Category: Arta si societate

  • Birou de canapea

    În afară de a le impune tuturor să se întoarcă la birou, cum îi tentezi totuşi pe angajaţi să revină? Unele companii cred că au găsit o soluţie, scrie Wall Street Journal, iar aceasta o reprezintă creşterea numărului de canapele la locul de muncă, unde există mai mult spaţiu acum că nu toţi angajaţii se află acolo în acelaşi timp. Aceste piese de mobilier apar atât în birouri individuale, cât şi în spaţii comune sau pe holuri, iar în unele cazuri se reamenajează zonele în care lucrau mai multe persoane pentru a face loc unor canapele. 

    Canapelele sunt folosite atât de către conducere, cât şi de angajaţii care au de lucru, iar acolo unde sunt suficiente într-o zonă din firmă se ţin chiar şi şedinţe.  Tot la canapele se ţin uneori şi întâlniri cu clienţii în loc de un birou tradiţional. Chiar dacă lucrul prelungit pe canapea nu este confortabil, putând duce la dureri de spate şi de coloană cervicală, posibilitatea fugitului de la birou pentru perioade scurte pe durata zilei este apreciat de o parte din angajaţi, mai ales în domenii creative. Cererea de reamenajare a spaţiului este în creştere, după cum susţin firme de arhitectură şi design de interioare sau retaileri de mobilă din SUA, clienţii dorind regândirea spaţiului pentru a putea instala în el canapele. Pe lângă aceste firme şi retaileri, de tendinţă se mai bucură şi companiile specializate în servicii de curăţenie care sunt chemate mai des să rezolve probleme create de angajaţi, din greşeală sau din neglijenţă.


     

     

  • Bijuterii de copii

    În căutarea surselor de inspiraţie, unii creatori de bijuterii se îndreaptă către copii, mai precis către desenele lor. Printre aceştia, scrie New York Times, se numără Brent Neale Winston, deţinătoarea brandului Brent Neale, care a primit într-o bună zi o cerere de a realiza un pandantiv care să pornească de la desenul unui copil, bijuteria fiind cadou pentru mama acestuia. După ce a prezentat proiectul online, a primit cereri şi de la alţii clienţi pentru bijuterii personalizate care să reproducă desene ale copiilor. Creatoarea Nicole Landaw are o altă abordare, aceasta trimiţând la cererea clienţilor o mică trusă cu materiale şi instrucţiuni pentru a permite copiilor să creeze bijuteriile. Mai precis, trusa conţine nişte ceară, pe care aceştia o pot modela cum doresc, după care Landaw scanează rezultatul şi realizează obiectul solicitat.

     

  • Zoo-lumini

    Un proiect de conservare a naturii din SUA atrage atenţia asupra eforturilor sale printr-un eveniment anual mai puţin obişnuit. Proiectul, denumit Living Desert şi aflat în Palm Desert, din Coachella Valley, California, include o grădină zoologică permanentă, dar de câţiva ani are şi una temporară, populată însă de animale gigantice realizate din lampioane şi intitulat „Glow in the Park”. Pentru acest eveniment, care durează cam o lună, exponatele sunt asamblate la faţa locului din elemente confecţionate în altă parte şi vopsite, pentru a crea animale şi plante care luminează pe întuneric şi chiar reacţionează la vizitatori, cum ar fi un cactus care bate din palme când cineva stă într-un anumit loc în apropierea lui sau broaşte care scot limba la vizitatorii care trec pe lângă ele. Exponatele sunt diferite la fiecare ediţie, iar planificarea evenimentului durează cam un an, scrie SFGate.

     

  • Marius Boloş, un gentleman la Bucureşti, printre artiştii lirici

    Marius Boloş este un artist liric destul de atipic printre semenii săi. Un Gentleman la Bucureşti. Un bun simţ extraordinar, un suflet primenit în Ardeal, o dedicare în continuă învăţare a tehnicii muzicale şi un respect pentru colegii de breaslă şi artişti în general, care nu îi este pe măsură compensat.


    de Georgiana Gheorghe,
    colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă


    Pe basul Marius Boloş l-am remarcat acum 6 ani, când mi-am reluat obiceiurile din facultate, de a frecventa ritualic opera şi teatrul. M-a impresionat extraordinar de mult în rolul Méphistophélès, din „Faust“-ul lui Charles Gounod. A interpretat perfect rolul complex al personajului, de la ludic la diabolic, trecând prin toate nuanţele de caracter. În actul IV – Noaptea Valpurgiei – domina efectiv scena, chiar şi atunci când nu interpreta nicio arie. Mi se întâmplă rar să apreciez rolurile interpretate de bas sau bariton, întrucât urechea şi inima îmi sunt legate într-un fel straniu şi, la nivel mental, prin asociere cu rolurile negative în care ei sunt de cele mai multe ori plasaţi de compozitori, resping şi tonalitatea joasă a vocilor lor. Marius însă, vine să îmi mai îmbuneze această percepţie.

    Am avut ocazia să discutăm de mai multe ori şi, de fiecare dată, personalitatea lui manierată, elegantă şi calină m-a ajutat să fac încă un pas către rolurile interpretate de bas-baritoni. Apogeul acceptării a fost chiar opera „Oedip“, recent montată la Opera Naţională Bucureşti, o operă dominată de voci masculine baritonale. Deşi îl iubesc pe Enescu, nu am putut merge să văd vechea montare a Operei bucureştene. Afişul cu distribuţia nu m-a convins. În noua montare în regia lui Stefano Poda, distribuţia este generoasă şi poţi alege.

    Marius Boloş este un artist liric destul de atipic printre semenii săi. Un Gentleman la Bucureşti. Un bun simţ extraordinar, un suflet primenit în Ardeal, o dedicare în continuă învăţare a tehnicii muzicale şi un respect pentru colegii de breaslă şi artişti în general, care nu îi este pe măsură compensat, în opinia mea. L-am văzut în aproape toate operele în care are rol şi în mai multe concerte şi, de fiecare dată, am avut aceeaşi bucurie la final de spectacol. Ajuns la maturitate deplină în carieră sunt foarte curioasă cum va evolua, având în vedere ritmul foarte lent de proiecte noi în universul operistic românesc. Vă invit să citiţi interviul cu basul Marius Boloş şi să îl căutaţi pe afişele calendarelor operelor din ţară sau ale concertelor de la filarmonici, Ateneu sau Casa Radio.

    În ce spectacole te pot vedea iubitorii artei lirice? Care este cea mai longevivă producţie a ONB în care ai rol?

    Chiar dacă mai este puţin până la finalul stagiunii, sunt câteva spectacole pe care le am în repertoriu şi le joc în următoarea perioadă, aşa că vă aştept cu mare drag în sala Operei Naţionale din Bucureşti. Pe data de 10 mai va fi un spectacol „Don Carlo” de G. Verdi, în care interpretez rolul Marelui Inchizitor. Acest rol este unul care mă reprezintă şi pe care îl joc cu foarte multă plăcere. Pot spune că este unul dintre rolurile mele preferate. Pe data de 19 mai va fi un nou un spectacol „Tosca” de G. Puccini. Ambele spectacole au distribuţii de excepţie, Aurelia Florian şi Carmen Topciu, două voci remarcabile de talie internaţională. Apoi, la finalul lunii iunie, pe 29 şi 30, vom avea premiera operei mozartiene „La clemenza di Tito”. Regia poartă semnatura lui Tompa Gabor, iar scenografia, Adrian Damian.

    Cea mai longevivă producţie a ONB în care mă regăsesc şi eu este spectacolul „Madama Butterfly”, de G. Puccini, a cărui montare împlineşte anul acesta 70 de ani.

    Care rol îţi este cel mai aproape de suflet? Pe portativul cărui compozitor te simţi în elementul tău, simţi că timbrul tău se lipeşte cel mai bine?

    Cred cu certitudine că în viaţa fiecărui artist al scenei lirice vine o vreme când ştie ce este „scris pentru vocea lui“. Wagner şi Verdi sunt, fără îndoială, în vârful preferinţelor mele. Admir genialitatea gândirii muzicale, de a sparge graniţele sonorităţilor tradiţionale pe care apoi le împletesc cu fragilitatea sentimentului pur. Astfel au reuşit să creeze opere atât de captivante şi profunde. Dacă mă raportez la rolurile de care sunt legat sufleteşte, acestea sunt cele care mă pun în dificultate şi pot scoate din vocea mea cele mai variate culori timbrale, conturând personaje intense şi complexe. Mă simt foarte apropiat de personaje precum Hagen din „Götterdämmerung” şi Marele Inchizitor din „Don Carlo”. Aceste roluri îmi permit să explorez întregul ambitus al vocii mele şi să transpun în muzică cele mai înălţătoare emoţii şi trăiri. Sunt un om norocos şi fericit pentru că pot trezi la viaţă un personaj dramatic sau comic şi pot împărtăşi această experienţă şi pasiune cu publicul.

    Mi-aş dori ca R. Wagner să fie nelipsit în programul stagiunilor viitoare.

    Se apropie vacanţa de vară dintre stagiuni. Ce proiecte ai pentru vară pe plan artistic?

    Am câteva debuturi la care lucrez. Unul dintre ele îl reprezintă rolul toreadorului Escamillo din opera „Carmen” de Bizet.

    Ai colaborări internaţionale, cu alte opere din Europa sau din afara spaţiului european?

    Momentan nu am. Am avut câteva colaborări cu opere din Germania, Norvegia şi Bulgaria care mi-au adus mari satisfacţii profesionale şi au adus o valoare semnificativă proiectelor mele. Sunt şi în căutarea unei agenţii de impresariat artistic, deoarece în Europa funcţionează lucrurile mult mai bine aşa.

    De trei ani, la începutul verii, ONB organizează Bucharest Opera Festival. Care este opinia ta referitor la acest ambiţios proiect?

    Consider că Bucharest Opera Festival este o iniţiativă strălucită şi necesară în peisajul cultural al capitalei noastre. Este impresionant de văzut cum acest festival şi-a câştigat o recunoaştere internaţională în doar trei ani de la debut. Apreciez eforturile şi dăruirea managementului ONB în organizarea acestui eveniment, care aduce bucurie şi artă în inimile publicului nostru şi oferă posibilitatea de a vedea titlurile reprezentative ale celorlalte opere din România pe scena bucureşteană.

    La ce festivaluri de operă ţi-ar plăcea să mergi cu producţii ale ONB sau cu ale altor teatre lirice cu care colaborezi?

    Visul meu este să cânt la Arena di Verona, unul dintre cele mai iconice locuri din lume pentru operă. Atmosfera istorică şi prestigiul acestei scene ar fi cu adevărat incredibil de experimentat, iar posibilitatea de a performa în acest cadru grandios ar fi o onoare fără egal.

    Mi-ai spus că în afara rolurilor de operă, eşti activ şi în corul bisericii. Ce simţi că îţi aduce acum această colaborare? Făcând trecerea de la seminar către operă ţi-ai dorit să nu pierzi legătura cu repertoriul coral de gen?

    Colaborarea mea în corul bisericii aduce o dimensiune spirituală şi comunitară aparte. Este o modalitate de a mă conecta cu muzica sacrală şi de a împărtăşi această experienţă cu alţi credincioşi. În timp ce mă îndreptam către operă, mi-am dorit să păstrez legătura cu repertoriul coral deoarece consider că este o parte importantă a formării mele muzicale şi îmi îmbogăţeşte perspectiva artistică. De 18 ani, de când sunt în Bucureşti, activez constant şi în acest domeniu. Mi-am făcut mulţi prieteni aici şi am trăit momente foarte frumoase.

    Cu ce alte instituţii culturale colaborezi pentru opere în concert? Te-am văzut destul de des la Casa Radio.

    Colaborez cu toate instituţiile culturale din România, atât opere, cât şi filarmonici. Opera din Constanţa este singura instituţie unde încă nu am cântat, dar cu siguranţă se va ivi acestă oportunitate.

    Ai un artist liric care te inspiră şi îţi este model?

    Sunt foarte mulţi artişti pe care îi urmăresc şi îi admir, dar cel care mă impresionează cel mai mult este Luciano Pavarotti. Uneori îmi doresc să fi fost tenor… Admir nu doar talentul său vocal extraordinar, ci şi pasiunea şi devotamentul pe care le-a adus în fiecare interpretare, completate cu o tehnică vocală fără cusur. El reprezintă un model pentru mine prin dedicarea sa faţă de arta operistică şi abordarea sa autentică a muzicii. În afară de Luciano Pavarotti, îmi atrag atenţia şi alţi artişti lirici, printre care se numără basul italian Cesare Siepi, basul american Samuel Ramey şi basul finlandez Martti Talvela. Fiecare dintre aceşti interpreţi aduce unicitate şi profunzime în interpretările lor, contribuind la diversitatea şi bogăţia artei vocale.

    Ce simţi că lipseşte universului artei lirice în România? Personal, am constatat ca sunt premiere destul de rare, se montează aceleaşi opere consacrate şi foarte cunoscute. Crezi că nu există public pentru titluri noi? Buget sau regizori?

    Este adevărat că în România, în universul artei lirice, lipseşte uneori diversitatea în ceea ce priveşte selecţia operelor montate şi inovaţia în regii. Se montează adesea aceleaşi opere consacrate şi cunoscute. Există mai multe motive posibile pentru această situaţie, printre care pot fi incluse bugetul limitat, lipsa de resurse financiare pentru producţii mai elaborate, precum şi lipsa de regizori şi echipe artistice specializate care să aducă idei noi şi proaspete în interpretarea operelor. De asemenea, există uneori o teamă de a risca cu titluri noi din cauza incertitudinii în ceea ce priveşte atragerea publicului. Cu toate acestea, ar exista probabil un public interesat de titluri noi şi abordări creative, iar o mai mare diversitate şi inovaţie ar putea aduce un suflu nou în peisajul operistic din România. Un exemplu de luat în seamă este noua montare a operei „Oedipe” de G. Enescu de pe scena Operei bucureştene, în regia lui Stefano Poda şi conducerea muzicală a lui Tiberiu Soare, spectacol care s-a jucat cu casa închisă la toate reprezentaţiile şi care a reuşit să-l plaseze pe Enescu pe înaltele culmi ale geniului creator.   

     

    Bio

    Basul Marius Boloş abordează o variată paletă repertorială şi stilistică, timbrul şi tehnica sa fiind calităţi remarcate în lucrări de la Bach şi Mozart la Verdi şi Wagner, fiind unul dintre cei mai valoroşi artişti ai generaţiei sale.

    Odată cu debutul în Regele Heinrich din opera „Lohengrin” de R. Wagner în 2011 pe scena Operei Naţionale Bucureşti sub bagheta maestrului Cristian Mandeal se conturează viitorul drum spre repertoriul de bas dramatic. Urmează apoi debuturi încununate de succes în Zaccaria din opera „Nabucco” şi Marele Inchizitor din opera „Don Carlos” de G. Verdi, Tiresias în opera „Oedipe” de G. Enescu, în Hagen din opera „Götterdämmerung” de R. Wagner.

    Este solist angajat al Operei Naţionale din Bucureşti şi solist invitat pe toate scenele importante din România, atât ale teatrelor de operă, cât şi de concert.

    A susţinut spectacole de operă şi concerte în Germania, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova şi Norvegia.

    La formarea artistului au contribuit cursurile Facultăţii de Muzică din Oradea la clasa profesorului Marian Boboia şi numeroasele masterclassuri cu mari artişti ai scenei lirice: soprana Petra Lang şi Adrian Baianu (în cadrul Festivalului de la Bayreuth), Ionel Pantea, Nelly Miricioiu, Viorica Cortez, Mariana Nicolesco, Leontina Văduva, Marina Krilovici, Marcello Giordani.

    A fost bursier al Studioului de Operă din Budapesta şi laureat al mai multor concursuri de interpretare.

    A colaborat cu dirijorii Frederic Chaslin, Christian Badea, Cornel Trailescu, Cristian Mandeal, Iurie Florea, Adrian Morar, Tiberiu Soare, Vlad Conta, David Crescenzi, Iosif Ion Prunner, Alfaro Sainz, Jin Wang, Horia Andreescu, Marc Tardue şi regizorii Stefano Poda, Andrei Şerban, Stephen Barlow, Mario de Carlo, Valentina Carrasco, Vera Nemirova, Alexander Hausvater, Alexandru Darie, Plamen Kartalov.

     

    ŒDIPE de George Enescu

    tragedie lirică în patru acte (şase tablouri) pe un poem de Edmond Fleg

    Durată spectacol: 3 h 15 min cu 2 pauze

    Spectacol în limba franceză cu supratitrare în limba română

    Regie, decor, costume, lumini şi coregrafie: Stefano Poda

    Dirijor: Tiberiu Soare

    Regizor asociat: Paolo Giani

    Dirijori de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

    Asistent coregrafie: Silvia Sisto

    Asistent dirijor: Mircea Pădurariu

    Asistenţi regie: Paula Stoica, Claudia Machedon

    Coordonator cor de copii: Smaranda Morgovan

    Coordonatori de balet: Monica Petrică, Antonel Oprescu

    Personajele:

    Oedip – bariton

    Tiresias – bas

    Creon – bariton

    Păstorul – tenor

    Marele Preot – bas

    Phorbas – bas

    Paznicul – bas

    Tezeu – bariton

    Laios – tenor

    Iocasta – mezzosoprană

    Sfinxul – mezzosoprană / contralto

    Antigona – soprană

    Meropa – mezzosoprană

    O femeie tebană – mezzosoprană


    LOHENGRIN de Richard Wagner

    Libretul de Richard Wagner

    Durată spectacol: 4 ore, cu două pauze

    Limba germană cu supratitrare în limba română

    Regie: Silviu Purcărete

    Scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar

    Maeştri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

    Colaborator artistic regie: Rareş Zaharia

    Asistent regie: Paula Stoica

    Asistent decor: Vladimir Iuganu

    Asistent costume: Andrada Chiriac


    FAUST
    de Charles Gounod

    Libretul: Jules Barbier şi Michel Carré după „Faust“ de J.W. Goethe

    Limba franceză cu supratitrare în limba română

    Durată spectacol: 4 ore 30 min, cu 3 pauze

    Regia: Alexandru Tocilescu

    Scenografia: Cătălin Ionescu Arbore

    Coregrafia: Alexa Mezincescu

    Mişcarea scenică: Roxana Colceag

    Asistent de regie: Ştefan Neagrău

    Maeştri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

    Maeştri de repetiţii solişti: Laura Blică-Toader, Monica Petrică, Virgil Ciocoiu

    Maestru de repetiţii ansamblu: Raluca Ciocoiu

  • Ioana Bugarin, pantera neagră de la Odeon

    Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în faţa plutonului. Atât pentru medalie, cât şi pentru execuţie. Sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată şi serioasă în munca sa, în continuă introspecţie şi descoperire de sine, şi-a asumat deplin acest har şi va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

    De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă


    Mi s-a părut un exerciţiu extraordinar să aleg pentru cele mai recente două materiale să intervievez două actriţe din generaţii atât de diferite.

    Victoria Cociaş (67) săptămâna trecută şi Ioana Bugarin (27) pentru această ediţie. O diferenţă de 40 de ani între cele două. Când am încheiat discuţia cu doamna Cociaş, i-am spus la ce urmează să lucrez şi mi-a spus cu faţa luminată: „Îmi amintesc cum pe Ioana a descoperit-o soţul meu, Radu Gabrea, în Timişoara, în 2012-2013, când am filmat «Lindenfeld, o poveste de dragoste». Avea doar 16 ani. Un copil foarte bun”. Nimic nu e întâmplător. Există un fir fin care leagă lucrurile în timp, ţesându-le într-un fel pe care nu îl desluşim neapărat imediat.

    Pentru că nu prea mă uit la filmele româneşti produse în zilele noastre, pe Ioana am cunoscut-o pe scena Teatrului Odeon, mai întâi în Persona, după Ingmar Bergman, apoi în „Am avut o livadă”, însă mi-a rămas întipărtă pe retină după ce am văzut-o în Julieta fără Romeo, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Aici joacă rolul unei adolescente de 18-19 ani, care se pregăteşte pentru etapa de studenţie a vieţii, aflată într-un conflict şi o tensiune continuă cu părinţii, în special cu mama sa (Elvira Deatcu în spectacol), care nu împărtăşeşte alegerea făcută de fiică, aceasta nefiind aliniată cu aşteptările ei. Situaţii des întâlnite în viaţa de zi cu zi, motiv pentru care recomand şi chiar insist să mergeţi să vedeţi acest spectacol la Odeon. În cuplu. Mamă şi fiică 16Ă. Înainte de spectacol, faceţi împreună o plimbare la pas pe cosmopolita Cale a Victoriei, vă opriţi puţin alături, la Casa Capşa şi serviţi o Foret Noire (cunoscuta prăjitură cu nume franţu­zesc, inventată în Germania). O să înţelegeţi de ce fac recomandarea asta după ce veţi vedea spectacolul. Evident că am rezonat cu spectacolul, eu însămi fiind mamă de adolescentă care se pregăteşte pentru facultate, încercând tot timpul să mă păstrez neutră în raport cu alegerile ei, încurajând-o să-şi urmeze propria chemare. Tema abordată de cei doi autori ai textului, Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi, este de o mare actualitate, acordată înadins cu ritmul celebrei piese shakespeariene. Un spectacol cu focus pe jocul actoricesc, în care cele trei actriţe protagoniste, Ioana Bugarin, Elvira Deatcu şi Ruxandra Maniu, se completează perfect şi emană o energie fantastică din amalgamul de replici, în intima sală Studio a Odeonului. Nu, nu îl veţi vedea pe Romeo pe scenă. El este conceptul umbrelă al unei prezenţe absentă, care se interpune între aşteptările mamei şi dorinţele fiicei, precum şi al unei absenţe prezente, care descumpăneşte aşteptările fetei îndrăgostite, dornică de susţinere în alegerile pe care le face.


    BIO: Ioana Bugarin este o actriţă româncă de film şi teatru. A jucat în mai multe lungmetraje şi scurtmetraje româneşti în ultimii ani, acum doi ani opţinând o dublă nominalizare la premiile Gopo pentru rolurile din filmele „Mia îşi ratează răzbunarea” şi „Otto Barbarul” şi premiul pentru interpretare Alex Leo. Şerban în cadrul Festivalului TIFF România din 2021. A participat cu filmul „Miracol” la Festivalul Internaţional de la Veneţia, obţinând şi pentru acest rol o nominalizare la premiile Gopo, şi a putut fi văzută pe micile ecrane în producţia HBO România „Ruxx”. Anul trecut a jucat în filmul „Boss”, regia Bogdan Mirică, şi într-un episod al celebrului serial german „Tatort: Murot und das Paradies” în regia lui Floria Gallenberger. În toamna anului trecut, a filmat pentru un film spaniol, „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde este coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente. Este angajată a teatrului Odeon din 2019, unde joacă în mai multe spectacole. În 2016, a absolvit un curs intensiv la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art (RADA) din Londra şi între 2016 şi 2019 a studiat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC).


    Până să o văd în următorul spectacol, am văzut-o în filmul „Mia îşi ratează răzbunarea”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Un film în stilul cinematografiei franceze, pe alocuri ca un eseu regizoral, având ca temă abuzul şi violenţa în cuplu, dezbătută, analizată şi penalizată de o gaşcă de tinere femei. Nu am achiesat cu toate argumentele, relaţiile deschise nefiind pe gustul meu. Imediat după, am văzut-o în Sara/Mara, la Apollo111, tot în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, alături de tineri actori din generaţia ei. O comedie despre vloggeri, cu insighturi din culisele influencer marketingului. Am rămas după spectacol să ne cunoaştem şi să povestim puţin. La masă cu noi era şi fiica mea, care m-a însoţit la spectacol. Au schimbat câteva dialoguri pe tema cititului. M-au fascinat discursul ei coerent, frazarea limpede, ideile frumos articulate şi dicţia impecabilă cu care Ioana vorbea, sorbind cu sete apa din sticla cu care a ieşit de la garderobă. Era deja ora 22 şi lumina de pe terasă s-a stins; urma un party în clubul de lângă sala de teatru din Apollo111. Ioana era destul de agitată după spectacol (monologul final în rolul Sarei îi aparţine şi e unul solicitant, rostit pe maxim de furie, nerv şi decibeli) şi pendula ca o panteră în perimetrul prea strâmt, între solicitările venite de la cunoscuţi şi necunoscuţi care o aşteptau, încercând să împace amabilă pe toată lumea. Alură longilină şi mâini de pianistă, cu ochi mari strălucitori care scăpărau în întuneric atunci când subiectul o pasiona, o minte brici, care te poate şi tăia în cazul în care o calci pe personaj. Rezervată în a-şi da cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte sau nu le-a aprofundat, refuză politicos să se angajeze în arta păreristicii, atât de des frecventată de oameni în zilele noastre. Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în faţa plutonului. Atât pentru medalie, cât şi pentru execuţie. Dar sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată şi serioasă în munca sa, în continuă introspecţie şi descoperire de sine, şi-a asumat deplin acest har şi va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

    În ce spectacole joci în acest moment? Şi ce proiecte ai în lucru? Urmează vacanţa de vară la teatru. Ce planuri ai până la redeschiderea stagiunilor?

    Am mai multe spectacole la teatrul Odeon, unde sunt şi angajată. Joc în „Julieta fără Romeo” în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, „O casă deschisă”, regia Teodora Petre, „Am avut o livadă” în regia lui Eugen Jebeleanu, „Persona”, regia Radu Nica. În independent, joc în spectacolul „Sara / Mara”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu la Teatrul Apollo111. Plus apar cu un personaj mic şi simpatic în spectacolul „Apollo Party bun bun titlu final” în regia Teodorei Savu, pe un text de Vera Ion, tot la Apollo.

    Deocamdată nu am altceva confirmat, aştept să văd în ce feluri o să mă surprindă viaţa mai departe. Sunt în plin proces de învăţare a limbii spaniole. Cel mai probabil, în toamna acestui an, va avea premiera în Spania filmul „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde sunt coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente şi doresc să mă pot exprima fluent în această limbă.

    În rest, citesc, mă plimb, scriu, văd filme şi spectacole. Nu-mi ajung orele din zi pentru câte lucruri vreau şi am de făcut, chiar dacă e cel mai tihnit an din viaţa mea profesională de până acum.

    Te-am văzut în trei spectacole la Teatrul Odeon, unde eşti actriţă. „Persona”, „Am avut o livadăşi „Julieta fără Romeo”. În ultimul dintre ele, joci o Julietă adolescentă, care urmează să plece în viaţa ei, odată cu plecarea la facultate, aflată într-o relaţie tensionată cu părinţii care nu o susţin în alegerea făcută. Ai rolul principal şi mi-ai rămas întipărită pe retină. Respectuoasă, Răzvrătită, Rebelă. Cât din Ioana este în această Julieta?

    În orice personaj – oricare ar fi fost convenţia de joc – simt că m-am adus şi pe mine. Mereu pornesc contrucţia oricărui rol de la identitatea mea, că altă materie primă din păcate nu am. Apoi iau diverse caracteristici şi în procesul de pregătire le augmentez sau diminuez – în funcţie de unde trebuie să ajung în partitura propusă.

    Pentru Julieta m-am conectat cu adolescenta rebelă din mine şi cu senzaţiile acelei perioade, că nimeni nu te înţelege de fapt şi te simţi adesea singur pe lume. Toate astea, suprapuse peste o relaţie de dependenţă emoţională firească faţă de mama ei. Mi-a plăcut să experimentez într-un timp scenic, la fiecare spectacol, cum Julieta învaţă să se diferenţieze.

    Apoi, în procesul de repetiţie, simt că m-am conectat foarte tare cu o latură ludică şi impulsivă. Mi s-a părut că e un bun mij­loc de a arăta scenic o adolescentă. Cred că e o perioadă cu salturi emoţionale mari şi rapide. Totodată, Elvira Deatcu şi Ruxandra Maniu emană atât de multă autenticitate, că doar ascultându-le cu adevărat şi răspunzând just la ce propun ele am simţit că nu am cum să cad în fals.

    Părinţii tăi sunt oameni foarte educaţi. Tatăl primar şi mama ta psihoterapeut. Cum te-au susţinut părinţii în alegerile făcute şi care consideri că este cea mai importantă lecţie a celor „7 ani de-acasă”?

    Foarte mult. Au fost aliaţii mei de încredere în orice am vrut să explorez. Nu aş fi putut niciodată să studiez în Londra la RADA fără susţinerea lor emoţională şi financiară. Simt că au crezut mereu în mine şi m-au încurajat chiar şi atunci când eu nu mai ştiam ce vreau. De la ei am învăţat, cu siguranţă, să tratez mereu munca cu dedicare şi rigurozitate. Să las, orice s-ar întâmpla, loc de bună ziua şi să îi respect pe oamenii din jurul meu.

    A fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine să îi observ cum îşi schimbă parcursul profesional la maturitate. Mama s-a întors la prima ei iubire, psihoterapia, după ani de zile în domeniul resurselor umane. Tata s-a decis să nu mai stea să critice lucrurile de pe margine şi să se implice activ la îmbunătăţirea şi dezvolta­rea comunităţii în care trăieşte. Să lupte împotriva corupţiei. Am văzut cât de greu i-a fost uneori şi l-am admirat pentru rezilienţă şi dedicare. Am toată încrederea în el ca primar. Le sunt foarte recunoscătoare că ne-au încurajat mereu şi pe mine şi pe sora mea să ne găsim autonomia. Dar ştiind că avem întotdeauna un cămin, nişte braţe deschise şi pline de iubire la care ne putem întoarce oricând.

    Ne-am întâlnit după spectacolul „Sara/Mara“, de la
    Apollo111. Poveste
    şte-mi puţin cum se vede de la tine, la 27 de ani şi jumătate, teatrul public, de repertoriu vs. teatrul independent, trecând prin finanţarea producţiilor, a actorilor, a echipelor tehnice, la alegerea textelor, regizorii care montează.

    Din perspectiva mea şi câte înţeleg, cea mai mare problemă a ambelor sisteme se reduce tot la bani şi felul în care funcţionează finanţările. Teatrele de stat, fiind subvenţionate, au privilegiul de a putea avea continuitate în muncă şi, măcar teoretic, puţin mai multă disponibilitate pentru explorarea unor forme şi direcţii noi.

    Doar că, în ciuda banilor mai puţini, sectorul independent, din câte văd eu, are în continuare o deschidere mai mare către voci emergente şi experimente teatrale. Doar că în ambele locuri e mereu presiunea locurilor vândute, încasărilor, onorariilor, disponibilităţii etc.

    Îmi povesteai de modelul vestic al teatrelor vs cel din România. Acolo, durata de viaţă a unei producţii este de câteva luni vs câţiva ani la noi. Ce model crezi că e benefic pentru rolul teatrului în societate?

    În vest se lucrează mai mult, în afară de câteva excepţii în teatre de proiecte. Se alocă o perioadă de 4-6 săptămâni pentru repetiţii şi apoi urmează o serie de câteva zeci de spectacole, zilnic. Şi asta a fost. Nu am experimentat niciodată un astfel de sistem de lucru, aşadar nu ştiu ce se întâmplă cu actul performativ în momentul în care joci acelaşi rol, acelaşi spectacol, seară de seară timp de câteva săptămâni. La noi e sărbătoare dacă la premieră există o serie de măcar trei spectacole consecutive. Procesul de aprofundare se poate întinde uneori pe parcursul mai multor luni, când de obicei discutăm despre două – trei reprezentaţii pe lună. În sistemul acesta repertorial, trebuie să fii un om care îşi gestionează timpul şi calendarul bine. Mă fascinează acest tip de sistem diferit, însă îmi e aproape imposibil să mi-l imaginez implementat la noi; asta ar însemna o rescriere completă a felului de lucru actual şi organizării trupelor.

    Avem teatru, cinema şi seriale TV. Aplauzele publicului la final sau came­ra live? Care e topul preferinţelor tale şi cu ce vine fiecare mediu către tine?

    Mi-e imposibil să aleg între cele două. Chiar dacă fundaţia este aceeaşi, mijloacele folosite în fiecare mediu sunt diferite. Nu poţi fără o proiecţie vocală bună şi dicţie să te urci pe o scenă. În film există lavaliere – şi provocarea constă mai mult în cum faci să fii autentic, să răspunzi emoţional just într-un mediu hiperartificial cum este cel de la filmări. Cum te păstrezi viu şi proaspăt pe măsură ce faci duble. La teatru, repeţi şi apoi, odată ce a început spectacolul, oricât de bine sau prost merge, trebuie să îl duci până la capăt, să spui povestea cât de bine poţi până la final. Nu poţi să te opreşti şi să o iei de la capăt. Emoţia adrenalizantă pe care o experimentezi înainte să păşeşti pe scenă, nu prea pot să o compar cu nimic. N-aş putea vreodată să-mi imaginez că renunţ la oricare dintre ele.

    Ce fel de piese de teatru preferi? Textele clasice ale dramaturgilor consacraţi şi foarte jucaţi sau dramaturgia de azi, texte scrise despre subiecte care ard aici şi acum?

    Dacă e un text bine scris, fie el unul clasic (şi rar devin canonice operele mediocre) este o plăcere. A ajuns să fie important pentru mine să mă regăsesc într-un fel în ce joc, fie la nivel tematic, acti­vist, intelectual. Îmi plac textele care mă stimulează, care te conduc în explorarea interpretativă. Cred că sunt într-o pasă, într-adevăr, în care consum mai multă dramaturgie contemporană.

    Din discuţiile pe care le-am avut, din felul în care îţi joci personajele, pari a fi un om riguros, care tratează cu seriozitate fiecare aspect. O perfecţionistă, care vrea sa obţină cea mai bună variantă a sa de fiecare dată. Nu crezi că e copleşitor?

    Nu am alt sine la care aş putea să apelez dacă acesta nu mai îmi place. Uneori poate fi dificil şi simt adesea că se putea mai bine, dar este un gând care îmi dă şi o extraordinară combustie în muncă. Nevoia de a face lucrurile cât de bine pot eu în fiecare moment. O fac din respect faţă de mine şi de munca mea – altfel nu ştiu. Cred totuşi că mi-ar plăcea să dau mai încet un pic vocea critică din capul meu, acest capitol intern este work in progress.

    Cum se împacă tânăra Ioana cu programul acesta al actorului de teatru care în weekend trebuie să muncească? Nu ţi se pare că eşti pe contrasens cu prietenii? Sau şi ei sunt tot artişti şi s-a rezolvat problema, vă vedeţi luni, când teatrele, muzeele şi saloanele de înfrumuseţare sunt închise?

    Mă consider atât de privilegiată că pot să trăiesc din meseria pe care am ales-o din pasiune încât mi se pare ridicol să mă plâng. Uneori poate fi frustrant acest program invers faţă de restul lumii, dar pentru că deja trăiesc aşa de ceva ani, am ajuns să normalizez asta. Când oamenii au timp liber, noi muncim. Şi viceversa. Poate fi foarte simpatic să ai străzile pentru tine într-o zi de luni, când oamenii sunt la birou. Plus că da, mare parte din persoanele mele apropiate sunt tot din domeniul creativ.

    Mergi săţi vezi colegii în spectacole? Care e ultimul spectacol de teatru la care ai fost?

    Adesea, da. Sunt o consumatoare de cultură avidă şi încerc să ajung la cât mai multe. Unul dintre ultimele la care am fost este „Caracatiţa”, în regia Catincăi Drăgănescu. Mi-a plăcut felul caleidoscopic în care tratează o temă atât de spinoasă şi m-am bucurat să descopăr trupa pe care a format-o acolo. Am văzut ultima premieră a Naţionalului, „Hedda Gabler”, în regia lui Ostermeier. Şi am revăzut „Cassandra”, la Teatrul Apollo111 şi m-am reîndrăgostit de cele două actriţe, de text şi regia Letei.

    Ai avut sau ai un mentor cu care te sfătuieşti, povesteşti, argumentezi-contraargumentezi?

    Am o mică frustrare, nu am simţit până acum că am găsit o astfel de persoană. Cred că Joan Oliver, profesoara mea din Londra, a rămas un soi de stea polară în mintea mea. Apoi, de-a lungul anilor, am legat prietenii cu Ioana Abur şi Elvira Deatcu şi sunt nişte persoane către care am mers atunci când mă găseam într-un impas profesional. Chiar la ultimul film Ioana mi-a dat un sfat care m-a ajutat mult în construcţia arhitecturii emoţionale a personajului. Şi apoi oamenii din cercul meu apropiat, care nu încetează să mă uimească şi inspire.

    Ai o actriţă sau actor care este inspiraţie pentru tine, model? Eu când te-am văzut prima oară te-am asociat cu Teodora Mareş. Îmi pare că aveţi trăsături asemănătoare.

    Am un poster în bucătărie cu Delphine Seyrig – i-am văzut mare parte din filme şi i-am urmărit fascinată munca activistă. E cu siguranţă o persoană care m-a inspirat mult în ultimii ani. Gena Rowlands e iarăşi o actriţă care mi-a revoluţionat felul în care definesc performanţa în această meserie. Şi apoi actriţele şi actorii minunaţi alături de care am avut norocul să joc până acum. Din fiecare întâlnire, atunci când am fost deschisă, simt că am învăţat câte ceva.

    Vorbeşti foarte des despre feminism şi drepturile femeilor. Eşti implicată în activismul social?

    Încerc pe cât posibil să folosesc expunerea care vine la pachet cu această profesie pentru a vorbi despre cauze în care cred, da. Mi se pare o parte definitorie din identitatea mea – să rămân atentă la lumea din jurul meu şi problemele ei şi să încerc, atât cât pot, să pornesc anumite discuţii. Cred în continuare că, având în vedere statisticile de la noi din ţară, avem mare nevoie să discutăm despre rolul femeilor în societate, sistemul nostru educaţional adesea încă disfuncţional sau războaiele din jurul nostru.

    Cum se vede la vârsta ta situaţia universului teatral românesc? Ce ţi-ai dori să se schimbe? Poate încă din facultate…

    Mi-ar plăcea să fie mai multă solidaritate în interiorul breslei noastre şi să tratăm cu mai mare responsabilitate discuţiile despre reprezentare. Ar fi bine să existe mai multe oportunităţi pentru voci emergente şi experimente teatrale şi să se diminueze puţin această presiune de a supravieţui în funcţie de cât de multe bilete vinde un spectacol sau nu. Mediul universitar, pe cealaltă parte, cred că ar trebui să încurajeze mai mult tinerii artişti să îşi găsească propriile voci, nu doar să fie nişte buni executanţi şi atât.  


    JULIETA FĂRĂ ROMEO

    de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi

    Regia Bogdan Theodor Olteanu

    Distribuţie:

    Julieta – Ioana Bugarin

    Marta – Elvira Deatcu

    Sonia – Ruxandra Maniu

    foto: Larisa Baltă


    AM AVUT O LIVADĂ

    de Yann Verburgh după Livada de vişini de A. P. Cehov

    Regia Eugen Jebeleanu

    Scenografia Velica Panduru

    Muzica Remi Billardon

    Distribuţie:

    Matei – Niko Becker

    Daniela – Elvira Deatcu

    Cati – Alina Berzunţeanu

    Radu – Vlad Bîrzanu

    Bruno – Ionel Mihăilescu

    Paul – Gabriel Pintilei

    Liubov Andreevna – Elvira Deatcu

    Lopahin – Ruxandra Maniu

    Gaev –  Alexandru Papadopol

    Trofimov – Nicoleta Lefter

    Charlotta – Simona Popescu

    Ania – Ioana Bugarin

    Varia – Eduard Trifa

    Firs – Diana Gheorghian


     

    PERSONA

    de Ingmar Bergman, regia Radu Nica

    Distribuţie:

    Elisabet Vogler – Crina Mureşan

    Alma – Anda Saltelechi

    Doamna doctor – Ioana Bugarin

    Domnul Vogler – Alexandru Papadopol


    SARA/MARA

    De Bogdan Theodor Olteanu şi Adrian Nicolae

    Regia: Bogdan Theodor Olteanu

    Distribuţie

    Ioana Bugarin/Mădălina Stoica

    Ştefania Cîrcu/Mădălina Stoica

    Alexandru Ion/Adrian Nicolae

    Vlad Ionuţ Popescu/Carol Ionescu

    Ramona Niculae/Daria Pentelie

  • Povestea omului care a creat una dintre cele mai mari şi puternice companii din lume. El a inventat lucruri unice, care au facut istorie, şi a lucrat cu actori celebri în întreaga lume

    Francez, nobil, avangardist, înconjurat de o familie adânc înrădăcinată în industrii ale frumosului, designerul Hubert James Taffin de Givenchy a avut toate premisele pentru a deveni celebru. Şi nu a ratat oportunitatea, iar la fel de celebri au fost atât mentorii săi, printre care amintim de Christian Dior, cât şi clienţii care i-au purtat colecţiile, pornind de la muza sa, Audrey Hepburn, pentru care a creat iconica rochie neagră din BreAkfast at Tiffany’s, cât şi alte nume sonore, precum Grace Kelly şi Sophia Loren.

    Hubert James Taffin de Givenchy s-a născut pe 20 februarie 1927 în Beauvais, Franţa, într-o familie nobiliară, ca fiu al unui marchiz cu origini veneţiene. După moartea tatălui său a fost crescut de mama sa şi de străbunică, care deţinea două fabrici celebre, una de goblenuri şi una de tapiţerie, în timp ce străbunicul său era designer, având aşadar în familie mai multe exemple de antreprenori orientaţi spre industrii artistice.

    La vârsta de 17 ani, Givenchy s-a mutat la Paris, unde s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase. Pasionat de designul vestimentar, acesta a început să lucreze pentru unul dintre pionierii haute  couture-ului postbelic, ajungând mai târziu să colaboreze cu nume faimoase ca Pierre Balmain, Christian Dior şi Elsa Schiaparelli. De asemenea, unul dintre idolii săi a fost Cristóbal Balenciaga.

    În 1952 şi-a deschis propria casă de modă în Paris, numindu-şi prima colecţie Bettina Graziani, după un topmodel în vogă la acea vreme. În scurt timp ajungea cel mai tânăr designer al modei pariziene progresiste, cu toate că la începuturi a folosit textile şi fibre ieftine, din cauza resurselor financiare limitate. În 1953, în timpul filmărilor pentru Sabrina, creatorul şi-a întâlnit şi muza – pe Audrey Hepburn, el fiind cel care a creat iconica rochie neagră purtată de actriţă în producţia Breakfast at Tiffany’s. Ulterior avea să urmeze şi prima linie de parfumuri dedicată acesteia, L’Interdit şi Le De Givenchy. De altfel, starul a acceptat să fie imaginea colecţiei – o premieră la acea vreme – marcând astfel o nouă eră în lumea advertisingului.

    Printre clienţii notabili ai lui Givenchy s-au numărat şi Greta Garbo, Grace Kelly, Sophia Loren, Jeanne Moreau şi Pauline de Rothschild. După ce a fost unul dintre reprezentanţii de vârf ai haute couture-ului, în 1954 a debutat cu o colecţie prêt-à-porter, considerată la acea vreme deopotrivă confortabilă şi atractivă, iar în 1969 a scos prima linie dedicată modei masculine, ulterior având o colaborare şi cu Ford Motor Company, pentru divizia Lincoln.

    Casa de modă Givenchy avea să se divizeze în 1981, când linia de parfumuri a mers către Veuve Clicquot, în timp ce divizia de modă a fost achiziţionată, în ’89, de LVMH, un gigant cu peste 150.000 de angajaţi în prezent, care a adăugat-o ulterior în portofoliu şi pe cea de parfumuri. În 1995 creatorul s-a retras din lumea modei, dedicându-se colecţionării de sculpture de bronz şi marmură din secolele 17-18, în castelul său din Romilly-sur-Aigre. În 2007, Poşta Franceză a lansat o colecţie specială de timbre, cu ocazia sărbătoririi Zilei Îndrăgostiţilor, semnată de Givenchy.

    Designerul a murit pe 10 martie 2018, la 91 de ani.   

     

    Carte de vizită

    Hubert James Taffin de Givenchy

    1. S-a născut pe 20 februarie 1927 în Beauvais, Franţa, în familia unui marchiz cu origini veneţiene;

    2. La vârsta de 17 ani, Givenchy s-a mutat la Paris, unde s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase;

    3. În 1952 şi-a deschis propria casă de modă, iar un an mai târziu şi-a întâlnit muza, pe Audrey Hepburn, care a devenit şi imaginea primei sale colecţii de parfumuri;

    4. Printre clienţii notabili ai lui Givenchy s-au numărat şi Greta Garbo, Grace Kelly, Sophia Loren, Jeanne Moreau şi Pauline de Rothschild;

    5. Designerul a murit pe 10 martie 2018, la 91 de ani.

  • Tranziţia spre lux

    Când economia se schimbă şi producţia dintr-un loc se mută peste mări şi ţări, există posibilitatea de a trage obloanele de tot sau de adaptare, creând noi afaceri. Asemenea încercări s-au făcut în Marea Britanie, scrie Financial Times, în locuri altădată cunoscute  pentru şantierele lor navale sau fabricile de material rulant pentru calea ferată, între timp închise, unde au apărut întreprinzători noi care să profite de experienţa şi infrastructura existente şi care acum produc articole de lux.

    Astfel designerul Tom Faulkner şi-a întemeiat o afacere de succes la Swindon, în vestul Angliei, un loc cunoscut cândva drept important centru de producţie de şine şi material rulant pentru calea ferată. Acesta a cunoscut în urmă cu aproape treizeci de ani nişte specialişti care lucraseră în domeniul prelucrării metalelor înainte de închiderea fabricii de material rulant din localitate din 1986 şi cărora le-a comandat un scaun. De aici i-a venit ideea unei afaceri cu mobilier şi accesorii din metal de lux, toate obiectele fiind lucrate manual.

    Alţi întreprinzători şi-au îndreptat atenţia spre tradiţia din domeniul construcţiei navale din nord-estul Angliei, deprinzând arta prelucrării metalelor şi folosind specialişti existenţi. Au apărut astfel TaylorHood Metalworks, care produce la comandă scări şi balustrade arhitecturale din metal sau Novocastrian, care produce mobilier de lux de metal şi corpuri de iluminat finisate manual.  Printre produsele sale se numără mese, oglinzi sau dulapuri, iar mai nou o serie de măsuţe realizate în colaborare cu compania Britannicus Stone, furnizor de pietre rare din Insulele Britanice.

     

  • Fotoliul din pungă

    Oricât s-ar încerca refolosirea pungilor de plastic, unele dintre acestea ajung inevitabil să fie aruncate unde nu trebuie şi să contribuie la poluare, ceea ce diverse organizaţii încearcă să prevină, transformându-le în alte obiecte utile. Astfel, în Indonezia, organizaţia nonprofit Sungai Watch a lansat piese de mobilier produse din plastic adunat din râurile din Bali. Deocamdată a fost prezentat doar un fotoliu creat de Sungai Design în colaborare cu designerul american Mike Russek, Ombak, la confecţionarea căruia se folosesc aproximativ 2.000 de pungi de plastic, scrie Dezeen. Pungile sunt adunate de către Sungai Watch de pe râurile din Bali unde a instalat bariere care să reţină deşeurile de plastic, după care sunt curăţate de impurităţi, presate la cald şi transformate în foi de plastic tare din care se confecţionează elementele componente ale fotoliilor.

     

  • Ca pe vremuri

    Cum producţia de filme pentru micul şi marele ecran are nevoie de ajutor pentru realizarea diverselor obiecte sau articole vestimentare pe care le foloseşte, au apărut tot felul de afaceri specializate în a-i furniza ceea ce-i trebuie. Una dintre acestea confecţionează textile pentru seriale de televiziune şi filme, dar şi pentru case istorice sau producători de mobilă sau articole vestimentare de lux, scrie Smithsonian Magazine. Înfiinţată în 1989, compania Thistle Hill Weavers este căutată de Hollywood şi nu numai datorită faptului că este capabilă să reproducă aspectul unor materiale de epocă sau să confecţioneze materiale foarte personalizate. Proprietara companiei, Susan Goody, discută cu fiecare ca să afle ce tip de material anume doresc şi pentru ce, după care, cu ajutorul computerului creează modele de ţesături şi produce mostre pe care le aprobă clienţii. Totodată oferă şi soluţii cu materiale moderne, pentru ca articolele vestimentare realizate să arate cum arătau cele de pe vremuri, dar să nu fie grele şi incomode la purtat pentru actor.

  • Sunaţi pentru peşti

    Un proiect ecologic lansat în urmă cu câţiva ani continuă să atragă atenţia tot mai multor internauţi din toată lumea, scrie New York Times. Mai precis, în 2020, unui ecologist olandez, Mark van Heukelm, i-a venit ideea de a ajuta într-un fel peştii după ce a văzut mulţi adunaţi în dreptul unei ecluze de la intrarea spre canalele care traversează oraşul Utrecht. Proiectul său a presupus instalarea unei camere sub apă, prin care pot fi urmăriţi peştii care se adună la ecluză primăvara în încercarea de a ajunge în amonte ca să depună icrele, lansat în 2021. Pentru monitorizare s-a apelat la sprijinul internauţilor, care urmăresc online transmisiunea camerei şi apasă un buton pe ecran, aşa-numita „sonerie pentru peşti”, realizând astfel o fotografie care este apoi văzută de specialişti. Când se consideră că s-au adunat suficienţi peşti la ecluză, cineva merge să o deschidă pentru ca să poată trece. Iniţiativa s-a bucurat de succes, la sonerie sunând nu numai persoane din Ţările de Jos, ci şi din SUA, Australia sau Noua Zeelandă sau alte ţări europene.