BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • VIP – Vlad Ionuţ Popescu, acest Zeus al libertăţii de exprimare artistică

    Vlad, aşa foarte tânăr cum este, este un actor complet. Profunzime în abordarea rolurilor, aptitudini vocale şi coregrafice, o alură fluidă, care îl ajută „să ducă” personaje de tot soiul şi nişte ochi albaştri hipnotizanţi ca luciul apei. O fire rebelă, care iubeşte libertatea şi vrea să guste cât mai mult din nectarul dulce al ei. Doamnelor, domnilor, ochii larg deschişi pe acest Zeus al libertăţii de exprimare artistică! Garantez experienţe apolonice şi dionisiace, alai de bacante şi fauni înlănţuiţi şi dezlănţuiţi.

    de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    „The only way to deal with an unfree world is to become so absolutely free that your very existence is an act of rebellion” (Singurul fel în care poţi face faţă unei lumi lipsite de libertate este să devii absolut liber, astfel încât însăşi existenţa proprie să fie un act de rebeliune – n. red.) este una dintre frazele cheie în filosofia absurdului camusian. Aici m-a dus cu gândul discuţia cu Vlad Ionuţ Popescu, pe care, ca să fac economie de caractere, o să-l numesc VIP în continuare. Un tânăr actor de doar 25 de ani care are deja în portofoliu o sumedenie de proiecte artistice de teatru şi de film. Un tânăr nu doar talentat şi carismatic, inteligent şi pragmatic, ci şi foarte sensibil şi disciplinat, dar mai ales serios în munca sa. L-am văzut prima oară acum vreo trei ani în spectacolul „Medea’s Boys“, care s-a jucat până luna trecută la Apollo111 cu casa închisă, timp de vreo 6 -7 ani. De curând, regizorul Andrei Măjeri şi echipa artistică au decis să oprească şi să caseze spectacolul, întrucât actorii au crescut, s-au maturizat şi nu prea mai încap în pielea argonauţilor imaginaţi de regizor. Şi în fond, e lucru ştiut că mai bine te opreşti în glorie, decât să tragi un vas de croazieră cu căluţi de galop, în loc de căluţi de mare. Oricum, acelaşi vizionar regizor Andrei Măjeri, proaspăt premiat la Gala UNITER cu premiul pentru cea mai bună regie de teatru, l-a distribuit iarăşi pe VIP în spectacolul fenomen „Cine l-a ucis pe tata?” – spectacol pe care am avut şansa să-l văd încă de la premiera din decembrie 2023 şi care de asemenea se joacă cu casa închisă la Teatrul Metropolis şi prin festivalurile în care e invitat, adică la toate, aşa cum am anticipat. Aici a fost maximă întâlnirea mea cu VIP, care m-a descompus efectiv în multiple ecuaţii în momentul în care a intervenit vocal cu o reinterpretare a melodiei „SOS d’un terrien en detresse”, care a pus punctul sub semnul întrebării din titlul spectacolului. Nu are el rolul central în spectacol, însă eu doar pentru el am avut ochi şi urechi, căci pe mine, dacă îmi aduci şi voce în spectacol fără ca el să fie musical, m-ai cucerit instantaneu. Între timp, îl mai văzusem în „STOP THE TEMPO”, la Teatrul Dramaturgilor Români, în care joacă rolul unui hipster simpatic, care reuşeşte alături de Mihaela Velicu şi Silvana Mihai să scurtcircuiteze petrecerile din toate cluburile din Bucureşti, plus din câteva malluri şi supermarketuri. Un reset de la realitatea haotic-consumeristă pe care o trăim cu toţii, de la GenZ şi mileniali, la yuppies şi boomeri, dat de un text cool al Gianinei Cărbunariu, pe o regie şmecheră a Marei Oprea, cu dans şi combinaţii de 3, luate câte 2, un spectacol la care se râde cu lacrimi. Trebuie să-l prindeţi neapărat, când se joacă; din păcate, prea rar, în opinia mea.

    Vlad, aşa foarte tânăr cum este, este un actor complet. Profunzime în abordarea rolurilor, aptitudini vocale şi coregrafice, o alură fluidă, care îl ajută „să ducă” personaje de tot soiul şi nişte ochi albaştri hipnotizanţi ca luciul apei. O fire rebelă, care iubeşte libertatea şi vrea să guste cât mai mult din nectarul dulce al ei, un tip franc, care îţi spune cam tot ce gândeşte, elegant dar direct, un actor care îşi investeşte resursele proprii de energie şi talent în proiecte despre care simte că îl dezvoltă artistic, îl provoacă să se îmbunătăţească, să se cunoască, să-şi depăşească anumite limite. Un tânăr smart, care nu îşi doreşte cu tot dinadinsul să fie angajatul vreunui teatru în mod special, dar nici nu respinge această idee, un artist curajos, care preferă provocările, diversitatea şi avantajele de a colabora cu multiple teatre, atât din sectorul public, cât şi din cel independent. La întâlnirea pe care am avut-o la bistro-ul Shift, vizavi de Teatrul Metropolis, a fost punctual şi a ales o masă din cele două de pe terasa etajată, semn că îi place să joace la înălţime şi să privească lucrurile în perspectivă, în ansamblul lor, dar şi că preferă intimitatea spaţiului personal. Am vorbit vrute şi nevrute cu Vlad, despre părinţi şi susţinerea necondiţionată pe care familia i-o acordă, despre sexualitate şi cum aceasta nu ar trebui să definească oamenii, ci bunătatea şi faptele lor, despre admiratori şi admiratoare (fiica mea şi colegele ei sunt abonate la spectacolele lui), despre „Învierea” lui Tolstoi, despre vise şi cum să rămâi ancorat în realitate ca să ajungi la luxul de a trăi în viaţa asta şi nu în alta. Foarte atent cu timpul său, ştie că acum e momentul lui şi al generaţiei lui. Are o încredere şi o stimă de sine de invidiat, mai rar întâlnite la cei de vârsta lui, lucru care îi oferă şi o siguranţă în ceea ce face şi spune. M-a impresionat extraordinar întâlnirea cu el. O ambiţie de a reuşi deloc toxică, asezonată cu multă muncă şi talent, echilibrată de calitatea şi succesul proiectelor artistice în care este implicat şi experienţele de casting mai puţin fericite. Nu am reuşit să văd filmele în care joacă, însă cel mai recent care îl are în distribuţie, „3 kilometri până la capătul lumii”, tocmai ce a încasat un premiu Queer Palm în competiţia de la Cannes de luna trecută şi va fi lansat oficial în cinematografe, foarte curând.

    Doamnelor, domnilor, ochii larg deschişi pe acest Zeus al libertăţii de exprimare artistică! Garantez experienţe apolonice şi dionisiace, alai de bacante şi fauni înlănţuiţi şi dezlănţuiţi.

    BIOGRAFIE

    „Mă numesc Vlad Ionuţ Popescu şi sunt un tânăr actor în formare. Am terminat UNATC în 2022 (master) şi am avut parte până acum, de multe experienţe minunate în domeniu. Îmi place să cred că respectul nu are legătură cu sfera formalului şi că vârstele sunt doar nişte întâmplări aleatorii care nu definesc raporturile de putere dintre oameni. Îmi ocup timpul liber cu filme, lecturi, prieteni şi familie. Sunt într-un conflict permanent cu mine însumi şi cu autoritatea. Mă interesează viaţa, în toată complexitatea ei. Văd doar frumosul din oameni, nu port pică şi sunt conştient că majoritatea oamenilor sunt guvernaţi de frică. De aceea, înţelegerea, empatia şi ascultarea fac parte din arsenalul meu cu care dezarmez răutatea. Cum de la o zi la alta devin alt om, încerc să păstrez intacte valorile mele şi să rămân sincer, atât în dialogul cu ceilalţi, cât şi în monologul interior. Sunt o carte deschisă, ghidată de curiozitate faţă de fiinţa umană în raport cu ea însăşi şi cu mediul înconjurător.”

    N-o să te întreb despre flori, fete sau băieţi, ci despre teatru, film sau seriale TV. Ce preferi? Care dintre abordări consideri că îţi aduce o mai mare satisfacţie profesională, o bucurie şi împlinire personală?

    Când am început această călătorie, nu aveam prea multe opţiuni, aşa că am intrat intr-o trupă de teatru ca mai apoi să înfiinţez chiar eu una, alături de domnul profesor Dănuţ Solcan – voi reveni la dumnealui puţin mai încolo. Teatrul a fost la început. Ce mă atrăgea în schimb cel mai şi cel mai tare era cinemaul. Dar la filme puteam doar să mă uit şi nu ştiam cum aş fi putut lua contact cu acea lume, prin urmare doar consumam multe filme, în prostie. Despre TV n-am încă o părere clară. Mi-aş dori să apară din ce în ce mai multe scenarii bune, necopiate, originale, şi sunt entuziasmat de interesul pe care îl arată Netflix faţă de piaţa din România. Din experienţa mea – which happens as we speak – e fun în televiziune, comediile sunt bune la noi. Prin urmare, pot spune că am o apetenţă faţă de cinema – folosesc cuvântul „cinema” pentru că spre deosebire de teatru, e un domeniu de care sunt interesat în totalitatea lui (scenariu, regie, producţie, imagine), nu doar ca actor. Iar din poziţia de actor – strict din poziţia de actor – simt că în film oamenii sunt mult mai locked in decât în teatru, probabil datorită banilor şi a presiunii faptului că nu e efemer, că rămâne. Nu peste tot, ce-i drept. Eu mă raportez la fel la ambele. De fapt, mă implic cu acelaşi elan atât în teatru, cât şi în film, pentru că i simply love my job (îmi iubesc munca – n. red). Mă motivează poveştile care merită spuse şi personajele care mă ajută să evoluez.

    În ce spectacole de teatru joci în acest moment, în ce proiecte de film şi TV eşti implicat?

    Momentan, în stagiunea curentă, am jucat în zece producţii diferite, în mai multe teatre din Bucureşti: „Criză.Kit de supravieţuire” la Teatrul Masca, „DN83” la Replika, „Stop the Tempo!” la Teatrul Dramaturgilor, „Cine l-a ucis pe tata?” la Teatrul Metropolis, „Pădurea Spânzuraţilor” la Teatrul Naţional Bucureşti, „Medea’s Boys”, „Sara/Mara” şi „Câinele mamei mele” la Apollo111, „Efecte Secundare” la unteatru şi „Viaţă bună” la Teatrelli. Ultimul e work in progress, premiera oficială va avea loc stagiunea viitoare. Acum repet la „Romeo & Julieta” la Teatrul Bulandra şi filmez la „Atletico Textila”, un serial de la PRO. Recent a avut loc premiera la Cannes a filmului „Trei kilometri până la capătul lumii” în regia lui Emanuel Pîrvu, din a cărui distribuţie fac parte, în rolul lui Ciprian, şi urmează să iasă mai repede de cât mă aşteptam „Anul nou care n-a fost” în regia lui Bogdan Mureşanu, unde îl interpretez pe Vlad. Pe 30 mai se va lansa o docudramă în Olanda, „The Art of Stealing” în regia lui Jorien Von Nes şi am şi o scurtă apariţie în filmul Gabrielei-Virginia Şarga şi al lui Cătălin Rotaru, „Unde merg elefanţii?”. Curând voi începe filmările la un nou lungmetraj despre care încă nu pot vorbi şi repetiţiile primului meu one-man show cu premiera TBA la Replika. Plus alte câteva proiecte despre care doar am discutat şi despre care voi afla mai multe detalii în viitorul apropiat.

    Mi-ai spus ca lucrezi încă din primul an de facultate. Câte roluri ai avut până acum? Cum vin proiectele? Mergi la castinguri sau eşti solicitat pur şi simplu? Eu te-am văzut în spectacole foarte moderne, progresiste, care se adresează unui public dezinhibat şi fără prejudecăţi. E datorită faptului că, nefiind angajat în echipa unui teatru, ai libertatea de a alege? Tu alegi proiectele sau proiectele ţi se potrivesc ţie?

    Nu ştiu exact câte roluri am avut. Dar da, am avut norocul să iau un casting încă din anul I, la Teatrul Excelsior. Chiar dacă mi-am pus şcoala în cap. Asta cu venitul de proiecte diferă. Pentru majoritatea dau probe. Au fost doar câteva excepţii în care oamenii ştiau ce vor şi se gândeau ca mă potrivesc. Cât despre tipul de proiecte în care mă regăsesc, nu cred că are legătură neapărat cu statutul meu de liber profesionist. Sau poate pe alocuri are. Această libertate de care vorbeşti mă ajută să experimentez diverse convenţii şi îmi asigură şi acel timp de relaxare de care am nevoie. Cred că la toate proiectele la care am lucrat, a fost cu bucurie. Şi cred că sunt foarte diferite. Dacă există vreun criteriu de alegere din partea mea, este acela de a nu mă regăsi în aceeaşi ipostază de mai multe ori, fie că e vorba de rol sau convenţie. Aş risca să rămân în zona de confort, să recurg la aceleaşi mecanisme. Prefer să explorez, să caut permanent. Mă gândesc la mine – time will tell (timpul va spune – n. red.) dacă e bine sau nu – ca la o afacere pe două picioare. Nu exclude deloc calitatea artistică, ci din contră, o implică. Afacerea despre care vorbesc, adică eu, nu are legătură cu banii, ci exclusiv cu sinele şi cu propriile căutări artistice. Nu am un agent care să facă asta în locul meu. Iar zona de confort mă stresează. It’s weird to say that, right (e ciudat să spui asta, nu? – n. red.)? Dar oricât de mult m-aş păcăli, proiectele mă aleg le mine, nu invers. Alegerea apare atunci când, din păcate, se suprapun mai multe oferte.

    Din discuţiile pe care le-am avut îmi pari a fi un om cu un plan. Ce planuri artistice ai pentru vara asta şi ce pregăteşti pentru stagiunea 2024-2025? Unde mai strecori şi puţină relaxare? Nu crezi că „arzi” prea repede, că te întrebuinţezi şi epuizezi? Cum îţi echilibrezi viaţa profesională cu cea personală? Când mai ai timp de citit? Ce gen de lecturi preferi?

    Mă pricep destul de bine la „echilibru”. Cum ai spus şi tu, pare că sunt un om cu plan. Nu ştiu despre asta, dar te asigur că sunt un om cel puţin calculat. Şi am intrat într-o nouă etapă a vieţii. Am devenit mult mai responsabil, în special în ceea ce priveşte energia mea. Sunt foarte atent la oamenii cu care mă înconjor. Cercul meu devine din ce în ce mai restrâns. Nu mai practic „ieşitul de duzină” decât dacă serbez ceva. Letterboxul meu, TV Showtime-ul şi Goodreadsul meu arată impresionant. Lecturile mele sunt diverse, acoperă o arie foarte largă de subiecte – filosofie, psihologie, religie, politică, metodologie, beletristică de toate felurile. Am rezervat vacanţe şi plecări. Life is pretty good to me right now (Viaţa mea este destul de bună, acum – n. red.). Sper să rămână aşa. Sper să rămân sănătos la minte, la trup şi la suflet. Cât despre această aşa-zisă „epuizare”, nu cred în ea şi, dacă mă resimt, iau măsuri imediate – tocmai ce am ieşit din două proiecte ca să pot avea timp şi pentru mine – pentru a mă relaxa. Sunt mult prea pasionat de complexitatea acestei meserii. Şi sincer, prefer să trag de mine acum, la 25 de ani, decât mai târziu, când vor apărea şi responsabilităţi la care nici nu vreau să mă gândesc în momentul de faţă. Voi avea timp de relaxare începând cu vârsta mijlocie, când sper eu, voi fi deja într-un punct care-mi va permite luxul de a-mi alege real proiectele în care vreau să investesc timp şi suflet.

    Cum te-au susţinut părinţii în alegerile tale? Care e relaţia cu ei?

    M-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine. Activ, ca şi cum fac parte din meseria asta. Şi ei, dar şi bunicii mei. Ştiu tot ce mişcă. Sunt prietenii mei, mai mult decât orice. Şi oamenii cu care mă sfătuiesc în legătură cu orice. Sunt mândri de mine. Şi nu exagerez când spun că ei sunt norocul meu. Capacitatea lor de înţelegere, de empatie şi de dăruire sunt ieşite din comun, în special pentru generaţia lor. Sau pentru mediul din care provin. Reuşesc să-mi asigure toate condiţiile pentru a putea face ceea ce iubesc. Până şi traumele transgeneraţionale din partea lor m-au ajutat, ceea ce e amuzant şi liniştitor. Dar această transparenţă între noi e şi dureroasă. Sunt şocaţi de sistemul în care activez. Sunt dezamăgiţi că există şi aici relaţii. Că noi, ca actori, nu suntem protejaţi de nimeni şi de nimic. Că nu ne ştim drepturile şi că suntem exploataţi. Pentru că banii sunt puţini şi că poţi trăi din asta doar dacă te învârţi până ameţeşti şi pici – asta dacă vrei să îi faci din proiecte care te hrănesc creativ, emoţional şi intelectual adică. Suferă mai mult decât mine atunci când trăiesc o nedreptate sau când cineva mă tratează ca pe un număr.

    Pentru ce rol/spectacol ai avut casting şi ai ratat rolul?

    Am dat multe castinguri pentru care nu am fost luat. Prefer să nu le enumăr.

    Mergi la spectacole să–ţi vezi colegii?

    Da, când îmi permite timpul, o fac. Mă inspiră foarte mulţi colegi de generaţie. Unii pentru profesionalismul lor, alţii pentru sensibilitatea lor, pentru spiritul ludic sau simţul firescului – sau toate combinate. Şi multe altele. Suntem o generaţie aparte. Şi norocoasă. Sper ca cei care au putere decizională să vadă aceste aspecte cât mai repede.

    Ai un mentor? Mai păstraţi legătura? Ce impact are/a avut asupra ta?

    Da. Dănuţ Solcan. Mentor în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că mentori îi pot considera şi pe ai mei. Sau pe doi regizori cu care am lucrat până acum. Domnul profesor Dănuţ Solcan în schimb a fost acolo când aveam nevoie de un model şi de un om care să mă vadă. Cred că după atâţia ani, ce ne leagă de fapt este perfecţionismul şi credinţa. Că lucrurile sunt bune, dar pot fi şi mai bune. Că nu putem fi mulţumiţi, ci doar recunoscători. Şi în mod special, că dacă avem credinţă, vom găsi întotdeauna o modalitate prin care să „răzbim noi cumva la lumină”.

    Dar un actor preferat care te inspiră?

    Caleb Landry Jones. Pe lângă toţi actorii de la noi din ţară pe care îi admir, cărora le-am studiat munca şi unii alături de care am avut norocul să lucrez, dar şi pe lângă actorii din afară pe care i-am devorat în perioada mea incipientă de formare, Caleb Landry Jones mă obsedează de ceva timp. Mult spus obsedează. Mai sunt câteva nume de actori 30ish care mă inspiră, dar Caleb Landry Jones e THE GOAT. Doar o chestiune de timp până când va ajunge la publicul larg. Dar pare că nu vrea sau nu caută un statut de vedetă.

    De curând, pentru unul dintre spectacolele care umplea sălile din Apollo 111 – „Medea’s boys” – s-a decis întreruperea şi casarea. De ce, dacă unul dintre criteriile reprezentaţiilor, mai ales în teatrul independent, este vânzarea de bilete? Cum se iau deciziile în privinţa asta?

    Nu am vrut să îl lăsăm să intre în comă. Am preferat să îl terminăm sus.

    Eşti un bărbat tânăr, educat, foarte talentat, frumos, ambiţios, implicat în multe proiecte artistice, cu o carieră în ascensiune. Bănuiesc că nu sunt prima sau singura care ţi-a spus. Cum îţi afectează asta ego-ul? Cum simţi că se raportează colegii de breaslă, în special cei cu care ai şi împărţit de-a lungul timpului scena, la succesul tău?

    De doi ani fac progrese vizibile în lupta cu ego-ul. Terapeuta mi-a confirmat că nivelul meu de narcisism este optim. Sunt atât cât trebuie să fiu pentru a avea grijă de mine şi de drumul meu. Dar sunt într-un dans continuu cu ego-ul, dans pe care încep să îl conduc. Doar gura va fi de el în timp, simt că îi vin de hac. Tind deja să mă dedic altora, dar fără să uit de nevoile mele. Şi legat de succes… nu cred că am. Cred doar că sunt pe drumul cel bun. Ştiu unde vreau să ajung, ce vreau de la actorie. Şi în fiecare zi, cu fiecare nou proiect, mai descopăr câte ceva despre mine şi despre viaţă. Dorinţele mele sunt la fel de inconstante ca vântul, de aceea nu mă mai ghidez după ele. Habar nu am ce înseamnă succes în meseria asta. Fiecare actor caută altceva prin munca pe care o depune. Iar competiţia e o iluzie pentru mine. Una care uneori poate fi benefică, dar care alteori te poate destabiliza.

    Mi-ai spus că eşti preocupat de zona politică, de ce se întâmplă în societate şi că îţi place să te implici civic. Dezvoltă puţin.

    Politica face parte din viaţa tuturor, fie că îi acordăm atenţie sau nu. Prefer să fiu informat, la curent cu tot ce mişcă. Caut proiecte care ridică probleme de natură socio-politică şi, dacă vocea mea va conta într-o bună zi, mă voi implica activ în bunul demers civic, cel puţin al domeniului din care fac parte. De mic am avut o înclinaţie către această zonă – am fost într-un partid când eram în liceu, ca trainee, şi am făcut vizite la Parlamentul European – prin urmare nu reprezintă doar un moft. Mai degrabă o datorie, poate singura.  

    Joci în multe teatre independente, de proiect, publice, filme, seriale TV şi mai nou şi într-o serie de reclame TV pentru un operator de telefonie mobilă. Eşti asaltat de admiratoare şi admiratori în inboxul mesageriei pe reţelele de socializare? Întorc capul după tine pe stradă, te opresc să vorbească cu tine?

    Primesc, dar din alte considerente *wink*. Întorc, dar din alte motive *wink*. Nu cred că sunt recognoscibil. Nu caut să fiu recunoscut.

     

    STOP THE TEMPO!

    Teatrul Dramaturgilor Români
    (Calea Griviţei 64-66, sector 1, Bucureşti)

    de Gianina Cărbunariu, Regia Mara Oprea

    Distribuţie: Mihaela Velicu, Silvana Mihai, Vlad Ionuţ Popescu

    Cine l-a ucis pe tata?

    Teatrul METROPOLIS (str. Mihai Eminescu, nr. 89, sector 2, Bucureşti)

    Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis

    Regia: Andrei Măjeri

    Scenografia: Adrian Balcău

    Coregrafia: Andrea Gavriliu

    Sound Design: Adrian Piciorea

    Pregătirea muzicală: Alexandra Ştefan

    Asistent regie: Alex Mirea

    Distribuţie:

    Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuţ Popescu

    CRIZA. KIT DE SUPRAVIEŢUIRE

    Teatrul MASCA (Bulevardul Uverturii 14, sector 6, Bucureşti)

    Concept şi scenariu: Mihaela Michailov şi David Schwartz

    Regia: David Schwartz

    Scenografia: Andrei Dinu

    Mişcarea scenică: Carmen Coţofană

    Muzica şi versurile: Paul-Ovidiu Cosovanu

    Contribuţie dramaturgie: Anamaria Feraru

    Distribuţie: Anamaria Codiţă, Anamaria Feraru, David Drugaru, Silvana Mihai, Vlad Ionuţ Popescu

  • Cum arată cel mai mare aquapark din România. Este şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din ţară – GALERIE FOTO

    În ultimii ani, municipiul Oradea a cunoscut o dezvoltare uimitoare, ca urmare a atragerii de fonduri europene, ajungând printre oraşele fruntaşe din România la mai multe capitole. Investiţiile în turism au ieşit în evidenţă, iar transformarea oraşului de pe Criş este vizibilă deopotrivă în Piaţa Unirii, centrul oraşului, care şi-a schimbat înfăţişarea, dar şi în zona Băilor Felix, unde s-au investit milioanele de euro. O altă investiţie care s-a transformat într-una dintre principalele atracţii ale oraşului este aquaparkul Nymphaea, unul dintre cele mai importante proiecte care au contribuit la dezvoltarea oraşului din nord-vestul ţării.

    Deschis în 2016 cu o investiţie de 20 de milioane de euro, jumătate asiguraţi din fonduri europene, aquaparkul Nymphaea din Oradea este cea mai mare investiţie publică de acest fel din România. Liviu Andrica, directorul general al Administraţiei Domeniului Public Oradea, în întreţinerea căreia se află aquaparkul Nymphaea, spune că această locaţie a fost aleasă datorită poziţionării şi a resursei naturale de apă geotermală.

    VEZI AICI GALERIA FOTO

    Potrivit infooradea.ro, aquaparkul Nymphaea dispune de 15 bazine de înot şi relaxare, atât în exterior, cât şi în interior, 10 tobogane, structuri de joacă speciale pentru copii, şapte saune, saloane de masaj, baie turcească, salon pentru bronzat şi terenuri de sport. De asemenea, clienţii aquaparkului au la dispoziţie două restaurante şi două baruri, în jur de 120 de umbrele, peste 1.800 de dulapuri pentru depozitarea bunurilor personale, mai mult de 3.000 de şezlonguri şi 600 de scaune.

    Pe lângă activităţile acvatice, vizitatorii parcului pasionaţii de sport au acces la terenurile de tenis cu piciorul, fotbal, handbal, baschet şi volei. Un bilet de acces în aquapark pentru adulţi costă 60 lei, biletul pentru elevii cu vârste între 14 şi 18 ani şi pensionari – 50 de lei, iar cele pentru copii peste 3 ani până la 14 ani – 30 lei, copiii mai mici de 3 ani având acces gratuit. Tarifele permit accesul pe tot parcursul intervalului orar 10-22.

    În 2017, ultimul an pentru care există date disponibile, cifra de afaceri realizată de aquaparkul Nymphaea a fost de 14 milioane de lei (3,2 mil. euro), iar profitul s-a ridicat la 4,8 milioane de lei (1,04 mil. euro). 

    În 2019, Nymphaea a funcţionat cu o echipă de 91 de angajaţi. Anual, reprezentanţii parcului continuă să investească între 70.000 şi 100.000 de euro, bani direcţionaţi mai ales spre dotarea cu aparatură specifică activităţii de întreţinere şi curăţenie, dar şi pentru promovare; anul acesta, valoarea investiţiilor bugetate este de 100.000 de euro, dintre care o parte vor fi dedicaţi construirii de noi spaţii de alimentaţie publică şi echipamente de divertisment.

    „Dorim să dezvoltăm partea de divertisment oferit clienţilor, prin organizarea unor evenimente pentru copii şi tineri: spectacole şi concerte”, spune Andrica.

    În anii trecuţi, în timpul săptămânii, aquaparkul înregistra zilnic în jur de 600 de clienţi, iar în timpul weekendului, în sărbătorile legale şi în minivacanţe, numărul acestora urca până la 1.500. „Clienţii noştri sunt, în general, persoane active, din toate categoriile de vârstă, media fiind de 25-30 de ani”, spune reprezentantul parcului. În ceea ce priveşte clienţii străini, de la deschidere până în prezent, numărul acestora a fost destul de mic, reprezentând un procentaj de doar 2-3% din total.

    Care sunt însă normele de protecţie luate de reprezentanţii businessului în noul context de piaţă, pentru a preveni răspândirea pandemiei?

    Aquaparkul Nymphaea a fost redeschis pe 3 iulie 2020. Potrivit bihon.ro, la intrarea în incinta aquaparkului va exista o zonă de triaj epidemiologic, unde vizitatorilor li se va verifica temperatura, aceştia fiind obligaţi să respecte totodată măsurile de distanţare. Şi distanţa dintre şezlonguri va fi de 2 metri.

    „În contextul pandemiei de coronavirus şi a reglementărilor dispuse de autorităţi, într-o primă etapă va funcţiona doar zona exterioară a complexului de agrement. Nu vor fi disponibile în această perioadă zona de interior, cea de wellness şi nici programul de înot. Vizitatorii trebuie să ştie că vor avea obligaţia să poarte mască de protecţie la casieria Aquaparkului, precum şi în toate celelalte spaţii închise din complex. Acestea vor putea fi achiziţionate şi de la casieria Aquaparkului, la preţul de 1,5 lei”, scriu cei de la bihon.ro. În plus, vizitatorii sunt sfătuiţi să cumpere biletele online de pe site-ul aquaparkului, deoarece numărul de locuri este limitat. Şi brăţările de credit pot fi achiziţionate tot online începând cu acest an. 

     

  • Sufletul petrecerii

    La nunţile de peste ocean, mai precis de la New York, poate apărea un nuntaş mai aparte, gândit să le însufleţească, scrie Washington Post. Neobişnuitul nuntaş se numeşte „Party Robot” şi poate fi invitat contra unei sume de câteva sute până la peste o mie de dolari pe oră să poftească la dans pe cei care se cam codesc să înceapă să danseze şi să le ţină apoi companie. Bineînţeles, tehnologia actuală nu permite încă utilizarea unui robot în toată regula, aşa că firmele care furnizează robopetrecăreţi apelează la oameni pe care-i costumează adecvat şi apoi îi trimit în misiune acolo unde sunt solicitaţi. Dacă iniţial un Party Robot ajungea la petreceri de adolescenţi, acum este din ce în ce mai căutat să participe la nunţi, uneori ca surpriză, alteori adus cu bună ştiinţă de către miri pentru a-şi distra invitaţii.

  • Spirală modernă

    Atunci când aleg o casă sau un penthouse cu cel puţin două niveluri, unii acordă o mare importanţă aspectului scărilor, mai nou preferându-se cele în spirală, care însă nu mai păstrează în toate cazurile forma consacrată.

    Scările moderne în spirală sunt proiectate de firme de arhitectură şi pot fi instalate de constructorii casei sau cei care se ocupă de renovarea ei, existând şi opţiunea achiziţionării unor seturi de componente şi asamblarea lor de către proprietarii pricepuţi, care trebuie să scoată din buzunar chiar şi 150.000 de dolari dacă vor una personalizată special pentru ei, scrie Wall Street Journal.

    Un element de noutate la scările în spirală pe care şi le doresc proprietarii de locuinţe de lux este forma acestora, multe fiind mai degrabă elicoidale decât circulare, cele clasice nedispărând însă. Noul tip de scări, pentru care cererea a crescut ca urmare a pandemiei, când oamenii închişi în case de nevoie au avut mai mult timp să se ocupe de felul în care arată casa lor, are un aspect sculptural, iar la confecţionarea lui se foloseşte lemn, metal, ghips sau chiar beton. Pentru a atrage atenţia privitorului este importantă şi iluminarea, susţin experţii, printre soluţii existând luminatoare, corpuri de iluminat suspendate sau lumini integrate în balustrade ori în trepte. Scările moderne în spirală, pe lângă forma elicoidală, pot avea baza mai mare şi să se îngusteze spre vârf ori pot să urce în diagonală şi nu vertical sau chiar să şerpuiască.

  • Cine stă la bază

    O lucrare instalată în faţa Muzeului National de Artă Asiatică din Washington, D.C, se dezvăluie privitorului sub forma unui soclu gol, pe care ar trebui să fie montată o statuie. Intitulată „Public Figures” („Persoane publice”), lucrarea realizată de artistul coreean Do Ho Suh este de fapt o sculptură care pune piedestalul la partea superioară, la partea inferioară aflându-se o mulţime de omuleţi care-l susţin, scrie Smithsonian Magazine. Artistul şi-a dorit să atragă atenţia asupra colectivului, motiv pentru a decis să ia personajul care în mod normal ar sta pe soclu şi să-l pună dedesubt, micşorându-l, anonimizându-l şi transformându-l într-o puzderie de omuleţi. Privitorul care dă cu ochii de piedestal este obligat astfel să coboare privirea la aceştia şi poate simţi o undă de optimism sau speranţă la vederea grupului care duce o povară.

  • Pătrăţele într-o nouă prezentare

    Pătrăţelele contrastante coboară de pe tabla de şah pe diverse alte obiecte din casă, de la mobilier la decoraţiuni, nu întotdeauna în alb-negru însă. Printre cele mai spectaculoase astfel de creaţii inspirate de tabla de şah se numără, conform Financial Times, un fotoliu de la Ceraudo, Elio (aproximativ 2.300 de euro), în câteva variante coloristice (printre care alb-negru sau vişiniu-crem), un dulăpior cu picioare confecţionat din metal şi papură de lemn de la Altin Studio, Ganymede (8.500 de euro), o sculptură din sticlă de Murano cu pătrăţele alb-verzi şi albastre de la Carlo Moretti (4.000 de euro) sau o banchetă din lemn de cireş şi de arţar de la Studio Yellowdot (20.000 de euro).

  • Papuci pentru mediu

    După pahare şi paie de plastic, au fost luaţi în vizor de către cei care ţin la protejarea mediului şi papucii de unică folosinţă din hoteluri, acestea din urmă căutând soluţii ca să nu renunţe totuşi la un articol pe care clienţii lor se aşteaptă să-l primească atunci când se cazează la ele. Pentru a reduce cantitatea de deşeuri provenite de la papuci, unele hoteluri pur şi simplu le recomandă clienţilor să-i ia cu ei pe cei de unică folosinţă care astfel s-ar arunca şi să-i refolosească, scrie The New York Times, iar altele au trecut la papuci produşi fie din carton, plută şi bumbac, fie din sticle reciclate de plastic, ce pot fi curăţaţi, dezinfectaţi şi refolosiţi pentru alţi oaspeţi. Mai sunt şi hoteluri care fie folosesc papuci mai groşi şi rezistenţi pe care clientul îi poate lua acasă şi care sunt oferiţi implicit celor cazaţi în apartamente şi la cerere celor care stau în restul camerelor. Există şi cazuri în care papucii de unică folosinţă sunt reciclaţi după utilizare, fiind tăiaţi în bucăţi şi transformaţi în umplutură pentru pufuri.

     

  • Cum au devenit lemnele de foc elemente de decor

    Un lucru considerat cândva ca semn de dezordine într-o casă este azi cerut de mulţi proprietari de locuinţe de lux. Aceştia doresc să aibă, pe lângă şemineul obligatoriu, şi lemne de foc la vedere, ceva de neconceput altădată.

    Aceste lemne de foc au devenit în prezent un element decorativ important chiar şi pentru posesorii de şemineuri cu gaz, cărora le place nota rustică pe care o conferă încăperii în care sunt expuse, scrie Wall Street Journal. Tendinţa se datorează în parte şi emisiunilor TV despre renovări şi transformări de case care propun stiluri de amenajare, oamenii ajungând să creadă că un material natural ca lemnul de foc s-ar potrivi foarte bine în livingul lor. Astfel, fie casele sunt prevăzute din construcţie cu locuri de depozitare la vedere a lemnelor de foc, fie în decor sunt incluse cutii speciale pentru acestea, cu ajutorul unor specialişti în amenajarea interioarelor care se asigură că respectivele cutii se încadrează bine în peisaj.

    Într-o casă astfel decorată, nu se face economie nici la lemne de foc, acestea trebuind să fie de firmă. Pe lângă aspect, lemnul de firmă vine cu garanţia că e curat şi fără gâze şi ciuperci, existând recomandări în funcţie de utilizare. Astfel, dacă se doreşte ca lemnul să fie doar decorativ, în cazul caselor dotate cu şemineuri pe gaz, atunci companiile specializate în furnizarea acestuia recomandă plop, mesteacăn sau pin, iar pentru decor şi pentru ars se preferă stejar, frasin, hicori sau nuc. Sunt şi persoane care preferă să expună în locuinţă lemn tăiat de pe proprietăţile lor sau lemn adus de ape, în zonele cu ieşire la ocean.

     

  • Florentina Ţilea, un tango mas, por favor

    Am vorbit o grămadă de lucruri la masă cu Florentina… despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa.

    De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Pe Florentina Ţilea am vazut-o în foarte multe spectacole, însă două dintre rolurile pe care le joacă mi-au atras atenţia în mod deosebit: Greta în „Hai, să vorbim despre viaţă” şi Cassie în „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, ambele, producţii ale Teatrului Naţional Bucureşti.

    „Hai să vorbim despre viaţă” este un spectacol construit pe un extraordinar text românesc scris de Ana Sorina Corneanu, premiat de UNITER în 2019. Un one woman show în care Florentina, de una singură, umple scena efectiv. E lângă tine, în faţa ta, intră în capul tău, îţi ia gândurile, ţi le scutură, ţi le scoate pe ochi, pe nas. Se aşază pe umărul tău ca greierul Jiminy (conştiinţa) din Pinocchio şi îţi pune oglinda în faţă să te chestionezi, să vezi care e treaba cu tine. Un text despre introspecţie, alegeri în viaţă, asumare, libertate, dorinţe, sensul vieţii… chestiuni grele care te lovesc în plex, mai ales după vârsta de 30 de ani. Florentina face din Greta simbolul perfect al oglinzii, în care tu, spectatorul te vei regăsi fără urmă de tăgadă. Trebuie şi e nevoie să te întâlneşti cu Greta. Va fi un moment revelator sau poate chiar o epifanie de care ai nevoie ca să iei decizia pe care o tot amâni. E un exerciţiu pe care te provoc să-l faci. O temă obligatorie.

    „(…) Am face orice pentru certitudini. Iar când le avem… ne sperie, le privim ca pe nişte nedreptăţi. De ce e aşa, de ce nu e invers? Vrem certitudini, dar le vrem pe alea care ne convin. Vrem perfecţiune, dar ne chinuim rău de tot să-i facem faţă. Vrem să trăim corect, dar ne tot întrebăm ce e corect, vrem şi să trăim aşa cum simţim, dar ne preocupăm prea mult dacă e moral (…)”, îţi va spune Greta.

    Te vei regăsi în momentele de frământări în carieră, în momentele de cumpănă, când parcă ai pleca de la job să-ţi iei un an sabatic, dar parcă nici făr’-de-salar’ nu e OK, în momentele în care te-ai săturat să fii angajat în corporaţie şi ţi-ai deschide un mic business al tău, dar parcă nu e momentul perfect, în momentele în care ceasul tău biologic nu e întors după soarele familiei şi anturajului, sau pare că e stricat şi nu sună nicio barză la uşă, în momentele de burnout în care ai vrea să fii pe o insulă, departe de lumea dezlănţuită, dar ai sindromul Stockholm şi ţii cardul de la firmă la gât chiar şi când mergi la Mega sau Lidl, coechipier în generaţia care nu mai e cu cheia la gât, ci cu cardul la gât. Greta eşti tu şi eu. Câte un pic din Greta e în fiecare dintre noi. Iar Florentina, prin calităţile actoriceşti şi expresivitate scenică, reuşeşte să te prindă din prima secundă şi să te ducă pe firul epic întortocheat, ca-n viaţă; nu-ţi va da drumul decât la final, când îţi va zice, contorsionată după tensiunea întregului show, care are elemente de scenografie inedite, combinate cu o coregrafie ludic-solicitantă: „Mă duc să dansez. Viaţa se învaţă trăind-o, nu controlând-o. Băgaţi bine la cap! Mă duc să dansez. (…) Când plecaţi de-aici, să dansaţi! Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!”

    Am mai vazut-o apoi şi în alte spectacole în care e perfectă, indiferent de anvergura rolului pe care îl joacă, de natura spectacolului (dramă, comedie) pentru că e un profesionist desăvârşit. Dar în rolul Cassie, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni” (text Neil Simon, regie Ion Caramitru), cel puţin în reprezentaţia pe care eu am văzut-o (pentru că se ştie că artiştii mai îmbogăţesc personajele în timp, ca vinul), pur şi simplu a atras toată atenţia sălii asupra ei. She stole the show, cum spun americanii. O comedie care se joacă de 10 ani la TNB, un spectacolul cu o superdistribuţie, vreo zece personaje care intră în tot soiul de situaţii amuzante, încurcate, intrigă delirantă, o adevărată olimpiadă de bârfe, zvonuri şi minciuni, în care cu toţii se angajează, performează şi excelează. Dar la un moment dat, intră în scenă Cassie – Florentina Ţilea. Cu un cristal magic în mână. Şi pur şi simplu, magie face (râd cu lacrimi şi acum, când îmi amintesc scena). E soţia unui viitor senator (interpretat de foarte chipeşul Gavril Pătru, cu care face un superb cuplu de scenă), despre care se zvoneşte că ar avea o aventură extraconjugală. Ei, nu vreţi să ştiţi cu cât sex appeal a echipat-o Florentina pe Cassie, ca să îl recucerească pe senator! Ba vreţi să ştiţi, că e o lecţie perfectă, aproape gratuită (între 30 şi 70 lei/biletul) pentru doamnele aflate în situaţii similare, şi de-aia o să mergeţi să vedeţi spectacolul. Cu soţii la braţ. Acolo, pe uşa din living şi pe bluesul „Cry Baby” (Janis Joplin), Florentina/Cassie desenează cu fum de ţigară, ieşit dintr-un şhic port-ţigaret, schiţele secrete ale erotismului esoteric, într-un dans captivant, lasciv, decisiv. Zău dacă n-am văzut-o pe Janis Joplin cum şi-a mai turnat mulţumită, încă un pahar de whiskey, acolo, în Woodstockul ei, dincolo de bine şi de rău.

    Am vorbit o grămadă de lucruri cu Florentina la masă… despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa. Nu mi-e clar cum ar trebui să concluzionez discuţia noastră, dar nici nu simt nevoia vreunei concluzii. Fiind aceeaşi generaţie şi mamă la rândul meu, poate că sunt părtinitoare. Îi înţeleg frământările, îngrijorările, temerile. Îmi e atât de familiar sentimentul că s-a întors clepsidra noastră şi se scurge nisipul din a doua jumătate. Nu e cazul să mai pierdem timpul şi să irosim aceste momente de maximă plenitudine intelectuală, fizică, spirituală, umană. Am convenit amândouă că nu mai trebuie aşteptat telefonul ăla de la Teatrul Balşhoi. (metaforă din „Hai să vorbim despre viaţă!”). Femeile inteligente, talentate, sigure pe ele, care s-au regăsit după ce s-au pierdut au datoria faţă de ele însele să acţioneze. Visele nu se împlinesc de la sine şi dacă îţi doreşti să dansezi, pentru ca asta te face fericită şi împlinită, dansezi. Şi pui mâna pe… telefon şi cauţi un playlist şi un playbill care să ţi se potrivească.

    Prima întrebare, de încălzire, ca să ştie oamenii unde să te găsească, este: în ce spectacole joci în acest moment?

    În stagiunea aceasta (2023-2024) mi-au murit subit două spectacole, două sper să fie doar în comă şi să-şi revină din toamnă (mă refer la „50 de secunde” de la TNB şi „La Ţigănci” de la unteatru), unul a fost resuscitat după mulţi ani – „Peretele” – pe care sper să-l jucăm mai des, ca de altfel şi pe celelalte spectacole de la Teatrul Act („E adevărat, e adevărat, e adevărat!”), Teatrul Naţional Bucureşti („Hai să vorbim despre viaţă”, „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, „Pescăruşul”, „Regele moare”) şi de la unteatru („Proof”).

    Eu te-am văzut în destul de multe dintre ele (mai exact în opt din cele enumerate), însă m-au impresionat două în mod excepţional, despre care vreau să povesteşti mai mult: „Hai, să vorbim despre viaţă!” şi „Bârfe, zvonuri şi minciuni”. Un one woman show după un text despre introspecţie, existenţialism şi căutarea de sine şi o comedie americană. Deşi nu au nicio legătură personajele pe care le joci în aceste două spectacole, intuiesc o cantitate foarte mare din femeia Florentina Ţilea în ele. Mă înşel? Cum şi pe ce le-ai construit?

    Cred că personajele există în formă latentă, embrionară, în fiecare actor în momentul în care este distribuit, el are intrinsec unele date ale personajului (de aceea este el alesul şi nu altul), pe altele le construieşte în timpul repetiţiilor, împreună cu regizorul, pe baza textului, pe altele şi le imaginează prin puterea creatoare personală.

    Greta din „Hai, să vorbim despre viaţă” s-a născut şi cu ajutorul regizoarei Zsuzsánna Kovács, încercând să înţelegem în primul rând ce vrea autoarea să transmită prin text, ea fiind tot actriţă şi aflându-se într-un moment în care viaţa a încercat-o, ca pe fiecare dintre noi, de altfel. Tema principală este: continuăm să facem ce ne place, cu eforturi, griji, neajunsuri financiare, sau intrăm în rândul mulţimii corporatiste, urmând un drum bătătorit, fad şi uniformizat?

    Chiar decizia de a începe sau nu acest proiect m-a pus la încercare, mă întrebam dacă să continui sau nu, era în perioada pandemiei, multe frici, nesiguranţă, proiecte abandonate, incertitudine.

    Era o perioadă în care voiam să lucrez mai mult, cred că tot de frică m-am dus la domnul Caramitru să-l întreb dacă este de acord cu un text pe care i l-am dat să-l citească, mi-a zis că nu este potrivit pentru repertoriul TNB, dar mi-a întins un vraf de pagini: „Nu vrei tu să citeşti piesa care a luat premiul Uniter anul trecut? Două colege l-au refuzat, dar poate ţie îţi zice ceva mai mult”. L-am citit, am realizat că va fi greu la repetiţii şi cu vânzarea biletelor (textul are un pronunţat profil filosofic şi un fir dramatic mai puţin conturat), dar am zis DA provocării, şi împreună cu Zsuzsi ne-am asumat riscul, iar acum, după patru ani, mesajele emoţionante pe care le primim după spectacol ne arată că am avut ceva fler şi inspiraţie.

    Cassie, celălalt personaj de care aminteşti, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, pot spune că e o altă parte din mine, îmblânzită de-a lungul timpului, dar care la nevoie uite că poate să şi muşte.

    Eşti mamă, ai un băieţel tare simpatic de 12 ani şi ai ajuns la deplina maturitate în viaţă şi carieră. Spune-mi cum a fost cariera ta înainte de a deveni mamă şi dacă s-a schimbat ceva după. Atât în tine, cât şi în felul în care ai interacţionat cu breasla.

    Da, există clar un „înainte” şi un „după”. Teoretic nu ar fi trebuit, pentru că mi-am făcut meseria la fel de profesionist, am respectat-o şi am iubit-o la fel de mult şi am încercat mereu să găsesc un echilibru şi înainte şi după, dar când e vorba de a alege, merg înspre a-i fi aproape copilului, o alegere asumată. Am fost mereu foarte responsabilă şi îmi dau seama câtă nevoie are copilul meu de mine şi câtă bucurie îi pot aduce în timpul petrecut împreună. Ştiu că sunt nişte ani care trec repede şi, decât să stau ore la coafor sau cosmetică, ori să alerg toată ziua după o rochie sclipicioasă ca să fiu frumoasă seara la nu ştiu ce gală, prefer să stau cu preadolescentul meu să facem un top muzical, o prăjitură cu vişine deshidratate de noi, sau să-l admir cum dă „win cu coroană”, să stocăm amintiri pentru mâine.

    Şi uite aşa am dispărut încet-încet din focusul multor oameni, prieteni odinioară buni sau artişti în trend, pentru că nu ies „la un suc” după premierele pe care le văd, nu sun să întreb „Şi?… ce mai faci, ce mai montezi, am auzit că vii la noi la teatru”. Small talkul nu e punctul meu forte. Şi iată că apele nu mi se mai leagă.

    Ştiu unde greşesc (oare?). Un fost coleg de facultate, când a venit în Bucureşti, şi-a propus să cunoască câte zece persoane din breaslă pe zi. Reuşea. A reuşit. Ei, uite: inteligenţa asta socială îmi lipseşte. O altă colegă talentată din provincie povestea cum de un an de zile îi tooot scrie unui regizor cunoscut, rugându-l să monteze ceva cu ea în rol principal. Uite că şi perseverenţa asta îmi lipseşte cu desăvârşire, şi, din păcate, nici n-am învăţat din exemplele lor. Mereu am crezut că fiind activă artistic este de ajuns. Acum, după 25 de ani de teatru, realizez că nu, nu este. Trebuie să te lupţi, să baţi la uşi, să dai telefoane, să trimiţi în dreapta şi în stânga fotografii şi filmuleţe, să fii prezent, în focus şi mereu available. Not me.

    Dacă ar fi să facem o aritmetică a carierei, câte roluri au fost până în 2012 şi câte roluri în ultimii 10 ani?

    Am aruncat un ochi pe CV şi până în 2012 au fost 36 de roluri, iar după 2012, 20.

    Teatru/film sau seriale TV? Ce preferi?

    Prefer teatrul, dar aş face cu multă plăcere şi film sau TV dacă n-ar fi listele de casting închise şi m-ar interesa proiectul.

    În ce spectacole ţi-ai dori să joci şi în pielea căror personaje crezi că ai intra cel mai bine?

    În etapa asta sunt interesată mai mult de regizori buni, creativi, cu voci puternice, decât de roluri de o anumită factură. Îmi doresc foarte mult să joc în spectacole la care să nu-mi fie jenă să-mi invit prietenii.

    Ai terminat doctoratul, ai predat 15 ani la UNATC şi acum predai la Hyperion. Ce ne poţi spune despre generaţiile din ultimii ani?

    Pot spune că sunt foarte adaptaţi vremurilor, ştiu să socializeze şi să-şi creeze prietenii pe care să se bazeze, înţeleg ce-i aşteaptă după absolvire, şi atunci îşi pregătesc încă din timpul facultăţii tehnici de „supravieţuire” foarte valabile, au mereu alternative, sunt dispuşi să încerce, pregătiţi şi de reuşită, şi de eşec.

    Câţi absolvenţi pe an sunt la nivel naţional? Şi care e absorbţia absolvenţilor pe piaţă? Nu este cererea de rol mai mare decât oferta de spectacol/film? Şi nu impactează asta financiar atât remuneraţia artiştilor cât şi bugetele producţiilor?

    Termină foarte mulţi tineri actori, dar ei sunt conştienţi că nu vor face toţi teatru. Am studenţi care sunt împăcaţi cu ideea că vor lucra în televiziuni, vor preda sau vor pleca din ţară. „Pe vremea mea” eram mai încrâncenaţi, şi neavând multe alternative, cei care dădeam la teatru voiam să facem doar teatru. Acum nu mai e aşa. Acum, cred că este o facultate care te poate împlini frumos şi dacă vei face altceva în viaţă. Însă durerea mea cea mai mare este că nu reuşesc să facă meseria cei mai buni, cei mai talentaţi, ci de multe ori doar cei care ştiu să se descurce.

    Eşti actriţă a TNB, însă ai şi spectacole în teatrul independent, la unteatru şi ACT. Aş dori să-mi spui care este percepţia ta despre cele două zone public/privat, mai ales din perspectiva pieselor alese.

    Cred că fiecare spectacol (cu unele excepţii) îşi are publicul pe care îl merită, atât la stat cât şi la privat. În ultimul timp, spectatorii se interesează la ce vin, au preferinţe de actori, regizori, teatre, sunt mult mai atenţi „cu cine îşi petrec timpul liber”. Ce pot spune este că e al naibii de satisfăcător să dai de un public talentat într-o seară, unul care ştie să asculte, să reacţioneze, să te însoţească atent pe tot parcursul spectacolului. Cel mai bine simt vibe-ul ăsta în sălile mici, de la Act, sau în Sala Atelier de la TNB, când la final văd cum oamenii ne caută privirea să ne mulţumească. La final de „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” sau „Hai să vorbim despre viaţă”, în momentul aplauzelor este rândul spectatorilor să ne emoţioneze, şi lacrimile lor ne readuc aminte cât de frumoasă şi utilă este meseria noastră. Vreau să încurajez spectatorii să ne scrie, este o mare bucurie când ei au curajul de a vorbi despre ei, despre cum i-a modificat mesajul nostru, despre cum „de mâine” viaţa le va fi un pic altfel.

    „Mulţumesc, este prima piesă de teatru la care mi-au curs lacrimile încontinuu, pentru că am trăit-o cu totul, şi nu mi-e ruşine să o recunosc. Mama e sensibilă, iar dumneavoastră în seara asta i-aţi făcut un cadou. Unul ei, şi unul mie. Din suflet vă mulţumesc!”

    „Doamnă Ţilea ş…ţ am plâns şi eu şi mama ca două tute, făceam cu rândul! Vă mulţumim!”

    Înţelegeţi ce zic? 🙂

    În afara carierei artistice în ce alt gen de proiecte eşti implicată sau în ce ţi-ar plăcea să te implici?

    În afara activităţilor artistice, pedagogice şi… parentale mă implic foarte puţin ca voluntar la „Ajungem mari” şi mi-ar plăcea să fac mai multe pentru bătrânii singuri. Of, dacă ziua ar avea măcar 36 de ore…

    Un mentor sau actor/actriţă care te inspiră?

    Always Jessica Chastain.

    Dacă ai fi muzică, ce ai fi?

    Tango.   

    BIO

    Născută în Iaşi în 1977, a absolvit actoria la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii George Enescu din Iaşi în 2001. În acelaşi an, în urma unui concurs, a fost angajată la Teatrul din Sibiu, unde a activat timp de 5 ani. Din 2007 joacă în teatre diferite – Odeon, Metropolis, Act, unteatru, Teatrul Mic, Opereta şi la Teatrul Naţional, unde a fost angajată în urma colaborărilor multiple şi a nominalizărilor UNITER din 2007 şi 2008 pentru interpretare feminină. A participat la ateliere de teatru susţinute de Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Yuri Kordonsky, Stefano Luca şi are un atestat în commedia dell’arte, oferit de Centrul de Cercetări Ion Sava, în urma colaborării TNB cu Feruccio Soleri. În anul 2009 obţine diploma de doctorat cu lucrarea „Actorul ca personaj“. A predat 15 ani la UNATC, în prezent, fiind profesoară la Universitatea Hyperion. A jucat în peste 50 de roluri în filme şi spectacole de teatru.

    Hai, să vorbim despre viaţă! (TNB)

    Text: Ana Sorina Corneanu

    Distribuţie: Florentina Ţilea

    Regie: Zsuzsánna Kovács

    Scenografie: Gabi Albu

    Coregrafie: Florin Fieroiu

    Muzica: Călin Ţopa

    Light design: Mircea Mitroi

    Regia tehnică: Adrian Ionescu

    Regele moare (TNB)

    Text: Eugène Ionesco

    Regie: Andrei şi Andreea Grosu

    Scenografie:Vladimir Turturica

    Light design: Chris Jaeger

    Distribuţie: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Florentina Ţilea, Şerban Pavlu, Richard Bovnoczki

    Bârfe, zvonuri şi minciuni (TNB)

    Text: Neil Simon

    Regie: Ion Caramitru

    Decor: Cătălin Ionescu Arbore

    Costume: Liliana Cenean

    Ilustraţie muzicală: Ion Caramitru

    Distribuţie: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriş, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Florentina Ţilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin And one

    Pescăruşul (TNB)

    Text: A.P. Cehov

    Traducere: Raluca Rădulescu

    Regie: Eugen Jebeleanu

    Scenografie: Velica Panduru

    Muzica: Rèmi Billardon

    Distribuţie: Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Emilian Oprea, Richard Bovnoczki, Florentina Ţilea, Irina Movilă, Ciprian Nicula, Emilian Mârnea, Ada Galeş, Niko Becker, Sara Cuncea/Eva Cosacé

    E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT! (Teatrul ACT)

    Autor: Breach Theatre

    Distribuţie: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Ţilea

    Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

    Regizor: Alexandru Mâzgăreanu

    Scenografia: Alexandra Boerescu

  • Mobila care creşte singură

    Vărsatul de apă pe mobilă nu creează întotdeauna probleme, ci chiar poate să ajute, după cum o arată o gamă de mobilier prezentată de către Universitatea ECAL din Lausanne la recent încheiata „Săptămână a Designului de la Milano”. Articolele acestei game sunt confecţionate din burete din celuloză, obţinut din resturi de lemn, şi trebuie udate bine sub duş sau în cadă pentru ca să ajungă la forma proiectată, iar după stoarcere trebuie lăsate să se întărească pentru a putea fi folosite. Creatorii lor afirmă că mobila din burete care creşte singură poate susţine greutatea unei persoane şi este suficient de rezistentă, scrie Dezeen, iar când s-a uzat sau proprietarii s-au plictisit de ea poate fi reciclată ori transformată în compost.