BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Spirală modernă

    Atunci când aleg o casă sau un penthouse cu cel puţin două niveluri, unii acordă o mare importanţă aspectului scărilor, mai nou preferându-se cele în spirală, care însă nu mai păstrează în toate cazurile forma consacrată.

    Scările moderne în spirală sunt proiectate de firme de arhitectură şi pot fi instalate de constructorii casei sau cei care se ocupă de renovarea ei, existând şi opţiunea achiziţionării unor seturi de componente şi asamblarea lor de către proprietarii pricepuţi, care trebuie să scoată din buzunar chiar şi 150.000 de dolari dacă vor una personalizată special pentru ei, scrie Wall Street Journal.

    Un element de noutate la scările în spirală pe care şi le doresc proprietarii de locuinţe de lux este forma acestora, multe fiind mai degrabă elicoidale decât circulare, cele clasice nedispărând însă. Noul tip de scări, pentru care cererea a crescut ca urmare a pandemiei, când oamenii închişi în case de nevoie au avut mai mult timp să se ocupe de felul în care arată casa lor, are un aspect sculptural, iar la confecţionarea lui se foloseşte lemn, metal, ghips sau chiar beton. Pentru a atrage atenţia privitorului este importantă şi iluminarea, susţin experţii, printre soluţii existând luminatoare, corpuri de iluminat suspendate sau lumini integrate în balustrade ori în trepte. Scările moderne în spirală, pe lângă forma elicoidală, pot avea baza mai mare şi să se îngusteze spre vârf ori pot să urce în diagonală şi nu vertical sau chiar să şerpuiască.

  • Cine stă la bază

    O lucrare instalată în faţa Muzeului National de Artă Asiatică din Washington, D.C, se dezvăluie privitorului sub forma unui soclu gol, pe care ar trebui să fie montată o statuie. Intitulată „Public Figures” („Persoane publice”), lucrarea realizată de artistul coreean Do Ho Suh este de fapt o sculptură care pune piedestalul la partea superioară, la partea inferioară aflându-se o mulţime de omuleţi care-l susţin, scrie Smithsonian Magazine. Artistul şi-a dorit să atragă atenţia asupra colectivului, motiv pentru a decis să ia personajul care în mod normal ar sta pe soclu şi să-l pună dedesubt, micşorându-l, anonimizându-l şi transformându-l într-o puzderie de omuleţi. Privitorul care dă cu ochii de piedestal este obligat astfel să coboare privirea la aceştia şi poate simţi o undă de optimism sau speranţă la vederea grupului care duce o povară.

  • Pătrăţele într-o nouă prezentare

    Pătrăţelele contrastante coboară de pe tabla de şah pe diverse alte obiecte din casă, de la mobilier la decoraţiuni, nu întotdeauna în alb-negru însă. Printre cele mai spectaculoase astfel de creaţii inspirate de tabla de şah se numără, conform Financial Times, un fotoliu de la Ceraudo, Elio (aproximativ 2.300 de euro), în câteva variante coloristice (printre care alb-negru sau vişiniu-crem), un dulăpior cu picioare confecţionat din metal şi papură de lemn de la Altin Studio, Ganymede (8.500 de euro), o sculptură din sticlă de Murano cu pătrăţele alb-verzi şi albastre de la Carlo Moretti (4.000 de euro) sau o banchetă din lemn de cireş şi de arţar de la Studio Yellowdot (20.000 de euro).

  • Papuci pentru mediu

    După pahare şi paie de plastic, au fost luaţi în vizor de către cei care ţin la protejarea mediului şi papucii de unică folosinţă din hoteluri, acestea din urmă căutând soluţii ca să nu renunţe totuşi la un articol pe care clienţii lor se aşteaptă să-l primească atunci când se cazează la ele. Pentru a reduce cantitatea de deşeuri provenite de la papuci, unele hoteluri pur şi simplu le recomandă clienţilor să-i ia cu ei pe cei de unică folosinţă care astfel s-ar arunca şi să-i refolosească, scrie The New York Times, iar altele au trecut la papuci produşi fie din carton, plută şi bumbac, fie din sticle reciclate de plastic, ce pot fi curăţaţi, dezinfectaţi şi refolosiţi pentru alţi oaspeţi. Mai sunt şi hoteluri care fie folosesc papuci mai groşi şi rezistenţi pe care clientul îi poate lua acasă şi care sunt oferiţi implicit celor cazaţi în apartamente şi la cerere celor care stau în restul camerelor. Există şi cazuri în care papucii de unică folosinţă sunt reciclaţi după utilizare, fiind tăiaţi în bucăţi şi transformaţi în umplutură pentru pufuri.

     

  • Cum au devenit lemnele de foc elemente de decor

    Un lucru considerat cândva ca semn de dezordine într-o casă este azi cerut de mulţi proprietari de locuinţe de lux. Aceştia doresc să aibă, pe lângă şemineul obligatoriu, şi lemne de foc la vedere, ceva de neconceput altădată.

    Aceste lemne de foc au devenit în prezent un element decorativ important chiar şi pentru posesorii de şemineuri cu gaz, cărora le place nota rustică pe care o conferă încăperii în care sunt expuse, scrie Wall Street Journal. Tendinţa se datorează în parte şi emisiunilor TV despre renovări şi transformări de case care propun stiluri de amenajare, oamenii ajungând să creadă că un material natural ca lemnul de foc s-ar potrivi foarte bine în livingul lor. Astfel, fie casele sunt prevăzute din construcţie cu locuri de depozitare la vedere a lemnelor de foc, fie în decor sunt incluse cutii speciale pentru acestea, cu ajutorul unor specialişti în amenajarea interioarelor care se asigură că respectivele cutii se încadrează bine în peisaj.

    Într-o casă astfel decorată, nu se face economie nici la lemne de foc, acestea trebuind să fie de firmă. Pe lângă aspect, lemnul de firmă vine cu garanţia că e curat şi fără gâze şi ciuperci, existând recomandări în funcţie de utilizare. Astfel, dacă se doreşte ca lemnul să fie doar decorativ, în cazul caselor dotate cu şemineuri pe gaz, atunci companiile specializate în furnizarea acestuia recomandă plop, mesteacăn sau pin, iar pentru decor şi pentru ars se preferă stejar, frasin, hicori sau nuc. Sunt şi persoane care preferă să expună în locuinţă lemn tăiat de pe proprietăţile lor sau lemn adus de ape, în zonele cu ieşire la ocean.

     

  • Florentina Ţilea, un tango mas, por favor

    Am vorbit o grămadă de lucruri la masă cu Florentina… despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa.

    De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Pe Florentina Ţilea am vazut-o în foarte multe spectacole, însă două dintre rolurile pe care le joacă mi-au atras atenţia în mod deosebit: Greta în „Hai, să vorbim despre viaţă” şi Cassie în „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, ambele, producţii ale Teatrului Naţional Bucureşti.

    „Hai să vorbim despre viaţă” este un spectacol construit pe un extraordinar text românesc scris de Ana Sorina Corneanu, premiat de UNITER în 2019. Un one woman show în care Florentina, de una singură, umple scena efectiv. E lângă tine, în faţa ta, intră în capul tău, îţi ia gândurile, ţi le scutură, ţi le scoate pe ochi, pe nas. Se aşază pe umărul tău ca greierul Jiminy (conştiinţa) din Pinocchio şi îţi pune oglinda în faţă să te chestionezi, să vezi care e treaba cu tine. Un text despre introspecţie, alegeri în viaţă, asumare, libertate, dorinţe, sensul vieţii… chestiuni grele care te lovesc în plex, mai ales după vârsta de 30 de ani. Florentina face din Greta simbolul perfect al oglinzii, în care tu, spectatorul te vei regăsi fără urmă de tăgadă. Trebuie şi e nevoie să te întâlneşti cu Greta. Va fi un moment revelator sau poate chiar o epifanie de care ai nevoie ca să iei decizia pe care o tot amâni. E un exerciţiu pe care te provoc să-l faci. O temă obligatorie.

    „(…) Am face orice pentru certitudini. Iar când le avem… ne sperie, le privim ca pe nişte nedreptăţi. De ce e aşa, de ce nu e invers? Vrem certitudini, dar le vrem pe alea care ne convin. Vrem perfecţiune, dar ne chinuim rău de tot să-i facem faţă. Vrem să trăim corect, dar ne tot întrebăm ce e corect, vrem şi să trăim aşa cum simţim, dar ne preocupăm prea mult dacă e moral (…)”, îţi va spune Greta.

    Te vei regăsi în momentele de frământări în carieră, în momentele de cumpănă, când parcă ai pleca de la job să-ţi iei un an sabatic, dar parcă nici făr’-de-salar’ nu e OK, în momentele în care te-ai săturat să fii angajat în corporaţie şi ţi-ai deschide un mic business al tău, dar parcă nu e momentul perfect, în momentele în care ceasul tău biologic nu e întors după soarele familiei şi anturajului, sau pare că e stricat şi nu sună nicio barză la uşă, în momentele de burnout în care ai vrea să fii pe o insulă, departe de lumea dezlănţuită, dar ai sindromul Stockholm şi ţii cardul de la firmă la gât chiar şi când mergi la Mega sau Lidl, coechipier în generaţia care nu mai e cu cheia la gât, ci cu cardul la gât. Greta eşti tu şi eu. Câte un pic din Greta e în fiecare dintre noi. Iar Florentina, prin calităţile actoriceşti şi expresivitate scenică, reuşeşte să te prindă din prima secundă şi să te ducă pe firul epic întortocheat, ca-n viaţă; nu-ţi va da drumul decât la final, când îţi va zice, contorsionată după tensiunea întregului show, care are elemente de scenografie inedite, combinate cu o coregrafie ludic-solicitantă: „Mă duc să dansez. Viaţa se învaţă trăind-o, nu controlând-o. Băgaţi bine la cap! Mă duc să dansez. (…) Când plecaţi de-aici, să dansaţi! Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!”

    Am mai vazut-o apoi şi în alte spectacole în care e perfectă, indiferent de anvergura rolului pe care îl joacă, de natura spectacolului (dramă, comedie) pentru că e un profesionist desăvârşit. Dar în rolul Cassie, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni” (text Neil Simon, regie Ion Caramitru), cel puţin în reprezentaţia pe care eu am văzut-o (pentru că se ştie că artiştii mai îmbogăţesc personajele în timp, ca vinul), pur şi simplu a atras toată atenţia sălii asupra ei. She stole the show, cum spun americanii. O comedie care se joacă de 10 ani la TNB, un spectacolul cu o superdistribuţie, vreo zece personaje care intră în tot soiul de situaţii amuzante, încurcate, intrigă delirantă, o adevărată olimpiadă de bârfe, zvonuri şi minciuni, în care cu toţii se angajează, performează şi excelează. Dar la un moment dat, intră în scenă Cassie – Florentina Ţilea. Cu un cristal magic în mână. Şi pur şi simplu, magie face (râd cu lacrimi şi acum, când îmi amintesc scena). E soţia unui viitor senator (interpretat de foarte chipeşul Gavril Pătru, cu care face un superb cuplu de scenă), despre care se zvoneşte că ar avea o aventură extraconjugală. Ei, nu vreţi să ştiţi cu cât sex appeal a echipat-o Florentina pe Cassie, ca să îl recucerească pe senator! Ba vreţi să ştiţi, că e o lecţie perfectă, aproape gratuită (între 30 şi 70 lei/biletul) pentru doamnele aflate în situaţii similare, şi de-aia o să mergeţi să vedeţi spectacolul. Cu soţii la braţ. Acolo, pe uşa din living şi pe bluesul „Cry Baby” (Janis Joplin), Florentina/Cassie desenează cu fum de ţigară, ieşit dintr-un şhic port-ţigaret, schiţele secrete ale erotismului esoteric, într-un dans captivant, lasciv, decisiv. Zău dacă n-am văzut-o pe Janis Joplin cum şi-a mai turnat mulţumită, încă un pahar de whiskey, acolo, în Woodstockul ei, dincolo de bine şi de rău.

    Am vorbit o grămadă de lucruri cu Florentina la masă… despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa. Nu mi-e clar cum ar trebui să concluzionez discuţia noastră, dar nici nu simt nevoia vreunei concluzii. Fiind aceeaşi generaţie şi mamă la rândul meu, poate că sunt părtinitoare. Îi înţeleg frământările, îngrijorările, temerile. Îmi e atât de familiar sentimentul că s-a întors clepsidra noastră şi se scurge nisipul din a doua jumătate. Nu e cazul să mai pierdem timpul şi să irosim aceste momente de maximă plenitudine intelectuală, fizică, spirituală, umană. Am convenit amândouă că nu mai trebuie aşteptat telefonul ăla de la Teatrul Balşhoi. (metaforă din „Hai să vorbim despre viaţă!”). Femeile inteligente, talentate, sigure pe ele, care s-au regăsit după ce s-au pierdut au datoria faţă de ele însele să acţioneze. Visele nu se împlinesc de la sine şi dacă îţi doreşti să dansezi, pentru ca asta te face fericită şi împlinită, dansezi. Şi pui mâna pe… telefon şi cauţi un playlist şi un playbill care să ţi se potrivească.

    Prima întrebare, de încălzire, ca să ştie oamenii unde să te găsească, este: în ce spectacole joci în acest moment?

    În stagiunea aceasta (2023-2024) mi-au murit subit două spectacole, două sper să fie doar în comă şi să-şi revină din toamnă (mă refer la „50 de secunde” de la TNB şi „La Ţigănci” de la unteatru), unul a fost resuscitat după mulţi ani – „Peretele” – pe care sper să-l jucăm mai des, ca de altfel şi pe celelalte spectacole de la Teatrul Act („E adevărat, e adevărat, e adevărat!”), Teatrul Naţional Bucureşti („Hai să vorbim despre viaţă”, „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, „Pescăruşul”, „Regele moare”) şi de la unteatru („Proof”).

    Eu te-am văzut în destul de multe dintre ele (mai exact în opt din cele enumerate), însă m-au impresionat două în mod excepţional, despre care vreau să povesteşti mai mult: „Hai, să vorbim despre viaţă!” şi „Bârfe, zvonuri şi minciuni”. Un one woman show după un text despre introspecţie, existenţialism şi căutarea de sine şi o comedie americană. Deşi nu au nicio legătură personajele pe care le joci în aceste două spectacole, intuiesc o cantitate foarte mare din femeia Florentina Ţilea în ele. Mă înşel? Cum şi pe ce le-ai construit?

    Cred că personajele există în formă latentă, embrionară, în fiecare actor în momentul în care este distribuit, el are intrinsec unele date ale personajului (de aceea este el alesul şi nu altul), pe altele le construieşte în timpul repetiţiilor, împreună cu regizorul, pe baza textului, pe altele şi le imaginează prin puterea creatoare personală.

    Greta din „Hai, să vorbim despre viaţă” s-a născut şi cu ajutorul regizoarei Zsuzsánna Kovács, încercând să înţelegem în primul rând ce vrea autoarea să transmită prin text, ea fiind tot actriţă şi aflându-se într-un moment în care viaţa a încercat-o, ca pe fiecare dintre noi, de altfel. Tema principală este: continuăm să facem ce ne place, cu eforturi, griji, neajunsuri financiare, sau intrăm în rândul mulţimii corporatiste, urmând un drum bătătorit, fad şi uniformizat?

    Chiar decizia de a începe sau nu acest proiect m-a pus la încercare, mă întrebam dacă să continui sau nu, era în perioada pandemiei, multe frici, nesiguranţă, proiecte abandonate, incertitudine.

    Era o perioadă în care voiam să lucrez mai mult, cred că tot de frică m-am dus la domnul Caramitru să-l întreb dacă este de acord cu un text pe care i l-am dat să-l citească, mi-a zis că nu este potrivit pentru repertoriul TNB, dar mi-a întins un vraf de pagini: „Nu vrei tu să citeşti piesa care a luat premiul Uniter anul trecut? Două colege l-au refuzat, dar poate ţie îţi zice ceva mai mult”. L-am citit, am realizat că va fi greu la repetiţii şi cu vânzarea biletelor (textul are un pronunţat profil filosofic şi un fir dramatic mai puţin conturat), dar am zis DA provocării, şi împreună cu Zsuzsi ne-am asumat riscul, iar acum, după patru ani, mesajele emoţionante pe care le primim după spectacol ne arată că am avut ceva fler şi inspiraţie.

    Cassie, celălalt personaj de care aminteşti, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, pot spune că e o altă parte din mine, îmblânzită de-a lungul timpului, dar care la nevoie uite că poate să şi muşte.

    Eşti mamă, ai un băieţel tare simpatic de 12 ani şi ai ajuns la deplina maturitate în viaţă şi carieră. Spune-mi cum a fost cariera ta înainte de a deveni mamă şi dacă s-a schimbat ceva după. Atât în tine, cât şi în felul în care ai interacţionat cu breasla.

    Da, există clar un „înainte” şi un „după”. Teoretic nu ar fi trebuit, pentru că mi-am făcut meseria la fel de profesionist, am respectat-o şi am iubit-o la fel de mult şi am încercat mereu să găsesc un echilibru şi înainte şi după, dar când e vorba de a alege, merg înspre a-i fi aproape copilului, o alegere asumată. Am fost mereu foarte responsabilă şi îmi dau seama câtă nevoie are copilul meu de mine şi câtă bucurie îi pot aduce în timpul petrecut împreună. Ştiu că sunt nişte ani care trec repede şi, decât să stau ore la coafor sau cosmetică, ori să alerg toată ziua după o rochie sclipicioasă ca să fiu frumoasă seara la nu ştiu ce gală, prefer să stau cu preadolescentul meu să facem un top muzical, o prăjitură cu vişine deshidratate de noi, sau să-l admir cum dă „win cu coroană”, să stocăm amintiri pentru mâine.

    Şi uite aşa am dispărut încet-încet din focusul multor oameni, prieteni odinioară buni sau artişti în trend, pentru că nu ies „la un suc” după premierele pe care le văd, nu sun să întreb „Şi?… ce mai faci, ce mai montezi, am auzit că vii la noi la teatru”. Small talkul nu e punctul meu forte. Şi iată că apele nu mi se mai leagă.

    Ştiu unde greşesc (oare?). Un fost coleg de facultate, când a venit în Bucureşti, şi-a propus să cunoască câte zece persoane din breaslă pe zi. Reuşea. A reuşit. Ei, uite: inteligenţa asta socială îmi lipseşte. O altă colegă talentată din provincie povestea cum de un an de zile îi tooot scrie unui regizor cunoscut, rugându-l să monteze ceva cu ea în rol principal. Uite că şi perseverenţa asta îmi lipseşte cu desăvârşire, şi, din păcate, nici n-am învăţat din exemplele lor. Mereu am crezut că fiind activă artistic este de ajuns. Acum, după 25 de ani de teatru, realizez că nu, nu este. Trebuie să te lupţi, să baţi la uşi, să dai telefoane, să trimiţi în dreapta şi în stânga fotografii şi filmuleţe, să fii prezent, în focus şi mereu available. Not me.

    Dacă ar fi să facem o aritmetică a carierei, câte roluri au fost până în 2012 şi câte roluri în ultimii 10 ani?

    Am aruncat un ochi pe CV şi până în 2012 au fost 36 de roluri, iar după 2012, 20.

    Teatru/film sau seriale TV? Ce preferi?

    Prefer teatrul, dar aş face cu multă plăcere şi film sau TV dacă n-ar fi listele de casting închise şi m-ar interesa proiectul.

    În ce spectacole ţi-ai dori să joci şi în pielea căror personaje crezi că ai intra cel mai bine?

    În etapa asta sunt interesată mai mult de regizori buni, creativi, cu voci puternice, decât de roluri de o anumită factură. Îmi doresc foarte mult să joc în spectacole la care să nu-mi fie jenă să-mi invit prietenii.

    Ai terminat doctoratul, ai predat 15 ani la UNATC şi acum predai la Hyperion. Ce ne poţi spune despre generaţiile din ultimii ani?

    Pot spune că sunt foarte adaptaţi vremurilor, ştiu să socializeze şi să-şi creeze prietenii pe care să se bazeze, înţeleg ce-i aşteaptă după absolvire, şi atunci îşi pregătesc încă din timpul facultăţii tehnici de „supravieţuire” foarte valabile, au mereu alternative, sunt dispuşi să încerce, pregătiţi şi de reuşită, şi de eşec.

    Câţi absolvenţi pe an sunt la nivel naţional? Şi care e absorbţia absolvenţilor pe piaţă? Nu este cererea de rol mai mare decât oferta de spectacol/film? Şi nu impactează asta financiar atât remuneraţia artiştilor cât şi bugetele producţiilor?

    Termină foarte mulţi tineri actori, dar ei sunt conştienţi că nu vor face toţi teatru. Am studenţi care sunt împăcaţi cu ideea că vor lucra în televiziuni, vor preda sau vor pleca din ţară. „Pe vremea mea” eram mai încrâncenaţi, şi neavând multe alternative, cei care dădeam la teatru voiam să facem doar teatru. Acum nu mai e aşa. Acum, cred că este o facultate care te poate împlini frumos şi dacă vei face altceva în viaţă. Însă durerea mea cea mai mare este că nu reuşesc să facă meseria cei mai buni, cei mai talentaţi, ci de multe ori doar cei care ştiu să se descurce.

    Eşti actriţă a TNB, însă ai şi spectacole în teatrul independent, la unteatru şi ACT. Aş dori să-mi spui care este percepţia ta despre cele două zone public/privat, mai ales din perspectiva pieselor alese.

    Cred că fiecare spectacol (cu unele excepţii) îşi are publicul pe care îl merită, atât la stat cât şi la privat. În ultimul timp, spectatorii se interesează la ce vin, au preferinţe de actori, regizori, teatre, sunt mult mai atenţi „cu cine îşi petrec timpul liber”. Ce pot spune este că e al naibii de satisfăcător să dai de un public talentat într-o seară, unul care ştie să asculte, să reacţioneze, să te însoţească atent pe tot parcursul spectacolului. Cel mai bine simt vibe-ul ăsta în sălile mici, de la Act, sau în Sala Atelier de la TNB, când la final văd cum oamenii ne caută privirea să ne mulţumească. La final de „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” sau „Hai să vorbim despre viaţă”, în momentul aplauzelor este rândul spectatorilor să ne emoţioneze, şi lacrimile lor ne readuc aminte cât de frumoasă şi utilă este meseria noastră. Vreau să încurajez spectatorii să ne scrie, este o mare bucurie când ei au curajul de a vorbi despre ei, despre cum i-a modificat mesajul nostru, despre cum „de mâine” viaţa le va fi un pic altfel.

    „Mulţumesc, este prima piesă de teatru la care mi-au curs lacrimile încontinuu, pentru că am trăit-o cu totul, şi nu mi-e ruşine să o recunosc. Mama e sensibilă, iar dumneavoastră în seara asta i-aţi făcut un cadou. Unul ei, şi unul mie. Din suflet vă mulţumesc!”

    „Doamnă Ţilea ş…ţ am plâns şi eu şi mama ca două tute, făceam cu rândul! Vă mulţumim!”

    Înţelegeţi ce zic? 🙂

    În afara carierei artistice în ce alt gen de proiecte eşti implicată sau în ce ţi-ar plăcea să te implici?

    În afara activităţilor artistice, pedagogice şi… parentale mă implic foarte puţin ca voluntar la „Ajungem mari” şi mi-ar plăcea să fac mai multe pentru bătrânii singuri. Of, dacă ziua ar avea măcar 36 de ore…

    Un mentor sau actor/actriţă care te inspiră?

    Always Jessica Chastain.

    Dacă ai fi muzică, ce ai fi?

    Tango.   

    BIO

    Născută în Iaşi în 1977, a absolvit actoria la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii George Enescu din Iaşi în 2001. În acelaşi an, în urma unui concurs, a fost angajată la Teatrul din Sibiu, unde a activat timp de 5 ani. Din 2007 joacă în teatre diferite – Odeon, Metropolis, Act, unteatru, Teatrul Mic, Opereta şi la Teatrul Naţional, unde a fost angajată în urma colaborărilor multiple şi a nominalizărilor UNITER din 2007 şi 2008 pentru interpretare feminină. A participat la ateliere de teatru susţinute de Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Yuri Kordonsky, Stefano Luca şi are un atestat în commedia dell’arte, oferit de Centrul de Cercetări Ion Sava, în urma colaborării TNB cu Feruccio Soleri. În anul 2009 obţine diploma de doctorat cu lucrarea „Actorul ca personaj“. A predat 15 ani la UNATC, în prezent, fiind profesoară la Universitatea Hyperion. A jucat în peste 50 de roluri în filme şi spectacole de teatru.

    Hai, să vorbim despre viaţă! (TNB)

    Text: Ana Sorina Corneanu

    Distribuţie: Florentina Ţilea

    Regie: Zsuzsánna Kovács

    Scenografie: Gabi Albu

    Coregrafie: Florin Fieroiu

    Muzica: Călin Ţopa

    Light design: Mircea Mitroi

    Regia tehnică: Adrian Ionescu

    Regele moare (TNB)

    Text: Eugène Ionesco

    Regie: Andrei şi Andreea Grosu

    Scenografie:Vladimir Turturica

    Light design: Chris Jaeger

    Distribuţie: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Florentina Ţilea, Şerban Pavlu, Richard Bovnoczki

    Bârfe, zvonuri şi minciuni (TNB)

    Text: Neil Simon

    Regie: Ion Caramitru

    Decor: Cătălin Ionescu Arbore

    Costume: Liliana Cenean

    Ilustraţie muzicală: Ion Caramitru

    Distribuţie: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriş, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Florentina Ţilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin And one

    Pescăruşul (TNB)

    Text: A.P. Cehov

    Traducere: Raluca Rădulescu

    Regie: Eugen Jebeleanu

    Scenografie: Velica Panduru

    Muzica: Rèmi Billardon

    Distribuţie: Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Emilian Oprea, Richard Bovnoczki, Florentina Ţilea, Irina Movilă, Ciprian Nicula, Emilian Mârnea, Ada Galeş, Niko Becker, Sara Cuncea/Eva Cosacé

    E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT! (Teatrul ACT)

    Autor: Breach Theatre

    Distribuţie: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Ţilea

    Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

    Regizor: Alexandru Mâzgăreanu

    Scenografia: Alexandra Boerescu

  • Mobila care creşte singură

    Vărsatul de apă pe mobilă nu creează întotdeauna probleme, ci chiar poate să ajute, după cum o arată o gamă de mobilier prezentată de către Universitatea ECAL din Lausanne la recent încheiata „Săptămână a Designului de la Milano”. Articolele acestei game sunt confecţionate din burete din celuloză, obţinut din resturi de lemn, şi trebuie udate bine sub duş sau în cadă pentru ca să ajungă la forma proiectată, iar după stoarcere trebuie lăsate să se întărească pentru a putea fi folosite. Creatorii lor afirmă că mobila din burete care creşte singură poate susţine greutatea unei persoane şi este suficient de rezistentă, scrie Dezeen, iar când s-a uzat sau proprietarii s-au plictisit de ea poate fi reciclată ori transformată în compost.

  • Antrenament de vacanţă

    Orarul de antrenament e uşor de respectat pe durata anului şcolar, dar, când vine vacanţa,  nu toţi elevii de liceu care practică atletismul se simt dornici să continue în acelaşi ritm, obligându-şi antrenorii să caute soluţii ca să-i convingă să se antreneze în fiecare zi. Un antrenor de la un liceu din localitatea californiană Santa Maria s-a gândit  în urmă cu câţiva ani să apeleze la un adăpost de animale, punându-şi elevii din echipa de atletism pe care o coordona să iasă la alergat în fiecare zi alături de un însoţitor canin de la adăpostul respectiv, scrie Washington Post. Antrenorul a filmat un astfel de moment şi a încărcat filmuleţul pe internet, ideea sa ajungând până în Florida. Pe lângă faptul că atât elevii, cât şi câinii se menţin în formă, aceştia din urmă au şi şanse crescute de adopţie, fiind văzuţi de public în parcuri în timp ce aleargă sau sunt plimbaţi în timpul vacanţelor sau chiar al anului şcolar.

     

  • Peste rând

    O rezervare la restaurantele foarte căutate poate fi greu de obţinut şi ca atare lista de aşteptare lungă, iar unii încearcă să treacă peste rând.

    Există deja platforme care intermediază vânzarea de rezervări, cum ar fi Appointment Trader, care a prins foarte bine la New York, oraş renumit pentru cât de greu e să ajungi să iei masa la cele mai populare restaurante, unde norocoşii cu acces la acestea câştigă bani frumoşi din a le permite altora să-l folosească în locul lor, şi care acum pare să meargă foarte bine şi la Londra, scrie The Telegraph. De regulă, cei care doresc să ia masa la un local foarte căutat trebuie să aştepte să se anunţe periodic deschiderea listei de rezervări, să fie invitaţi acolo de un client vechi sau, în cazul restaurantelor care fac parte dintr-un club, să fie primiţi pe baza unei scrisori de recomandare a unui membru vechi ori să meargă la masă împreună cu acesta.  Pe lista de localuri cu rezervări scoase la vânzare pe site-uri ca Appointment Trader la Londra, de exemplu, se numără Annabel’s, Core by Clare Smyth sau Sexy Fish. Se pot cumpăra rezervări sau invitaţia de a lua masa împreună cu cineva care este deja membru, în acest din urmă caz vânzătorii fiind deseori persoane care plătesc abonamentul ca să pară că o duc mai bine decât în realitate şi care astfel îşi mai recuperează din cheltuieli, după cum explică fondatorul Appointment Trader, Jonas Frey.

    Unele restaurante sau cluburi se declară foarte supărate de practica vânzării de rezervări şi se jură că vor interzice accesul clienţilor prinşi că fac aşa ceva, altele însă încep să realizeze că ar putea câştiga ele însele bani din piaţa de rezervări, scoţând la licitaţie pe platforme specializate mese la ore şi în perioade foarte aglomerate fără ca potenţialii cumpărători să poată vedea dacă oferta vine de la un intermediar sau de la localul însuşi.

     

  • Creaţii pentru chei

     

    Lupta pentru cliente în domeniul genţilor de damă a ajuns mai nou în faza pe chei, companiile producătoare căutând să ofere soluţii care să le permită utilizatoarelor să-şi găsească cheile cât mai uşor, scrie Wall Street Journal. Accesul rapid la acestea este de dorit nu numai atunci când clientele ajung acasă, ci şi la serviciu, în cazul prezentării unei proprietăţi către un potenţial cumpărător, de exemplu. Printre soluţiile propuse se numără fie o geantă cu o înălţime mică, de doar vreo 10 centimetri, cum ar fi cea de la Alaïa, Le Teckel, mai mult lungă decât înaltă, ceea ce face uşor de văzut un set de chei înăuntru, buzunare speciale cu fermoar, ca la Coach, firma făcând chiar şi filmuleţe în care-şi învaţă clientele cum să aşeze diverse obiecte în geantă, buzunare secrete şi inele de prins cheile la produsele Cuyana sau buzunare ascunse în pliuri care dau genţii un aspect de obiect confecţionat prin tehnica origami la Kaai.