BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Povestea tinerei care după ce şi-a încercat norocul peste hotare s-a întors acasă pentru a-şi îndeplini visul. Acum ea are două afaceri profitabile în oraşul natal şi vrea să se extindă şi în Bucureşti

    Visul din copilărie era să fie antreprenor şi să aibă un business propriu. Astfel că după ce şi-a petrecut mai puţin de un an în Marea Britanie, lucrând în recrutare, a decis să se întoarcă în România pentru a fi aproape de familie şi pentru A porni un startup în domeniul IT. În cele din urmă însă, atenţia i s-a îndreptat spre HoReCa, unde a deschis o două businessuri de profil chiar în oraşul natal, la Galaţi.

    Încă din copilărie, am visat să am un business propriu. Mă fascina ideea de a construi ceva de la zero şi de a aduce inovaţie în lumea afacerilor. Astăzi, această dorinţă continuă să mă ghideze şi să-mi inspire fiecare pas pe care îl fac. Întoarcerea în ţară a fost provocatoare, cu ajustări la nivel personal şi profesional. Am întâmpinat diverse provocări, dar am şi identificat oportunităţi semnificative, cum ar fi participarea la un program cu finanţare europeană”, povesteşte Ana Savin, antreprenor, proprietar al hotelului Bordeaux şi al restaurantului Stage Nice Dining – ambele businessuri active în Galaţi.

    Ea a adăugat că, în România, a apreciat oportunităţile pentru afaceri şi adaptabilitatea la schimbare. „Pe de altă parte, în Marea Britanie, am observat o seriozitate remarcabilă în respectarea legislaţiei şi a normelor. Cred că putem învăţa de la englezi disciplina în respectarea regulilor, iar ei ar putea beneficia de creativitatea şi adaptabilitatea noastră în gestionarea oportunităţilor de afaceri într-un mediu în continuă schimbare.”

    Fonduri europene pentru un start în forţă

    Despre decizia de a investi în piaţa HoReCa din Galaţi, Ana Savin a spus că alegerea i-a fost determinată de achiziţionarea în prealabil a terenului în zonă. Provocările nu au întârziat să apară, procesul de creare a proiectului pentru a obţine fonduri europene necesare deschiderii hotelului Bordeaux fiind unul anevoios, legat de obţinerea avizelor, însă, cu sprijinul unui consultant, a reuşit să depăşească cu succes toate obstacolele întâlnite. „M-am adresat unui consultant şi am obţinut un prim grant de 200.000 de euro, la momentul acela 100% nerambursabil, şi am reuşit să fac o vilă turistică cu restaurant foarte mic. Când a început să meargă foarte bine businessul, am mai accesat fonduri europene şi am mai construit două etaje şi restaurantul, care acum este la etajul patru al clădirii şi are o vedere panoramică. Practic, investiţia iniţială în deschiderea celor două business – hotel şi restaurant – a inclus două granturi cu fonduri europene în valoare totală de aproximativ 600.000 de euro”, a spus Ana Savin.

    În prezent, hotelul funcţionează cu o echipă de 30 de angajaţi şi înregistrează, în medie, un număr constant de vizitatori lunar, dată fiind dimensiunea redusă a acestuia, având o capacitate de 15 camere şi fiind la bază un hotel de business. „Evoluţia numărului de vizitatori nu are variaţii semnificative, dar concentrăm eforturile pentru a oferi o experienţă de calitate şi servicii excelente. La noi vin în general din delegaţi ai firmelor şi datorită restaurantului cu mâncare foarte bună, având în vedere că lucrăm cu un chef bucătar recunoscut. Restaurantul atrage în primul rând pentru că e important pentru cei care vin să aibă şi unde să mănânce, şi este un factor de diferenţiere având în vedere că în zona noastră (în Galaţi – n. red.) încă nu este dezvoltat foarte bine turismul. Practic, cele două businessuri din Galaţi rezistă datorită implicării, consecvenţei şi calităţii oferite în servire, preparare şi experienţă culinară, atrăgând astfel oaspeţi loiali oameni plecaţi în deplasări de business.”

    La rândul său, restaurantul Stage Nice Dining are 80 de locuri, iar bonul mediu la este în jur de 120 lei. „Românii cheltuie în medie 200 de lei pentru o masă în oraş. Comparativ cu obiceiurile de consum ale englezilor, sumele cheltuite de români sunt mai accesibile şi reflectă o preferinţă pentru opţiuni mai economice”, a transmis Ana Savin.

    Bucureştiul, obiectiv pe termen scurt

    Anul acesta, gălăţeanca are ca obiectiv extinderea, aşa că vrea să deschidă un nou restaurant. „Pentru 2024, planific deschiderea unui nou restaurant în Bucureşti pentru a extinde prezenţa noastră şi a oferi o experienţă gastronomică distinctivă în Capitală. Apoi, vom continua să ne concentrăm pe consolidarea calităţii serviciilor şi satisfacţia clienţilor în hotelul nostru. Deschiderea este planificată în aproximativ şase – opt luni. Restaurantul va avea o capacitate de aproximativ 100 de locuri şi se estimează că vor lucra în cadrul acestuia în jur de 30 de angajaţi.”

    Pe termen lung, antreprenoarea îşi propune să se extindă în mai multe oraşe din ţară. „Văd o evoluţie pozitivă în industria HoReCa în următorii cinci ani, cu o accentuare pe inovaţie şi experienţe personalizate. Planurile mele pentru business, pe termen lung, includ extinderea în mai multe oraşe, consolidarea brandului şi adaptarea la tendinţele în schimbare ale pieţei pentru a menţine succesul şi creşterea.”

    Ana Savin consideră că o stabilitate în legislaţie şi reducerea schimbărilor frecvente ar oferi un climat de afaceri mai predictibil în domeniul HoReCa, facilitând dezvoltarea şi investiţiile în acest sector. „De asemenea, colaborarea între stat şi industrie pentru simplificarea procedurilor administrative şi sprijin în promovarea turismului ar contribui la creşterea durabilă a sectorului. Dacă ar fi să schimb ceva la acest domeniu, aş dori să promovez o colaborare mai strânsă între instituţiile guvernamentale şi sectorul privat, asigurând astfel un cadru legislativ stabil şi simplificat pentru industria HoReCa”, a punctat fondatoarea.

    Despre ultimii ani, povesteşte că i-au adus multe lecţii, atât pe plan profesional cât şi pe plan personal. „M-au învăţat să gestionez mai eficient echipele şi să obţin o balanţă mai bună între viaţa personală şi profesională. În acest an, îmi propun să continuu să învăţ şi să cresc în plan profesional, menţinând totodată echilibrul şi liniştea în viaţa personală.”

    De asemenea, dacă ar putea să înceapă totul de la zero ar alege să investească tot în sectorul HoReCa. „Aş alege să investesc din nou în domeniul HoReCa, dat fiind că am o experienţă solidă în acest sector şi îmi pasă profund de experienţa clienţilor în industria ospitalităţii, încât să vreau să îmbunătăţesc mereu lucrurile.” Ca sfat pentru tinerii care vor la rândul lor să îşi deschidă o afacere, ea punctează că sunt importante persistenţa şi deschiderea la învăţare – două elemente care vor fi cheile succesului oricui îşi doreşte o carieră. „Fii dedicat/ă, caută oportunităţi de creştere şi rămâi curios/curioasă în tot ceea ce faci.”   

     

    Carte de vizită
    Ana Savin, proprietar al hotelului Bordeaux şi al restaurantului Stage Nice Dining

    1. Şi-a luat diploma de licenţă în Economie de Afaceri/Managerială – Strategii de Marketing şi Dezvoltare de Afaceri, în 2001, în cadrul FEAA Galaţi;

    2. După finalizarea studiilor, a avut două joburi în ţară şi unul în străinătate înainte de a deschide propria firmă la 26 de ani, în 2008, când a înfiinţat Ana Soft, care are ca obiect de activitate facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade de scurtă durată, funcţională şi în prezent;

    3. În 2015 a pus bazele unui nou business – Stage Nice Dining, un restaurant ce îşi desfăşoară activitatea în Galaţi. Şi tot în 2015, ea a deschis şi hotelul Bordeaux din Galaţi;

    4. În 2022, antreprenoarea a deschis şi compania Galaxy Bizz SRL – care are ca obiect de activitate „alte forme de învăţământ”;

    5. Este pasionată de călătorii, explorarea de locuri şi restaurante, precum şi de citit.

  • Maşini la înălţime

    Posibilitatea de a expune o parte din colecţia de maşini în apartament a fost bine primită de cei care-şi caută locuinţe de lux în diverse locuri din lume, pe lângă proiectele deja livrate existând unele în construcţie. Astfel, după Porsche Design Tower de la Miami, se pregăteşte încă o clădire de apartamente cu temă auto, Bentley Residences, de către acelaşi investitor, scrie The Telegraph. Fiecare apartament este dotat cu propriul garaj cu mai multe locuri, dintre care unele prevăzute cu staţii de încărcare pentru vehicule electrice, poate cel mai important element al ambelor clădiri fiind un lift special care poate transporta o maşină până la etajul 60 în maximum un minut. Garaj la înălţime vor avea şi penthouse-urile din Bugatti Residences din Dubai, echipate şi ele cu un lift special care să le permită proprietarilor să nu stea să caute loc de parcare sau să aştepte să vină cineva să preia maşina şi să o parcheze.

  • Good Girls Imaginarium. 14 artiste contemporane expun în cel mai nou spaţiu expoziţional din Bucureşti, holurile Facultăţii de Filosofie devenind simeze (ne)convenţionale pentru artiştii contemporani

    Astfel decorat, spaţiul Facultăţii este revitalizat şi arată foarte modern. Convertirea spaţiului din Facultatea de Filosofie, situată pe Splaiul Independenţei 204, În simeze vii este un demers win-win, prin care artiştii sunt văzuţi şi cunoscuţi, iar studenţii la Filosofie şi vizitatorii interesaţi au şansa de a medita la teme de actualitate, cu sens.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Centrul pentru Filosofie şi Arte Bucureşti şi 1001 ARTE vă propune o expoziţie exclusiv feminină, GOOD GIRLS IMAGINARIUM, o întâlnire fără prejudecăţi cu lucrări ale unora dintre cele mai fascinante 13 artiste contemporane din România, cărora li se alătură Cynthia Pedrosa de la Rivoli 59 Paris. Începând cu 14 martie, timp de trei luni, pe holurile ambelor etaje ale Facultăţii de Filosofie pot fi văzute 40 de lucrări ale tinerelor artiste, lucrări cu accente oniric-feministe, de un realism visceral, spirit incisiv de eupot şi parfum de iubeştemădacăpoţi, cu note de părăseştemădacăîndrăzneşti. Lucrările au fost selectate de Cristian Cojanu şi Gilda Ghinoiu, sprijiniţi de Michele Bonavita şi Matei Ghimiş. Coordonatorul de proiect este lect. univ. dr. Laurenţiu Gheorghe.

    Artistele care expun sunt (în ordine alfabetică): Ana Bănică, BenTereZ, Cristina Cociş, Bianca Ferăstrău, Cristina Gagiu, Cristina Garabeţanu, Adelina Gavrilă, Iraida, Oana Maria Pop, Cynthia Pedrosa, Claudia Todor, Simona Vilău, Daniela Vîrlan, Elena Waldorf. Designul de afiş a fost realizat de Cristina Garabeţanu, după o lucrare de BenTereZ.

    Exprimarea artistică cuprinde forme şi tehnici variate, de la pictură şi sculptură, la colaje, decolaje şi instalaţie video. Astfel decorat, spaţiul facultăţii este revitalizat şi arată foarte modern. Convertirea spaţiului din Facultatea de Filosofie, situată pe Splaiul Independenţei 204, in simeze vii este un demers win-win, prin care artiştii sunt văzuţi şi cunoscuţi, iar studenţii la filosofie şi vizitatorii interesaţi au şansa de a medita la teme de actualitate, cu sens.

     

    De ce o expoziţie exclusiv feminină şi cum au devenit holurile Facultăţii de Filosofie spaţiu expoziţional? Mi se pare că este o iniţiativă de care avea nevoie atât mediul artistic, cât şi cel universitar. Un pairing foarte cool al mediului intelectual din Bucureşti.

    Expoziţia am gândit-o evident, în contextul lunii martie, prima lună de primăvară şi care este marcată de Ziua Internaţională a Femeii. Discursul despre echitatea de gen este mult mai bine înţeles când foloseşti arta, iar când vezi o expoziţe feminină sau în care cotele de gen aduc o bogăţie extraordinară experienţei publicului, pare brusc evident cât au de pierdut practicile ce au agăţate prejudecăţi patriarhale de secol XIX. Am fondat Centrul pentru Filosofie şi Arte împreună cu Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti prin care am demarat o serie de expoziţii în incinta facultăţii, întâlniri între studenţii la filosofie  şi artiştii galeriei 1001 ARTE. Cu Facultatea de Filosofie am pornit un parteneriat extins încă de anul trecut şi am reuşit să transformăm clădirea prin picturi murale pe faţade cu portrete ale unor filosofi din întreaga istorie a gândirii, artiştii având în vedere ambele genuri. Primul dintre proiecte a fost câştigător al concursului organizat de Primăria Sectorului 6, ceea ce ne-a oferit nu doar o cofinanţare la începutul unui nou drum, dar şi încrederea în munca noastră. Vom încerca anul ăsta să terminăm intervenţia artistică prin alte 20 de portrete şi instalarea de sculptură monumentală. Pentru asta însă, mai avem nevoie de sprijin financiar sau minime investiţii. Vom încerca să aducem aici trimestrial expoziţii noi, teme noi, artişti noi.

     

    Am absolvit amândoi Facultatea de Filosofie, acum mai bine de 20 de ani. Ne-am mai intersectat cu ocazia a diferite vernisaje şi expoziţii pe care le-ai organizat la Galeria 1001 Arte, pe care o conduci. Cum ai ales lumea artei şi cum ai descrie ceea ce se întâmplă în acest univers destul de văduvit în România, în opinia mea?

    Galeria 1001 ARTE a luat fiinţă în 2017 ca urmare firească a celor peste 50 expoziţii pe care le-am organizat pentru Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Cărtureşti Carusel Art Space, ARCUB sau pentru alte galerii. Anterior, sub numele 1001 ARTE, au fost realizate peste 40 de emisiuni culturale la TVR 2, TVR Cultural, filme documentare despre artă etc. O nouă serie de 50 evenimente expoziţionale au avut loc de la înfiinţare, iar spaţiul galeriei a devenit unul din cele mai vizitate din Bucureşti.

    1001 Arte este o asociaţie nonprofit cu proiecte legate de propria galerie din Amzei 5, relocată anul trecut, după ce a funcţionat 6 ani pe Calea Victoriei 91-93. De asemenea, avem şi proiecte de intervenţie artistică în Bucureşti în parteneriat cu Centrul pentru Filosofie şi Arte, pe care l-am iniţiat împreună cu Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti.

    În 2022 am lansat programul KM0 Art Paris – Bucureşti, expunând lucrări ale artişilor români la Paris (pe Rivoli 59, lângă Luvru). Acest program a depăşit orice aşteptări. Pornit din nevoia de a coagula un grup de tineri artisti extrem de valoroşi, dar nemulţumiţi de lipsa de perspective şi de sterilitatea demersurilor locale, deşi eram pe Calea Victoriei, nu izolaţi undeva aiurea, ideea de a expune la Paris a părut o himeră până când ne-am trezit vorbind în 5 limbi străine despre frumuseţile României, în faţa miilor de turişti din toată lumea, Galeria de pe Rivoli fiind parte integrată în traseelor turistice ale Primariei Paris imediat după vizitarea Muzeului Luvru. Acela a fost începutul unei dezvoltări bazate pe o înţelegere diferită a scenei artistice româneşti. Pornind pe o conştiinţă a valorii lucrărilor de artă romanească recunoscute internaţional, ne dorim să evităm cât se poate capcanele pieţei româneşti de artă.

    Proiectul 1001 ARTE are în centru artiştii tineri valoroşi (deşi urăsc termenul emergenţi, îl folosim când vorbim în jargonul pieţei) aflaţi în perioada de maximă capacitate de creaţie, dar care se confruntă cu asperităţile şi ipocrizia pieţei româneşti de artă. Pentru validarea internaţională îi expunem la Paris, pe Rivoli 59, pentru dezvoltare şi transdisciplinaritate avem proiectele Centrului de Filosofie şi Arte şi întâlnirile frecvente de la galeria din Amzei 5, unde se discută până dimineaţa cu antropologi, regizori, dar şi programatori sau medici.

    Vernisajul Good Girls Imaginarium, Facultatea de Filosofie, Bucureşti

     

    Ce valori au lucrările artiştilor pe care îi reprezinţi şi cum merge Galeria după 7 ani?

    Deşi despre arta contemporană nu se vorbeşte la ştiri decât în legătură cu preţurile fabuloase (de ex. «O expoziţie cu 15 artişti de peste 2 milioane de euro»), preţul real de pe piaţa primară, galeriile, pare un secret bine ascuns. Unii colecţionari după care alergam acum câţiva ani să plătească 400 euro pe o lucrare, că trebuie şi artistul să trăiască, acum dau lecţii de investiţii în artă, după vânzarea cu 3.000 de euro a lucrării respective. Am avut şi lucrări care au depăşit 50.000 euro, dar în cazurile astea lăsăm specialiştii din piaţa secundară să se ocupe (case de licitaţii, galerii comerciale din strainatate etc). Nu fiindcă ne-ar fura cineva sufletul, dar cred că e important să facă fiecare ceea ce ştie mai bine şi să colaborăm ca furnicile muncitoare care suntem cu toţii, la scară planetară. Iar despre secretul îngrozitor al preţurilor lucrărilor: sunt lucrări de artă care pleacă de la 400-500 euro, la 3.500 euro, cele din galerie prezentând nu doar avantajul preţului, ci şi pe cel al validării profesioniştilor care le-au ales deja din atelierul artistului.

    Backgroundul educaţional în filosofie mă ajută la rezilienţă şi la adaptabilitate. Galeria funcţionează din inerţie şi pasiune, evident, investesc în ea din banii pe care îi câştig din consultanţă pe diverse proiecte şi din vânzarea unor lucrări cumpărate cu ani în urmă. Pasiunea însă este alimentată de fiecare nouă lucrare a artiştilor şi de entuziasmul asistenţilor curatori care descoperă extensiile nebănuite pe care arta le poate aduce vieţii. În niciun caz unele decorative, ci o îmbogăţire esenţială a înţelesurilor, a comunicării cu sine şi cu cei din jur.

     

    Care este experienţa ta cu oamenii din business vizavi de arta contemporană?

    Percepţia oamenilor de business este una ridicol de timidă şi ciudată. De multe ori, par să se simtă ameninţaţi de arta contemporană, găsind înţelesuri conspiraţioniste în orice desen. Bineînţeles că este doar experienţa mea, dar e o experienţă de peste un deceniu pusă în relaţie cu experienţa cu cumpărători din ţări vestice sau nordice, care pur şi simplu negociază un preţ pentru ceva ce le place şi se asigură că artistul cumpărat are toate coordonatele pentru a creşte în continuare şi a le confirma investiţia. Sutem în situaţia în care e totuşi mai simplu să cumpăr din supermarket 20 sticle de vin pentru vernisaj decât să fac un parteneriat cu cineva care mă întreabă dacă există un substrat satanist sau sexomarxist în sirenele Iraidei, simboluri ale problemelor climatice, fiindcă aşa au văzut pe Facebook, sau în colajele lui BenTereZ dedicate eroismului feminin.

     

    Încotro crezi că se îndreaptă piaţa românească de artă?

    E total necunoscut banalul proces de transfer pe care îl declanşează întâlnirea cu opera de artă contemporană, de ajutor incredibil în relaţia cu identitatea personală. Încă mi se pare bizar cum oameni „de succes” se identifică cu un interior de secol XIX sau cu vreun car cu boi, când au artişti vii, cu care pot bea o bere, care vorbesc limbile sensibilităţii actuale şi care, oricum ai da-o,  reprezintă şi ca investiţie o alegere mult mai raţională. Sesizez însă o rază de lumină care vine dintr-o categorie oarecum nouă în România postdecembristă: cea a oamenilor care acum se retrag sau se pregătesc să se retragă din afaceri, oameni care au reuşit, oameni care au lansat businessuri inovatoare şi muncite; aceşti oameni simt foarte bine viitorul. Ei sunt singurii care ne preţuiesc ca primă resursă şi vin la galerie fiindcă ştiu că au nevoie de artă şi demonstrează că arta funcţionează.

    Una din contradicţiile izbitoare ale scenei locale este diferenţa dintre numărul mare de producţii artistice originale valoroase şi ce apare în mainstream. Aşa că putem vorbi şi aici de un autentic malpraxis specific, răspândit larg în societate, atent ascuns sub câteva exemple de succes. Cum e cazul David Popovici într-o ţară fără bazine de înot, e şi Ghenie în ţara care ignoră total practica artistică. E amuzant că avem români care ne vizitează la Paris pentru prima dată, deşi locuiesc lângă Piaţa Amzei, unde ne pot găsi zilnic.

    Malpraxis este arta care nu se mai vede, simte, aude de festivisme. Tablouri mascate de candy bar-ul central, de panourile sponsorilor, de mascote şi pufoşenii, de cefele groase ale personalităţilor culturale.

    Malpraxis este să forţezi studenţi abia intraţi în facultate să pregătească lucrări de artă plăcute ochilor eventualilor sponsori de la expoziţia de licenţă, să îi foloseşti ca pe noii zugravi de vechi, luându-le şansa de a experimenta, de a face o minimă cercetare artistică şi căutare de sine.

    Malpraxis este să vorbeşti despre artă exclusiv în termeni de vandabilitate şi preţ. Să pui în lume adolescenţi a căror sensibilitate artistică se aprinde la vreun interior ţăranesc de secol XVIII evaluat la nişte cifre şi va refuza brutal arta vremii lor. Şi absolvenţii de Arte cu chitanţier şi reţete de personal branding din minimarketuri creative.   

    Galeria 1001 Arte, Amzei 5 din Bucureşti

    BIO:

    Cristian Cojanu, preşedinte 1001 Arte – curator, manager cultural

    A curatoriat, produs şi organizat peste 80 de expoziţii importante în ultimii 10 ani pentru propria galerie independentă 1001 ARTE, Rivoli 59 Paris, Danube Bienale, Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României, Pavilionul National de Artă Art Safari, ARCUB, Cărtureşti, Hăart Gallery, Palatul Culturii DTS, Serile filmului românesc etc.  A lucrat cu peste 200 de artişti, majoritatea români, de la Ion Bîrlădeanu, Ana Bănică şi Gabriela Culic la BenTereZ, Alexandru Ranga, Iraida, Mihai Colţofean, Radu Carp, George Bodocan, Vali Chincisan, Ştefan Eşanu, Cynthia Pedrosa sau Bianca Ferăstrău.

    A absolvit Facultatea de Filosofie, a lucrat în advertising şi pentru diverse companii internaţionale înainte de a-şi redescoperi dragostea pentru arte la Berlin, Paris şi la H’art Gallery, odată revenit în Bucureşti. A realizat din postura de realizator TVR peste 40 de emisiuni şi documentare culturale pentru TVR. Are în lucru un volum dedicat celor peste 10 ani petrecuţi în epicentrul scenei artei contemporane bucureştene.

    A obţinut numeroase premii şi a derulat proiecte de importanţă naţională şi internaţională în parteneriat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi primăriile de sector, Universitatea Bucureşti, Rivoli 59 (asociaţie susţinută de Primăria Paris), ARCUB, MNAC etc. Are în lucru proiecte împreună cu Teatrul Naţional Bucureşti şi Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti.

  • Cine este omul care a pornit aventura antreprenorială de la o tarabă în anii ’90 şi a ajuns să deţină unul dintre cele mai mari lanţuri de restaurant din România. Care sunt hobbyurile lui

    Hobby de CEO. Businessul este ca dansul. Dacă ştii coregrafia şi o exersezi de suficiente ori, o să vină natural fiecare pas

    Pentru sport ai nevoie de disciplină, spirit de echipă şi skilluri de comunicare. Este o alegere. Alegere pe care o iau zi de zi în viaţa de business”, afirmă Dragoş Petrescu. El conduce City Grill, cea mai mare reţea de restaurante tradiţionale din România, alături de Daniel Mischie; împreună, cei doi au pus bazele afacerii în urmă cu 20 de ani.

    Grupul are activităţi şi în piaţa de livrări din Bucureşti cu City Grill Delivery, fiind unul din primii cinci jucători de profil, în Capitală, începând cu anul pandemic 2020. În prezent Grupul City Grill, afacere cu capital integral românesc, are trei acţionari, iar portofoiul reuneşte 24 de locaţii în Bucureşti, două hoteluri, două divizii de livrare (City Grill Family şi City Grill Delivery) şi propria aplicaţie – Out for Food (270.000 de useri). Conform informaţiilor anterioare, cifra de afaceri a grupului în 2023 s-a plasat în jurul a 50 de milioane de euro, în creştere cu 10-12% faţă de anul anterior.

    Dragoş Petrescu povesteşte că şi-a descoperit vocaţia pentru afaceri în anii ’90, fiind unul dintre seniorii antreprenoriatului în România. Se caracterizează drept un antreprenor self-made, primul pas fiind vânzarea ziarelor în Piaţa Universităţii, şi a ajuns după multe experienţe în zona de retail una dintre cele mai cunoscute voci ale industriei HoReCa. Dragoş Petrescu este investitor în formatul TV al emisiunii Imperiul Leilor.

     

    Ce hobby aveţi şi cât timp îi dedicaţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Când vine vorba de hobby-uri, cu siguranţă dansul este pasiunea mea. Interesul pentru acest sport mi-a fost declanşat în şcoala generală, mereu mi-a plăcut să dansez casual.

    Acum 7 ani, am descoperit dansul sportiv, într-o franciză din Bucureşti a lui Arthur Murray. Astăzi, dedic pentru acest sport în jur de 5 ore pe săptămână şi încerc să respect antrenamentele cu stricteţe.

    În prezent mă antrenez la Vertigo Dance School, cât de des pot, de câteva ori pe săptămână atunci când sunt în ţară. Am un antrenor cu o viziune nouă asupra dansului (şi tot ce înseamnă el – predat, interpretat, coregrafiat), Cristian Gelepu.

    În cazul în care Fenomenul Dansului ProAm nu vă este cunoscut, pot să vă spun că este un format de competiţie şi practică în lumea dansului sportiv, unde dansatorii amatori fac pereche cu profesionişti pentru a participa împreună la evenimente, gale şi competiţii. Şi la şcoala mea de dans (Vertigo Dance School) o dată la trei luni are acest „minibal”, pentru care ne antrenăm foarte intens, deoarece suntem evaluaţi în funcţie de tehnică, muzicalitate, prezenţă scenică şi interpretare, doar că accentul este pus pe performanţa dansatorului amator.

    Acest gen de dans ajută amatorii să înveţe şi să se dezvolte la un nivel superior. Beneficiem în mod direct de pe urma experienţei şi abilităţilor partenerilor profesionişti.

    Sincer să vă spun, chiar e una din activităţile mele preferate, fac sport şi mă simt bine în acelaşi timp.

     

    Ce corespondenţe există între acest hobby / sport şi afaceri?

    Prima asemănare importantă este coordonarea şi sincronizarea, atât în dans cât şi în afaceri, unde trebuie să armonizezi diverse elemente – fie că sunt mişcări pe ritm de muzică sau decizii grele de business.

    A doua corespondenţă este gestionarea emoţiilor: în dans, exprimarea artistică şi emoţională este cheia performanţei, similar cum, în afaceri, inteligenţa emoţională influenţează leadershipul şi relaţiile de echipă. Dansul sportiv nu mă ajută doar să am o formă fizică excelentă (care îmi susţine energia şi starea de bine necesare pentru a face faţă provocărilor din afaceri) ci şi o mai bună gestionare a stresului şi a emoţiilor, aspecte esenţiale pentru un lider eficient şi empatic.

    Dansul pentru mine nu este doar o pasiune, ci un instrument de dezvoltare personală şi de îmbunătăţire a rezilienţei şi a creativităţii.

    Ce beneficii are hobby-ul pentru dvs.?

    Dansul sportiv îmi îmbunătăţeşte starea generală de sănătate, flexibilitatea şi rezistenţa. Ce pot să spun este că nu este doar o formă de exerciţiu fizic, ci şi o modalitate de a mă relaxa şi a scăpa de stresul zilnic.

    Este un sport în care zâmbesc mult, călătoresc şi simt adrenalina atunci când suntem în deplasările pentru competiţii ProAm. Când suntem în competiţii în ţară sau în afara ei, trăim emoţii puternice şi ne asigurăm că facem tot ce ne-a stat în putinţă să iasă un dans impecabil. Chiar dacă unele antrenamente sunt destul de intense, muzica face totul să pară mai relaxant. Aş recomanda să încercaţi o lecţie de dans sportiv măcar o dată în viaţă.

     

    Există regulile aplicabile în hobby şi în afaceri? Dacă da, care?

    Cu siguranţă.

    Businessul este ca dansul. Dacă ştii coregrafia şi o exersezi de suficiente ori, o să vină natural fiecare pas. Aşa este şi businessul, dacă îţi cunoşti echipa şi clienţii suficient de bine, o să ştii care sunt deciziile următoare ce trebuie luate pentru creşterea businessului tău.

    Pentru sport ai nevoie de disciplină, spirit de echipă şi skilluri de comunicare. Este o alegere. Alegere pe care o iau zi de zi în viaţa de business.

     

    Care sunt regulile obligatorii în sport / hobby şi afaceri?

    În esenţa lor, atât sportul cât şi afacerile se bazează pe disciplină riguroasă, spirit de echipă neclintit, loialitate profundă faţă de colegi şi practică constantă / educaţie pentru a menţine vârful performanţei.

    Dacă ne uităm la valorile City Grill, acestea sunt asemănătoare.

     

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată? De ce?

    Sunt multe sporturi pe care nu le-am practicat niciodată. Însă, acest lucru se întâmplă dintr-un singur motiv: dedicarea profundă şi concentrarea pe pasiunile existente. Faptul că abordez aşa dansul sportiv îmi permite să aprofundez hobby-ul care îmi stârneşte cu adevărat interesul, în loc să îmi împart eforturile în prea multe direcţii.

     

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    Sunt multe sporturi care au beneficii directe pentru relaţiile de business, cum ar fi golful. Însă, în dans, nu văd o astfel de corelaţie directă. Mai mult, mă ajută pe mine să fiu productiv în coordonarea businessului.

     

     

    PREFERINŢE:

    CUVÂNT: curaj

    CARTE: dr. Edith Eva Eger, „Alegerea”

    PERSONALITATE: Steven van Groningen

    SPORTIV: Michael Jordan

    TIP DE VACANŢĂ: nisip, apă, soare, plajă

    DESTINAŢIE DE VACANŢĂ: local – Amfiteatrul Transilvania, internaţional – Namibia

     

    Parcurs de antreprenor

    1990
    avea o tarabă

    1993
    avea un chioşc de 4 mp

    1997
    a investit într-o franciză Shell

    1999
    a devenit francizat McDonald’s

    1999
    este unul dintre fondatorii La Mama, de unde face exit în 2004

    2004
    fondează City Grill, împreună cu Daniel Mischie

    2023
    compania operează 23 de restaurante

  • Radu Iacoban, cel mai „jucat” regizor al momentului: „Mă bucur de fiecare oportunitate care îmi apare în cale. Pentru mine, a lucra e un privilegiu.”

    „În multiversul cuantic, fiecare decizie asupra unei acţiuni, pe care ai făcut-o sau nu vreodată, există într-un vast ansamblu de universuri paralele” este replica unuia dintre personajele spectacolului „Constelaţii” după un text al lui Nick Payne, pe care îl puteţi vedea şi în această stagiune la Teatrul Act, în regia lui Radu Iacoban, care îi are în distribuţie pe Radu Iacoban şi Ana Ularu. Mi-a rămas imprimată replica asta pentru că seamănă cu un gând care mă urmăreşte şi mă consolează în momentele în care disperarea mă cuprinde, mă alină în cele în care tristeţea îmi dă târcoale, mă leagănă să adorm repede, în momentele în care durerea mă bagă în pat mai devreme de ora 22.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Am ales să încep materialul cu acest citat, încercând să construiesc un soi de paradoxal argumentum ad verecundiam combinat cu unul ad hominem, pentru care John Locke m-ar arde pe rug, trăgându-l totuşi pe Nick Payne de partea mea în legitimarea recomandărilor pe care le fac în ceea ce priveşte spectacolele regizate şi unele chiar jucate de Radu Iacoban. Radu este născut în Bucureşti în 1982, a terminat Facultatea de Teatru din UNATC cu un Master în Arta actorului în 2007, iar în 2017 a terminat şi un Master în Arta regizorului de teatru. Nu este nici primul şi nici ultimul actor care virează dinspre jucat un personaj pe scenă la integralitatea jocului de pe scenă, însă felul în care el a facut-o este un pic mai greu de egalat. Într-o discuţie ocazională despre actori şi regizori preferaţi pe care am avut-o cu dl. Rebengiuc anul trecut, am făcut schimb de impresii: domnia sa a spus că îi place Vlad Massaci, iar eu am spus că îl prefer pe Radu Iacoban. Îl cunoştea pe Radu ca actor şi mai puţin ca regizor. Dar se simte deja o mişcare şi în plăcile tectonice ale regiei de teatru.

    Radu Iacoban este unul dintre regizorii mei preferaţi, şi primul în top, într-un clasament personal al spectacolelor văzute în ultimii 5 ani, după numărul de spectacole sub semnătură de regizor. Vreo douăsprezece la număr. Toate mi-au plăcut, fără nici măcar o excepţie. Spectacolele lui au un soi de intimitate, o notă de familiaritate; are un stil al lui de a face din personajele pieselor pe care le alege o gaşcă de indivizi pe care parcă îi ştii de-o viaţă. O amprentă personală pe care am tot încercat să o definesc. Nu zic asta pentru că este din generaţia mea, dar are acea maturitate şi seriozitate în muncă, de care au nevoie teatrele pentru a avea spectacole cu randament bun. Adică investiţie versus profit. Profitul se traduce prin mai multe repere. Longevitatea spectacolelor, frecvenţa cu care se joacă, numărul de spectatori. Este un regizor care produce mult, de calitate şi cu acoperire teritorială bună, adică are spectacole active în multe teatre din ţară. În plus, are şi multe lansări noi în pipeline. Semn că munceşte mult şi se agită pe drumurile patriei cu sens. Este genul de regizor pe care orice manager de teatru poate paria, pentru că va avea numai de câştigat. Radu e un tip cu o inteligenţă briliantă, de o sensibilitate genuină, cu un umor cerebral, bun-simţ şi simţ pragmatic, posesor al unui sarcasm „urban-metropolitan” dar şi al unei auto-ironii fine, despre care ştim că e apanajul oamenilor deştepţi. Ştie să aleagă textele, să contextualizeze temele, să le actualizeze şi mizează 100% pe jocul actorilor. Minimalism în decoruri şi baroc în simbolistica textelor combinată cu jocul actorilor. Reuşeşte să scoată ce e mai bun din ei. Spectacolele a căror regie o semnează cu siguranţă nu vă vor lăsa indiferenţi, oricât de pretenţioşi aţi fi. Căutaţi pe site-urile de bilete spectacolele enumerate şi mergeţi cu încredere. Mi-a fost foarte greu să aleg un singur spectacol pe care să-l comentez, preferând un interviu mai general cu Radu, ilustrat cu instantanee din câteva spectacole din Bucureşti şi Constanţa.

    Ce spectacole regizate de tine se joacă în acest moment şi unde? Care îţi este cel mai drag?

    Dragi îmi sunt toate. Şi cele care se joacă şi cele care, din varii motive, au trecut la inanimata arhivă.

    Zic asta pentru că fiecare show – că eu aşa le numesc – e echivalentul unui premiu pentru mine şi sufăr ca un câine atunci când viaţa unuia se opreşte brusc. Am trecut prin tot felul de situaţii şi explicaţii care mai de care mai ciudate. Un show s-a dus după ce am primit un email în care eram informat că spectacolul nu se încadrează în noua optică a spaţiului cultural, chiar dacă în acel spaţiu nu s-a mai scos în următorul an nicio premieră.

    Revenind, în Capitală sunt spectacolele de la Teatrul Mic – „Crimă şi Pedeapsă” şi „Când Ploaia se va opri”, la Teatrul Act – „O Intervenţie”, „Constelaţii” şi „Linia Solară”, iar la Teatrul Excelsior, ultima ispravă, pe al ei nume, „Pterodactili”. În Timişoara dragă avem: „Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese”, „Nora. O casă cu Păpuşi. Partea a doua”, „Îmblânzirea Scorpiei” şi „Adevărul”. La Arad se joacă „Tatăl”, la Constanţa „Universuri Paralele”, iar la Piatra Neamţ avem „Rinocerii”. La Brăila aştept să se reia spectacolul pentru care am fost nominalizat la Uniter pentru regie, „Viţelul de Aur”, dar şi „Orestia”.

    Având în vedere că eşti şi actor, cât de mult din rutina proprie sau interpretarea proprie o impui actorilor cu care lucrezi ca regizor? În Pterodactili (cel mai recent spectacol regizat de tine, la Teatrul Excelsior) am sesizat la Dan Pughineanu câteva inflexiuni din Radu-actor.

    „Şi actor” nu prea mai sunt de vreo zece ani, deci probabil că ce zici tu vine dintr-o potriveală de umor pe care o am cu Dan şi care te-a făcut să tragi concluzia de mai sus.

    Când lucrez cu actorii, încerc să îmi impun un punct de vedere care probabil că vine şi din felul în care eu actor aş vedea rolul. Dar nu insist pe aspectul ăsta. Îmi place să cred că oamenii reacţionează diferit la situaţii diferite. Cu alte cuvinte, chiar dacă echipa cu care lucrez e aceeaşi, situaţia pe care o propune textul spectacolului e mereu alta, prin urmare, şi cei implicaţi vor reacţiona în consecinţă.  

    În ce spectacole mai joci ca actor? Iei o pauză sa te concentrezi doar pe regie sau vrei să şi joci în continuare?

    Joc exclusiv atunci când e nevoie şi de vreo 11 ani încerc sa rămân concentrat doar pe regie.

    În „Crimă şi Pedeapsă” m-a bătut la cap Ionuţ Vişan să jucăm. Era pandemie, concentrare mică, disperare mare, aşa că am zis să hai! Ulterior, mi-am jurat ca nu mai fac hei-rup-uri din astea. Pauza de la actorie a început din motive de fascinaţie pentru regie şi sper să rămân în starea asta pentru cât mai mult timp. 

    L-am văzut în trei dintre spectacolele tale pe Ionuţ Vişan, în două pe Ilinca Manolache, în alte două pe Lucian Iftime. Ai actori preferaţi pentru care alegi texte, actori care te inspiră? Sau faptul că eşti parte din echipa Teatrului Mic te-a apropiat mai mult de echipa de aici?

    Orice actor/actriţă e sursă de inspiraţie pentru spectacolele la care lucrez. Mă bucur că am avut de cele mai multe ori norocul să aleg oameni care sunt dispuşi să experimenteze, să înveţe şi să mă înveţe o grămadă de chestii faine în timpul repetiţiilor.

    Ionuţ, Ilinca şi Lucian sunt actori pe care îi iubesc şi pe care i-aş lua mereu în show-urile la care particip, dar evident că mai e nevoie şi de context. 

    Cum s-a întâmplat colaborarea cu Excelsior? Ai echipe de teatru preferate, ca vârstă a actorilor şi personalităţi artistice?

    S-a întâmplat pentru că Vlad Cristache m-a sunat şi mi-a zis: Hai! şi cam asta a fost.

    Şi aşa e de fiecare dată. Un telefon care conţine o invitaţie la lucru şi asta e awesome. Ce vreau să spun e că nu am un sistem preferenţial şi că încerc, pe cât pot eu în momentul respectiv, să mă bucur de fiecare oportunitate care îmi apare în cale. Pentru mine, a lucra e un privilegiu.    

    Eu aş spune că landmark-ul spectacolelor tale este minimalismul în decor şi barocul în simbolistică. Altfel spus, spectacole în care decorul este în plan secundar, focusul fiind pe jocul actorilor, lumină şi întuneric şi texte foarte puternice, cel mai adesea drame psihologice. Şi mai nou, nu pot să nu remarc şi să subliniez, universul sonor personalizat, pentru care ai un colaborator inspirat: soţia ta, Aida Šošić. Cum iţi alegi textele pe care le aduci pe scenă? Care sunt temele care te preocupă, obsedează poate?

    Încă nu am o ierarhie de preferinţe sau o temă pe care obişnuiesc să mă axez, pentru că de fiecare dată când încep un proiect nou, cel mai mult îmi doresc să îmi dau restart şi să mă arunc într-o stare de curiozitate maximă. Partea estetică e treaba lui Tudor Prodan, cu care colaborez de vreo 23 de spectacole, a Aidei şi a celor cu care lucrăm pe lighting design sau coregrafie, dar şi rezultatele muncii lor vin tot ca umare a unei reacţii la noua temă.

    E posibil să fie cum zici tu legat de landmark-uri, dar să ştii că nu mă încăpăţânez să caut texte foarte puternice, ci încerc să mă las cât mai deschis pentru a vedea sincer ce mă emoţionează în momentul ăla. Nu ai cum să ştii ce te emoţionează mâine, nu poţi anticipa ce te va fascina anul viitor.  

    Eu caut texte mereu şi mă oftic că nu ştiu mai multe limbi străine ca să pot citi şi mai multe.

    Când găsesc un text care mă rupe, apar o gramadă de variabile care fac sau nu posibilă transformarea lui într-un spectacol. Te poţi trezi că părerea ta nu e aceeaşi cu a managerului care conduce instituţia unde ai vrea să faci show-ul, sau că are prea puţine sau prea multe personaje, sau că nu ai o comunitate care agreează genul ăla de text, sau că ai costuri de producţie prea mari. În concluzie, alegerea unui text nu ţine mereu de mine, pentru că deocamdată nu am ajuns la statutul de regizor care e invitat să monteze „orice”.

    Cum suna „brieful” pentru compoziţia muzicală?

    Nu vrei să ştii. Am darul de a explica atât de prost, încât ajung mereu la perfomanţa ca Aida să mă urască. Norocul meu recurent e că are răbdare cu mine.

    Ce proiecte noi ai în lucru?

    Urmează să avem o premieră cu „Victimele Datoriei” la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara şi mai apoi, să lucrăm la Teatrul Ioan Slavici din Arad. Mai apoi, un spectacol nou la Ploieşti şi încă unul, pe final de an, în Bucureşti.

    O întrebare pe care o adresez mai mereu: care este părerea ta despre teatrul românesc azi? Ce ar trebui să schimbe, să se îmbunătăţească?

    Părerea mea e că suntem prea conformişti şi conservatori. Atât de conservatori încât, dacă îndrăzneşti să faci ceva diferit, de exemplu, să treci de la actorie la regie, lumea nu mai ştie de unde să te ia şi ce ştampilă să-ţi pună.

    La capitolul îmbunătăţiri şi schimbări, eu insist mereu pe capacitatea de a dialoga, nu doar de a emite păreri. Mi se pare că multă lume din zona noastră nu pare dispusă sau nu ştie să asculte. Dar aici intrăm într-o discuţie interminabilă care ţine în primul rând de educaţie sau de lipsa ei.    

    BIO:

    Regizor, actor şi dramaturg, Radu Iacoban a absolvit Universitatea Naţională de Teatru şi Cinematografie (UNATC) Bucureşti cu studii de licenţa si master în actorie şi regie.

    Alături de scenograful Tudor Prodan şi de compozitoarea Aida Šošić, semnează regia a peste 30 de spectacole în teatrele de stat şi independente din România. Este angajat la Teatrul Mic din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara, iar în 2022 a fost nominalizat în cadrul Galei Uniter la categoria „Cea mai bună regie”.

    Spectacolele sale abordează teme şi poveşti variate, cu o miză preponderentă pe arta actorului. Actorii prezenţi în distribuţiile spectacolelor a căror regie o semnează, au fost premiaţi si nominalizaţi în diverse ocazii – Ana Ularu, Emilia Dobrin, Ion Rizea, Ovidiu Ghiniţa, Răzvan Vicoveanu.

    PTERODACTILI

    Autor: Nicky Silver

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica: Aida Šošić

    Distribuţia: Dan Pughineanu, Ioana Niculae, Alex Popa, Mihaela Trofimov, Doru Bem  

    Teatrul Excelsior

    LINIA SOLARĂ

    Autor: Ivan Vîrîpaev

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Atmosfera sonoră: Aida Šošić

    Distribuţie: Ilinca Manolache, Ionuţ Vişan

    Teatrul Act

    CÂND PLOAIA SE VA OPRI

    Autor: Andrew Bovell

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica originală: Aida Šošić

    Distribuţie: Andreea Grămoşteanu, Diana Cavallioti, Ilinca Manolache, Alina Rotaru, Ionuţ Vişan, Cezar Grumăzescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu, Andrei Brădean

    Teatrul Mic

    UNIVERSURI PARALELE

    Autor David Lindsay-Abaire

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica: Aida Šošić

    Distribuţia: Mihaela Velicu, Cătălina Mihai /Ecaterina Lupu, Lucian Iftime, Lana Moscaliuc, Theodor Şoptelea/Cătălin Bucur

    Teatrul de Stat Constanţa

    Foto: Marian Adochitei

  • Oana Pellea: Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală

    Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător. Profesia aceasta necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie.

    de Georgiana Gheorghe, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Februarie 24. Callas – Pellea. Premiera unui spectacol de teatru pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. În regia lui Laurenţiu Rusescu. O producţie Wonder Theatre, companie independentă de producţii în artele spectacolului. Mie nu mi-au mai trebuit alte coordonate pentru a intra pe site-ul Operei să-mi iau bilet. La vremea respectivă, adică prin ianuarie, nici nu ştiam despre ce piesă sau autor va fi vorba. Chiar şi pe biletul emis, exact aşa scria: „Callas – Oana Pellea”. A fost ca un soi de „blind date” cultural, în care am investit toată curiozitatea, neliniştea şi setea mea pentru artă. Şi am fost recompensată pe măsură.

    Un spectacol în care se întâlnesc două nume mari pe acelaşi afiş, la intersecţia dintre două arte ale spectacolui. Bunăoară, a fost o alegere firească a producătorului Wonder Theatre de a pune spectacolul pe scena Operei. Scenografia nu este una sofisticată. Un pian, un pupitru, un ecran. Lumini şi umbre. Spectacolul poate la fel de bine să se joace şi într-un alt teatru, în eventualitatea unui turneu prin ţară sau în afară, ceea ce regizorul mi-a şi confirmat că are în vedere pentru viitor. Un pian, un pupitru şi un ecran.

    Însă în acest triunghi simplu în aparenţă – pe a cărui axă orizontală se petrece acţiunea curentă a realităţii, a muncii, a profesionalului, iar pe cea verticală se ţese lumea amintirilor, a visurilor, a iubirii, a durerii – Oana Pellea în rolul Mariei Callas te prinde bine de suflet şi te tăvăleşte prin faţetele multiple a ceea ce înseamnă o personalitate complexă, atât din spectrul artistic, cât şi din cel uman. O tuşă esenţială aici şi o menţiune specială pentru Alexandru Burcă, apreciat şi cunoscut pianist al scenelor lirice, care se joacă cu notele, accentuând dramatismul din monologurile Oanei Pellea, cele care ne urcă pe axa verticală, în oniric.

    Acţiunea propriu-zisă a piesei „Master Class”, semnată de Terrence McNally, se suprapune peste perioada foarte scurtă în care Maria Callas a ţinut câteva masterclassuri la Juilliard School în New York, la începutul anilor ’70, când începuse şi declinul său artistic prematur. Astfel, alături de Callas, avem parte de studenţi în masterclass, în dialog cu Callas şi în expozeu faţă de public, cu arii din opera celebre. „Castingul pentru solişti a durat destul de mult, până am găsit partenerii potriviţi atât muzical – aici, maestrul Daniel Jinga a avut ultimul cuvânt – cât şi actoriceşte.

    Ei trebuiau să fie compatibili cu Oana, să aibă disponibilitatea interioară pentru un joc realist, mai apropiat de actoria teatrală decât de cea de operă. Sunt convins că Bianca Mărgean, Stanca Manoleanu, Ana Stamate, Diana Hurjă, Liviu Indricău şi Alexandru Nagy au fost alegerea perfectă şi că vor impresiona publicul cu talentul actoricesc, la fel de tare cum au impresionat până acum cu măiestria vocală. Dar piesa prezintă o mare problemă. Nu oricine poate juca rolul principal. Nu poţi juca Callas fără să fii, în felul tău, o Callas. Imediat ce le-am scris numele pe hârtie Callas / Pellea am înţeles că este predestinat ca Oana Pellea să o întruchipeze pe Callas. Ca şi Maria Callas, Oana Pellea urăşte să joace, să facă actorie; ea este pe scenă, trăieşte personajele. Ca şi Maria, Oana este atentă la toate detaliile când e vorba de pregătirea unui rol. Ca şi Callas, a avut acelaşi vers al Medeei din opera lui Verdi,  «Ho datto tutto a te!» ca motto în toată cariera ei excepţională”, spune regizorul Laurenţiu Rusescu. 

    O responsabilitate imensă să joci în rolul Maria Callas. Pentru orice actriţă. În orice geografie. Toate au primit critici din partea adulatorilor La Divinei. Pentru că imaginea de Soprano Asolutta transcende realitatea, cariera şi viaţa ei tumultuoasă, întreruptă brusc, la doar 53 de ani. Iar iubitorii de operă sunt mai fanatici decât iubitorii de teatru sau de film. Cu toate astea, Oana Pellea, fără a cânta evident, căci nu despre o copie unu la unu este vorba aici, reuşeşte exemplar să redea imaginea Mariei Callas aşa cum era de fapt. O artistă înzestrată cu un timbru special, charismatică, cu o atitudine de scenă impecabilă în orice rol, foarte disciplinată în studiu şi în exerciţiile practicate aproape ritualic, dedicată sută la sută scenei şi artei cântului. În paralel, tot ea a fost un veşnic copil răzvrătit împotriva familiei, crescut fără iubirea mamei, cu care s-a aflat într-un permanent conflict, o femeie cu inima de lavă împietrită, sedusă şi ulterior abandonată de un ţopârlan bogat, narcisist şi vulgar, care a reuşit să sfredelească-n piatră şi să-i zgândăre lava dinăuntru, acel foc mocnit, pe care doar pe scenă îl aprindea, o femeie educată, inteligentă, cu o fire temperamentală şi puseuri de nervi, care au făcut-o să piardă în cele din urmă în jocul de-a viaţa.

    Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina. Oana Pellea

    Acest cel mai recent rol în care intră Oana Pellea vine să completeze cu un parfum aparte deja bogatul evantai de roluri în care joacă şi a jucat, „făcând vânt” spectacolului direct acolo unde îi este locul: in bocca al lupo!

    Pe premiul pentru întreaga carieră pe care UNITER i-l acordă în acest an este împletită doar o cunună de lauri. Dar Oana Pellea are o grădină întreagă de Laurus nobilis, pe care o îngrijeşte cu pasiune şi multă muncă şi pe crenguţele acestor arbuşti multe alte roluri vor mai înflori.

    Cu ce gânduri aţi primit propunerea pentru acest rol, având în vedere greutatea numelui şi complexitatea personalităţii Mariei Callas?

    În acceptarea propunerii a cântarit mult textul piesei de teatru „Master Class” de Terrence McNally. Textul a primit şi un premiu Tony. Propunerea a venit din partea lui Andrei Boncea (Wonder Theatre) şi din partea regizorului spectacolului, Laurenţiu Rusescu. Le mulţumesc amândurora. Sigur că m-a atras şi personalitatea complexă a Mariei Callas şi m-a încântat şi colaborarea cu Opera Naţională Bucureşti.

    Cum aţi studiat personajul Callas? Cât de mult aţi săpat în biografia ei, în înregistrările video cu interviuri şi apariţii de scenă ca să extrageţi nuanţe şi inflexiuni ale personalităţii ei, mai ales că personajul lui McNally este din perioada ei scurtă de profesor la New York, în ultimii ani de viaţă, obosită şi consumată de durerile prin care trecuse?

    Recunosc că am făcut o muncă de cercetare amănunţită. Am citit biografii, am vizionat interviuri şi spctacole înregistrate, am ascultat fragmente din masterclass-ul susţinut de ea, i-am ascultat concertele, am studiat fotografii etc. Dar nu mi-am propus deloc o imitaţie. Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina.

    Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educatie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine. Oana Pellea

    Ce fel de emoţii aţi avut jucând pe scena Operei Naţionale?

    Este o scenă pe care o iubesc şi respect dintotdeauna. O scenă ce are o vibraţie minunată, aparte. Vreau să mulţumesc domnului director Daniel Jinga şi întregului colectiv al Operei Române pentru minunata primire de care m-am bucurat. Toate departamenele funcţionează ireproşabil! M-am simţit răsfăţată şi mulţumesc frumos pentru asta.

    Mi-a plăcut foarte mult cum v-aţi completat cu „studenţii”. V-ar plăcea să vă dedicaţi o bună parte din timp vieţii academice, în UNATC sau în diverse masterclassuri live, de actorie?

    Nu cred că în cadrul UNATC mi-aş găsi locul… dar never say never. Însă masterclassuri de actorie live cred că m-ar interesa. Interacţiunea cu tinerii, în general, îmi face plăcere şi mă întinereşte… Om trăi şi om vedea.

    Personal, consider că acesta este un spectacol one-artist-show, pe care, în urma bogatei experienţe artistice şi a carierei dumneavoasră, îl meritaţi cu prisosinţă, acel Hamlet pe care şi-l doreşte orice actor. Îl consideraţi aşa sau e doar un spectacol la fel de iubit ca cele în care jucaţi în acest moment?

    Vă mulţumesc pentru compliment. Nu ştiu dacă este Hamletul meu… asta spectatorii stabilesc, dar este un rol pe care îl iubesc tare. Nu pot face o clasificare… este un rol foarte drag.

    Ce sfaturi le daţi actriţelor tinere, care îşi doresc performanţă, glorie, succes? Care e „reţeta” pentru reuşită în meseria asta foarte dificilă, în care cererea de rol este mai mare decât oferta de spectacole?

    Actriţele tinere NU trebuie să-şi dorească glorie şi succes. Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Dacă vor să existe cu adevărat în această profesie, nu trebuie niciodată să ţintească succesul. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător etc. Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educaţie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine.

    Un gând despre universul teatral actual din România. Ce v-aţi dori să se schimbe, să dispară sau să se îmbunătăţească?

    Universul teatral e bine cum e. Nu cade în competenţa mea să-l comentez. Eu îmi văd de drumul meu cât pot de onest. Am atâtea încă de învăţat şi atâtea limite proprii de depăşit, încât nu-mi permit să-mi irosesc timpul cu comentarii. Faptele contează. Dar am de mulţumit cuiva din „universul teatral”: Publicului! Plecăciuni. 

  • Pentru ce experienţă luxoasă pot opta clienţii cu bani când merg în vacanţă

    Noi sau la mâna a doua, superiahturile încă se caută, dar printre cei care le achiziţionează nu se numără numai persoane particulare, ci şi hoteluri de lux care vor să le ofere clienţilor interesaţi experienţa unei călătorii cu asemenea nave, scrie The Telegraph.

    Acestea au început prin a pune la dispoziţia clienţilor ambarcaţiuni de lux mai mici, cu câteva cabine, care să-i plimbe în diverse locuri, în încercarea de a-i face să revină şi pentru alte vacanţe, după care au ajuns să-şi diversifice oferta. Clienţii căutaţi sunt cei cărora le place să călătorească în condiţii foarte bune, cu mai puţină lume în jur, dar nu chiar singuri, să socializeze şi să fie văzuţi, precum şi să se îmbrace elegant la cină. În plus, avantajul superiahturilor este că persoanele de la bordul lor au parte de privelişti diferite în fiecare dimineaţă, ceea ce un hotel obişnuit, oricât de luxos, nu poate oferi. Pe lângă superiahturile hotelurilor, există şi nave de croazieră preluate de companii care furnizează servicii de turism de lux, transformate în sensul reducerii capacităţii prin înlocuirea majorităţii cabinelor individuale cu apartamente. Pe de altă parte, hotelurile pot folosi superiahturile lor şi pentru a transporta clienţii între diverse locaţii deţinute de grupul din care fac parte, pentru ca aceştia să nu meargă pe cât posibil la concurenţă în timpul vacanţei. Printre lanţurile hoteliere care-şi plimbă clienţii pe ape încercând să-i facă să se simtă ca la bordul unui superiaht particular se numără Ritz-Carlton, cu a sa Yacht Collection, din care fac parte trei nave, una lansată deja şi două urmând anul acesta şi anul viitor, Four Seasons, Orient Express sau Aman, preţurile pornind de la câteva mii de euro pe noapte.

  • Expoziţia de carton

    Ajuns în imposibilitatea de a-şi expune lucrările pe care le pregătise pentru un eveniment din Mexic, un colectiv de artişti şi designeri a fost nevoit să găsească o soluţie pentru ca să poată prezenta totuşi ceva. După ce majoritatea pieselor de mobilier şi decoraţiunilor pe care le aduseseră pentru recent încheiatul Unique Design X Mexico au fost reţinute la vamă, neputând fi preluate de acolo la timp, designerii şi artiştii reuniţi în Zaventem Ateliers, care activează la Bruxelles, s-au hotărât să-şi refacă lucrările din materiale găsite la faţa locului, în speţă carton, scrie Dezeen. Aceştia au reuşit să confecţioneze reproduceri din carton ale exponatelor rămase la vamă, printre care canapele, măsuţe, candelabre şi o piesă decorativă ţesută atârnată pe un perete. După încheierea evenimentului în care standul Zaventem Ateliers a fost foarte apreciat de public, lucrările din carton au fost luate de o cunoscută arhitectă mexicană, Andrea Cesarman cu gândul de a le expune în locuinţa ei.

     

  • A apărut o meserie ingenioasă menită să ajute proprietarii animalelor de companie. Despre ce job este vorba

    O pisică năzdrăvană cocoţată într-un copac de unde nu mai poate să coboare nu e o privelişte chiar atât de rară, de cele mai multe ori stăpânii, cei care le au în grijă sau trecătorii îngrijoraţi apelând la poliţie sau la pompieri pentru ajutor. Există însă şi situaţii în care nici măcar scara pompierilor nu ajunge la pisica respectivă, aşa că mai nou se apelează la o altă categorie profesională pentru asistenţă, scrie Washington Post, şi anume căţărătorii profesionişti în copaci. Aceştia sunt special antrenaţi să se urce sus de tot într-un arbore fără scară pentru a efectua anumite lucrări de întreţinere, ceea ce-i face numai potriviţi pentru a da jos pisicile suficient de nesăbuite cât să se urce acolo. Cei care au nevoie de cineva care să le salveze pisica din copac îi pot găsi fie prin site-uri specializate, unde sunt înscrişi salvatori din diverse ţări ale lumii de pe mai multe continente, fie cu ajutorul clipurilor postate online în care cei care prestează astfel de servicii se filmează recuperând pisici cocoţate unde nu trebuie.


     

     

  • Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii

    Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea pe care şi-a creat-o în jurul ei şi care o apreciază.

    de Georgiana Gheorghe – colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Fotografii: Alex Gâlmeanu pentru SecretNipple

    Styling: Irina Hartia

    Make-up: Alexandra Crăescu

    Hair: Adonis Enache / Endorphin Lab

    Asistent foto: Liviu Badilita

    Editare foto: Adrian Mihăiu

    Concept: Iulia Sas, Mara Coman

    Rochie: Mastij

    Încălţăminte: Ginissima

     

    Ani de zile am asociat-o pe Dana Rogoz cu micuţa şi năzdrăvana Abramburica, din show-ul TV „Abracadabra“, care s-a difuzat în anii ’90 pe TVR, mutat apoi pe Pro TV, pe care nu cred că l-a ratat vreun copil la vremea respectivă. Indiferent că ulterior pe sticlă a jucat în diverse alte roluri în serialele de casă Pro TV sau că a fost gazdă de emisiuni TV, tot nu am putut să-mi resetez imaginea copilului vesel din gaşca şturlubatică a copiilor puţin mai mici sau de-o seamă cu mine, care cântau, dansau şi ne invitau alături de ei, în mijlocul aventurilor concertate de Magician.

    Pe de-o parte, probabil Peter Pan din mine m-a oprit ani buni de zile să văd că micuţa veselă nu mai e micuţă şi nici că, între timp, devenise actriţă de lungmetraje de cinema sau mamă a doi copii. Este oricum un fenomen des întâlnit acesta, în care imaginea personajelor de filme jucate de copii se contopeşte cu actorul însuşi şi, mult timp, în mentalul colectiv cele două imagini nu se mai pot disocia. La alte proporţii şi cu altă putere de acoperire media sunt cazurile celebre Hannah Montana/Miley Cyrus sau Kevin din „Home Alone“/Macaulay Culkin. Lucrul acesta pune o presiune suplimentară pe actorul adult, care trebuie să muncească foarte mult pentru a schimba percepţia colectivă, pentru a-şi valida calităţile într-o nouă direcţie.

    Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aprecierea abilităţilor actoriceşti, am nişte apucături mai elitiste, poate; nu pot aprecia deplin actorii care joacă preponderent în seriale produse de televiziunile autohtone. Aceste producţii mi se par forţate, la limita amatorismului, cu note false în tematică, intrigi trase de păr, marketing cu carul, o zeamă reîncălzită de la un episod la altul. E adevărat, acum nu mai am deloc această problemă. Dacă până în 2017 mă uitam o zi pe săptămână la programe TV, de atunci am renunţat de tot la televizor. Mă uit foarte selectiv la filme, mă ţin departe de seriale şi, previzibil, consum foarte mult teatru şi performance-uri live, în sălile de spectacole.

    Acolo mi se pare mie că actorul este cu adevărat actor. Acolo, live, pe scândură, respirând acelaşi aer cu spectatorii, îşi pune la treabă actorul EUL artistic, care, dacă e măiastru, intră în sufletul publicului. Abia aşa am redescoperit-o eu pe Dana Rogoz: în spectacolul „Domnişoara Iulia“, după piesa lu August Strindberg, o producţie a teatrului independent unteatru, în regia soţilor Andrei şi Andreea Grosu. Atunci, acolo, mi-am schimbat brusc, radical şi violent chiar, imaginea despre Dana Rogoz. Jocul formidabil în rolul domnişoarei Iulia mi-a trântit realitatea în nas şi m-a izbit cu ipotenuza echerului de lemn din trecut, direct în frunte. Efectiv nu-mi venea să cred ce putere extraordinară are copilul pe care îl credeam eu şi cât de bine reuşeşte să creioneze pe scenă figura personajului domnişoara Iulia. Pentru că înainte să vizionez un spectacol îmi place să citesc piesa, să ştiu cam la ce să mă aştept.

    Excelentă transpunere a personalităţii personajului pe scenă. Un rol dramatic cu o încărcătură emoţională explozivă. M-a făcut să vreau să o revăd. Am mers apoi şi la următoarele spectacole unde am văzut-o pe afiş, toate producţii ale teatrului  unteatru. În comedia neagră „Masacrul“, text Yasmina Reza, în regia lui Mihai Brătilă. Am râs cu lacrimi. S-a dus naibii waterprooful din mascara mea Lancôme. Actorii au avut o seară superbă în pielea personajelor. Recomand vizionare obligatorie. N-o să vedeţi avocat de companie farma mai fain ca Alexandru Papadopol. Vă zic eu, că lucrez în industrie. Şi nici consultant de investiţii mai convingător ca Dana Rogoz, parteneră de scenă a numitului avocat. Fericiţi cei care investesc alături de ea. Cel mai şifonat din balamuc iese Oskar Kokoschka.

    Albumul. Dar personajul Florinei Gleznea, om de artă, de artă „însetat”, reuşeşte să salveze situaţia. Cu un foarte răspicat strigăt de ajutor către partenerul ei de scenă, Emil Măndănac, ce interpretează rolul unui reputat CEO de prăvalie de instalaţii sanitare, model exemplar al hipsterilor antreprenori-wannabe. Toţi patru sunt părinţi. În această întâlnire a lor s-au prăbuşit pe pat de roze toţi solii de pace, antrenaţi vreodată la şcoala de diplomaţie de la şedinţele cu părinţii. Este criptată în mod intenţionat descrierea, ca să vă fac să mergeţi să vă convingeţi singuri.

    Apoi, am văzut-o acum trei săptămâni în „Leonce şi Lena“, o regie minimalistă şi modernistă a regizorului Eugen Gyement, după textul vechi de peste 100 de ani al lui Georg Büchner. Alături de Andrei Seuşan, Alexandru Voicu, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan. Un dublu rol pentru două personaje cumva diametral opuse, dar care o pun foarte bine pe scenă. Ba nu. Ea reuşeşte să pună personajele bine pe scenă.

    Aşa am ajuns să o invit la interviu, să o cunosc mai bine atât eu cât şi voi, dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei TV, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde ea este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea ei, care o apreciază – lucru pe care nu mulţi artişti îl pot face. Dar asta e deja o altă discuţie, despre branding personal, care necesită atenţie, pricepere, educaţie şi energie.

    Capitalul de imagine de bază a venit din TV. La început, a fost inubliabilul serial „Abracadabra”, cu care a crescut generaţia decreţeilor, apoi serialul La bloc şi, ulterior, multe alte roluri în seriale diverse sau gazdă TV în emisiuni ale grupului Media Pro. De aici, ai pivotat şi ai început să te re-inventezi. În acest moment, ce preferi şi de ce: film, teatru sau TV?

    În această etapă a vieţii pot spune că mă face fericită mai mult lucrul în teatru sau pentru un film decât orice proiect în TV. Am crescut în televiziune, am gustat-o din plin, iar la un moment dat am simţit că e de ajuns. Că pot să îmi iau o pauză, cel puţin. Aşa că de vreo 7 ani de zile am făcut această alegere şi abia în ultimii ani, când au început să se lege multe proiecte în teatru şi film, am simţit că a fost alegerea corectă.

    În ce spectacole de teatru joci în acest moment, unde se joacă  şi ce alte proiecte artistice ai în lucru?

    În acest moment, oamenii mă pot vedea la teatrul unteatru în „Leonce şi Lena”, regia Eugen Gyemant, în „Proof” şi „Domnişoara Iulia”, ambele regia Andrei şi Andreea Grosu, în „Masacrul”, regia Mihai Brătilă, şi în „Doamna noastră de pe strada 121”, regia Mihaela Sîrbu. Acesta este un spectacol care a avut recent premiera la unteatru, unde joc cu o gaşcă de actori tineri absolut minunaţi. Mulţi dintre ei abia au ieşit din facultate şi au acea forţă, acea energie transformatoare contagioasă.

    Pe 7 martie, va fi prima reprezentanţie a spectacolului „30Ă”, regia Alex Bogdan, într-o casă nouă, la Teatrul Metropolis. Ne era foarte dor de acest text, de întâlnirea cu aceste roluri. Nu am mai jucat spectacolul de dinainte de pandemie. Dar cred că anii aceştia care au trecut ne-au apropiat si mai mult de problemele, trăirile femeilor de 30Ă ani. Când ne-am apucat din nou de repetiţii, după această pauză foarte lungă, am realizat cât de multe lucruri s-au schimbat în noi. Asta e frumuseţea, asta e bucuria, asta e sursa de energie pentru ca un spectacol să ramână viu, să se transforme odată cu tine.

    *

    Un alt proiect la care ţin foarte mult este scurtmetrajul meu de debut ca regizor şi scenarist – “La distanţă” şREMOTEţ. A avut premiera în 2023 la festivalul “Anonimul”, iar mai apoi am călătorit cu el la festivalurile internaţionale de la Namur, Tirana, Nisa (festival de scurmetraje de categoria A, unde am şi câştigat două premii – Premiul publicului şi Premiul pentru interpretare feminină, acordat actriţelor Andreea Vasile şi Mădălina Craiu), selecţiile continuând şi anul acesta. În momentul acesta este în selecţia festivalurilor Ibiza Independent Film Festival şi Festivalul International Music & Cinema Marseille. Lista completă a festivalurilor se află pe platforma OrigineFilms.fr, care este distribuitorul francez al scurtmetrajului.

    Ai o relaţie specială cu unteatru. Povesteşte-mi puţin despre aceasta.

    Prima oară am lucrat cu Andrei şi Andreea Grosu pentru spectacolul „Proof”, chiar dacă pe Andrei îl cunoşteam încă din timpul studenţiei la UNATC. Dar marea întâlnire s-a produs la „Proof”, un spectacol în care joc alături de Marian Râlea, Florentina Ţilea şi Ionuţ Vişan şi care este extrem de drag sufletului meu.

    Să luăm puţin rolurile pe care le ai în spectacolele actuale. Câteva gânduri despre rolul din „Domnişoara Iulia“. Cu cine ţi se pare că seamănă personajul? Eu am simţit pe haina acelui personaj ceva din fragilitatea şi aerul ocult al Iuliei Haşdeu şi îndrăzneala esoterică a ţigăncilor lui Eliade. Poate de vină este numele personajului sau partenerul tău de scenă, Richard Bovnoczki, care chiar îl joacă pe profesorul Gavrilescu, din nuvela „La ţigănci“ a lui Eliade. Am văzut de două ori „Domnişoara Iulia“ şi mi se pare absolut senzaţional cum pendulezi între puterea de seducţie si fragilitatea personajului şi ce reuşeşti să faci din nebunia isteric-melancolică a domnişoarei Iulia.

    Nu ştiu dacă seamănă sau nu cu cineva anume. Chiar nu m-am gândit la asta când am început lucrul. Pot spune că e un personaj care m-a intrigat încă din facultate. Era ceva straniu, ceva ascuns şi profund trist cu acest personaj, care mă atrăgea. M-am simţit cu adevărat onorată să mi se ofere şansa unui astfel de rol, aşa că le mulţumesc încă o dată lui Andrei şi Andreea Grosu pentru încrederea pe care au avut-o în mine, dar şi pentru modul minunat în care am construit împreună spectacolul. Ce şansă să joc un text mare, un text care rămâne actual şi după mai bine de un secol! Chiar vorbeam cu Richard după cea mai recentă reprezentaţie, că noi tot continuăm să descoperim lucruri, gânduri, conexiuni în această poveste. Că poţi fora atât de adânc în istoria acestor personaje şi tot simţi că mai poţi găsi câte o comoară. E un spectacol foarte solicitant pentru mine, psihic şi fizic. Nu stau să teoretizez lucrurile prea mult, dar acum, că vorbim despre acest spectacol – care s-a jucat foarte mult în ultimii ani, cu săli pline – realizez că de fiecare dată înainte de începerea lui, în culise, simt atât bucurie, entuziasm, avânt, curiozitate, cât şi puţină teamă pentru tot malaxorul de emoţii prin care voi trece. Probabil că e exact emoţia care mă ajută în acea dualitate pe care ai menţionat-o. Dar îi am pe scenă sprijin pe Richard şi Mihaela (Trofimov – n.r.), care sunt doi actori extraordinari de generoşi şi de prezenţi. Suntem cu toţii cu sufletele deschise, la vedere, ca într-o operaţie pe cord.

    După ce te-am văzut în rolul domnişoarei Iulia, îmi era imposibil să te văd într-o comedie – e adevărat, noir – în „Masacrul“ sau în „Leonce şi Lena“. Cum ai descrie rolul mamei din „Masacrul“? Ai doi copii mici, minunaţi. Ca părinte, de care dintre cele două tipuri de mamă simţi că te apropii? Superprotectoare, atentă la cele mai mici detalii, control freak sau un părinte care lasă copilul liber să facă alegeri personale, să greşească, să se revolte, să spună nu?

    Offf! E foarte greu să mă autoevaluez. Cred că răspunsul onest e că „pendulez” între cele două extreme, căutând mereu echilibrul. Mulţi spun despre mine, privindu-mă din exterior, că sunt o mamă extraordinar de relaxată. Şi, într-adevăr, sunt o mamă care l-am lăsat pe Vlad să se caţăre până în vârf în copaci, o mamă care a plecat cu ei de foarte mici peste tot etc. Dar nimeni nu ştie ce e în mintea mea! Câte ganduri, câte griji! Da, îl încurajez pe Vlad să facă deja drumuri de unul singur prin cartier, până la cel mai apropiat magazin, de exemplu. Radu, soţul meu, e mult mai speriat decât mine de fiecare dată şi ar vrea, dacă s-ar putea, să îl supravegheze continuu în astfel de situaţii. Dar eu vreau să îi transmit că am încredere în el, ca lumea nu e o cuşcă a groazei, aşa că îmi ţin frica pentru mine. Pe de alta parte, cand vine vorba de educaţie, de şcoală şi lecţii, eu sunt cea exagerată uneori, iar Radu cel relaxat. Eu acolo am tendinţa de a prelua cu totul controlul, până în cele mai mici detalii. În concluzie, pot înţelege foarte bine ambele personaje feminine, ambele tipuri.

    În „Leonce şi Lena” le joci atât pe Rosetta, cât şi pe prinţesa Lena. Mi se pare formidabilă această alegere a regizorului de a distribui o singură actriţă pentru ambele roluri. A fost o decizie din considerente de buget – fiind o producţie de teatru independent – sau crezi că este o formulă explicit aleasă pentru a aduce în lumină Madonna-Mistress Complex într-o relaţie de cuplu?

    A fost de la bun început o opţiune regizorală, care avea să transmită un mesaj. E perfect valabilă şi interpretarea propusă de tine, mergând până la sugestia că în viaţă căutam un partener ideal (“idealul feminin” în viziunea lui Leonce), dar ajungem să îl găsim mereu acelaşi. Avem senzaţia că alegem un alt barbat, respectiv o altă femeie, complet diferiţi ca personalitate şi ambiţii, sfârşind de fapt lângă acelaşi “tipar”, aproape predestinat, al partenerului nostru.

    Spre final, pentru că ai şi aptitudini antreprenoriale, iar aceasta este o revistă pentru comunitatea de business, aş vrea să le povesteşti cititorilor noştri despre businessul tău – moon by dana rogoz. Cum evoluează, ce planuri de dezvoltare ai, ce noutăţi pregăteşti.

    Moon a împlinit de curând 11 ani şi povestea lui continuă. Nu mai pot investi la fel de mult timp în el cum o faceam la început, sunt alţi oameni care au preluat deja multe dintre frâiele pe care eu le ţineam, dar aceasta este singura opţiune pentru ca acest mic business să meargă mai departe. Ce îl menţine în viaţă este de fapt energia şi susţinerea din partea clientelor.

    Ultima întrebare, dar nu în cele din urmă, cum te împarţi între atât de multe activităţi şi roluri: actriţă în 6 spectacole cu care ai plecat şi pleci şi în turnee prin ţară, regia de film, cu care ai început să cochetezi, businessul şi toată activitatea de promovare pentru el (blogging/social media), rolul de soţie, plus părinte pentru copiii tăi, Vlad şi Lia? Cât timp mai rămâne pentru Dana Rogoz ca să se recompună, reinventeze, pivoteze spre noi orizonturi?

    Mă împart, cum se împarte toată lumea în ziua de azi. Fac eforturi şi uneori simt că lucrurile merg în direcţia bună, mă simt împlinită, mă simt chiar mândră, iar alteori simt că pierd, că ratez ceva important, şi, inevitabil, apare sentimentul de vinovăţie. Jonglez cu viaţa, ca toată lumea…    

     

    Domnişoara Iulia de August Strindberg

    Regia: Andrei şi Andreea Grosu

    Distribuţie: Dana Rogoz, Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov

    Scenografie: Vladimir Turturica

    Muzică: Mihai Dobre

    Masacrul de Yasmina Reza

    Distribuţie: Alexandru Papadopol, Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac

    Regie: Mihai Brătilă

    Decor şi costume: Alexandra Alma

    Traducere: Ionuţ Grama

    Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani

    Leonce şi Lena de Georg Büchner

    Traducerea: Nina Cassian

    Regia: Eugen Gyemant

    Scenografia: Maria Nicola

    Costume: Baden 11 şi Narman

    Distribuţie: Dana Rogoz, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu/Lucian Iftime, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan