Category: Energie

Se întâmpla în 1997. Supercomputerul Deep Blue câştiga pentru prima dată în faţa campionului uman la şah Garry Kasparov. Preşedintele american Bill Clinton descuraja ferm clonarea umană. O criză financiară în Asia băga în sperieţi lumea întreagă şi undeva, într-o ţară africană, zeci de oameni erau masacraţi zilnic într-o rebeliune. Un an interesant, dar normal pentru o eră a optimismului.

Revista WIRED vedea atunci viitorul prin prisma acestui optimism: 20 de ani de pace mondială, prosperitate şi progres, o nouă eră a politicii de consens şi a avansului tehnologic. Însă în imaginea liniştitoare revista a strecurat o mică listă cu 10 lucruri care pot evolua în rău. Printre ele: creşterea tensiunilor dintre SUA şi China, îngheţarea procesului de integrare europeană, schimbări climatice, terorism şi poluare cu efecte destabilizatoare, scumpirea dramatică a energiei şi o pandemie incontrolabilă, poate un fel de gripă modernă, care va ucide milioane de oameni. Sunt lucruri foarte, foarte actuale, nu? Anul acesta, WIRED încearcă din nou să vadă în viitor.

Revista a asamblat câteva obiective de anvergură ca un cadru pentru tabloul cu ceea ce ar putea deveni realitate în deceniul următor: colonii spaţiale, o megaexpansiune în secvenţierea genomului uman, drăgălaşe centrale nucleare liliputane. Nu sunt rodul imaginaţiei, ci lucruri despre care se discută sau pentru care se fac deja planuri. Aşadar, trebuie ţinut minte că nu este niciodată prea devreme pentru a începe să-i tragi la răspundere pe cei care acum se bat cu pumnii în piept că pot realiza imposibilul, scrie WIRED. Chiar dacă aceştia sunt miliardari.

Deci, bun venit pe Baza Lunară! Când ultimul om a plecat de pe Lună în 1972, puţini ar fi putut prezice că oamenii nu se vor mai întoarce acolo timp de 50 de ani. Dar NASA spune că de data aceasta lucrurile vor fi altfel. Agenţia are planuri pentru o misiune cu echipaj uman pe Lună în 2024 şi de data aceasta vrea să rămână acolo. Ideea misiunii Artemis este de a pune bazele unei prezenţe umane permanente pe şi în jurul Lunii, care va servi apoi drept punct de plecare pentru aventura agenţiei occidentale către Marte.

Când Artemis a fost anunţată pentru prima dată, totul putea să pară cu uşurinţă incredibil: agenţia vrea să folosească o rachetă care nu zburase încă, îi lipseau fondurile necesare pentru o misiune pe Lună… şi lista poate continua. Dar anul acesta NASA a făcut paşi mari (ca pe Lună) în direcţia propusă. Agenţia a selectat câteva companii pentru a construi componente pentru poarta sa lunară, o staţie spaţială pe orbită în jurul Lunii şi a solicitat proiecte pentru un aparat care să poată  ateriza pe satelitul Pământului, un lunar lander.

 

Dacă NASA îşi realizează obiectivul de a avea în 2024 o misiune cu echipaj pe Lună, nu mai pare atât de nebunesc planul de a avea o bază lunară permanentă până în 2030. Pe cât de linişte va fi pe Lună, pe atât de agitată va fi viaţa pe Pământ. În octombrie 2018, ONU a avertizat că omenirea mai are 12 ani la dispoziţie pentru a evita schimbări climatice catastrofale. Aceasta înseamnă că, până în 2030, va trebui reduse la jumătate emisiile globale de gaze cu efect de seră, o sarcină nu doar greu de realizat ci şi deocamdată imposibilă având în vedere că emisiile continuă să crească de la an la an.  Însă avertismentul şi studiile pe care se bazează acesta sunt clare: cu cât trecem mai repede la o economie mondială bazată pe energie regenerabilă, cu atât mai mult pot fi atenuate consecinţele – furtuni mai puternice, creşterea nivelului mării, incendii devastatoare. Deci ce putem face? În primul rând, avem nevoie de taxe pe carbon în întreaga lume: cine emite gaze cu efect de seră plăteşte o taxă din care este finanţată adoptarea energiei verzi. Trebuie subvenţionate masiv panourile solare şi maşinile electrice. Trebuie încurajat transportul public în comun şi trebuie reproiectate oraşele pentru a descuraja folosirea automobilelor. Iar următorul lucru poate suna de domeniul fantasticului, dar este extrem de important: unităţile de aer condiţionat au nevoie de o reproiectare fundamentală pentru a fi mai eficiente sau chiar pentru a capta dioxidul de carbon deoarece cererea pentru acestea creşte în ritm cu creşterea temperaturii globale. Este important să cunoaştem mediul înconjurător şi limitele lui. Este important să cunoaştem universul şi legile sale, poate şi să-l cucerim. Este la fel de important să ne cunoaştem pe noi, să ştim cum funcţionează omul. Oamenii de ştiinţă au făcut progrese mari în a descifra pachetul genetic cu care se naşte fiinţa umană şi cum funcţionează genele. Dar nu ştim încă totul. Următorul deceniu va aduce un boom, o creştere de peste o sută de ori, în producţia mondială de date genetice umane.

Scăderea costurilor de secvenţiere revoluţionează testarea ADN în laboratoarele de cercetare şi în practica medicală obişnuită. Proiectele de secvenţiere bazate pe populaţie în mai mult de o duzină de ţări, inclusiv SUA, sunt de aşteptat să producă 60 de milioane de genomuri până în 2025. Până în 2030, China speră să adauge alte 100 de milioane din propria iniţiativă de medicină de precizie. Impactul este greu de imaginat. Până în prezent, doar aproximativ un milion de oameni au avut întregul genom secvenţiat. Şi nu este un grup foarte divers.

Mai multe date de pe tot globul vor permite analize mai cuprinzătoare şi mai detaliate ale modului în care genele modelează sănătatea şi comportamentul. Seturi foarte mari de date genetice sunt ideale pentru o nouă tehnică numită randomizare mendeliană, care imită studiile clinice permiţând cercetătorilor să dezlege cauzele şi corelaţiile. Probele mai mari vor face posibilă prognoza chiar şi a trăsăturilor complexe – cum ar fi înălţimea sau susceptibilitatea la boli de inimă – din ADN.

 

O lume atât de saturată de date genetice va veni cu propriile riscuri. Apariţia statelor cu supraveghere genetică şi sfârşitul confidenţialităţii genetice se profilează la orizont. Progresele tehnice în criptarea genomurilor pot ajuta la ameliorarea unora dintre aceste ameninţări. Va fi nevoie de legi noi care să menţină în echilibru riscurile şi beneficiile a atât de multor cunoştinţe genetice… Va fi nevoie şi de energie. Supercomputerele au nevoie de multă energie, la fel şi industria şi populaţia, dacă se vrea diminuarea sărăciei şi îngroşarea păturii de mijloc.

Până în 2030, centrala Vogtle din Georgia, singura centrală nucleară aflată în construcţie în prezent în SUA, va funcţiona deja de câţiva ani. Probabil că va fi singura centrală nucleară de mare anvergură a deceniului care va intra în funcţiune, dar asta nu înseamnă că Statele Unite abandonează energia de fisiune (obţinută prin spargerea atomului). În schimb, aşteptaţi-vă să vedeţi apărând mici reactoare nucleare. La doar o fracţiune din dimensiunea unui reactor nuclear tipic, aceste unităţi avansate pot fi produse în serie şi transportate cu uşurinţă oriunde, indiferent cât de îndepărtat este locul. Primele reactoare mici, dezvoltate de o companie numită NuScale Power, ar trebui să înceapă să divizeze atomii la Idaho National Laboratories în 2026.

Departamentul de Energie lucrează, de asemenea, pentru a obţine reactoare şi mai mici, cunoscute sub numele de microreactoare, care vor începe să producă electroni într-o instalaţie federală până în 2027. Astfel începe cursa reactoarelor modulare, mici, iar SUA pare să aibă cel mai bun start. Energia nucleară are o reputaţie proastă în unele cercuri ecologiste americane, dar nu numai, şi nu este greu de înţeles de ce. Accidentul de la centrala Three Mile Island şi dezbaterile de zeci de ani cu privire la stocarea deşeurilor nucleare la Yucca Mountain i-au făcut pe oameni să nu privească cu ochi buni viitorul acestei surse de energie fără carbon, dar ONU şi mulţi experţi spun că energia de fisiune va fi cheia în lupta cu încălzirea climei.

Lumea trebuie să-şi reducă la jumătate emisiile de carbon până în 2030, iar adoptarea noii generaţii de reactoare nucleare poate fi esenţială pentru ca acest lucru să se întâmple. Dar poate, cine ştie, până atunci tehnologia va permite şi construirea de reactoare nucleare de fuziune, care produc energie nu prin spargerea atomului, ci prin contopirea atomilor. Energia astfel obţinută nu produce deşeuri radioactive sau radiaţii. Experimentele progresează. Dacă cei mai mulţi muncesc pentru o viaţă mai simplă aici, jos, alţii visează la o viaţă mai grea sus, printre stele. Viaţa pe Marte este unul dintre cele mai obsedante vise ale lui Elon Musk şi acest deceniu ar trebui să fie cel în care miliardarul va aduce viaţa pe planeta roşie. Iniţial, el a vrut să expedieze câteva plante într-o seră, dar pe măsură ce compania sa SpaceX a ajuns să domine noua industrie spaţială, ambiţiile lui Musk au crescut şi ele pentru a include o colonie de oameni în toată regula pe Marte. În 2019 a arătat lumii, în premieră, nava spaţială care ar putea face ca acest lucru să se întâmple.

 

Cronologia lui Musk pe Marte este, previzibil, alunecoasă. În 2017, el a prezis că SpaceX va trimite o misiune cu transport cargo pe Marte până în 2022. În anul următor, el a spus că prima misiune cu echipaj pe Marte va avea loc în şapte până la zece ani, dar nu mai târziu de 2028. Musk este renumit pentru că subestimează grosolan timpul necesar pentru a-şi îndeplini obiectivele ambiţioase, aşa că nu vă reprogramaţi viaţa doar pentru a visa alături de Musk. Totuşi, tendinţa la el este de a-şi respecta promisiunile – într-un târziu. Cu milionarii în spaţiu ne-am lămurit. Toată lumea îi vrea pe toţi acolo. Cât de bogat poţi fi pe Marte? Dar cât de sărac poţi fi pe Pământ? În zece ani, mai puţin ca acum. Predicţiile pentru viitor au adesea o tentă ştiinţifico-fantastică: maşini zburătoare, chiar costume de zbor autonome, hibrizi cu creier organic şi electronic. Naţiunile Unite ar trebui să rămână în mod normal cu picioarele pe pământ, dar unele dintre obiectivele sale de dezvoltare durabilă pentru 2030 sună aproape la fel de fantastice. În doar 10 ani, ONU intenţionează să elimine sărăcia „în toate formele sale, peste tot”.

ONU a declarat deja 17 octombrie Ziua internaţională de eradicare a sărăciei. Dar pentru scoaterea din sărăcie ai celor care supravieţuiesc cu mai puţin de 1,25 dolari pe zi va fi nevoie de puţin mai mult. Vestea bună este că sărăcia lucie globală a scăzut semnificativ: Banca Mondială raportează că astăzi sunt cu 1,1 miliarde mai puţini oameni care trăiesc în sărăcie extremă decât în 1990. Organizaţia a colaborat cu diferite ţări pentru a îmbunătăţi educaţia, egalitatea de gen, securitatea alimentară, serviciile sociale şi altele. Dar câştigurile sunt distribuite inegal, iar schimbările climatice ameninţă acum să anuleze o mare parte din progres, împingând milioane de oameni înapoi în sărăcie şi creând un „apartheid climatic”. Acest lucru se întâmplă deja în America Centrală şi Africa, unde seceta a făcut ca milioane de oameni să-şi părăsească gospodăriile. Perspectiva de a pune capăt sărăciei pare, ei bine, mai săracă.

 

Dar, să recunoaştem, nimeni nu poate vedea în viitor. Ediţia din 1900 a Ladies’ Home Journal a prezis că, în decursul secolului, tuburile pneumatice vor livra pachete către case, iar literele C, X şi Q vor ieşi din alfabet. Cu toate acestea, revista a prezis şi telefonul mobil şi fotografia color. Nimeni nu ştie ce inovaţii tehnologice mai apar şi ce impact vor avea acestea asupra vieţii şi comportamentului omului. Investitorul Peter Thiel (PayPal) remarca în 2013, şi a devenit faimos pentru asta, că „am vrut maşini zburătoare. În schimb, am primit 140 de caractere”. El făcea referire la limita de caractere a unui mesaj-tweet pe Twitter (tot ceva care zboară), o reţea de socializare şi comunicare care a devenit tribuna sau trambulina de lansare a politicienilor. Apoi, nimeni nu ştie ce evenimente traumatice vor mai marca omenirea, grăbind sau încetinind inovaţia. În prezent, tendinţa este de încetinire.

În sfera economică şi politică, cei care vor să facă predicţii urmăresc o forţă colosală, demografia. Aceasta poate dicta consumul, productivitatea, povara cheltuielilor, presiunea de a pune stăpânire pe resurse, chiar şi războaie. Ca un bonus de final, trendurile demografice arată că în 20 de ani China va deveni o economie mai mare decât SUA, dar nu şi mai bogată (per capita).