuri de nervi, care au făcut-o să piardă în cele din urmă în jocul de-a viaţa.

    Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina. Oana Pellea

    Acest cel mai recent rol în care intră Oana Pellea vine să completeze cu un parfum aparte deja bogatul evantai de roluri în care joacă şi a jucat, „făcând vânt” spectacolului direct acolo unde îi este locul: in bocca al lupo!

    Pe premiul pentru întreaga carieră pe care UNITER i-l acordă în acest an este împletită doar o cunună de lauri. Dar Oana Pellea are o grădină întreagă de Laurus nobilis, pe care o îngrijeşte cu pasiune şi multă muncă şi pe crenguţele acestor arbuşti multe alte roluri vor mai înflori.

    Cu ce gânduri aţi primit propunerea pentru acest rol, având în vedere greutatea numelui şi complexitatea personalităţii Mariei Callas?

    În acceptarea propunerii a cântarit mult textul piesei de teatru „Master Class” de Terrence McNally. Textul a primit şi un premiu Tony. Propunerea a venit din partea lui Andrei Boncea (Wonder Theatre) şi din partea regizorului spectacolului, Laurenţiu Rusescu. Le mulţumesc amândurora. Sigur că m-a atras şi personalitatea complexă a Mariei Callas şi m-a încântat şi colaborarea cu Opera Naţională Bucureşti.

    Cum aţi studiat personajul Callas? Cât de mult aţi săpat în biografia ei, în înregistrările video cu interviuri şi apariţii de scenă ca să extrageţi nuanţe şi inflexiuni ale personalităţii ei, mai ales că personajul lui McNally este din perioada ei scurtă de profesor la New York, în ultimii ani de viaţă, obosită şi consumată de durerile prin care trecuse?

    Recunosc că am făcut o muncă de cercetare amănunţită. Am citit biografii, am vizionat interviuri şi spctacole înregistrate, am ascultat fragmente din masterclass-ul susţinut de ea, i-am ascultat concertele, am studiat fotografii etc. Dar nu mi-am propus deloc o imitaţie. Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina.

    Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educatie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine. Oana Pellea

    Ce fel de emoţii aţi avut jucând pe scena Operei Naţionale?

    Este o scenă pe care o iubesc şi respect dintotdeauna. O scenă ce are o vibraţie minunată, aparte. Vreau să mulţumesc domnului director Daniel Jinga şi întregului colectiv al Operei Române pentru minunata primire de care m-am bucurat. Toate departamenele funcţionează ireproşabil! M-am simţit răsfăţată şi mulţumesc frumos pentru asta.

    Mi-a plăcut foarte mult cum v-aţi completat cu „studenţii”. V-ar plăcea să vă dedicaţi o bună parte din timp vieţii academice, în UNATC sau în diverse masterclassuri live, de actorie?

    Nu cred că în cadrul UNATC mi-aş găsi locul… dar never say never. Însă masterclassuri de actorie live cred că m-ar interesa. Interacţiunea cu tinerii, în general, îmi face plăcere şi mă întinereşte… Om trăi şi om vedea.

    Personal, consider că acesta este un spectacol one-artist-show, pe care, în urma bogatei experienţe artistice şi a carierei dumneavoasră, îl meritaţi cu prisosinţă, acel Hamlet pe care şi-l doreşte orice actor. Îl consideraţi aşa sau e doar un spectacol la fel de iubit ca cele în care jucaţi în acest moment?

    Vă mulţumesc pentru compliment. Nu ştiu dacă este Hamletul meu… asta spectatorii stabilesc, dar este un rol pe care îl iubesc tare. Nu pot face o clasificare… este un rol foarte drag.

    Ce sfaturi le daţi actriţelor tinere, care îşi doresc performanţă, glorie, succes? Care e „reţeta” pentru reuşită în meseria asta foarte dificilă, în care cererea de rol este mai mare decât oferta de spectacole?

    Actriţele tinere NU trebuie să-şi dorească glorie şi succes. Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Dacă vor să existe cu adevărat în această profesie, nu trebuie niciodată să ţintească succesul. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător etc. Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educaţie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine.

    Un gând despre universul teatral actual din România. Ce v-aţi dori să se schimbe, să dispară sau să se îmbunătăţească?

    Universul teatral e bine cum e. Nu cade în competenţa mea să-l comentez. Eu îmi văd de drumul meu cât pot de onest. Am atâtea încă de învăţat şi atâtea limite proprii de depăşit, încât nu-mi permit să-mi irosesc timpul cu comentarii. Faptele contează. Dar am de mulţumit cuiva din „universul teatral”: Publicului! Plecăciuni. 

  • Pentru ce experienţă luxoasă pot opta clienţii cu bani când merg în vacanţă

    Noi sau la mâna a doua, superiahturile încă se caută, dar printre cei care le achiziţionează nu se numără numai persoane particulare, ci şi hoteluri de lux care vor să le ofere clienţilor interesaţi experienţa unei călătorii cu asemenea nave, scrie The Telegraph.

    Acestea au început prin a pune la dispoziţia clienţilor ambarcaţiuni de lux mai mici, cu câteva cabine, care să-i plimbe în diverse locuri, în încercarea de a-i face să revină şi pentru alte vacanţe, după care au ajuns să-şi diversifice oferta. Clienţii căutaţi sunt cei cărora le place să călătorească în condiţii foarte bune, cu mai puţină lume în jur, dar nu chiar singuri, să socializeze şi să fie văzuţi, precum şi să se îmbrace elegant la cină. În plus, avantajul superiahturilor este că persoanele de la bordul lor au parte de privelişti diferite în fiecare dimineaţă, ceea ce un hotel obişnuit, oricât de luxos, nu poate oferi. Pe lângă superiahturile hotelurilor, există şi nave de croazieră preluate de companii care furnizează servicii de turism de lux, transformate în sensul reducerii capacităţii prin înlocuirea majorităţii cabinelor individuale cu apartamente. Pe de altă parte, hotelurile pot folosi superiahturile lor şi pentru a transporta clienţii între diverse locaţii deţinute de grupul din care fac parte, pentru ca aceştia să nu meargă pe cât posibil la concurenţă în timpul vacanţei. Printre lanţurile hoteliere care-şi plimbă clienţii pe ape încercând să-i facă să se simtă ca la bordul unui superiaht particular se numără Ritz-Carlton, cu a sa Yacht Collection, din care fac parte trei nave, una lansată deja şi două urmând anul acesta şi anul viitor, Four Seasons, Orient Express sau Aman, preţurile pornind de la câteva mii de euro pe noapte.

  • Expoziţia de carton

    Ajuns în imposibilitatea de a-şi expune lucrările pe care le pregătise pentru un eveniment din Mexic, un colectiv de artişti şi designeri a fost nevoit să găsească o soluţie pentru ca să poată prezenta totuşi ceva. După ce majoritatea pieselor de mobilier şi decoraţiunilor pe care le aduseseră pentru recent încheiatul Unique Design X Mexico au fost reţinute la vamă, neputând fi preluate de acolo la timp, designerii şi artiştii reuniţi în Zaventem Ateliers, care activează la Bruxelles, s-au hotărât să-şi refacă lucrările din materiale găsite la faţa locului, în speţă carton, scrie Dezeen. Aceştia au reuşit să confecţioneze reproduceri din carton ale exponatelor rămase la vamă, printre care canapele, măsuţe, candelabre şi o piesă decorativă ţesută atârnată pe un perete. După încheierea evenimentului în care standul Zaventem Ateliers a fost foarte apreciat de public, lucrările din carton au fost luate de o cunoscută arhitectă mexicană, Andrea Cesarman cu gândul de a le expune în locuinţa ei.

     

  • A apărut o meserie ingenioasă menită să ajute proprietarii animalelor de companie. Despre ce job este vorba

    O pisică năzdrăvană cocoţată într-un copac de unde nu mai poate să coboare nu e o privelişte chiar atât de rară, de cele mai multe ori stăpânii, cei care le au în grijă sau trecătorii îngrijoraţi apelând la poliţie sau la pompieri pentru ajutor. Există însă şi situaţii în care nici măcar scara pompierilor nu ajunge la pisica respectivă, aşa că mai nou se apelează la o altă categorie profesională pentru asistenţă, scrie Washington Post, şi anume căţărătorii profesionişti în copaci. Aceştia sunt special antrenaţi să se urce sus de tot într-un arbore fără scară pentru a efectua anumite lucrări de întreţinere, ceea ce-i face numai potriviţi pentru a da jos pisicile suficient de nesăbuite cât să se urce acolo. Cei care au nevoie de cineva care să le salveze pisica din copac îi pot găsi fie prin site-uri specializate, unde sunt înscrişi salvatori din diverse ţări ale lumii de pe mai multe continente, fie cu ajutorul clipurilor postate online în care cei care prestează astfel de servicii se filmează recuperând pisici cocoţate unde nu trebuie.


     

     

  • Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii

    Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea pe care şi-a creat-o în jurul ei şi care o apreciază.

    de Georgiana Gheorghe – colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Fotografii: Alex Gâlmeanu pentru SecretNipple

    Styling: Irina Hartia

    Make-up: Alexandra Crăescu

    Hair: Adonis Enache / Endorphin Lab

    Asistent foto: Liviu Badilita

    Editare foto: Adrian Mihăiu

    Concept: Iulia Sas, Mara Coman

    Rochie: Mastij

    Încălţăminte: Ginissima

     

    Ani de zile am asociat-o pe Dana Rogoz cu micuţa şi năzdrăvana Abramburica, din show-ul TV „Abracadabra“, care s-a difuzat în anii ’90 pe TVR, mutat apoi pe Pro TV, pe care nu cred că l-a ratat vreun copil la vremea respectivă. Indiferent că ulterior pe sticlă a jucat în diverse alte roluri în serialele de casă Pro TV sau că a fost gazdă de emisiuni TV, tot nu am putut să-mi resetez imaginea copilului vesel din gaşca şturlubatică a copiilor puţin mai mici sau de-o seamă cu mine, care cântau, dansau şi ne invitau alături de ei, în mijlocul aventurilor concertate de Magician.

    Pe de-o parte, probabil Peter Pan din mine m-a oprit ani buni de zile să văd că micuţa veselă nu mai e micuţă şi nici că, între timp, devenise actriţă de lungmetraje de cinema sau mamă a doi copii. Este oricum un fenomen des întâlnit acesta, în care imaginea personajelor de filme jucate de copii se contopeşte cu actorul însuşi şi, mult timp, în mentalul colectiv cele două imagini nu se mai pot disocia. La alte proporţii şi cu altă putere de acoperire media sunt cazurile celebre Hannah Montana/Miley Cyrus sau Kevin din „Home Alone“/Macaulay Culkin. Lucrul acesta pune o presiune suplimentară pe actorul adult, care trebuie să muncească foarte mult pentru a schimba percepţia colectivă, pentru a-şi valida calităţile într-o nouă direcţie.

    Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aprecierea abilităţilor actoriceşti, am nişte apucături mai elitiste, poate; nu pot aprecia deplin actorii care joacă preponderent în seriale produse de televiziunile autohtone. Aceste producţii mi se par forţate, la limita amatorismului, cu note false în tematică, intrigi trase de păr, marketing cu carul, o zeamă reîncălzită de la un episod la altul. E adevărat, acum nu mai am deloc această problemă. Dacă până în 2017 mă uitam o zi pe săptămână la programe TV, de atunci am renunţat de tot la televizor. Mă uit foarte selectiv la filme, mă ţin departe de seriale şi, previzibil, consum foarte mult teatru şi performance-uri live, în sălile de spectacole.

    Acolo mi se pare mie că actorul este cu adevărat actor. Acolo, live, pe scândură, respirând acelaşi aer cu spectatorii, îşi pune la treabă actorul EUL artistic, care, dacă e măiastru, intră în sufletul publicului. Abia aşa am redescoperit-o eu pe Dana Rogoz: în spectacolul „Domnişoara Iulia“, după piesa lu August Strindberg, o producţie a teatrului independent unteatru, în regia soţilor Andrei şi Andreea Grosu. Atunci, acolo, mi-am schimbat brusc, radical şi violent chiar, imaginea despre Dana Rogoz. Jocul formidabil în rolul domnişoarei Iulia mi-a trântit realitatea în nas şi m-a izbit cu ipotenuza echerului de lemn din trecut, direct în frunte. Efectiv nu-mi venea să cred ce putere extraordinară are copilul pe care îl credeam eu şi cât de bine reuşeşte să creioneze pe scenă figura personajului domnişoara Iulia. Pentru că înainte să vizionez un spectacol îmi place să citesc piesa, să ştiu cam la ce să mă aştept.

    Excelentă transpunere a personalităţii personajului pe scenă. Un rol dramatic cu o încărcătură emoţională explozivă. M-a făcut să vreau să o revăd. Am mers apoi şi la următoarele spectacole unde am văzut-o pe afiş, toate producţii ale teatrului  unteatru. În comedia neagră „Masacrul“, text Yasmina Reza, în regia lui Mihai Brătilă. Am râs cu lacrimi. S-a dus naibii waterprooful din mascara mea Lancôme. Actorii au avut o seară superbă în pielea personajelor. Recomand vizionare obligatorie. N-o să vedeţi avocat de companie farma mai fain ca Alexandru Papadopol. Vă zic eu, că lucrez în industrie. Şi nici consultant de investiţii mai convingător ca Dana Rogoz, parteneră de scenă a numitului avocat. Fericiţi cei care investesc alături de ea. Cel mai şifonat din balamuc iese Oskar Kokoschka.

    Albumul. Dar personajul Florinei Gleznea, om de artă, de artă „însetat”, reuşeşte să salveze situaţia. Cu un foarte răspicat strigăt de ajutor către partenerul ei de scenă, Emil Măndănac, ce interpretează rolul unui reputat CEO de prăvalie de instalaţii sanitare, model exemplar al hipsterilor antreprenori-wannabe. Toţi patru sunt părinţi. În această întâlnire a lor s-au prăbuşit pe pat de roze toţi solii de pace, antrenaţi vreodată la şcoala de diplomaţie de la şedinţele cu părinţii. Este criptată în mod intenţionat descrierea, ca să vă fac să mergeţi să vă convingeţi singuri.

    Apoi, am văzut-o acum trei săptămâni în „Leonce şi Lena“, o regie minimalistă şi modernistă a regizorului Eugen Gyement, după textul vechi de peste 100 de ani al lui Georg Büchner. Alături de Andrei Seuşan, Alexandru Voicu, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan. Un dublu rol pentru două personaje cumva diametral opuse, dar care o pun foarte bine pe scenă. Ba nu. Ea reuşeşte să pună personajele bine pe scenă.

    Aşa am ajuns să o invit la interviu, să o cunosc mai bine atât eu cât şi voi, dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei TV, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde ea este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea ei, care o apreciază – lucru pe care nu mulţi artişti îl pot face. Dar asta e deja o altă discuţie, despre branding personal, care necesită atenţie, pricepere, educaţie şi energie.

    Capitalul de imagine de bază a venit din TV. La început, a fost inubliabilul serial „Abracadabra”, cu care a crescut generaţia decreţeilor, apoi serialul La bloc şi, ulterior, multe alte roluri în seriale diverse sau gazdă TV în emisiuni ale grupului Media Pro. De aici, ai pivotat şi ai început să te re-inventezi. În acest moment, ce preferi şi de ce: film, teatru sau TV?

    În această etapă a vieţii pot spune că mă face fericită mai mult lucrul în teatru sau pentru un film decât orice proiect în TV. Am crescut în televiziune, am gustat-o din plin, iar la un moment dat am simţit că e de ajuns. Că pot să îmi iau o pauză, cel puţin. Aşa că de vreo 7 ani de zile am făcut această alegere şi abia în ultimii ani, când au început să se lege multe proiecte în teatru şi film, am simţit că a fost alegerea corectă.

    În ce spectacole de teatru joci în acest moment, unde se joacă  şi ce alte proiecte artistice ai în lucru?

    În acest moment, oamenii mă pot vedea la teatrul unteatru în „Leonce şi Lena”, regia Eugen Gyemant, în „Proof” şi „Domnişoara Iulia”, ambele regia Andrei şi Andreea Grosu, în „Masacrul”, regia Mihai Brătilă, şi în „Doamna noastră de pe strada 121”, regia Mihaela Sîrbu. Acesta este un spectacol care a avut recent premiera la unteatru, unde joc cu o gaşcă de actori tineri absolut minunaţi. Mulţi dintre ei abia au ieşit din facultate şi au acea forţă, acea energie transformatoare contagioasă.

    Pe 7 martie, va fi prima reprezentanţie a spectacolului „30Ă”, regia Alex Bogdan, într-o casă nouă, la Teatrul Metropolis. Ne era foarte dor de acest text, de întâlnirea cu aceste roluri. Nu am mai jucat spectacolul de dinainte de pandemie. Dar cred că anii aceştia care au trecut ne-au apropiat si mai mult de problemele, trăirile femeilor de 30Ă ani. Când ne-am apucat din nou de repetiţii, după această pauză foarte lungă, am realizat cât de multe lucruri s-au schimbat în noi. Asta e frumuseţea, asta e bucuria, asta e sursa de energie pentru ca un spectacol să ramână viu, să se transforme odată cu tine.

    *

    Un alt proiect la care ţin foarte mult este scurtmetrajul meu de debut ca regizor şi scenarist – “La distanţă” şREMOTEţ. A avut premiera în 2023 la festivalul “Anonimul”, iar mai apoi am călătorit cu el la festivalurile internaţionale de la Namur, Tirana, Nisa (festival de scurmetraje de categoria A, unde am şi câştigat două premii – Premiul publicului şi Premiul pentru interpretare feminină, acordat actriţelor Andreea Vasile şi Mădălina Craiu), selecţiile continuând şi anul acesta. În momentul acesta este în selecţia festivalurilor Ibiza Independent Film Festival şi Festivalul International Music & Cinema Marseille. Lista completă a festivalurilor se află pe platforma OrigineFilms.fr, care este distribuitorul francez al scurtmetrajului.

    Ai o relaţie specială cu unteatru. Povesteşte-mi puţin despre aceasta.

    Prima oară am lucrat cu Andrei şi Andreea Grosu pentru spectacolul „Proof”, chiar dacă pe Andrei îl cunoşteam încă din timpul studenţiei la UNATC. Dar marea întâlnire s-a produs la „Proof”, un spectacol în care joc alături de Marian Râlea, Florentina Ţilea şi Ionuţ Vişan şi care este extrem de drag sufletului meu.

    Să luăm puţin rolurile pe care le ai în spectacolele actuale. Câteva gânduri despre rolul din „Domnişoara Iulia“. Cu cine ţi se pare că seamănă personajul? Eu am simţit pe haina acelui personaj ceva din fragilitatea şi aerul ocult al Iuliei Haşdeu şi îndrăzneala esoterică a ţigăncilor lui Eliade. Poate de vină este numele personajului sau partenerul tău de scenă, Richard Bovnoczki, care chiar îl joacă pe profesorul Gavrilescu, din nuvela „La ţigănci“ a lui Eliade. Am văzut de două ori „Domnişoara Iulia“ şi mi se pare absolut senzaţional cum pendulezi între puterea de seducţie si fragilitatea personajului şi ce reuşeşti să faci din nebunia isteric-melancolică a domnişoarei Iulia.

    Nu ştiu dacă seamănă sau nu cu cineva anume. Chiar nu m-am gândit la asta când am început lucrul. Pot spune că e un personaj care m-a intrigat încă din facultate. Era ceva straniu, ceva ascuns şi profund trist cu acest personaj, care mă atrăgea. M-am simţit cu adevărat onorată să mi se ofere şansa unui astfel de rol, aşa că le mulţumesc încă o dată lui Andrei şi Andreea Grosu pentru încrederea pe care au avut-o în mine, dar şi pentru modul minunat în care am construit împreună spectacolul. Ce şansă să joc un text mare, un text care rămâne actual şi după mai bine de un secol! Chiar vorbeam cu Richard după cea mai recentă reprezentaţie, că noi tot continuăm să descoperim lucruri, gânduri, conexiuni în această poveste. Că poţi fora atât de adânc în istoria acestor personaje şi tot simţi că mai poţi găsi câte o comoară. E un spectacol foarte solicitant pentru mine, psihic şi fizic. Nu stau să teoretizez lucrurile prea mult, dar acum, că vorbim despre acest spectacol – care s-a jucat foarte mult în ultimii ani, cu săli pline – realizez că de fiecare dată înainte de începerea lui, în culise, simt atât bucurie, entuziasm, avânt, curiozitate, cât şi puţină teamă pentru tot malaxorul de emoţii prin care voi trece. Probabil că e exact emoţia care mă ajută în acea dualitate pe care ai menţionat-o. Dar îi am pe scenă sprijin pe Richard şi Mihaela (Trofimov – n.r.), care sunt doi actori extraordinari de generoşi şi de prezenţi. Suntem cu toţii cu sufletele deschise, la vedere, ca într-o operaţie pe cord.

    După ce te-am văzut în rolul domnişoarei Iulia, îmi era imposibil să te văd într-o comedie – e adevărat, noir – în „Masacrul“ sau în „Leonce şi Lena“. Cum ai descrie rolul mamei din „Masacrul“? Ai doi copii mici, minunaţi. Ca părinte, de care dintre cele două tipuri de mamă simţi că te apropii? Superprotectoare, atentă la cele mai mici detalii, control freak sau un părinte care lasă copilul liber să facă alegeri personale, să greşească, să se revolte, să spună nu?

    Offf! E foarte greu să mă autoevaluez. Cred că răspunsul onest e că „pendulez” între cele două extreme, căutând mereu echilibrul. Mulţi spun despre mine, privindu-mă din exterior, că sunt o mamă extraordinar de relaxată. Şi, într-adevăr, sunt o mamă care l-am lăsat pe Vlad să se caţăre până în vârf în copaci, o mamă care a plecat cu ei de foarte mici peste tot etc. Dar nimeni nu ştie ce e în mintea mea! Câte ganduri, câte griji! Da, îl încurajez pe Vlad să facă deja drumuri de unul singur prin cartier, până la cel mai apropiat magazin, de exemplu. Radu, soţul meu, e mult mai speriat decât mine de fiecare dată şi ar vrea, dacă s-ar putea, să îl supravegheze continuu în astfel de situaţii. Dar eu vreau să îi transmit că am încredere în el, ca lumea nu e o cuşcă a groazei, aşa că îmi ţin frica pentru mine. Pe de alta parte, cand vine vorba de educaţie, de şcoală şi lecţii, eu sunt cea exagerată uneori, iar Radu cel relaxat. Eu acolo am tendinţa de a prelua cu totul controlul, până în cele mai mici detalii. În concluzie, pot înţelege foarte bine ambele personaje feminine, ambele tipuri.

    În „Leonce şi Lena” le joci atât pe Rosetta, cât şi pe prinţesa Lena. Mi se pare formidabilă această alegere a regizorului de a distribui o singură actriţă pentru ambele roluri. A fost o decizie din considerente de buget – fiind o producţie de teatru independent – sau crezi că este o formulă explicit aleasă pentru a aduce în lumină Madonna-Mistress Complex într-o relaţie de cuplu?

    A fost de la bun început o opţiune regizorală, care avea să transmită un mesaj. E perfect valabilă şi interpretarea propusă de tine, mergând până la sugestia că în viaţă căutam un partener ideal (“idealul feminin” în viziunea lui Leonce), dar ajungem să îl găsim mereu acelaşi. Avem senzaţia că alegem un alt barbat, respectiv o altă femeie, complet diferiţi ca personalitate şi ambiţii, sfârşind de fapt lângă acelaşi “tipar”, aproape predestinat, al partenerului nostru.

    Spre final, pentru că ai şi aptitudini antreprenoriale, iar aceasta este o revistă pentru comunitatea de business, aş vrea să le povesteşti cititorilor noştri despre businessul tău – moon by dana rogoz. Cum evoluează, ce planuri de dezvoltare ai, ce noutăţi pregăteşti.

    Moon a împlinit de curând 11 ani şi povestea lui continuă. Nu mai pot investi la fel de mult timp în el cum o faceam la început, sunt alţi oameni care au preluat deja multe dintre frâiele pe care eu le ţineam, dar aceasta este singura opţiune pentru ca acest mic business să meargă mai departe. Ce îl menţine în viaţă este de fapt energia şi susţinerea din partea clientelor.

    Ultima întrebare, dar nu în cele din urmă, cum te împarţi între atât de multe activităţi şi roluri: actriţă în 6 spectacole cu care ai plecat şi pleci şi în turnee prin ţară, regia de film, cu care ai început să cochetezi, businessul şi toată activitatea de promovare pentru el (blogging/social media), rolul de soţie, plus părinte pentru copiii tăi, Vlad şi Lia? Cât timp mai rămâne pentru Dana Rogoz ca să se recompună, reinventeze, pivoteze spre noi orizonturi?

    Mă împart, cum se împarte toată lumea în ziua de azi. Fac eforturi şi uneori simt că lucrurile merg în direcţia bună, mă simt împlinită, mă simt chiar mândră, iar alteori simt că pierd, că ratez ceva important, şi, inevitabil, apare sentimentul de vinovăţie. Jonglez cu viaţa, ca toată lumea…    

     

    Domnişoara Iulia de August Strindberg

    Regia: Andrei şi Andreea Grosu

    Distribuţie: Dana Rogoz, Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov

    Scenografie: Vladimir Turturica

    Muzică: Mihai Dobre

    Masacrul de Yasmina Reza

    Distribuţie: Alexandru Papadopol, Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac

    Regie: Mihai Brătilă

    Decor şi costume: Alexandra Alma

    Traducere: Ionuţ Grama

    Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani

    Leonce şi Lena de Georg Büchner

    Traducerea: Nina Cassian

    Regia: Eugen Gyemant

    Scenografia: Maria Nicola

    Costume: Baden 11 şi Narman

    Distribuţie: Dana Rogoz, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu/Lucian Iftime, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan

  • Mobila se mai strică, iar unora le-ar plăcea s-o repare uşor şi s-o păstreze datorită valorii sentimentale. Care e soluţia?

    Mobila se mai strică, iar unora le-ar plăcea s-o repare uşor şi s-o păstreze datorită valorii sentimentale sau cel puţin până vine cea nouă ori poate să confecţioneze ei înşişi diverse piese de mobilier ca să se poată lăuda. Cum nu toată lumea are un talent deosebit în domeniu, a apărut o propunere din partea unui absolvent al Universităţii de Arte din Londra, Yalan Dan, o aşa-numită „trusă de prim ajutor pentru mobilă” compusă din elemente de îmbinare din bioplastic produse cu ajutorul unei imprimante 3D, scrie Dezeen. Trusa de prim ajutor poate fi folosită pentru a repara sau confecţiona articole din placaj sau plăci aglomerate şi a fost gândită ca ajutor pentru reducerea cantităţii de deşeuri din domeniul mobilei.

  • Pe vremea când nu exista posibilitatea de a fotografia şi filma sub ape, oamenii trebuiau să se bazeze pe descrierile altora sau pe lucrările pictorilor sau sculptorilor pentru a explora adâncurile,

    Pe vremea când nu exista posibilitatea de a fotografia şi filma sub ape, oamenii trebuiau să se bazeze pe descrierile altora sau pe lucrările pictorilor sau sculptorilor pentru a explora adâncurile, iar printre cele mai spectaculoase astfel de lucrări se numără o menajerie de sticlă formată din nevertebrate marine lucrată de doi maeştri sticlari din Germania, Leopold şi Rudolf Blaschka. Gama de nevertebrate din sticlă a pornit odată cu o comandă a muzeului de istorie naturală din Dresda, scrie Wall Street Journal, extinzându-se apoi cu produse pentru public, care le putea alege dintr-un catalog. Lucrările lor au ajuns chiar şi material didactic, deoarece nevertebratele reproduse de ele nu puteau fi conservate prin împăiere, iar ţinute în borcane de sticlă îşi pierdeau culoarea, fiind înlocuite abia atunci când tehnologia a permis realizarea de imagini în alt mod. După de ani de neutilizare, au fost redescoperite şi au devenit opere de artă care fac obiectul unor expoziţii, în care mare parte din exponate provin din colecţii cum ar fi cea a Universităţii Harvard.


     

     

  • O masă îmbelşugată nu e întotdeauna ce pare a fi, atunci când gazdele sunt mari amatoare de imitaţii alimentare realizate artistic, din ceramică sau alte materiale

    O masă îmbelşugată nu e întotdeauna ce pare a fi, atunci când gazdele sunt mari amatoare de imitaţii alimentare realizate artistic, din ceramică sau alte materiale. Asemenea obiecte erau la foarte mare căutare pentru banchetele din Europa în urmă cu sute de ani, dar cererea există şi în prezent, scrie New York Times. Se caută farfurii pictate cu mâncare sau unele care amintesc ca formă şi aspect de frunze de diverse plante comestibile (varză, salată), cutiuţe în formă de fructe, legume sau chiar croasante, dar şi imitaţii cât mai aproape de realitate ale fructelor şi legumelor, produse de fabrici de porţelan cu tradiţie din Europa sau de unele mai noi în parteneriat cu artişti. Toate acestea se pot cumpăra de la sursă sau din magazine specializate de produse pentru casă şi decoraţiuni, ori chiar de la magazine de modă online. Astfel, retailerul de modă Matches, vinde, de exemplu, o colecţie de legume de porţelan de la firma portugheză Bordallo Pinheiro, în timp ce un concurent al acestuia, Moda Operandi, are în ofertă cutiuţe de porţelan în formă de baghete aurii, chifle sau croasante de la producătorul austriac Augarten. Pe de altă parte, artistele newyorkeze din spatele Gohar World au creat în parteneriat cu atelierul milanez Laboratorio Paravacini o gamă de farfurii şi castroane care par presărate cu boabe de fasole de diferite soiuri atât de veridice, încât îţi vine să le iei cu furculiţa de acolo. Aceeaşi companie comercializează şi bureţi de vase în forme legumicole, cum ar fi o căpăţână de usturoi pufoasă, ori candelabre cu suporturi de ouă în loc de lumânări. În dorinţa de a reproduce cât mai bine realitatea apar chiar şi fructe cu tot cu defecte, cum ar fi pere cu cel puţin o pată, acestea însă confecţionate nu din porţelan, ci din marmură de Carrara vopsită, cum sunt cele de la John Derian Company.

     

  • Întrebări pe portativ. În dialog cu pianistul şi compozitorul Andrei Irimia

    Astăzi, când muzica este la-ndemâna oricărui puşti cu computer care se pricepe şi la algoritmi de marketing digital, sau când platformele de streaming descarcă bugetele marilor case de discuri sub diverse forme ca recomandări pe contul tău de abonat, Andrei Irimia, alături de colaboratorii pe care şi i-a ales în echipă, încearcă să ofere o muzică ce te invită la introspecţie. O muzică ce te invită într-o călătorie în adâncurile sinelui, o reconectare cu trăiri uitate, o muzică ce invocă o revelaţie a unor emoţii noi şi surprinzătoare.

    de Georgiana Gheorghe,
    colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

    Fericirea e o pasăre. Şi niciodată nimeni nu ştie încotro zboară Pasărea Fericirii”, rostit fremătător şi nostalgic de Marius Manole, peste acorduri melancolice de pian ce îi răspundeau înapoi în ecou, din clapele mângâiate de degetele subţiri ale lui Andrei Irimia – ăsta a fost primul meu contact audio/video cu compozitorul şi pianistul Andrei Irimia. O implozie de emoţii ce a ricoşat cu un nod în gât, pe care l-am înghiţit lacomă, fracţiune de secundă în care o lacrimă rebelă a plecat razna, pe obraz. Mă cunosc foarte bine. Ştiu exact ce reprezintă această simptomatologie incontrolabilă. Sunt semne că opera artistului are o valoare ce rezonează în mine, o calitate aparte ce atinge acel ceva fragil, responsabil în fiinţa mea cu captarea şi rezonanţa undelor artistice. Aşa am ajuns să caut mai multe înregistrări, să merg la concertele sale şi, ulterior, să stau de vorbă cu el despre cariera sa artistică şi proiectele de viitor. Andrei nu este un simplu pianist, un interpret al compozitorilor ştiuţi şi foarte ascultaţi. E clar că are preferaţii săi, diverse influenţe, însă pe lângă o ultra-sensibilitate pe care o pune în interpretare, are propriul său stil, pe care şi-l conturează din ce în ce mai puternic. Din experienţa mea de ascultător de muzică clasică şi de jazz îl asociez cu artişti precum Cedric Monnier, Ludovico Einaudi, Dirk Maassen şi chiar Yann Tiersen.

    Pentru publicul iubitor de artă şi muzică neoclasică, pianistul şi compozitorul Andrei Irimia aduce o experienţă inedită prin noul său turneu, „Lights and Shadows”.

    De la Bucureşti la Londra şi Paris, Andrei Irimia deschide porţile unui turneu muzical şi vizual incendiar, ce explorează nu doar dualitatea dintre lumină şi întuneric, ci creează un univers fascinant, unde contradicţiile şi armoniile muzicii neoclasice se întâlnesc şi dansează într-o simfonie a contrastelor. Pentru acest turneu, Andrei Irimia îşi redefineşte actul performativ prin încorporarea unui sistem special de lumini pentru scenă, sincronizate pentru fiecare melodie. Lumina devine astfel un partener al muzicii, modelând spaţiul sonor într-un dialog fascinant între sunet şi lumină, creând o atmosferă hipnotică care nu doar captivează, ci şi inspiră.

    Când ai început să compui?

    Am început să compun la vârsta de 16-17 ani, când totul era mai mult o joacă şi poate ca a fost mai bine aşa, pentru că era făcută din plăcere. Aveam mai multe „schiţe” muzicale în gând şi încercam să le conturez cu ajutorul clapelor de pian.

    Care a fost parcursul artistic până la primul album din 2019 şi concertele care au urmat ulterior?

    Până în anul 2019 am lucrat la mai multe piese pentru pian. Ştiam că primul album o să fie doar despre asta. Când am simţit că totul e finalizat, am lansat „Nuit minimaliste” şi, odată cu el, primul turneu naţional. Albumul a fost bine primit în fiecare oraş în care am ajuns cu promovarea lui.

    Cum îţi defineşti publicul?

    Un public ascultător, în cel mai frumos sens al cuvântului. Mereu simt că ne leagă liniştea care se aşterne asupra noastră, şi asta încă de la primele acorduri.

    Cum îţi alegi locurile, spaţiile în care concertezi?

    Ţin foarte mult la spaţiile în care ne desfăşurăm activitatea, fiecare loc venind cu povestea, istoria şi energia sa. Indiferent că este o sală de filarmonică sau una hibrid, mai neconvenţională, urmăresc de la acel loc să fie intim şi să transmită o emoţie. În acest fel, simt că potenţează şi muzica noastră.

    Povesteşte-mi despre trecerea de la Nuit minimaliste la Lights & Shadows. Cum ai ajuns la formula scenică cu violonistul Răzvan Păun şi violoncelistul Thibault Solorzano? De când colaboraţi?

    I-am cunoscut pe talentaţii mei colegi la filmarea clipului „Pasărea Fericirii”, alături de actorul Marius Manole. După primul album, care a fost gândit pentru pian doar, aveam de gând ca în următorul proiect să adaug o vioară şi violoncel, şi asta ne-a adus împreună. Mai importantă a fost relaţia de prietenie care s-a dezvoltat apoi între noi, atât pe scenă, cât şi în afara ei.

    Ce s-a întâmplat cu Trio Ludic (Alexa Juvină şi Camelia Ciobanu)? E greu pentru un pianist să–şi găsească partenerii de scenă?

    La fiecare dintre noi a apărut un alt drum la vremea respectivă. Uneori este mai greu să găseşti oamenii potriviţi pentru un anumit proiect, decât să faci muzica în sine.

    Cum se descurcă un muzician (compozitor şi pianist) în România? Ai un manager? Te îndrumă şi promovează vreo casă de discuri?

    Am un manager cu care colaborez foarte bine, el m-a ajutat ca următorul album să fie scos cu o casa de discuri din Europa, probabil la sfârşitul anului 2024 sau începutul anului viitor. Din fericire, sălile în care cântăm sunt mereu pline, aşa că din punctul ăsta de vedere, ne descurcam şi suntem recunoscători pentru asta.

    Care este necesarul de finanţare pentru un turneu ca cel pe care îl începeţi la finalul lunii februarie? Cum obţineţi finanţarea?

    Dacă este un eveniment organizat de noi, producţia se ridică la 1.000 – 1.500 euro / concert, sumă pe care uneori o mai obţinem din diverse parteneriate locale.

    Să lansez cel de-al treilea album, intitulat „Necessary End”, şi, bineînţeles, să aibă parte de o expunere cât mai mare, atât locală cât şi internaţională. Cât despre colaborări, avem ceva în plan, dar nu pot da mai multe detalii în acest moment.

    Cum îţi defineşti stilul muzical? Mai aproape de jazz sau mai aproape de muzica clasică?

    Cred că mai aproape de muzica clasică, dar nu pot să pun nici eu degetul pe asta tot timpul, mereu apar elemente noi, din zona electronică sau a muzicii orientale. Probabil genul „neoclassical” ne reprezintă cel mai mult.

    Ce artist sau compozitor te inspiră sau pe cine admiri?

    Dacă mă gândesc la compozitorii contemporani, Max Richter a fost unul dintre muzicienii care m-au inspirat foarte mult şi care mi-a fost şi „îndrumător”. Mi-a dat sfaturi importante legate de structura celui de-al doilea album pe care l-am lansat, „All Strings Attached”.    

    26.02 – Constanţa, Centrul Multifuncţional Jean Constantin

    08.03 – Bucureşti, Palatul Bragadiru

    22.03 – Arad, Teatrul Ioan Slavici

    23.03 – Târgu-Mureş, Filarmonica de Stat

    20.04 – Braşov, Filarmonica – Sala Patria

    29.04 – Londra, World Heart Beat

    29.04 – Paris, L’Accord Parfait

     

  • Curăţăm piscine

    Pasiunea pentru skateboarding îi împinge pe mulţi dintre practicanţii acestui sport să caute locuri noi în care să se desfăşoare, considerând spaţiile amenajate de autorităţile din diverse oraşe repetitive, aşa că de ani de zile se antrenează în piscine goale, scrie Wall Street Journal. Cum însă accesul la acestea nu e chiar atât de facil, având în vedere că cea mai mare parte a lor sunt deţinute de persoane particulare care şi le-au construit pe lângă case, cei care doresc să le utilizeze ca să se dea cu placa au trebuit să fie inventivi. Astfel, unii şi-au făcut firme de curăţat piscine şi eventual amenajări peisagistice, oferindu-şi gratuit serviciile în cazul în care clienţii sunt de acord să le permită să se antreneze în bazinele lor.