BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Cu patină pentru colecţie

    Colecţionatul de ceasuri este o pasiune ca oricare alta, dar nu toţi colecţionarii caută ceva nou sau care arată ca proaspăt scos din cutie, scrie Wall Street Journal. Aceştia adaugă la colecţia lor mai ales ceasuri mai vechi de la diverse mărci de lux, care îşi arată vârsta prin zgârieturi, uşoare urme de lovituri sau geamul crăpat, care, susţin ei, evidenţiază „evoluţia naturală” a acestor accesorii. Mai mult, unora le plac tocmai pentru că nu trebuie să fie foarte atenţi când le poartă.  Un astfel de colecţionar nu se apucă de restaurat ceasurile vechi cu urme de utilizare pentru a nu le distruge spiritul, după cum explică pasionaţii. Cele mai scumpe la momentul actual sunt ceasurile ale căror cadrane şi-au schimbat culoarea după expunerea la soare sau umiditate, acestea fiind rare, spun specialiştii în domeniu.

     

  • În lux pe mare: ce oferă cele mai luxoase nave de croazieră ale prezentului?

    O călătorie pe mare cu opriri în diverse porturi poate fi cât de luxoasă îşi permite clientul, fie el din categoria celor superbogaţi, vedetă sau câştigător la loto, agenţiile de turism şi companiile proprietare de nave de croazieră întrecându-se în a-i asigura confortul. Pe cea mai nouă navă din flota companiei Regent Seven Seas, „Seven Seas Grandeur”, se poate sta pe parcursul croazierei în Regent Suite, care are o suprafaţă de 412 metri pătraţi, este înconjurat de o verandă, deservit de un valet personal, iar când clientul vrea să coboare în vreun port este aşteptat de o maşină cu şofer, scrie The Telegraph. Pentru cei care nu vor să se amestece cu restul pasagerilor cel puţin o parte din timp, există şi opţiunea unor aşa-numite Owner’s Suites de la bordul unora dintre vasele companiei Silverseas, dotate şi ele cu verandă proprie pe care clientul îşi poate lua micul dejun sau cu băi cu marmură italiană. Printre ofertele de la bordul navelor companiilor care organizează croaziere de lux se numără apartamente gândite pentru familii şi dotate cu cinema, echipamente de karaoke şi tobogan care ajunge la toate nivelurile locuinţei temporare de pe mare, ca pe „Utopia of the Seas” a Royal Caribbean sau un apartament cu decoraţiuni inspirate de filmul „Moana” („Vaiana”), Disney Wish Tower, la bordul unei nave de croazieră a Disney, dispus pe două niveluri, cu dormitoare pentru adulţi, cameră pentru copii, bibliotecă şi ferestre de sus până jos, printre altele.

     

  • Oameni care te mângâie pe suflet cu prezenţa lor – La o dulceaţă de smochine cu Victoria Cociaş

    Victoria Cociaş este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezenţă, cu o aură caldă, care străluceşte pe linia corpului înalt, suplu, semeţ dar delicat şi feminin. O prezenţă liniştitoare. Mângâietoare. Nobilă şi delicată, fără a manifesta preţiozitate şi superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândeşti la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate şi răzleţe. Dacă am fi fost în UK, aş fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaş.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Vineri, 5 aprilie, ora 20:30. Ies de la spectacol, îmi aprind o ţigară şi o aştept pe doamna Cociaş să iasă din pielea personajului Lily Harrison, din spectacolul „Şase lecţii de dans în şase săptămâni”, pe care tocmai îl jucase pe scena Teatrului de Artă Bucureşti. Urma să povestim despre teatru în general şi despre spectacolele în care joacă. Am emoţii. De obicei, artiştii pe care îi abordez, fie că sunt actori, regizori, interpreţi de muzică, nu prea vor să se expună în întâlniri „face to face” cu necunoscuţii, mai ales când aceştia vin cu un set de întrebări pe agendă. Nu a fost şi cazul doamnei Cociaş, care, de la bun început, mi-a propus să ne cunoaştem după spectacol. Aer cald, miros de primăvară, oboseală acumulată la final de săptămână. Am rămas pe generoasa terasă a restaurantului cu specific grecesc deschis de curând în aceeaşi curte cu vila în care îşi are sediul Teatrul de Artă Bucureşti, adică pe str. Sfântul Ştefan nr. 21. Nu era o oră potrivită ca două doamne să mai ia cina, însă imediat am căzut amândouă de acord că pe langă limonadă şi cappuccino merge perfect un desert. Am luat câte un cataif şi extra, de poftă şi curiozitate am comandat şi o singură porţie de dulceaţă de smochine (practic, erau cinci smochine verzi înecate efectiv în miere). Am povestit preţ de vreo două ore despre teatru, film, viaţă, nepoţi, copii, starea deplorabilă în care se zbate cultura în România, teatru de repertoriu versus teatru de proiect, teatru finanţat de la buget versus teatru independent. La început mai timid, apoi, ca şi cum ne cunoşteam deja de ceva vreme. Ne despart 20 de ani. Suntem generaţii diferite, dar dialogul curge natural şi scap de sindromul impostorului care îmi dădea târcoale încolăcit pe ideea că mă aflu în faţa unui curriculum vitae cât grădina Ghetsemani. Victoria Cociaş este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezenţă, cu o aură caldă, care străluceşte pe linia corpului înalt, suplu, semeţ dar delicat şi feminin. O prezenţă liniştitoare. Mângâietoare. Nobilă şi delicată, fără a manifesta preţiozitate şi superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândeşti la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate şi răzleţe. Dacă am fi fost în UK, aş fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaş. Pe la 22:00, doamna Cociaş a luat din farfurioară ultima smochină. M-a bucurat gestul. Un semn subconştient că şi domnia sa s-a simţit OK în prezenţa mea. De obicei, nimeni nu vrea să ia din farfuria comună ultima bucată rămasă. Am râs amândouă şi am fost de acord că am mâncat desert pentru tot weekendul care urma. Am închis nota de plată şi am plecat cu ideea unei revederi. Vă invit să citiţi cu atenţie interviul, să o urmăriţi în spectacole şi să căutaţi filmele în care joacă. Pe wiki-ul său puteţi afla biografia şi întreaga filmografie din cariera sa de peste 40 de ani, pentru care spaţiul revistei este evident, neîncăpător.

    Şase lecţii de dans în şase săptămâni

    de Richard Alfieri

    Cu: Victoria Cociaş şi George Constantinescu

    Scenografia: Romulus Boicu

    Traducerea, regia şi costumele: Lavinia Jemna Oltenau

    Coregrafia: Mihai Petre

    Sunteţi actriţă a Teatrului Nottara şi ne-am întâlnit după spectacolul Şase lecţii de dans în şase săptămâni, pe care îl jucaţi la Teatrul de Artă Bucureşti – un teatru independent. Cum l-aţi întâlnit pe George Constantinescu şi cum a venit propunerea pentru acest spectacol?

    Povestea spectacolului „Şase lecţii de dans în şase săptămâni” începe în primăvara lui 2018, când Lavinia Jemna-Oltenau, regizoare germană de origine română şi actriţă care a emigrat în Germania cu zeci de ani în urmă, a venit la Bucureşti cu acest text al lui Richard Alfieri, tradus de ea în limba română. Textul se jucase cu mare succes în Germania şi Statele Unite, dar în România nu fusese montat niciodată. Ne cunoşteam deja din turneele pe care Lavinia le organizase pentru Teatrul Nottara în Germania şi s-a gândit că eu aş putea face acest rol în spectacolul ei. Am citit textul, care m-a cucerit imediat şi am luat legătura cu George Constantinescu. Lavinia îl cunoştea pe George tot din turneele pe care le organiza în Germania, iar eu jucasem deja cu el în „D-ale carnavalului”, un proiect independent al lui Toma Enache.

    Am citit împreună textul lui Alfieri, tradus minunat de Lavinia şi ne-am potrivit perfect. Am lucrat apoi împreună vreo două luni în vara lui 2018, iar în toamnă am avut premiera pe ţară. De atunci îl jucăm aproape lunar, cu o mică pauză în perioada pandemiei – de fapt a fost şi primul spectacol pe care l-am reluat în timpul pandemiei lejere, cea de după închiderea în case. Am făcut multe turnee cu acest spectacol, atât în ţară, cât şi în Germania şi Belgia, iar publicul l-a primit peste tot cu mare emoţie şi încântare.

    Ne face mare plăcere să-l jucăm, de fiecare dată găsim lucruri noi în text care ne încântă şi sigur, în funcţie de starea noastră, a fiecăruia dintre noi în seara respectivă, este acelaşi spectacol, dar de fiecare dată altfel. Faptul că acest spectacol se joacă la Teatrul de Artă, care are un mare număr de spectacole minunate, se datorează lui George Constantinescu şi echipei lui. George a construit acest teatru de la fundaţie până la tot ce înseamnă repertoriul său, fără niciun sprijin de la autorităţile locale sau de stat. Entuziasmul şi puterea lui creativă şi organizatorică au ridicat această înstituţie culturală doar cu câţiva sponsori şi oameni care au contribuit la construcţie, iar povestea spectacolului „Şase lecţii de dans în şase săptămâni” merge mai departe. 

    Sonată de toamnă

    de Ingmar Bergman

    Regia: Alexandru Mâzgăreanu

    Distribuţia:

    Charlotte – Victoria Cociaş

    Eva – Laura Vasiliu

    Helena – Sorina Ştefănescu

    Viktor – Dan Bordeianu

    Scenografia: Ştefan Caragiu

    Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

    În ce alte spectacole jucaţi în afara Nottara?

    În acest moment joc destul de intens la Teatrul Nottara, am în repertoriul curent şapte spectacole, dintre care voi juca în curând „Sonată de toamnă”, „Thailanda” şi „Aici nu-i de joacă”. În ceea ce priveşte ultimul titlu menţionat, o comedie lirică scrisă de Catrinel Dumitrescu după o idee de Pauline Domal şi regizată tot de ea, vreau să vă spun că spectacolul din 14 aprilie este parte a campaniei naţionale „Artiştii pentru artişti”, iniţiată de UNITER şi destinată susţinerii artiştilor aflaţi în dificultate. Deci oricine va cumpăra bilet va putea contribui la acest proiect.  

    Pentru că ne-am întâlnit la un spectacol din sectorul de teatru independent, vreau să ştiţi că susţin cât pot de mult aceste proiecte culturale, unele mai comerciale, altele mai experimentale. Prima mea experienţă în acest demers a început în 2001, când am fost invitaţi cu un spectacol, „Scrisoare de dragoste ca un supliciu chinezesc” de Fernando Arrabal, la Festivalul de Teatru Avignon Off, Teatrul Bourgneuf. Atunci spectacolul aparţinea Teatrului Nottara, care nu a reuşit să se mobilizeze să poată participa la festival, iar noi, artiştii – regizorul Radu Dinulescu, eu, împreună cu colegii mei Emilia Dobrin şi Dragoş Stemate  -, am luat sarcina asupra noastră. Am preluat decorul de la Nottara, cu binecuvântarea direcţiei, ne-am găsit un producător independent care a avansat sumele de bani necesare turneului şi am plecat să jucăm acest spectacol la Avignon timp de o lună, în iulie, zilnic. Ne-am întreţinut din vânzarea de bilete, pentru că spectacolul a avut mare succes (am jucat în limba franceză). Pe urmă am repetat experienţa şi cu alte spectacole, în anii următori, şi voi menţiona doar momentul din iulie 2007 când am luat un prestigios premiu al Asociaţiei Criticilor de Teatru din Franţa, „Coup de coeur du club de la presse”, pentru spectacolul „Hymnus” de Gyorgy Schwaida, regizat tot de Radu Dinulescu, în care am jucat cu Claudiu Bleonţ şi cu alţi colegi de la Teatrul Fany Tardini din Galaţi.

    În 2015 am participat pentru ultima dată la acest festival, până în acest moment, pentru că nu se ştie niciodată ce proiecte pot apărea în următorii ani. Aşa că atunci când au înflorit proiectele independente la Bucureşti, am fost bucuroasă să particip. Acum joc în trei spectacole la Teatrul Avangardia: „Magnolii de oţel”, „Ding-Dong” şi „Hollywood Confidential”, toate în regia lui Richard Reguant.

     

    Teatrele de repertoriu sunt destul de ermetice în ceea ce priveşte echipele de actori. Asta e şansa teatrelor independente sau a companiilor de producţie în artele spectacolului. Pot invita actori de oriunde. Ce alte colaborări v-ar plăcea să mai aveţi?

    Mi-ar plăcea să joc şi cu colegi din alte teatre, bineînţeles, ceea ce se şi întâmplă în colaborările mele cu teatrul independent. Mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc cu Dana Dogaru, cu Marcel Iureş, cu Claudiu Bleonţ şi cu mulţi alţi colegi afiliaţi altor companii. 

    Aici nu-i de joacă

    Un spectacol de Catrinel Dumitrescu

    Distribuţia:

    Alex – Catrinel Dumitrescu

    Isabelle – Victoria Cociaşé

    Dintre cele peste 100 de roluri pe care le-aţi jucat până acum, care vă este cel mai drag?

    Sunt multe titluri în care joc în această perioadă, dar fiecare mă bucură nespus. Încă nu m-am uitat foarte atent în urmă, doar aşa, din când în când, pentru a răspunde la unele întrebări. Rolul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Callas în „Maria Callas – la Divina” după piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea. Am avut mari satisfacţii în perioada, mai bine spus perioadele în care l-am jucat: 1997 – 2002 şi apoi 2013 – 2017. Spectacolul s-a jucat la Bucureşti în limba română, iar la Columbia University New York, la Canberra (Australia), la Festivalul de la Tampere şi la Helsinki (Finlanda), în limba engleză (limba originală a textului). Dar nu este singurul rol de care sunt puternic legată, pot povesti şi despre Cassandra din „Troilus şi Cressida” de Shakespeare, Rosalind din „Cum vă place” de Shakespeare, Nina din „Pescăruşul” de Cehov, Helga din filmul „Lindenfeld – o poveste de dragoste” al lui Radu Gabrea, Charlotte din „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman – şi sunt doar câteva. Sunt roluri care încă există în mine, dar profesia aceasta obligă personajul să dispară după fiecare reprezentaţie. Dispare odată cu plecarea spectatorilor din sală. Rămân poate doar urme lăsate în sufletul şi conştiinţa celor care le-au văzut. Spectacolul viu este efemer. 

     

    Ce rol sau text v-aţi dori să mai jucaţi? Ce personaj simţiţi că vă lipseşte în palmares?

    Cândva poate mi-ar fi plăcut să joc în spectacole după textele lui Ibsen, sau mai mult Cehov sau Caragiale. Iubesc textul de teatru clasic. Acum însă, deşi teatrul oferă posibilitatea unor extensii în timp, în sus sau în jos, sunt constrânsă de prejudecăţile legate de vârstă, să mă gândesc la texte şi personaje care să se potrivească cu datele din buletin.

     

    Mi-aţi spus că vă doriţi să jucaţi un TEXT BUN. Care e autorul dvs preferat?

    Mă gândesc acum la textele lui Edward Albee, un autor care îmi place mult, sau poate voi încerca să fac o dramatizare după un roman al lui Márquez sau Isabel Allende.

     

    Vorbiţi cu o nostalgie duioasă despre trecut, despre actorii cu care aţi împărţit scena, despre Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, despre Nelu Ploieşteanu, Catanga, prietenii cu care mergeaţi la Şarpele Roşu. Cum este acum, în era digitală, în era partajării de emoticoane pe reţelele sociale?

    Îmi amintesc de repetiţiile la „Prinţul negru” de Iris Murdoch, în regia lui Cornel Todea. Îmi lipsesc partenerii de scenă de atunci, de la începutul anilor ʼ90: Ştefan Iordache, Dana Dogaru, Bebe Cotimanis, Camelia Zorlescu. Sau mă gândesc la repetiţiile la „Puricele” de Feydeau, în regia lui Horaţiu Mălăele. Repetam câteva luni şi ne petreceam mult timp împreună, nu numai la repetiţii. Mergeam împreună la masă sau seara ne întâlneam la Şarpele Roşu şi mai târziu la Jariştea, unde i-am cunoscut pe renumiţii artişti ai muzicii lăutăreşti Nelu Ploieşteanu şi Cornelia Catanga. Ne întâlneam acolo cu alţi colegi, cu Gheorghe Dinică sau cu maestrul Radu Beligan. Era un schimb de idei, de stări, de emoţii, care îmi lipseşte foarte mult.  

    Am lucrat cu regizori foarte buni, cu regizori care sunt activi încă, cu alţii care au plecat dintre noi. Întotdeauna lucrul la un text este foarte intens şi echipa cu care lucrezi îţi devine a doua familie. Aşa se întâmpla mai demult, acum însă, din cauza vitezei cu care se ridică un spectacol, cel mult o lună, nu mai este timp pentru a lega relaţii apropiate cu cei cu care lucrezi. Toţi fugim prin viaţă şi zapăm pe telefon, având senzaţia că suntem în mijlocul tuturor evenimentelor celorlalţi sau chiar ale noastre. Este doar o iluzie.

     

    Vă lipsesc turneele din ţară şi din afara ţării? Cum vi se pare publicul de provincie faţă de cel din Bucureşti?

    V-am povestit despre unele dintre turneele mele cu spectacolele de la Avignon şi cele cu „Maria Callas – la Divina” în spaţiul anglofon. Au fost multe şi în România, aveam stagiuni întregi în diverse oraşe din ţară. Acum, teatrele de repertoriu susţinute de primărie sau de Ministerul Culturii se deplasează foarte greu şi numai la festivaluri. Teatrul independent se mişcă mult mai uşor şi acoperă multe oraşe din ţară cu spectacole, pentru că sunt companii mai suple şi mai puternic motivate să se implice în promovare şi în vânzarea de bilete. Publicul este din ce în ce mai interesat de spectacole de teatru şi asta este minunat. Bucureştiul are un public eterogen, foarte diferit de la o seară la alta, în funcţie de pregătire, de vârstă şi de nivelul de înţelegere al fenomenului teatral. De fapt, publicul în general este aşa, peste tot. Poate în unele locuri este mai respectuos şi mai cald. Pentru mine, toţi spectatorii merită aceeaşi concentrare, atenţie şi dragoste, oriunde aş juca.

    Maria Callas – la Divina

    După piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea

    Alături de soţul dvs, regizorul Radu Gabrea, v-aţi implicat şi în producţie de film. După dispariţia domniei sale aţi rămas dedicată actoriei. Nu v-aţi dori să vă îndreptaţi şi spre altceva? Poate spre catedra de universitate, viaţa academică…

    Am lucrat alături de Radu Gabrea şi ca actriţă, în unele din filmele lui, şi ca producător, mai ales la filmele documentare. Ne înţelegeam foarte bine în procesul de creaţie şi am fost o echipă eficientă, alături de ceilalţi colaboratori fideli ai regizorului, în special editorul (monteurul) Melania Oproiu şi operatorii cu care a lucrat, împreună cu mulţi alţii. O producţie de film este foarte complicată şi necesită o implicare totală. Am filmat în foarte multe locuri minunate, în România, Austria, Statele Unite şi Israel. A fost o perioadă prolifică, în care am lucrat mult şi am avut şi satisfacţii pe măsură. Îmi lipseşte Radu foarte mult.

    În anul 2011, Radu Gabrea a creat Festivalul de Film Central European, care a avut loc mai întâi la Mediaş, cu reluare în Bucureşti, iar înainte de plecarea lui dintre noi a pornit demersurile la Timişoara. Eu am continuat acest festival, CEFF – Central European Film Festival, la Timişoara şi apoi în Bucureşti, în memoria regizorului. Am mare nevoie de oameni care să se implice în organizarea acestui festival, care a ajuns anul acesta la a XIV-a ediţie. Pe 17 aprilie, la ora 19:00, festivalul organizează împreună cu Goethe-Institut Bucureşti, evenimentul „Radu Gabrea şi Eginald Schlattner. Film & literatură”, la care aş vrea să invit cititorii dumneavoastră. La Pavilionul Goethe-Institut vom proiecta filmul „Cocoşul decapitat”, realizat de Radu Gabrea după primul roman al scriitorului de limbă germană Eginald Schlattner.

    Sigur că marea mea pasiune este în continuare teatrul şi mă dedic spectacolelor pe care le am acum. Nu am fost atrasă de cariera academică, am considerat că pentru mine scena este cea mai importantă şi îmi folosesc toată energia aici. Dacă este ceva de învăţat, şi cred că este, o poţi face venind la spectacolele mele.

     

    Un cuvânt de încheiere în raport cu arta, cultura din România, pentru cititorii revistei, oameni din business, educaţi, cu venituri şi posibilităţi materiale.

    Aşa cum spune Bergman, am o sinceritate reţinută. Sunt tot timpul în gardă şi destul de temătoare, până şi la întrebările uşor provocatoare răspund politicos. Mă străduiesc să dau acele răspunsuri care să trezească o oarecare simpatie, fac apel la o înţelegere, care, în tot cazul, este uneori imposibilă. Celor care citesc le sunt recunoscătoare şi invit pe toată lumea să se implice mai mult în viaţa culturală. Pot avea mari satisfacţii participând la ridicarea pe scenă a unui spectacol sau la organizarea unui festival.

    Cu dragoste mă prezint în mijlocul cititorilor, pentru că dragostea dintre oameni trebuie să călăuzească în special meşteşugul actoricesc. Teatrul e vis, şi eu cred că visând pătrundem într-o dimensiune misterioasă, în care trăim o altă viaţă.  

  • Confortul plantelor

    Nu numai oamenii pot să stea confortabil, ci şi plantele, ca în cazul aşa-numitului „Chia-Chair” (fotoliu pentru chia), gândit pentru ca acestea să poată creşte în voie, scrie Dezeen. Chia-Chiar arată ca un fotoliu normal, doar că în loc de perne sau tapiţerie are un tub împletit din care pot creşte seminţe de chia. Fotoliul a fost prezentat la un târg de mobilă recent de la Stockholm şi a fost realizat de către trei studenţi ai facultăţii de artă şi design din cadrul Universităţii din Göteborg, seminţele fiind plantate înainte de eveniment pentru ca vizitatorii să le poată urmări creşterea. Creatorii neobişnuitului fotoliu au dorit astfel să atragă atenţia la impactul omului asupra naturii, sugerând o cale de a aduce natura în casele oamenilor.

     

  • Mai pentru copii

    Profitând de faptul că apetitul pentru călătorii şi-a revenit după pandemie, diverse hoteluri de lux îşi îndreaptă atenţia spre copii ca să atragă familii întregi să se cazeze la ele, scrie Wall Street Journal.

    Cândva, adulţii care aveau alt program puteau lăsa copiii să-şi petreacă timpul într-o cameră cu televizor şi jucării, dar mai recent oferta pentru cei mici s-a diversificat. Jucăriile n-au dispărut, dar accesul la ele s-a modificat, cum ar fi cazul hotelului Four Seasons din Boston, unde copiii primesc o cheie specială de aur de la o cameră cu jucării. În caz că s-au săturat de ele, iar adulţii cu care au venit sunt în continuare ocupaţi, pot participa la o vânătoare de comori prin hotel pe parcursul căreia găsesc tot felul de chestii de ronţăit.

    La un alt hotel al lanţului, de data aceasta în Costa Rica, cei mici pot participa la lecţii de olărit tradiţional ţinute de băştinaşi. Turiştii care ajung în Bali, la Umana Bali a LXR Hotels & Resorts se pot înscrie la activităţi culturale pentru toată familia, care includ vizite în pieţele şi la templele locale. Alte hoteluri au adevărate cluburi pentru copii, cum ar fi One&Only Mandarina din Mexic, cu căsuţe în copaci în junglă şi grădină cu fluturi, sau Conrad Punta de Mita din aceeaşi ţară, unde părinţii îşi pot trimite copiii în excursii pe malul oceanului la urmărit migraţia balenelor. În Republica Dominicană, la Eden Roc Cap Cana, cei mai mici clienţi se pot relaxa şi luând lecţii de dans sau de limbă spaniolă în timp ce adulţii îşi văd de activităţile lor.

  • Povestea tinerei care după ce şi-a încercat norocul peste hotare s-a întors acasă pentru a-şi îndeplini visul. Acum ea are două afaceri profitabile în oraşul natal şi vrea să se extindă şi în Bucureşti

    Visul din copilărie era să fie antreprenor şi să aibă un business propriu. Astfel că după ce şi-a petrecut mai puţin de un an în Marea Britanie, lucrând în recrutare, a decis să se întoarcă în România pentru a fi aproape de familie şi pentru A porni un startup în domeniul IT. În cele din urmă însă, atenţia i s-a îndreptat spre HoReCa, unde a deschis o două businessuri de profil chiar în oraşul natal, la Galaţi.

    Încă din copilărie, am visat să am un business propriu. Mă fascina ideea de a construi ceva de la zero şi de a aduce inovaţie în lumea afacerilor. Astăzi, această dorinţă continuă să mă ghideze şi să-mi inspire fiecare pas pe care îl fac. Întoarcerea în ţară a fost provocatoare, cu ajustări la nivel personal şi profesional. Am întâmpinat diverse provocări, dar am şi identificat oportunităţi semnificative, cum ar fi participarea la un program cu finanţare europeană”, povesteşte Ana Savin, antreprenor, proprietar al hotelului Bordeaux şi al restaurantului Stage Nice Dining – ambele businessuri active în Galaţi.

    Ea a adăugat că, în România, a apreciat oportunităţile pentru afaceri şi adaptabilitatea la schimbare. „Pe de altă parte, în Marea Britanie, am observat o seriozitate remarcabilă în respectarea legislaţiei şi a normelor. Cred că putem învăţa de la englezi disciplina în respectarea regulilor, iar ei ar putea beneficia de creativitatea şi adaptabilitatea noastră în gestionarea oportunităţilor de afaceri într-un mediu în continuă schimbare.”

    Fonduri europene pentru un start în forţă

    Despre decizia de a investi în piaţa HoReCa din Galaţi, Ana Savin a spus că alegerea i-a fost determinată de achiziţionarea în prealabil a terenului în zonă. Provocările nu au întârziat să apară, procesul de creare a proiectului pentru a obţine fonduri europene necesare deschiderii hotelului Bordeaux fiind unul anevoios, legat de obţinerea avizelor, însă, cu sprijinul unui consultant, a reuşit să depăşească cu succes toate obstacolele întâlnite. „M-am adresat unui consultant şi am obţinut un prim grant de 200.000 de euro, la momentul acela 100% nerambursabil, şi am reuşit să fac o vilă turistică cu restaurant foarte mic. Când a început să meargă foarte bine businessul, am mai accesat fonduri europene şi am mai construit două etaje şi restaurantul, care acum este la etajul patru al clădirii şi are o vedere panoramică. Practic, investiţia iniţială în deschiderea celor două business – hotel şi restaurant – a inclus două granturi cu fonduri europene în valoare totală de aproximativ 600.000 de euro”, a spus Ana Savin.

    În prezent, hotelul funcţionează cu o echipă de 30 de angajaţi şi înregistrează, în medie, un număr constant de vizitatori lunar, dată fiind dimensiunea redusă a acestuia, având o capacitate de 15 camere şi fiind la bază un hotel de business. „Evoluţia numărului de vizitatori nu are variaţii semnificative, dar concentrăm eforturile pentru a oferi o experienţă de calitate şi servicii excelente. La noi vin în general din delegaţi ai firmelor şi datorită restaurantului cu mâncare foarte bună, având în vedere că lucrăm cu un chef bucătar recunoscut. Restaurantul atrage în primul rând pentru că e important pentru cei care vin să aibă şi unde să mănânce, şi este un factor de diferenţiere având în vedere că în zona noastră (în Galaţi – n. red.) încă nu este dezvoltat foarte bine turismul. Practic, cele două businessuri din Galaţi rezistă datorită implicării, consecvenţei şi calităţii oferite în servire, preparare şi experienţă culinară, atrăgând astfel oaspeţi loiali oameni plecaţi în deplasări de business.”

    La rândul său, restaurantul Stage Nice Dining are 80 de locuri, iar bonul mediu la este în jur de 120 lei. „Românii cheltuie în medie 200 de lei pentru o masă în oraş. Comparativ cu obiceiurile de consum ale englezilor, sumele cheltuite de români sunt mai accesibile şi reflectă o preferinţă pentru opţiuni mai economice”, a transmis Ana Savin.

    Bucureştiul, obiectiv pe termen scurt

    Anul acesta, gălăţeanca are ca obiectiv extinderea, aşa că vrea să deschidă un nou restaurant. „Pentru 2024, planific deschiderea unui nou restaurant în Bucureşti pentru a extinde prezenţa noastră şi a oferi o experienţă gastronomică distinctivă în Capitală. Apoi, vom continua să ne concentrăm pe consolidarea calităţii serviciilor şi satisfacţia clienţilor în hotelul nostru. Deschiderea este planificată în aproximativ şase – opt luni. Restaurantul va avea o capacitate de aproximativ 100 de locuri şi se estimează că vor lucra în cadrul acestuia în jur de 30 de angajaţi.”

    Pe termen lung, antreprenoarea îşi propune să se extindă în mai multe oraşe din ţară. „Văd o evoluţie pozitivă în industria HoReCa în următorii cinci ani, cu o accentuare pe inovaţie şi experienţe personalizate. Planurile mele pentru business, pe termen lung, includ extinderea în mai multe oraşe, consolidarea brandului şi adaptarea la tendinţele în schimbare ale pieţei pentru a menţine succesul şi creşterea.”

    Ana Savin consideră că o stabilitate în legislaţie şi reducerea schimbărilor frecvente ar oferi un climat de afaceri mai predictibil în domeniul HoReCa, facilitând dezvoltarea şi investiţiile în acest sector. „De asemenea, colaborarea între stat şi industrie pentru simplificarea procedurilor administrative şi sprijin în promovarea turismului ar contribui la creşterea durabilă a sectorului. Dacă ar fi să schimb ceva la acest domeniu, aş dori să promovez o colaborare mai strânsă între instituţiile guvernamentale şi sectorul privat, asigurând astfel un cadru legislativ stabil şi simplificat pentru industria HoReCa”, a punctat fondatoarea.

    Despre ultimii ani, povesteşte că i-au adus multe lecţii, atât pe plan profesional cât şi pe plan personal. „M-au învăţat să gestionez mai eficient echipele şi să obţin o balanţă mai bună între viaţa personală şi profesională. În acest an, îmi propun să continuu să învăţ şi să cresc în plan profesional, menţinând totodată echilibrul şi liniştea în viaţa personală.”

    De asemenea, dacă ar putea să înceapă totul de la zero ar alege să investească tot în sectorul HoReCa. „Aş alege să investesc din nou în domeniul HoReCa, dat fiind că am o experienţă solidă în acest sector şi îmi pasă profund de experienţa clienţilor în industria ospitalităţii, încât să vreau să îmbunătăţesc mereu lucrurile.” Ca sfat pentru tinerii care vor la rândul lor să îşi deschidă o afacere, ea punctează că sunt importante persistenţa şi deschiderea la învăţare – două elemente care vor fi cheile succesului oricui îşi doreşte o carieră. „Fii dedicat/ă, caută oportunităţi de creştere şi rămâi curios/curioasă în tot ceea ce faci.”   

     

    Carte de vizită
    Ana Savin, proprietar al hotelului Bordeaux şi al restaurantului Stage Nice Dining

    1. Şi-a luat diploma de licenţă în Economie de Afaceri/Managerială – Strategii de Marketing şi Dezvoltare de Afaceri, în 2001, în cadrul FEAA Galaţi;

    2. După finalizarea studiilor, a avut două joburi în ţară şi unul în străinătate înainte de a deschide propria firmă la 26 de ani, în 2008, când a înfiinţat Ana Soft, care are ca obiect de activitate facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade de scurtă durată, funcţională şi în prezent;

    3. În 2015 a pus bazele unui nou business – Stage Nice Dining, un restaurant ce îşi desfăşoară activitatea în Galaţi. Şi tot în 2015, ea a deschis şi hotelul Bordeaux din Galaţi;

    4. În 2022, antreprenoarea a deschis şi compania Galaxy Bizz SRL – care are ca obiect de activitate „alte forme de învăţământ”;

    5. Este pasionată de călătorii, explorarea de locuri şi restaurante, precum şi de citit.

  • Maşini la înălţime

    Posibilitatea de a expune o parte din colecţia de maşini în apartament a fost bine primită de cei care-şi caută locuinţe de lux în diverse locuri din lume, pe lângă proiectele deja livrate existând unele în construcţie. Astfel, după Porsche Design Tower de la Miami, se pregăteşte încă o clădire de apartamente cu temă auto, Bentley Residences, de către acelaşi investitor, scrie The Telegraph. Fiecare apartament este dotat cu propriul garaj cu mai multe locuri, dintre care unele prevăzute cu staţii de încărcare pentru vehicule electrice, poate cel mai important element al ambelor clădiri fiind un lift special care poate transporta o maşină până la etajul 60 în maximum un minut. Garaj la înălţime vor avea şi penthouse-urile din Bugatti Residences din Dubai, echipate şi ele cu un lift special care să le permită proprietarilor să nu stea să caute loc de parcare sau să aştepte să vină cineva să preia maşina şi să o parcheze.

  • Good Girls Imaginarium. 14 artiste contemporane expun în cel mai nou spaţiu expoziţional din Bucureşti, holurile Facultăţii de Filosofie devenind simeze (ne)convenţionale pentru artiştii contemporani

    Astfel decorat, spaţiul Facultăţii este revitalizat şi arată foarte modern. Convertirea spaţiului din Facultatea de Filosofie, situată pe Splaiul Independenţei 204, În simeze vii este un demers win-win, prin care artiştii sunt văzuţi şi cunoscuţi, iar studenţii la Filosofie şi vizitatorii interesaţi au şansa de a medita la teme de actualitate, cu sens.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Centrul pentru Filosofie şi Arte Bucureşti şi 1001 ARTE vă propune o expoziţie exclusiv feminină, GOOD GIRLS IMAGINARIUM, o întâlnire fără prejudecăţi cu lucrări ale unora dintre cele mai fascinante 13 artiste contemporane din România, cărora li se alătură Cynthia Pedrosa de la Rivoli 59 Paris. Începând cu 14 martie, timp de trei luni, pe holurile ambelor etaje ale Facultăţii de Filosofie pot fi văzute 40 de lucrări ale tinerelor artiste, lucrări cu accente oniric-feministe, de un realism visceral, spirit incisiv de eupot şi parfum de iubeştemădacăpoţi, cu note de părăseştemădacăîndrăzneşti. Lucrările au fost selectate de Cristian Cojanu şi Gilda Ghinoiu, sprijiniţi de Michele Bonavita şi Matei Ghimiş. Coordonatorul de proiect este lect. univ. dr. Laurenţiu Gheorghe.

    Artistele care expun sunt (în ordine alfabetică): Ana Bănică, BenTereZ, Cristina Cociş, Bianca Ferăstrău, Cristina Gagiu, Cristina Garabeţanu, Adelina Gavrilă, Iraida, Oana Maria Pop, Cynthia Pedrosa, Claudia Todor, Simona Vilău, Daniela Vîrlan, Elena Waldorf. Designul de afiş a fost realizat de Cristina Garabeţanu, după o lucrare de BenTereZ.

    Exprimarea artistică cuprinde forme şi tehnici variate, de la pictură şi sculptură, la colaje, decolaje şi instalaţie video. Astfel decorat, spaţiul facultăţii este revitalizat şi arată foarte modern. Convertirea spaţiului din Facultatea de Filosofie, situată pe Splaiul Independenţei 204, in simeze vii este un demers win-win, prin care artiştii sunt văzuţi şi cunoscuţi, iar studenţii la filosofie şi vizitatorii interesaţi au şansa de a medita la teme de actualitate, cu sens.

     

    De ce o expoziţie exclusiv feminină şi cum au devenit holurile Facultăţii de Filosofie spaţiu expoziţional? Mi se pare că este o iniţiativă de care avea nevoie atât mediul artistic, cât şi cel universitar. Un pairing foarte cool al mediului intelectual din Bucureşti.

    Expoziţia am gândit-o evident, în contextul lunii martie, prima lună de primăvară şi care este marcată de Ziua Internaţională a Femeii. Discursul despre echitatea de gen este mult mai bine înţeles când foloseşti arta, iar când vezi o expoziţe feminină sau în care cotele de gen aduc o bogăţie extraordinară experienţei publicului, pare brusc evident cât au de pierdut practicile ce au agăţate prejudecăţi patriarhale de secol XIX. Am fondat Centrul pentru Filosofie şi Arte împreună cu Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti prin care am demarat o serie de expoziţii în incinta facultăţii, întâlniri între studenţii la filosofie  şi artiştii galeriei 1001 ARTE. Cu Facultatea de Filosofie am pornit un parteneriat extins încă de anul trecut şi am reuşit să transformăm clădirea prin picturi murale pe faţade cu portrete ale unor filosofi din întreaga istorie a gândirii, artiştii având în vedere ambele genuri. Primul dintre proiecte a fost câştigător al concursului organizat de Primăria Sectorului 6, ceea ce ne-a oferit nu doar o cofinanţare la începutul unui nou drum, dar şi încrederea în munca noastră. Vom încerca anul ăsta să terminăm intervenţia artistică prin alte 20 de portrete şi instalarea de sculptură monumentală. Pentru asta însă, mai avem nevoie de sprijin financiar sau minime investiţii. Vom încerca să aducem aici trimestrial expoziţii noi, teme noi, artişti noi.

     

    Am absolvit amândoi Facultatea de Filosofie, acum mai bine de 20 de ani. Ne-am mai intersectat cu ocazia a diferite vernisaje şi expoziţii pe care le-ai organizat la Galeria 1001 Arte, pe care o conduci. Cum ai ales lumea artei şi cum ai descrie ceea ce se întâmplă în acest univers destul de văduvit în România, în opinia mea?

    Galeria 1001 ARTE a luat fiinţă în 2017 ca urmare firească a celor peste 50 expoziţii pe care le-am organizat pentru Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Cărtureşti Carusel Art Space, ARCUB sau pentru alte galerii. Anterior, sub numele 1001 ARTE, au fost realizate peste 40 de emisiuni culturale la TVR 2, TVR Cultural, filme documentare despre artă etc. O nouă serie de 50 evenimente expoziţionale au avut loc de la înfiinţare, iar spaţiul galeriei a devenit unul din cele mai vizitate din Bucureşti.

    1001 Arte este o asociaţie nonprofit cu proiecte legate de propria galerie din Amzei 5, relocată anul trecut, după ce a funcţionat 6 ani pe Calea Victoriei 91-93. De asemenea, avem şi proiecte de intervenţie artistică în Bucureşti în parteneriat cu Centrul pentru Filosofie şi Arte, pe care l-am iniţiat împreună cu Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti.

    În 2022 am lansat programul KM0 Art Paris – Bucureşti, expunând lucrări ale artişilor români la Paris (pe Rivoli 59, lângă Luvru). Acest program a depăşit orice aşteptări. Pornit din nevoia de a coagula un grup de tineri artisti extrem de valoroşi, dar nemulţumiţi de lipsa de perspective şi de sterilitatea demersurilor locale, deşi eram pe Calea Victoriei, nu izolaţi undeva aiurea, ideea de a expune la Paris a părut o himeră până când ne-am trezit vorbind în 5 limbi străine despre frumuseţile României, în faţa miilor de turişti din toată lumea, Galeria de pe Rivoli fiind parte integrată în traseelor turistice ale Primariei Paris imediat după vizitarea Muzeului Luvru. Acela a fost începutul unei dezvoltări bazate pe o înţelegere diferită a scenei artistice româneşti. Pornind pe o conştiinţă a valorii lucrărilor de artă romanească recunoscute internaţional, ne dorim să evităm cât se poate capcanele pieţei româneşti de artă.

    Proiectul 1001 ARTE are în centru artiştii tineri valoroşi (deşi urăsc termenul emergenţi, îl folosim când vorbim în jargonul pieţei) aflaţi în perioada de maximă capacitate de creaţie, dar care se confruntă cu asperităţile şi ipocrizia pieţei româneşti de artă. Pentru validarea internaţională îi expunem la Paris, pe Rivoli 59, pentru dezvoltare şi transdisciplinaritate avem proiectele Centrului de Filosofie şi Arte şi întâlnirile frecvente de la galeria din Amzei 5, unde se discută până dimineaţa cu antropologi, regizori, dar şi programatori sau medici.

    Vernisajul Good Girls Imaginarium, Facultatea de Filosofie, Bucureşti

     

    Ce valori au lucrările artiştilor pe care îi reprezinţi şi cum merge Galeria după 7 ani?

    Deşi despre arta contemporană nu se vorbeşte la ştiri decât în legătură cu preţurile fabuloase (de ex. «O expoziţie cu 15 artişti de peste 2 milioane de euro»), preţul real de pe piaţa primară, galeriile, pare un secret bine ascuns. Unii colecţionari după care alergam acum câţiva ani să plătească 400 euro pe o lucrare, că trebuie şi artistul să trăiască, acum dau lecţii de investiţii în artă, după vânzarea cu 3.000 de euro a lucrării respective. Am avut şi lucrări care au depăşit 50.000 euro, dar în cazurile astea lăsăm specialiştii din piaţa secundară să se ocupe (case de licitaţii, galerii comerciale din strainatate etc). Nu fiindcă ne-ar fura cineva sufletul, dar cred că e important să facă fiecare ceea ce ştie mai bine şi să colaborăm ca furnicile muncitoare care suntem cu toţii, la scară planetară. Iar despre secretul îngrozitor al preţurilor lucrărilor: sunt lucrări de artă care pleacă de la 400-500 euro, la 3.500 euro, cele din galerie prezentând nu doar avantajul preţului, ci şi pe cel al validării profesioniştilor care le-au ales deja din atelierul artistului.

    Backgroundul educaţional în filosofie mă ajută la rezilienţă şi la adaptabilitate. Galeria funcţionează din inerţie şi pasiune, evident, investesc în ea din banii pe care îi câştig din consultanţă pe diverse proiecte şi din vânzarea unor lucrări cumpărate cu ani în urmă. Pasiunea însă este alimentată de fiecare nouă lucrare a artiştilor şi de entuziasmul asistenţilor curatori care descoperă extensiile nebănuite pe care arta le poate aduce vieţii. În niciun caz unele decorative, ci o îmbogăţire esenţială a înţelesurilor, a comunicării cu sine şi cu cei din jur.

     

    Care este experienţa ta cu oamenii din business vizavi de arta contemporană?

    Percepţia oamenilor de business este una ridicol de timidă şi ciudată. De multe ori, par să se simtă ameninţaţi de arta contemporană, găsind înţelesuri conspiraţioniste în orice desen. Bineînţeles că este doar experienţa mea, dar e o experienţă de peste un deceniu pusă în relaţie cu experienţa cu cumpărători din ţări vestice sau nordice, care pur şi simplu negociază un preţ pentru ceva ce le place şi se asigură că artistul cumpărat are toate coordonatele pentru a creşte în continuare şi a le confirma investiţia. Sutem în situaţia în care e totuşi mai simplu să cumpăr din supermarket 20 sticle de vin pentru vernisaj decât să fac un parteneriat cu cineva care mă întreabă dacă există un substrat satanist sau sexomarxist în sirenele Iraidei, simboluri ale problemelor climatice, fiindcă aşa au văzut pe Facebook, sau în colajele lui BenTereZ dedicate eroismului feminin.

     

    Încotro crezi că se îndreaptă piaţa românească de artă?

    E total necunoscut banalul proces de transfer pe care îl declanşează întâlnirea cu opera de artă contemporană, de ajutor incredibil în relaţia cu identitatea personală. Încă mi se pare bizar cum oameni „de succes” se identifică cu un interior de secol XIX sau cu vreun car cu boi, când au artişti vii, cu care pot bea o bere, care vorbesc limbile sensibilităţii actuale şi care, oricum ai da-o,  reprezintă şi ca investiţie o alegere mult mai raţională. Sesizez însă o rază de lumină care vine dintr-o categorie oarecum nouă în România postdecembristă: cea a oamenilor care acum se retrag sau se pregătesc să se retragă din afaceri, oameni care au reuşit, oameni care au lansat businessuri inovatoare şi muncite; aceşti oameni simt foarte bine viitorul. Ei sunt singurii care ne preţuiesc ca primă resursă şi vin la galerie fiindcă ştiu că au nevoie de artă şi demonstrează că arta funcţionează.

    Una din contradicţiile izbitoare ale scenei locale este diferenţa dintre numărul mare de producţii artistice originale valoroase şi ce apare în mainstream. Aşa că putem vorbi şi aici de un autentic malpraxis specific, răspândit larg în societate, atent ascuns sub câteva exemple de succes. Cum e cazul David Popovici într-o ţară fără bazine de înot, e şi Ghenie în ţara care ignoră total practica artistică. E amuzant că avem români care ne vizitează la Paris pentru prima dată, deşi locuiesc lângă Piaţa Amzei, unde ne pot găsi zilnic.

    Malpraxis este arta care nu se mai vede, simte, aude de festivisme. Tablouri mascate de candy bar-ul central, de panourile sponsorilor, de mascote şi pufoşenii, de cefele groase ale personalităţilor culturale.

    Malpraxis este să forţezi studenţi abia intraţi în facultate să pregătească lucrări de artă plăcute ochilor eventualilor sponsori de la expoziţia de licenţă, să îi foloseşti ca pe noii zugravi de vechi, luându-le şansa de a experimenta, de a face o minimă cercetare artistică şi căutare de sine.

    Malpraxis este să vorbeşti despre artă exclusiv în termeni de vandabilitate şi preţ. Să pui în lume adolescenţi a căror sensibilitate artistică se aprinde la vreun interior ţăranesc de secol XVIII evaluat la nişte cifre şi va refuza brutal arta vremii lor. Şi absolvenţii de Arte cu chitanţier şi reţete de personal branding din minimarketuri creative.   

    Galeria 1001 Arte, Amzei 5 din Bucureşti

    BIO:

    Cristian Cojanu, preşedinte 1001 Arte – curator, manager cultural

    A curatoriat, produs şi organizat peste 80 de expoziţii importante în ultimii 10 ani pentru propria galerie independentă 1001 ARTE, Rivoli 59 Paris, Danube Bienale, Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României, Pavilionul National de Artă Art Safari, ARCUB, Cărtureşti, Hăart Gallery, Palatul Culturii DTS, Serile filmului românesc etc.  A lucrat cu peste 200 de artişti, majoritatea români, de la Ion Bîrlădeanu, Ana Bănică şi Gabriela Culic la BenTereZ, Alexandru Ranga, Iraida, Mihai Colţofean, Radu Carp, George Bodocan, Vali Chincisan, Ştefan Eşanu, Cynthia Pedrosa sau Bianca Ferăstrău.

    A absolvit Facultatea de Filosofie, a lucrat în advertising şi pentru diverse companii internaţionale înainte de a-şi redescoperi dragostea pentru arte la Berlin, Paris şi la H’art Gallery, odată revenit în Bucureşti. A realizat din postura de realizator TVR peste 40 de emisiuni şi documentare culturale pentru TVR. Are în lucru un volum dedicat celor peste 10 ani petrecuţi în epicentrul scenei artei contemporane bucureştene.

    A obţinut numeroase premii şi a derulat proiecte de importanţă naţională şi internaţională în parteneriat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi primăriile de sector, Universitatea Bucureşti, Rivoli 59 (asociaţie susţinută de Primăria Paris), ARCUB, MNAC etc. Are în lucru proiecte împreună cu Teatrul Naţional Bucureşti şi Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti.

  • Cine este omul care a pornit aventura antreprenorială de la o tarabă în anii ’90 şi a ajuns să deţină unul dintre cele mai mari lanţuri de restaurant din România. Care sunt hobbyurile lui

    Hobby de CEO. Businessul este ca dansul. Dacă ştii coregrafia şi o exersezi de suficiente ori, o să vină natural fiecare pas

    Pentru sport ai nevoie de disciplină, spirit de echipă şi skilluri de comunicare. Este o alegere. Alegere pe care o iau zi de zi în viaţa de business”, afirmă Dragoş Petrescu. El conduce City Grill, cea mai mare reţea de restaurante tradiţionale din România, alături de Daniel Mischie; împreună, cei doi au pus bazele afacerii în urmă cu 20 de ani.

    Grupul are activităţi şi în piaţa de livrări din Bucureşti cu City Grill Delivery, fiind unul din primii cinci jucători de profil, în Capitală, începând cu anul pandemic 2020. În prezent Grupul City Grill, afacere cu capital integral românesc, are trei acţionari, iar portofoiul reuneşte 24 de locaţii în Bucureşti, două hoteluri, două divizii de livrare (City Grill Family şi City Grill Delivery) şi propria aplicaţie – Out for Food (270.000 de useri). Conform informaţiilor anterioare, cifra de afaceri a grupului în 2023 s-a plasat în jurul a 50 de milioane de euro, în creştere cu 10-12% faţă de anul anterior.

    Dragoş Petrescu povesteşte că şi-a descoperit vocaţia pentru afaceri în anii ’90, fiind unul dintre seniorii antreprenoriatului în România. Se caracterizează drept un antreprenor self-made, primul pas fiind vânzarea ziarelor în Piaţa Universităţii, şi a ajuns după multe experienţe în zona de retail una dintre cele mai cunoscute voci ale industriei HoReCa. Dragoş Petrescu este investitor în formatul TV al emisiunii Imperiul Leilor.

     

    Ce hobby aveţi şi cât timp îi dedicaţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Când vine vorba de hobby-uri, cu siguranţă dansul este pasiunea mea. Interesul pentru acest sport mi-a fost declanşat în şcoala generală, mereu mi-a plăcut să dansez casual.

    Acum 7 ani, am descoperit dansul sportiv, într-o franciză din Bucureşti a lui Arthur Murray. Astăzi, dedic pentru acest sport în jur de 5 ore pe săptămână şi încerc să respect antrenamentele cu stricteţe.

    În prezent mă antrenez la Vertigo Dance School, cât de des pot, de câteva ori pe săptămână atunci când sunt în ţară. Am un antrenor cu o viziune nouă asupra dansului (şi tot ce înseamnă el – predat, interpretat, coregrafiat), Cristian Gelepu.

    În cazul în care Fenomenul Dansului ProAm nu vă este cunoscut, pot să vă spun că este un format de competiţie şi practică în lumea dansului sportiv, unde dansatorii amatori fac pereche cu profesionişti pentru a participa împreună la evenimente, gale şi competiţii. Şi la şcoala mea de dans (Vertigo Dance School) o dată la trei luni are acest „minibal”, pentru care ne antrenăm foarte intens, deoarece suntem evaluaţi în funcţie de tehnică, muzicalitate, prezenţă scenică şi interpretare, doar că accentul este pus pe performanţa dansatorului amator.

    Acest gen de dans ajută amatorii să înveţe şi să se dezvolte la un nivel superior. Beneficiem în mod direct de pe urma experienţei şi abilităţilor partenerilor profesionişti.

    Sincer să vă spun, chiar e una din activităţile mele preferate, fac sport şi mă simt bine în acelaşi timp.

     

    Ce corespondenţe există între acest hobby / sport şi afaceri?

    Prima asemănare importantă este coordonarea şi sincronizarea, atât în dans cât şi în afaceri, unde trebuie să armonizezi diverse elemente – fie că sunt mişcări pe ritm de muzică sau decizii grele de business.

    A doua corespondenţă este gestionarea emoţiilor: în dans, exprimarea artistică şi emoţională este cheia performanţei, similar cum, în afaceri, inteligenţa emoţională influenţează leadershipul şi relaţiile de echipă. Dansul sportiv nu mă ajută doar să am o formă fizică excelentă (care îmi susţine energia şi starea de bine necesare pentru a face faţă provocărilor din afaceri) ci şi o mai bună gestionare a stresului şi a emoţiilor, aspecte esenţiale pentru un lider eficient şi empatic.

    Dansul pentru mine nu este doar o pasiune, ci un instrument de dezvoltare personală şi de îmbunătăţire a rezilienţei şi a creativităţii.

    Ce beneficii are hobby-ul pentru dvs.?

    Dansul sportiv îmi îmbunătăţeşte starea generală de sănătate, flexibilitatea şi rezistenţa. Ce pot să spun este că nu este doar o formă de exerciţiu fizic, ci şi o modalitate de a mă relaxa şi a scăpa de stresul zilnic.

    Este un sport în care zâmbesc mult, călătoresc şi simt adrenalina atunci când suntem în deplasările pentru competiţii ProAm. Când suntem în competiţii în ţară sau în afara ei, trăim emoţii puternice şi ne asigurăm că facem tot ce ne-a stat în putinţă să iasă un dans impecabil. Chiar dacă unele antrenamente sunt destul de intense, muzica face totul să pară mai relaxant. Aş recomanda să încercaţi o lecţie de dans sportiv măcar o dată în viaţă.

     

    Există regulile aplicabile în hobby şi în afaceri? Dacă da, care?

    Cu siguranţă.

    Businessul este ca dansul. Dacă ştii coregrafia şi o exersezi de suficiente ori, o să vină natural fiecare pas. Aşa este şi businessul, dacă îţi cunoşti echipa şi clienţii suficient de bine, o să ştii care sunt deciziile următoare ce trebuie luate pentru creşterea businessului tău.

    Pentru sport ai nevoie de disciplină, spirit de echipă şi skilluri de comunicare. Este o alegere. Alegere pe care o iau zi de zi în viaţa de business.

     

    Care sunt regulile obligatorii în sport / hobby şi afaceri?

    În esenţa lor, atât sportul cât şi afacerile se bazează pe disciplină riguroasă, spirit de echipă neclintit, loialitate profundă faţă de colegi şi practică constantă / educaţie pentru a menţine vârful performanţei.

    Dacă ne uităm la valorile City Grill, acestea sunt asemănătoare.

     

    Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată? De ce?

    Sunt multe sporturi pe care nu le-am practicat niciodată. Însă, acest lucru se întâmplă dintr-un singur motiv: dedicarea profundă şi concentrarea pe pasiunile existente. Faptul că abordez aşa dansul sportiv îmi permite să aprofundez hobby-ul care îmi stârneşte cu adevărat interesul, în loc să îmi împart eforturile în prea multe direcţii.

     

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    Sunt multe sporturi care au beneficii directe pentru relaţiile de business, cum ar fi golful. Însă, în dans, nu văd o astfel de corelaţie directă. Mai mult, mă ajută pe mine să fiu productiv în coordonarea businessului.

     

     

    PREFERINŢE:

    CUVÂNT: curaj

    CARTE: dr. Edith Eva Eger, „Alegerea”

    PERSONALITATE: Steven van Groningen

    SPORTIV: Michael Jordan

    TIP DE VACANŢĂ: nisip, apă, soare, plajă

    DESTINAŢIE DE VACANŢĂ: local – Amfiteatrul Transilvania, internaţional – Namibia

     

    Parcurs de antreprenor

    1990
    avea o tarabă

    1993
    avea un chioşc de 4 mp

    1997
    a investit într-o franciză Shell

    1999
    a devenit francizat McDonald’s

    1999
    este unul dintre fondatorii La Mama, de unde face exit în 2004

    2004
    fondează City Grill, împreună cu Daniel Mischie

    2023
    compania operează 23 de restaurante

  • Radu Iacoban, cel mai „jucat” regizor al momentului: „Mă bucur de fiecare oportunitate care îmi apare în cale. Pentru mine, a lucra e un privilegiu.”

    „În multiversul cuantic, fiecare decizie asupra unei acţiuni, pe care ai făcut-o sau nu vreodată, există într-un vast ansamblu de universuri paralele” este replica unuia dintre personajele spectacolului „Constelaţii” după un text al lui Nick Payne, pe care îl puteţi vedea şi în această stagiune la Teatrul Act, în regia lui Radu Iacoban, care îi are în distribuţie pe Radu Iacoban şi Ana Ularu. Mi-a rămas imprimată replica asta pentru că seamănă cu un gând care mă urmăreşte şi mă consolează în momentele în care disperarea mă cuprinde, mă alină în cele în care tristeţea îmi dă târcoale, mă leagănă să adorm repede, în momentele în care durerea mă bagă în pat mai devreme de ora 22.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Am ales să încep materialul cu acest citat, încercând să construiesc un soi de paradoxal argumentum ad verecundiam combinat cu unul ad hominem, pentru care John Locke m-ar arde pe rug, trăgându-l totuşi pe Nick Payne de partea mea în legitimarea recomandărilor pe care le fac în ceea ce priveşte spectacolele regizate şi unele chiar jucate de Radu Iacoban. Radu este născut în Bucureşti în 1982, a terminat Facultatea de Teatru din UNATC cu un Master în Arta actorului în 2007, iar în 2017 a terminat şi un Master în Arta regizorului de teatru. Nu este nici primul şi nici ultimul actor care virează dinspre jucat un personaj pe scenă la integralitatea jocului de pe scenă, însă felul în care el a facut-o este un pic mai greu de egalat. Într-o discuţie ocazională despre actori şi regizori preferaţi pe care am avut-o cu dl. Rebengiuc anul trecut, am făcut schimb de impresii: domnia sa a spus că îi place Vlad Massaci, iar eu am spus că îl prefer pe Radu Iacoban. Îl cunoştea pe Radu ca actor şi mai puţin ca regizor. Dar se simte deja o mişcare şi în plăcile tectonice ale regiei de teatru.

    Radu Iacoban este unul dintre regizorii mei preferaţi, şi primul în top, într-un clasament personal al spectacolelor văzute în ultimii 5 ani, după numărul de spectacole sub semnătură de regizor. Vreo douăsprezece la număr. Toate mi-au plăcut, fără nici măcar o excepţie. Spectacolele lui au un soi de intimitate, o notă de familiaritate; are un stil al lui de a face din personajele pieselor pe care le alege o gaşcă de indivizi pe care parcă îi ştii de-o viaţă. O amprentă personală pe care am tot încercat să o definesc. Nu zic asta pentru că este din generaţia mea, dar are acea maturitate şi seriozitate în muncă, de care au nevoie teatrele pentru a avea spectacole cu randament bun. Adică investiţie versus profit. Profitul se traduce prin mai multe repere. Longevitatea spectacolelor, frecvenţa cu care se joacă, numărul de spectatori. Este un regizor care produce mult, de calitate şi cu acoperire teritorială bună, adică are spectacole active în multe teatre din ţară. În plus, are şi multe lansări noi în pipeline. Semn că munceşte mult şi se agită pe drumurile patriei cu sens. Este genul de regizor pe care orice manager de teatru poate paria, pentru că va avea numai de câştigat. Radu e un tip cu o inteligenţă briliantă, de o sensibilitate genuină, cu un umor cerebral, bun-simţ şi simţ pragmatic, posesor al unui sarcasm „urban-metropolitan” dar şi al unei auto-ironii fine, despre care ştim că e apanajul oamenilor deştepţi. Ştie să aleagă textele, să contextualizeze temele, să le actualizeze şi mizează 100% pe jocul actorilor. Minimalism în decoruri şi baroc în simbolistica textelor combinată cu jocul actorilor. Reuşeşte să scoată ce e mai bun din ei. Spectacolele a căror regie o semnează cu siguranţă nu vă vor lăsa indiferenţi, oricât de pretenţioşi aţi fi. Căutaţi pe site-urile de bilete spectacolele enumerate şi mergeţi cu încredere. Mi-a fost foarte greu să aleg un singur spectacol pe care să-l comentez, preferând un interviu mai general cu Radu, ilustrat cu instantanee din câteva spectacole din Bucureşti şi Constanţa.

    Ce spectacole regizate de tine se joacă în acest moment şi unde? Care îţi este cel mai drag?

    Dragi îmi sunt toate. Şi cele care se joacă şi cele care, din varii motive, au trecut la inanimata arhivă.

    Zic asta pentru că fiecare show – că eu aşa le numesc – e echivalentul unui premiu pentru mine şi sufăr ca un câine atunci când viaţa unuia se opreşte brusc. Am trecut prin tot felul de situaţii şi explicaţii care mai de care mai ciudate. Un show s-a dus după ce am primit un email în care eram informat că spectacolul nu se încadrează în noua optică a spaţiului cultural, chiar dacă în acel spaţiu nu s-a mai scos în următorul an nicio premieră.

    Revenind, în Capitală sunt spectacolele de la Teatrul Mic – „Crimă şi Pedeapsă” şi „Când Ploaia se va opri”, la Teatrul Act – „O Intervenţie”, „Constelaţii” şi „Linia Solară”, iar la Teatrul Excelsior, ultima ispravă, pe al ei nume, „Pterodactili”. În Timişoara dragă avem: „Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese”, „Nora. O casă cu Păpuşi. Partea a doua”, „Îmblânzirea Scorpiei” şi „Adevărul”. La Arad se joacă „Tatăl”, la Constanţa „Universuri Paralele”, iar la Piatra Neamţ avem „Rinocerii”. La Brăila aştept să se reia spectacolul pentru care am fost nominalizat la Uniter pentru regie, „Viţelul de Aur”, dar şi „Orestia”.

    Având în vedere că eşti şi actor, cât de mult din rutina proprie sau interpretarea proprie o impui actorilor cu care lucrezi ca regizor? În Pterodactili (cel mai recent spectacol regizat de tine, la Teatrul Excelsior) am sesizat la Dan Pughineanu câteva inflexiuni din Radu-actor.

    „Şi actor” nu prea mai sunt de vreo zece ani, deci probabil că ce zici tu vine dintr-o potriveală de umor pe care o am cu Dan şi care te-a făcut să tragi concluzia de mai sus.

    Când lucrez cu actorii, încerc să îmi impun un punct de vedere care probabil că vine şi din felul în care eu actor aş vedea rolul. Dar nu insist pe aspectul ăsta. Îmi place să cred că oamenii reacţionează diferit la situaţii diferite. Cu alte cuvinte, chiar dacă echipa cu care lucrez e aceeaşi, situaţia pe care o propune textul spectacolului e mereu alta, prin urmare, şi cei implicaţi vor reacţiona în consecinţă.  

    În ce spectacole mai joci ca actor? Iei o pauză sa te concentrezi doar pe regie sau vrei să şi joci în continuare?

    Joc exclusiv atunci când e nevoie şi de vreo 11 ani încerc sa rămân concentrat doar pe regie.

    În „Crimă şi Pedeapsă” m-a bătut la cap Ionuţ Vişan să jucăm. Era pandemie, concentrare mică, disperare mare, aşa că am zis să hai! Ulterior, mi-am jurat ca nu mai fac hei-rup-uri din astea. Pauza de la actorie a început din motive de fascinaţie pentru regie şi sper să rămân în starea asta pentru cât mai mult timp. 

    L-am văzut în trei dintre spectacolele tale pe Ionuţ Vişan, în două pe Ilinca Manolache, în alte două pe Lucian Iftime. Ai actori preferaţi pentru care alegi texte, actori care te inspiră? Sau faptul că eşti parte din echipa Teatrului Mic te-a apropiat mai mult de echipa de aici?

    Orice actor/actriţă e sursă de inspiraţie pentru spectacolele la care lucrez. Mă bucur că am avut de cele mai multe ori norocul să aleg oameni care sunt dispuşi să experimenteze, să înveţe şi să mă înveţe o grămadă de chestii faine în timpul repetiţiilor.

    Ionuţ, Ilinca şi Lucian sunt actori pe care îi iubesc şi pe care i-aş lua mereu în show-urile la care particip, dar evident că mai e nevoie şi de context. 

    Cum s-a întâmplat colaborarea cu Excelsior? Ai echipe de teatru preferate, ca vârstă a actorilor şi personalităţi artistice?

    S-a întâmplat pentru că Vlad Cristache m-a sunat şi mi-a zis: Hai! şi cam asta a fost.

    Şi aşa e de fiecare dată. Un telefon care conţine o invitaţie la lucru şi asta e awesome. Ce vreau să spun e că nu am un sistem preferenţial şi că încerc, pe cât pot eu în momentul respectiv, să mă bucur de fiecare oportunitate care îmi apare în cale. Pentru mine, a lucra e un privilegiu.    

    Eu aş spune că landmark-ul spectacolelor tale este minimalismul în decor şi barocul în simbolistică. Altfel spus, spectacole în care decorul este în plan secundar, focusul fiind pe jocul actorilor, lumină şi întuneric şi texte foarte puternice, cel mai adesea drame psihologice. Şi mai nou, nu pot să nu remarc şi să subliniez, universul sonor personalizat, pentru care ai un colaborator inspirat: soţia ta, Aida Šošić. Cum iţi alegi textele pe care le aduci pe scenă? Care sunt temele care te preocupă, obsedează poate?

    Încă nu am o ierarhie de preferinţe sau o temă pe care obişnuiesc să mă axez, pentru că de fiecare dată când încep un proiect nou, cel mai mult îmi doresc să îmi dau restart şi să mă arunc într-o stare de curiozitate maximă. Partea estetică e treaba lui Tudor Prodan, cu care colaborez de vreo 23 de spectacole, a Aidei şi a celor cu care lucrăm pe lighting design sau coregrafie, dar şi rezultatele muncii lor vin tot ca umare a unei reacţii la noua temă.

    E posibil să fie cum zici tu legat de landmark-uri, dar să ştii că nu mă încăpăţânez să caut texte foarte puternice, ci încerc să mă las cât mai deschis pentru a vedea sincer ce mă emoţionează în momentul ăla. Nu ai cum să ştii ce te emoţionează mâine, nu poţi anticipa ce te va fascina anul viitor.  

    Eu caut texte mereu şi mă oftic că nu ştiu mai multe limbi străine ca să pot citi şi mai multe.

    Când găsesc un text care mă rupe, apar o gramadă de variabile care fac sau nu posibilă transformarea lui într-un spectacol. Te poţi trezi că părerea ta nu e aceeaşi cu a managerului care conduce instituţia unde ai vrea să faci show-ul, sau că are prea puţine sau prea multe personaje, sau că nu ai o comunitate care agreează genul ăla de text, sau că ai costuri de producţie prea mari. În concluzie, alegerea unui text nu ţine mereu de mine, pentru că deocamdată nu am ajuns la statutul de regizor care e invitat să monteze „orice”.

    Cum suna „brieful” pentru compoziţia muzicală?

    Nu vrei să ştii. Am darul de a explica atât de prost, încât ajung mereu la perfomanţa ca Aida să mă urască. Norocul meu recurent e că are răbdare cu mine.

    Ce proiecte noi ai în lucru?

    Urmează să avem o premieră cu „Victimele Datoriei” la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara şi mai apoi, să lucrăm la Teatrul Ioan Slavici din Arad. Mai apoi, un spectacol nou la Ploieşti şi încă unul, pe final de an, în Bucureşti.

    O întrebare pe care o adresez mai mereu: care este părerea ta despre teatrul românesc azi? Ce ar trebui să schimbe, să se îmbunătăţească?

    Părerea mea e că suntem prea conformişti şi conservatori. Atât de conservatori încât, dacă îndrăzneşti să faci ceva diferit, de exemplu, să treci de la actorie la regie, lumea nu mai ştie de unde să te ia şi ce ştampilă să-ţi pună.

    La capitolul îmbunătăţiri şi schimbări, eu insist mereu pe capacitatea de a dialoga, nu doar de a emite păreri. Mi se pare că multă lume din zona noastră nu pare dispusă sau nu ştie să asculte. Dar aici intrăm într-o discuţie interminabilă care ţine în primul rând de educaţie sau de lipsa ei.    

    BIO:

    Regizor, actor şi dramaturg, Radu Iacoban a absolvit Universitatea Naţională de Teatru şi Cinematografie (UNATC) Bucureşti cu studii de licenţa si master în actorie şi regie.

    Alături de scenograful Tudor Prodan şi de compozitoarea Aida Šošić, semnează regia a peste 30 de spectacole în teatrele de stat şi independente din România. Este angajat la Teatrul Mic din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara, iar în 2022 a fost nominalizat în cadrul Galei Uniter la categoria „Cea mai bună regie”.

    Spectacolele sale abordează teme şi poveşti variate, cu o miză preponderentă pe arta actorului. Actorii prezenţi în distribuţiile spectacolelor a căror regie o semnează, au fost premiaţi si nominalizaţi în diverse ocazii – Ana Ularu, Emilia Dobrin, Ion Rizea, Ovidiu Ghiniţa, Răzvan Vicoveanu.

    PTERODACTILI

    Autor: Nicky Silver

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica: Aida Šošić

    Distribuţia: Dan Pughineanu, Ioana Niculae, Alex Popa, Mihaela Trofimov, Doru Bem  

    Teatrul Excelsior

    LINIA SOLARĂ

    Autor: Ivan Vîrîpaev

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Atmosfera sonoră: Aida Šošić

    Distribuţie: Ilinca Manolache, Ionuţ Vişan

    Teatrul Act

    CÂND PLOAIA SE VA OPRI

    Autor: Andrew Bovell

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica originală: Aida Šošić

    Distribuţie: Andreea Grămoşteanu, Diana Cavallioti, Ilinca Manolache, Alina Rotaru, Ionuţ Vişan, Cezar Grumăzescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu, Andrei Brădean

    Teatrul Mic

    UNIVERSURI PARALELE

    Autor David Lindsay-Abaire

    Regia: Radu Iacoban

    Scenografia: Tudor Prodan

    Muzica: Aida Šošić

    Distribuţia: Mihaela Velicu, Cătălina Mihai /Ecaterina Lupu, Lucian Iftime, Lana Moscaliuc, Theodor Şoptelea/Cătălin Bucur

    Teatrul de Stat Constanţa

    Foto: Marian Adochitei