Pe lângă faptul că este un interlocutor preţios, Nicoleta Lefter e genul de femeie puternică, chiar dacă la prima vedere n-ai zice asta, genul care ştie ce vrea şi care reuşeşte ce-şi propune, mai devreme sau mai târziu, fără să se încordeze prea tare. Îi iese pur şi simplu cu naturaleţe, uneori plecând de la glume smart pe care le face la timpul potrivit, în locul potrivit.
de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă
Au trecut deja vreo trei săptămâni de când m-am întâlnit cu actriţa şi, mai nou, regizoarea Nicoleta Lefter, şi încă îmi vibrează în amintiri energia ei extraordinară, vibe-ul minunat cu care transmitea în jur entuziasmul ei despre tot ceea ce o pasionează şi face cu plăcere. Ne-am întâlnit dimineaţa devreme, la o cafea matinală la Mingle, o cafenea chic, hipstărească, vizavi de Point Art Hub, pe str. Eremia Grigorescu, pe care a ales-o ea. Două ore am fost pur şi simplu absorbită de tot ce povestea, dar mai ales de explozia de fericire şi lumina care îi sclipea în ochi. Sarcina care intră în ultimul trimestru îi prieşte de minune, iar ea îmbrăţişează cu generozitate această stare cu totul specială în viaţa unei femei şi se bucură de fiecare zi a acestei experienţe magice. Suntem aproape de aceeaşi vârstă, ea cu vreo patru ani mai tânără decât mine. Am vorbit despre carieră, despre proiectele artistice în care este implicată acum, despre cum îşi petrece timpul liber, despre ce îşi propune să facă după ce revine în activitate, despre cărţi, despre filme. Am schimbat impresii de mame, ea mai având o fetiţă de 12 ani. Am vorbit despre postpartum şi cum m-a afectat această stare pe mine, când fetiţa mea avea 3 luni, stare declanşată pe fondul unei ştiri tragice despre un bebeluş, văzută la TV, care a avut un puternic impact emoţional asupra mea (moment în care eu m-am reîntors panicată la serviciu şi am încetat să mă mai uit la TV – am sărbătorit majoratul acestei din urmă decizii), despre neglijenţă şi abuz, despre libertatea şi independenţa femeii în societatea de azi, despre optimism şi bunătate. Nu poate fi chiar toată conversaţia redată aici, însă garantez pentru calitatea dialogului şi a timpului petrecut.
Pe lângă faptul că este un interlocutor preţios, Nicoleta Lefter e genul de femeie puternică, chiar dacă la prima vedere n-ai zice asta, genul care ştie ce vrea şi care reuşeşte ce-şi propune, mai devreme sau mai târziu, fără să se încordeze prea tare. Îi iese pur şi simplu cu naturaleţe, uneori plecând de la glume smart pe care le face în locul potrivit, la timpul potrivit. Cum s-a întâmplat de exemplu anul trecut când, urcând pe scena Uniter pentru a înmâna un premiu, a avut şi o intervenţie cu twist, care ulterior a avut un impact în cooptarea ei în distribuţia spectacolului „Mary Stuart” de la TNB, în regia lui Andrei Şerban. Evident că nu o vorbă de duh spusă din şi pentru amuzament te pune în rol, ci toate calităţile şi abilităţile actoriceşti, dar o minte ascuţită lasă o amprentă mai adâncă. Nu ştiu dacă aşa a fost mereu, sau aşa este acum, de când face parte din clubul exclusivist al femeilor 40Ă, al celor care stăpânesc arta subtilă de a nu-ţi păsa de ceea ce nu merită să-ţi pese cu adevărat, însă n-ai cum să nu o remarci pe Nicoleta Lefter pe scenă, trecând de la roluri mai lejere în comedii, la roluri de un dramatism sfâşietor. Şi dacă am văzut-o în multe roluri în spectacole de teatru, nu am ajuns încă să văd spectacole regizate de ea, din păcate. Ceea ce înseamnă obiective noi pentru mine, dar şi pentru ea.
Cum ai descrie în zece propoziţii cariera ta artistică de actriţă, de la începuturi şi până astăzi, când te pregăteşti să devii mamică şi eşti treptat înlocuită în rolurile din spectacole, pentru că, evident, vei lua o mică pauză?
Dacă îmi puneai întrebarea asta acum jumătate de an, să zicem, ţi-aş fi făcut o listă cu câteva roluri importante din dramaturgia universală şi românească pe care mi-aş fi dorit mult să le joc, apoi ţi-aş fi dat încă o listă cu câteva ambiţii şi subiecte pe care aş vrea să le ating ca regizoare, şi evident că totul ar fi sunat atunci ca şi cum nu aş fi fost împlinită ca actriţă, poate îţi păream chiar puţin frustrată. Dar pentru că întrebarea ta vine într-un moment în care viaţa mea a luat-o într-un cu totul alt sens, un sens la care nu mă aşteptam deloc, toate lucrurile astea au trecut pe planul doi brusc şi pot spune în clipa asta că sunt foarte mulţumită cu tot ceea ce am realizat până acum.
Am avut un traseu interesant încă din momentul în care am plecat de acasă la facultate, datorită oamenilor minunaţi pe care i-am întâlnit pe parcursul drumului meu, mulţi dintre ei ajutându-mă să evoluez în ceea ce înseamnă cariera mea de azi. Faptul că întotdeauna am căutat să fug de comoditate, de starea de „călduţ“, de teama de am fi eu-mie-autosuficientă, de frica să nu cumva să ajung să regret ceva vreodată, am ajuns să colaborez încă din facultate cu Teatrul din Constanţa, apoi după terminarea facultăţii să mă angajez pentru un an la Teatrul Maria Filotti din Brăila, m-am mutat în Bucureşti neavând niciun angajament şi totuşi plecând de la Iaşi, din locul în care terminasem facultatea şi unde primisem o promisiune de angajare în urma colaborării cu Teatrul Vasile Alexandri, apoi naveta cu Teatrul din Ploieşti, unde am fost invitată de Radu Afrim să joc în spectacolul „And Bjork of course”, apoi „piaţa de teatru” din Bucureşti unde te arunci doar doar să prinzi un rol, ştiind că dacă ajungi să faci un rol bine vei fi cunoscut. Eu eram cunoscută în provincie, dar Bucureştiul e altfel, consumator mare de energie şi unde ai toate şansele să te pierzi şi în nici
într-un caz să rupi gura târgului. Apoi apariţia şansei care nu ştii de unde vine, de Sus, de la oameni, de la conexiunile neurologice, de la propria prezenţă de spirit sau de la ceva ce ai preluat poate de la părinţii tăi de a fi pe fază cât să nu pierzi trenul. Nu cred că sunt mai iubită decât ceilalţi oameni de pe Pământ, dar sunt recunoscătoare pentru ceea ce mi s-a dat şi, în ciuda faptului că uneori am primit firimituri de la mesele altora, vorbind mai poetic, am reuşit să îmi fac propriul ospăţ. Şi aici mă refer la faptul că fiind un om demn, tata mi-a spus mereu să nu depind de nimeni niciodată cu nimic, să încerc să fiu independentă financiar şi să ţin capul sus indiferent dacă sunt în rahat până la gât. Când am înţeles că e posibil ca teatrul independent din Bucureşti să însemne ceva mai mult pentru cariera mea de actriţă, pentru vizibilitatea mea ca artist, decât statul pe bară la nesfârşit şi aşteptatul să fiu distribuită de vreun mare regizor, am reuşit încet, încet să devin Nicoleta Lefter, creându-mi propriile proiecte. Totul a început cu ideea de a-mi face un performance şi de la unu uite că am ajuns la zece.
Referitor la cea de-a doua întrebare a ta, dacă îmi e frică că sunt înlocuită până în toamnă în spectacolele pe care le joc, să ştii că deloc! Pentru că mă distrez şi îmi zic că, uite, domnule, am şansa în sfârşit să văd şi eu dinafară cum e spectacolul ăla! Glumesc. Mi s-ar părea tare interesant să se inventeze treaba asta în teatru, în care să rogi un coleg să mergă să joace într-o seară în locul tău Hamlet, doar aşa, pentru a experimenta ceva nou şi ca să te poţi vedea dinafară cum faci.
Care sunt spectacolele în care joci în stagiunile curente ale teatrelor şi la care îi inviţi pe spectatori să meargă?
Îi invit pe spectatori să meargă la teatru în mod constant, pentru că face bine la creier. Mă tot gândesc la oamenii din perioada primitivă, cum stăteau în peşteri în faţa focului de frică să nu fie atacaţi de animale puternice şi cum au inventat acest tip de exprimare, cum cineva şi-a luat inima în dinţi, s-a ridicat şi a început să se joace cu lumina, cu umbrele pe care le făceau pe pereţi corpurile celorlalţi. Câtă bucurie trebuie să fi fost în sufletele lor când au descoperit jocul ăsta şi cum s-au gândit să ne lase mesaje nouă, celor din viitor. Câtă generozitate din partea lor şi responsabilitate pentru ceva ce rămâne după noi. Asta cred eu că face uneori teatrul, arta în general: transmite prin genele noastre mesaje din trecut şi din viitor. Mergi la teatru şi constaţi brusc că plângi la un monolog al unui actor de pe scenă, sau că te ia cu frig când vezi o imagine în care un pian arde în flăcări, ca în spectacolul lui Castellucci, şi nu ştii să explici, să formulezi în cuvinte ce se întâmplă cu tine, ce fel de emoţie te-a traversat. Dar e o clipă obişnuită, în care tu ai fost „altfel”, mai bun, să zicem. Iar eu sunt dependentă de starea asta de a fi „altfel”. De asta ador să fac teatru, sau să merg să văd teatru.
Cât ţi-ai propus să rămâi acasă, cu bebeluşul? Te-ai gândit deja la cum o să fie revenirea pe scenă?
Singurul plan pe care mi l-am făcut este pe termen scurt. Să fiu sănătoasă, şi eu, şi bebeluşul, să ducem sarcina împreună până la capăt cu bine. Planurile pe termen lung creează stres.
Vorbeşte-mi despre portofoliul tău artistic în ceea ce priveşte regia de teatru. Cum ai început? Cum îţi alegi proiectele şi cum ai caracteriza genul de teatru pe care îl imaginezi/construieşti? Ce proiecte ai realizat şi ce ai în plan pentru viitor, în această direcţie artistică?
Am început dintr-o curiozitate şi o căutare a ceva ce nu mă satisfăcea pe mine ca actriţă. Am pornit de la proiecte mici, în care mă regizam pe mine – cum a fost spectcolul „Aleargă”, după romanul Anei Maria Sandu – şi ajungând să primesc bani, bugete de producţie serioase, cu scenograf antamat, cu muzician, coregraf, actori, care vor să joace în spectacolele mele. Am avut o colaborare foarte bună cu echipa teatrului Gong din Sibiu, de altfel în ultima perioadă doar acolo am ales să îmi fac proiectele; am o chimie bună cu actorii de acolo şi cu managerul, care răspunde pozitiv şi imediat la toate propunerile mele, ceea ce e foarte inspiraţional pentru un regizor. Multe dintre proiectele mele sunt încadrate în zona socială şi se spune despre ele că sunt pentru comunitate. Eu nu le gândesc aşa atunci când le lucrez. Subiectele/tema despre care vreau să vorbesc poate fi una socială, dar nu ăsta e scopul meu. Îmi gândesc spectacolele destul de poetic şi fără să fac vreo campanie de conştientizare. Spectacolele mele pornesc de la cărţi citite. De obicei, eu îmi fac scenariul sau dramatizarea. Îmi place mult să lucrez cu copiii, mă încarcă şi îmi dau multe idei. Sunt o sursă de inspiraţie continuă dacă îi urmăreşti cu atenţie. Au o plăcere incredibilă de a se juca şi jocul stimulează mult toate celulele noastre din corp şi îţi dau fericire şi supermultă energie. Cel mai minunat lucru e când se umple sala de teatru cu copii, mă aşez în spatele lor şi încep să îi observ cum se uită la spectacolul meu, cum se amuză, cum se emoţionează, cum reacţionează spontan, instinctiv. E ceva ce nu pot descrie în cuvinte, ceva ce îmi transmit instant înapoi, e un circuit de energie vie care se întâmplă între mine-ei-actori. E fabulos! Îmi place mult să fac spectacole pentru copii, e ceva ce mă împlineşte ca fiinţă. Nu e simplu, pentru că trebuie să fiu atentă întodeauna la ce transmit prin spectacol. Nimic nu trebuie să fie nesupravegheat sau lăsat la voia întâmplării, pentru că nu ştii niciodată ce impact poate avea acel mesaj în mintea unui copil. Am în plan un nou spectacol pentru Teatrul Gong. Am primit şi confirmarea că îl pot face stagiunea următoare. Acum lucrez la scenariu. Sunt nişte poveşti foarte frumoase, adunate din folclorul italian.
Pe când şi regie de film?
Nu mă interesează regia de film. E un domeniu pe care nu îl cunosc şi mi se pare oricum extrem de complicat. Regia de film e mai mult decât regie. E multă inginerie, aş zice. Trebuie să ai ochi să priveşti, să observi, să calculezi timpi, e o întregă echipă de oameni care depinde de tine, ziua de filmare ratată înseamnă bani… E foarte complicat, plus că dacă stai să te gândeşti câte sute, mii de filme se fac, şi unele chiar foarte bune, de ce ar mai fi nevoie şi de mine? Ce aş avea eu în plus de spus în direcţia asta? Numai când mă gândesc la Fellini, la Cassavetes, la Bergman, la Tarkovski, la Alice Rohrwacher, la Cristi Puiu, la Lynch… Păi mi-ar fi ruşine să mă apuc eu Neica-Nimeni să spun ce? pe lângă geniile astea, care au schimbat percepţia despre lume şi şi-au dedicat toată viaţa artei cinematografice.
Cum îţi petreci perioada aceasta minunată de sarcină? Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
Citesc mult, e un obicei pe care oricum îl practicam şi înainte, doar că acum am timp suficient cât să mă las cu adevărat acaparată de lectură. M-am apucat de cursuri de franceză şi ascult podcasturi despre neuroştiinţă. Mă pasionează domeniul acesta de ceva vreme şi iată că acum pot, în sfârşit, să îl explorez. Gătesc, şi mi se pare că mâncarea are un gust fenomenal, şi ce fericită sunt când mănânc ceva bun, şi mi se pare că totul e un dar de la Dumnezeu, o mică roşie cherry sau o gogonea murată e o binecuvântare. Ascult muzică clasică la radio când sunt în bucătărie şi uite că am ajuns să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în politică. Mor de râs de una singură când aud ce gafe se fac pe plan internaţional, iar la noi în ogradă e Caragiale pur.
Apoi am rutina zilnică de făcut câţiva paşi, pentru că mersul pe jos face bine, activează dopamina şi îmi caut diferite drumuri. Am o prietenă pe care o vizitez în mod constant. Are un boutique de haine, brand românesc, şi merg acolo. Îmi place să mă uit la femei frumoase care îşi aleg hainele pentru diferite ocazii, să trag cu urechea la dialogurile scurte dintre ele, ca apoi să îmi fac eu în cap o poveste despre vieţile lor, să mi le imaginez în mediul lor. Apoi le abandonez şi mă pierd cu gândul la nimicuri, amintiri, care brusc îmi vin în minte de când eram mică; corelez imagini cu ce văd sau aud în perioada asta destul de mult cu maică-mea şi cu copilaria mea.
Îmi dau seama câte poveşti ştiu şi aflu despre diferite femei, poveşti de viaţă cu întâmplări care le-au marcat existenţa şi copii care trag ponoasele părinţilor, sau lipsei atenţiei lor şi despre femei chinuite, pentru că nu au avut suficient curaj să plece dintr-o relaţie toxică, sau care au fost luptătoare şi s-au desprins, despre neputinţele unor bărbaţi de a se ridica la nivelul unei femei care devine leoaică după ce naşte şi sfâşie totul în jur, pentru puiul ei. Mă fascinează mai nou acestă fiinţă care se chemă – FEMEIE – şi ce capacităţi extraordinare are aparatul ei, pe care îl numim corp. Corpul care uneori poate fi mai puternic decât mintea.
Ai luat premiul UNITER pentru rolul într-un spectacol produs de un teatru independent („Aici Moscova”, producţie a Teatrului Unteatru). Eşti actriţă a Teatrului Odeon. Aş vrea să punctezi câteva aspecte despre teatru independent vs. teatrul public, cu plusuri şi minusuri.
Bugetul pe anul acesta pentru cultură este de 0,007 din PIB, ceea ce înseamnă că teatrul de stat abia respiră, iar teatrul independent e în moarte clinică. Unteatru şi-a pierdut sediul. Împumută sala de la Teatrul Ţăndărică, iar Teatrul Replika se închide câteva luni pe perioada iernii, pentru că nu au bani să plătească pe lângă chirie şi cheltuielile administrative. Legat de partea de performanţă, da, se creează cu spor şi drag, dar când ajunge cuţitul la os, devine de „amorul artei” şi nu ştiu dacă merită atâta sacrificiu. Îi admir şi susţin din toată inima pe cei de la Replika şi de la Unteatru pentru dedicarea, pentru efortul uriaş şi permanent pe care îl duc pentru supravieţuire. Legat de Teatrul Odeon, ştiu că se vor face două producţii noi anul acesta. Mi se pare puţin în comparaţie cu stagiuniile trecute. Nu poţi acoperi 36 de actori cu două producţii pe an… şi unii ajung să lucreze din an în Paşti. Se deprofesionalizează, ajung să alerge în alte teatre pentru colaborări – pentru că actorul e fericit doar când lucrează. Alergatul acesta între teatre creează haos în programarea spectacolelor. La două producţii pe an nu poţi lua colaboratori tineri, pentru că îţi trebuie vârfuri ca să îţi umple sala. De angajări nici nu mai poate fi vorba, când în unele teatre de stat se practică angajatul unui actor în mai multe instituţii. Şi mai e şi treaba asta cu directoratele interimare care, conform legii, ar trebui să dureze şase luni, iar la noi, ca la nimeni, durează patru ani. Cu toate acestea, există, dacă mă uit în jur, teatre care scot premieră după premieră, spectacole bune, cu săli pline, deşi sistemul şuntează mult cultura.
Legat de premiul Uniter, pe care l-am luat pentru spectacolul Catincăi Drăgănescu „Aici Moscova” în 2022, a venit ca o recunoaştere din partea breslei pentru munca mea în teatrul independent, plus că a venit şi din partea unui juriu de artişti pe care eu îi apreciez şi îi respect pentru ceea ce fac. Da, m-a bucurat mult acel premiu! M-am simţit onorată şi cumva, îndrepăţită să îl iau. Poate ar fi trebuit să-l fi luat mai demult, dar surpriza a fost mai mare şi aşteptarea a meritat, pentru că l-am luat pentru un personaj pentru care am avut o empatie mai deosebită. O jucam în spectacol pe fiica lui Stalin, iar spectacolul era construit ca o conferinţă, un proces în care ea trebuia să se apere de tot felul de acuzaţii aduse de trei profesori / judecători.
Scenogafia a fost construită de Gabi Albu cu un traveling manipulat de cineva, plus ceilalţi trei actori care jucau şi mă filmau în acelaşi timp. Catinca a lucrat în detaliu fiecare expresie de pe faţa mea. Simona Deaconescu a făcut o coregrafie extrem de sofisticată, Carmen Tofenii împreună cu Cristian Pascariu ne-au ajutat enorm să lucrăm cu camerele de filmat. Din păcate, spectacolul nu se mai joacă, pentru că e mult prea costisitor pentru un teatru independent să închirieze camere performante de filmat, de transmis în timp real. Noi am putut să îl jucăm o perioadă atunci, la început, pentru că obţinusem o finanţare de la programul AFCN.
Ai o bogată experienţă în viaţa artistică a ultimilor 20 de ani. Dacă ai fi minstru al culturii, care ar fi primele două măsuri pe care le-ai lua?
Noi nu mai avem personalităţi culturale care să se implice în politică. Personalităţile acestea există, doar că nu vor să se mânjească cu rahatul pe care ni-l tot bagă pe gât unii sau alţii şi e firesc să nu te bagi, pentru că oricum ar fi, ieşi terfelit din treba asta cu politica. Doar canaliile reuşesc. Nu mai avem lideri care să aibă o prestanţă, să ne reprezinte, să aibă o carieră puternică pe o ramură care să ţină măcar de cultură. La noi, se rotesc tot ei prin ministere, în funcţie de jocurile politice. Se practică jocul cu pioni: tu îl pui pe ăla acolo, eu o pun pe sor-mea la ministerul asta… şi uite aşa nu există continuitate în niciun proiect sau demers de proiect. Suntem într-o gaură neagră. Oricine ar ajunge ministru al culturii, nefiind din domeniu, nu ştie de unde să o apuce, plus că, neavând bani la buget, cu ce să faci şi ce? La cultură, se dă praf în ochi… Mai mult decât atât, la noi, ministrul face câteva poze pe la nişte evenimente culturale mai spălate, că dă bine la partid, şi ce să vezi?! De fapt, cultura şi educaţia sunt pe butuci. Investiţii zero şi scapă cine poate din domeniul ăsta. Nu îndeplinesc aceste „calităţi” de a fi ministră a culturii, deci nu mă bag!
Te tentează viaţa academică?
Nu chiar. Adică, nu ştiu dacă aş avea disponibiliate constantă să le vorbesc studenţilor. Când devii professor, trebuie să îţi asumi un anume timp de concentrare şi de responsabilitate de a fi tot timpul prezent şi bine-dispus la cursuri. Îmi e frică să nu sădesc ceva greşit într-un suflet. Nu aş putea să suport această greşeală. Eu sunt de foarte multe ori atât de nesigură pe mine cu tot ce cred şi simt, încât nu îmi pot asuma responsabilitatea de a da verdicte pe care cineva ar putea să le ia mot-a-mot şi apoi, să constat că mesajul e complet eronat înţeles. Cariera, anii cuiva, pot depinde de tine ca profesor, iar viaţa unui student poate depinde de ce îi livrezi tu nonşalant la şcoală/universitate. Nu aş putea să îmi asum această responsabilitate şi nici nu aş putea să tratez totul la modul superficial, să merg nepregătită, să bat câmpii pe un subiect şi să nu îmi pese de urmări. În plus, cred că m-aş enerva dacă unii studenţi ar lipsi, sau ar veni nepregătiţi. E complicat să fii profesor. Trebuie să stai foarte bine şi cu nervii dar şi cu răbdarea.
Trei sfaturi pe care le-ai da tinerelor actriţe?
Habar nu am. De obicei eram mai sfătoasă, dar uite că acum nu am deloc inspiraţie şi nu ştiu să dau niciun sfat, dacă poţi să crezi aşa ceva 🙂
Orice alte gânduri ai şi vrei să le împartăşeşti cu cititorii unei reviste de afaceri, consumatori mai moderaţi sau mai însetaţi de cultură şi artă.
Dacă v-aţi oprit să citiţi interviul meu – ştiu că aţi făcut-o, pentru că v-a atras fotografia mea – şi dacă tot mi-aţi acordat cinci sau zece minute, ce aţi zice să mergeti diseară la un spectacol de teatru? Sau să căutaţi un film bun, un film de artă, pe mubi? Poate vă vine ideea să investiţi în artă?! Să investiţi în arta spectacolelor, sau să susţineţi un film al unui regizor român care se chinuie să tot aplice an de an pentru nişte amărâte de fonduri la CNC? E adevărat, profit nu prea există, doar satisfacţie personală. Dar şi asta contează! Sau poate, după ce v-aţi uitaţi la pozele cu mine, treceţi mai departe, la capitolul bursă şi investiţii, urmărind cursul banului, care aduce fericirea, dar nu o întreţine multă vreme.
BIO
Nicoleta Lefter este actriţă a Teatrului Odeon de aproape zece ani şi lucrează destul de mult şi în spaţiul independent de teatru din România. Îşi construieşte propriile performance-uri după romanele unor autori români contemporani. Ultimele performance-uri se joacă încă cu succes: „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Ţâbuleac, la Point, perfomance-ul „Aleargă” de Ana Maria Sandu, pe care le-a jucat în cadrul unei platforme de teatru la Bordeaux şi la Festivalul de Teatru de la Torino (Italia). A colaborat cu festivalul One World Romania la ediţia din 2019, prezentând timp de zece zile performanceul „Fals tratat de manipulare“ inspirat de cartea Anei Blandiana. A creat la Teatrul Gong primul spectacol din România despre deficienţe de auz, împreună cu copiii de la Şcoala Specială nr. 2 din Sibiu. Spectacolul se numeşte „Visând glasuri” şi este o călătorie senzorială în lumea surzilor.
În 2016 a făcut un turneu prin toate oraşele din România cu performance-ul „Refracţie”, pornind de la cartea Anei Dragu „Mâini cuminţi. Copilul meu autist”, un spectacol despre copiii cu tulburări din spectrul autist. A colaborat cu coregraful francez Jerome Bell la spectacolul „Gala”, prezentat la Bucureşti în colaborare cu Centrul Naţional al Dansului. În 2021 a creat un performance care a funcţionat ca o campanie antidrog, despre consumul de narcotice la adolescenţi, spectacol ce se mai joacă şi acum la Teatrul Gong în Sibiu. În 2023 a început o colaborare cu Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântul Gheorghe, unde a lucrat la spectacolul „Anatomia unei sinucideri”, în regia Dianei Mititelu, rol pentru care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la prima ediţie a Festivalului Cătălina Buzoianu, dedicat tinerelor regizoare, organizat la Iaşi.
În 2024 a regizat spectacolul „Harta lui Elian” la Teatrul Gong din Sibiu, spectacol-eveniment dedicat adolescenţilor cu dislexie, primul spectacol din România creat pe această temă, spectacol invitat şi în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti.
În teatru, ca actriţă, a colaborat cu regizori de teatru consacraţi din România, cum ar fi Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Victor Ioan Frunză, Cristian Teodor Popescu, Bobi Pricop, Catinca Drăganescu, Eugen Jebeleanu, Carmen Lidia Vidu. Este interesată în zona artistică să experimenteze noi medii de interacţiune cu publicul spectator. În timpul pandemiei a colaborat cu Théâtre de la Ville din Paris, la proiectul „Consultation poétique”, desfăşurat în cadrul Ambasadei României la Paris.
Roluri în filme: Pia – în „Captura”, regia Adi Voicu, Sura – în „Săptămâna mare”, regia Andrei Cohn, Irina – în „Povestea unui pierde-vară”, regia Paul Negoescu.
„Mary Stuart“ la Teatrul Naţional Bucureşti
Adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller
Regia: Andrei Şerban
Distribuţie: Nicoleta Lefter, Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Mihai Călin, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ştefan Mihai, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos
„Nelinişte“ la Teatrul Odeon, Bucureşti
Text de Ivan Vîrîpaev
Regia: Bobi Pricop
Distribuţie: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter / Meda Victor, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei
Anatomia unei sinucideri, Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe
Adaptare de Diana Mititelu după Alice Birch
Regia: Diana Mititelu
Scenografia: Alexandra Budianu
Distribuţie: Ioana Alexandrina Costea, Mona Codreanu, Ion Fiscuteanu jr., Nicoleta Lefter, Oana Jipa, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv, Daniel Rizea, Iulian Trăistaru
