BusinessMagazin

Category: Analize

Descoperă analize de afaceri și din domeniul financiar – pentru a rămâne informat ai nevoie să citești aceste analize.

  • Mai mult fum peste hotare – ţigările made in România ajung în zeci de ţări

    “ESTE O ADEVĂRATĂ PIATRĂ DE HOTAR PENTRU NOI,” spune Mike Edwards, directorul fabricii British American Tobacco de la Ploieşti. El se referă la faptul că la sfârşitul lui 2014 va fi finalizată investiţia totală de 40 de milioane de euro pentru extinderea, dotarea şi echiparea fabricii, iar volumele exportate vor creşte de la 46% în prezent la circa 60%. Edwards a fost încântat să preia, în toamna lui 2009, operaţiunile fabricii din România, având anterior un mandat de conducere a unităţii de producţie din Serbia şi după ce mai lucrase anterior în alte trei ţări. Pentru cele 40 de milioane de euro investite la Ploieşti, pe lista scurtă s-au aflat mai mulţi candidaţi. Oraşul aflat la o aruncătură de băţ de Capitală a câştigat duelul, fiind luaţi în calcul mai mulţi factori: aşezarea geografică pentru a avea costuri logistice bune, infrastructura (“străzile nu sunt neapărat bune, dar proiectele se vor încheia la un moment dat”), apropierea de portul Constanţa (“importăm materii prime, deci e important”), calificarea personalului (pentru că în oraş au investit deja zeci de multi-naţionale) şi, nu în ultimul rând, costurile cu salariile (care, în mod evident, sunt mai mici decât în alte ţări din Uniunea Europeană). Singurul dezavantaj pe care îl vede Mike Edwards în ce priveşte Ploieştiul faţă de alte oraşe europene este costul energiei electrice, care ar putea creşte în perioada următoare, iar volumul de energie consumat de utilajele din fabrică este uriaş.

    La Ploieşti sunt produse 19 mărci care sunt exportate acum în toată Europa, şase fiind branduri internaţionale (Dunhill, Kent, Pall Mall, Vogue, Viceroy şi Lucky Strike), restul fiind locale (de exemplu MS, care are o cotă de piaţă consistentă pe piaţa Italiei). Fumătorii români sunt atipici, constată Edwards, pentru că aici mărcile internaţionale deţin cea mai importantă felie din piaţă, mărcile locale având cote neîn-semnate. Fostul monopol de stat, Societatea Naţională Tutunul Românesc, care producea pe vremuri Snagov şi Carpaţi, a pierdut aproape toţi consumatorii în favoarea mărcilor celor trei producători internaţionali. Şi pentru că “rutele logistice sunt bune, ţigaretele de la depozitul logistic ajung pe piaţa din Marea Britanie în numai câteva zile”, spune directorul fabricii de la Ploieşti. 540 de oameni lucrează acum în fabrică, iar în toamnă numărul va creşte, estimează Edwards, cu aproximativ 20%. Pentru creşterea capacităţii de producţie a fost nevoie de ridicarea din temelii a unei noi construcţii pe terenul deţinut de companie, iar depozitul va fi relocat în parcul logistic West Park. De acolo va pleca spre restul Europei 46% din producţia de 26 de miliarde de ţigarete a fabricii BAT din Ploieşti.

    Ponderea exporturilor este chiar mai mare în cazul fabricii pe care o are Philip Morris în Otopeni, adică 80%, cea mai mare parte având ca destinaţie 15 pieţe din UE, din care cea mai importantă este Italia, unde ajung produse precum Muratti, Merit sau Diana, spune Sorana Mantho, corporate affairs director. “În 2012, Philip Morris România a investit un milion de euro în modernizarea fabricii din Otopeni pentru instalarea unei noi unităţi de răcire eficientă din punct de vedere energetic”, declară Mantho. Investiţia face parte dintr-un program mai amplu care are ca scop reducerea impactului asupra mediului. Grupul deţine 56 de centre de producţie în 33 de ţări, în care produce peste 860 de miliarde de ţigarete în fiecare an. Fabrica din România este construită pe 3,3 hectare, iar investiţia totală ajunge la 120 de milioane de euro.
    CU PROCENTE BUNE S-A MĂRIT PE PARCURSUL ANULUI TRECUT ŞI SUPRAFAŢA FABRICII JTI DIN PIPERA, pentru că şi JTI a decis să sporească volumele de producţie. Valoarea proiectului este de 25 de milioane de euro, spune Gilda Lazăr, director corporate affairs & communications, JTI România, Moldova şi Bulgaria. Suma totală a investiţiilor companiei pe piaţa locală se apropie de 100 de milioane de euro. Compania şi-a început operaţiunile pe piaţa autohtonă în 1993, moment în care importa ţigarete din Germania. Situaţia s-a schimbat radical de-atunci, pentru că în prezent JTI exportă circa 65% din producţie în peste 45 de ţări din întreaga lume, principalele pieţe de desfacere din Europa fiind Germania, Austria şi Cehia.

    Unele ţigaretele produse la Bucureşti străbat însă drumuri mai lungi, având ca destinaţii America de Sud sau Asia. “Ca termen de comparaţie, pot spune că în acest moment capacitatea de producţie este la un nivel aproape dublu faţă de cel înregistrat în 2010, când însă din pricina creşterii pieţei negre volumele fabricate au fost reduse”, declara anterior Gilda Lazăr. Pentru cei familiarizaţi cu mărcile pe care producătorul le aduce pe piaţa românească – cum sunt Camel, Sobranie, Winston – pachetele ce pot fi văzute în fabrică sunt în mod evident diferite, atât în ce priveşte numele (de pildă Time sau Camel fără filtru pentru fumătorii care îşi doresc un gust foarte puternic), cât şi culorile sau mărimea pachetelor, la Pipera fiind produse ţigarete extra lungi, care nu se vând pe piaţa locală. “Exportăm Camel fără filtru în toate ţările UE. Este un sortiment destinat exclusiv exportului ca, de altfel, multe alte mărci care nu figurează în portofoliul destinat pieţei româneşti”, adaugă Gilda Lazăr. Personalul fabricii de ţigarete a crescut cu 125 de oameni în urma noii investiţii, ajungând acum la 333 de angajaţi (compania are în prezent aproape 1.000 de angajaţi), dar în nicio zonă a fabricii nu este aglomeraţie. Majoritatea etapelor de fabricaţie exclud complet manopera muncitorilor, cu câteva apăsări pe butoanele computerelor fiind selectate procesele dorite. “Şi forţa de vânzări s-a mărit cu mai mult de 50 de oameni”, mai spune reprezentanta JTI. Grupul are peste 20 de fabrici pe toate continentele, iar cea din Pipera este recunoscută în grup pentru eficienţa costurilor şi are o întreagă pleiadă de certificări. “JTI Manufacturing a fost prima companie din România recunoscută ca “5S – Best in Class”, în 2009, certificarea fiind înmânată reprezentanţilor JTI chiar de către fondatorul Institutului Kaizen, profesorul Masaaki Imai”, spune Gilda Lazăr. În grupul JTI mai există o singură fabrică certificată 5S, la Trier, în Germania, iar în Europa sunt doar opt companii care au această certificare.

    Una peste alta, după ce ani în şir România s-a dovedit a fi o piaţă excelentă de consum, mai nou păşeşte încet în liga exportatorilor. Are o serie de avantaje, între care aşezarea geografică, costul forţei de muncă raportat la calificări şi fabrici de ultimă generaţie. Avantaje de pe urma cărora ar putea câştiga bani buni şi producătorii din alte domenii.

  • Materialele de construcţie, în căutarea gloriei pierdute

    PIAŢA LOCALĂ A MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII A SIMŢIT DIN PLIN CRIZA, iar dacă în spatele multinaţionalelor care activează în acest sector a existat dintotdeauna sprijinul grupurilor-mamă, antreprenorii români au asimilat mai greu declinul vânzărilor, scăderea marjelor de profit şi chiar trecerea pe pierdere. Unii dintre ei au găsit însă un debuşeu care să îi ajute să nu capituleze în faţa scăderii consumului local: exporturile.

    Pentru Final Distribution, firmă controlată de familia Mircescu, care produce ţiglă metalică, jgheaburi şi burlane, 2012 a fost anul în care s-au concretizat primele exporturi, în Slovenia, Franţa şi Spania. Pasul a venit de la sine pentru compania care a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 4,5 milioane de euro şi care în ultimii doi ani şi-a construit capacităţi de producţie la Băicoi, judeţul Prahova. “Ideea de a încerca să intrăm cu produsele noastre pe pieţele externe a venit firesc, odată cu începerea producţiei proprii, asta din dorinţa de a diversifica canalele de distribuţie şi de a nu fi captivi unei singure pieţe”, spune Dan Mircescu, director general şi proprietar al companiei Final Distribution. Iar dacă 2012 a fost un an în care compania mai mult a testat pieţe noi de desfacere pentru a se acomoda şi a cunoaşte caracteristicile acestora, antreprenorul prahovean speră ca în 2013 cel puţin un sfert din cifra de afaceri să fie generată de livrările în străinătate. Următoarele pieţe pe care Final Distribution încearcă să le cucerească sunt Republica Moldova, Polonia şi Ucraina.

    În situaţia lui Dan Mircescu mai sunt mulţi alţi antreprenori din industria producătoare de materiale de construcţii din România. Înainte de criză, puţini au luat în calcul varianta exportului, având în vedere că de la an la an consumul local creştea, iar costurile de transport erau oricum mult prea ridicate pentru a îi convinge pe oamenii de afaceri români să ia calea străinătăţii. “Cineva spunea «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar avem orizonturi diferite». Cred că noile condiţii de pe piaţă ne forţează pe fiecare să ne lărgim perspectiva, să încercăm explorarea unor noi orizonturi”, spune Marius Pantiş, director general şi acţionar al companiei Optimedia din Oradea, care produce ferestre şi uşi din PVC şi aluminiu. Antreprenorul a luat decizia să înceapă livrările în străinătate încă din 2007, când pe piaţa locală încă era mult de lucru şi părea destul de complicat să faci şi alte tipuri de ferestre pentru pieţele vestice, care implicau mai multă manoperă şi un stoc de materii prime mai mare. “De ce să ne complicăm dacă lucrurile merg bine? Făceam cu greu faţă la cererea de pe piaţa internă. Am hotărât totuşi că ar fi bine să începem accesarea unor pieţe externe”, îşi aminteşte Pantiş, care spune că bineînţeles în primii ani volumele trimise la export nu au fost mari, dar experienţa l-a ajutat să înveţe regulile pe care un producător român trebuie să le îndeplinească pentru a vinde pe o anumită piaţă externă. În prezent, firma sa exportă circa 40% din rulajul anual de 8 milioane de euro, principalii clienţi fiind din Belgia, Italia, Franţa, Austria, Elveţia şi chiar Canada.

    PIAŢA DIN VESTUL EUROPEI ESTE MULT MAI MATURĂ, MAI STABILĂ. Exportul este o activitate grea, implică un flux multiplu de informaţii, materii prime care la rândul lor trebuie să treacă printr-un flux tehnologic, bani, transport. Exportul este mai profitabil, dar implică şi alte costuri”, spune Pantiş. La rândul său, Claudiu Georgescu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Materiale de Construcţii din România (APMCR), spune că deocamdată doar anumite produse se pretează pentru export, în special cele care au o valoare adăugată mare. Cimentul sau cărămizile, spre exemplu, nu pot fi livrate pe pieţe externe, în contextul în care costurile de transport nu justifică vânzarea acestor produse pe o rază mai mare de 300 de kilometri distanţă de fabrici. “Partea proastă este că nu avem o industrie a materialelor de construcţii profilată pe export, o industrie high-tech în acest domeniu”, explică Georgescu. Piaţa de profil, care reprezintă circa 30-40% din sectorul total al construcţiilor, a scăzut anul trecut cu circa 10%, până la 2,9 miliarde de euro, potrivit estimărilor Business Magazin pe baza informaţiilor furnizate de preşedintele APMCR.

    Deocamdată nu există o estimare concretă privind ponderea exporturilor în această piaţă în 2012, însă în general, livrările în străinătate nu sunt încă cea mai importantă felie din rulajul producătorilor de materiale de construcţii locali. În cazul jucătorilor mari, exportul nu depăşeşte 10-12% din cifra de afaceri decât în cele mai fericite cazuri. Spre exemplu, Arcon Sfântu Gheorghe, companie deţinută de omul de afaceri Ioan Ţiţeiu, a realizat anul trecut exporturi de 3,6 milioane de euro, echivalentul a 11% din businessul pe 2012. Similar, un alt mare producător de materiale de construcţii local, AdePlast, controlat de Marcel Bărbuţ, a exportat anul trecut produse în valoare de peste 1 milion de euro, în condiţiile în care cifra de afaceri s-a ridicat la peste 42 de milioane de euro, potrivit estimărilor Business Magazin. Cei doi producători de materiale de construcţii amintiţi mai sus au ajuns cu produsele lor inclusiv în ţări arabe, care de altfel au devenit în ultimii ani un adevărat El Dorado pentru firmele româneşti de construcţii. Antreprenorii locali au ajuns chiar să construiască şosele în aceste ţări, aşa cum este cazul firmei Delta ACM 93, controlată de omul de afaceri Florea Diaconu, care în prezent lucrează la o autostradă în Irak. Dacă şi cum vor cuceri românii Vestul sau Estul cu materialele de construcţii produse aici rămâne de văzut. Cert este însă că primul pas este făcut deja.

  • Optimism pe piaţa de fuziuni şi achiziţii

    ESTE PENTRU PRIMA DATĂ DE LA DEBUTUL CRIZEI CÂND CONSULTANŢII VORBESC LA UNISON, într-un ton pozitiv, despre aşteptările pe care le au în acest an de la piaţă.
    Numărul tranzacţiilor din economia românească s-a prăbuşit în intervalul 2009 – 2011, în condiţii macroeconomice dificile, cu un acces greoi la finanţare şi în care rezultatelor companiilor nu erau tocmai bune. Abia finalul de an 2012 a adus unele speranţe printre consultanţi, care se uită cu un ochi la contextul internaţional, iar cu altul la situaţia de acasă.

    ANTICIPĂM O CONTINUARE A EVOLUŢIEI FAVORABILE ATÂT PE SEAMA FACTORILOR INTERNAŢIONALI, a se vedea recentele declaraţii încurajatoare din partea liderilor europeni în privinţa atenuării efectelor crizei, dar şi datorită presiunii exercitate de FMI pentru atingerea obiectivelor ratate în 2012 pentru semnarea unui nou acord. Evoluţia poate fi pusă şi pe seama unor factori conjuncturali domestici: formarea noului cabinet aflat la început de drum şi care are nevoie să-şi demonstreze capacităţile, stabilizarea cursului de schimb, începutul unei activităţi mai susţinute în sectorul bancar de curăţire a portofoliilor”, a mai spus Ioana Filipescu.

    Efervescenţa de la finalul anului 2012 a fost marcată de preluarea de către Auchan a 20 de magazine Real într-un deal estimat la peste 200 mil. euro. Tranzacţia a pus bazele unui nou gigant în retailul românesc.

    Din energie a venit următorul deal al finalului de an, după ce clujenii de la EnergoBit, un business de 160 mil. euro cu 900 de angajaţi, au vândut pachetul majoritar de acţiuni către fondul polonez de investiţii Innova Capital. Un alt pachet de acţiuni a fost preluat de către BERD. ZF a estimat acest deal la 65 mil. euro.

    Tranzacţiile au continuat şi în ianuarie anul acesta cu distribuitorul de îngrăşăminte şi pesticide Comfert şi cu traderul de materii prime agricole Popasul Trebeş care au preluat producătorul de panificaţie Pambac de la membrii consiliului de administraţie care erau şi acţionarii producătorului. Peste 50 de tranzacţii au fost făcute publice în 2012 şi la acest început de an, cu o valoare totală de peste 1,3 mld. euro.

    “Pe parcursul anului 2012, piaţa de tranzacţii a demonstrat o creştere evidentă în comparaţie cu anii precedenţi. Aparent, trendul pieţei este în schimbare în mod sustenabil, sunt semnale puternice de creştere. Nu ne aşteptăm ca această tendinţă să se modifice în lipsa unor factori negativi şi demotivatori, a căror apariţie este puţin probabilă în momentul de faţă”, spune Dragoş Atanasiu, senior manager tranzacţii, PwC România.

    EL SE AŞTEAPTĂ CA ÎN INDUSTRII DIN DOMENIULUI CONSUMULUI CURENT PRECUM AGRICULTURA, producţia alimentară şi retailul, să apară tranzacţii, dar şi în domenii precum IT-ul sau sectorul energetic. Datele citate de Atanasiu arată că la nivel mondial piaţa de M&A a scăzut anul trecut, deşi trimestrul patru a fost cel mai bun din ultimii doi ani, ceea ce ar putea să constituie un semnal bun pentru 2013. Iar la nivel regional, România se poziţionează bine.

  • Cine mai cumpără călătorii de business când managerii se desprind de birou tot mai rar

    EU UNUL PARTICIP DE ZECE ORI PE SĂPTĂMÂNĂ LA VIDEOCONFERINŢE. Deşi în ultima perioadă am călătorit mai puţin în interes de serviciu, nu îmi pare rău, pentru că deplasările înseamnă pierdere de timp şi lipsă de productivitate.” Un mod de a gândi care părea greu de imaginat în anii de boom economic, când bugetele alocate călătoriilor erau nelimitate, este explicat astăzi de Cristian Popescu, directorul general al Cisco România.

    De exemplu, P&G România, subsidiara locală a gigantului american în bunuri de larg consum Procter & Gamble, a redus aproape total cheltuielile cu angajaţii care erau nevoiţi să călătorească în interes de serviciu. “Am eliminat de ceva timp deplasările în alte ţări pentru a lucra cu alţi colegi, în prezent facem acest lucru numai dacă este cu adevărat necesar, declara recent Ghazala Nadeem, directorul de resurse umane al P&G România, citată de Ziarul Financiar. În viziunea managerului, eliminarea călătoriilor de afaceri este o metodă “foarte eficientă” de reducere a costurilor, dar şi de asigurare a unui anumit confort al angajaţilor.

    Ea declară că, dacă la începutul carierei ideea de a călători este “foarte ispititoare”, odată ce angajaţii îşi întemeiază o familie nu mai sunt atât de entuziasmaţi de eventuale plecări. Din 2009 încoace, tot mai multe companii au preferat să înlocuiască bugetele de deplasări ale angajaţilor care mergeau la şedinţe în străinătate cu ajutorul videoconferinţelor, care sunt realizate fie prin clasicul program Skype sau prin intermediul unor soluţii mai securizate, în săli de conferinţe special amenajate. Astfel, s-au redus masiv cheltuielile cu biletele de avion, transportul cu taxiul, cazarea şi diurnele acordate angajaţilor plecaţi la meetinguri în sediile centrale ale companiilor.

    Cei mai loviţi au fost tocmai cei care gestionau bugetele de călătorii ale companiilor. Antonio Niţu lucrează din 1998 în cadrul agenţiei de turism Aerotravel, numărul doi în piaţa agenţiilor de turism, potrivit anuarului “Cei mai mari jucători din economie” întocmit de Ziarul Financiar. A plecat de la vânzări de 700.000 de dolari în primul an şi a condus afacerile în vremuri în care acestea se dublau de la an la an.

    Piaţa românească nu a înţeles uşor sensul călătoriilor de business, aşa că Aerotravel s-a văzut nevoită să asocieze numelui agenţiei brandul Lufthansa. Se întâmpla în anul 2000, când Niţu a făcut prima plată către IATA, de 100.000 de dolari – “când am văzut factura mi s-a părut enorm, salariile erau de 100 de dolari”. Brandul a ajutat compania la nivel de imagine şi la înţelegerea conceptului de business travel: pachete concepute astfel încât să rezolve problemele, de la cazare şi transport până la organizarea de evenimente. Primii clienţi care au înţeles produsul au fost companiile multinaţionale, însă treptat şi ceilalţi jucători din economie s-au adaptat tendinţei. Iar plusurile au fost raportate de la an la an până în 2008. Căderea a fost mai bruscă decât se aşteptau jucătorii din industrie, deşi expunerea în cazul Aerotravel Lufthansa City Center, companie deţinută de Mihai David, nu a fost “prea mare” pe seama portofoliului echilibrat de clienţi. Cel mai slab an a venit după cel mai bun.

    VÂRFUL A FOST ATINS ÎN 2008, IAR CĂDEREA ÎNCEPUTĂ ÎN 2009 – “nu m-am aşteptat să fie atât de mare, de la 34 de milioane de euro am zis că vom scădea cu cinci” – a dus rapid la o scădere a tarifelor în piaţă şi deci la mai multă muncă pentru venituri mai mici. 2009 şi, ulterior, 2010 au fost momentele în care s-a atins minimul – compania a obţinut venituri de 25 de milioane de euro – ani în care ofertele companiilor aeriene au fost dictate de tarifele din piaţă şi nicidecum de costul serviciului oferit. “Probleme cu lichidităţile am şi astăzi.

  • Antreprenori în frumuseţe: îmbină chirurgia estetică cu ritualuri spa ca în Bali

    ÎN 1994 FĂCEAU PRIMUL PAS ÎN DEZVOLTAREA AFACERII PROPRII, atunci când deschideau prima clinică privată de chirurgie plastică, ProEstetica, pe o piaţă evaluată astăzi la circa 40 de milioane de euro. Doi ani mai târziu inaugurau şi Centrul Medical ProEstetica, o clădire cu patru etaje din Dorobanţi. Călătoriile pe care le-au făcut în străinătate i-au inspirat pe soţii Jianu să dezvolte şi altceva în afara clinicilor de chirurgie, respectiv o clinică de detoxifiere şi slăbire, proiect care într-un final este implementat, dar sub un nou concept, de centru spa.

    “Am pornit de la ideea unei clinici de slăbire şi detoxifiere, ceea ce am văzut în Germania şi Elveţia şi ştiam că este nevoie şi în România, dar apoi am vizitat şi ne-am îndrăgostit de insula zeilor – Bali din Indonezia – şi de spa-urile lor de relaxare, unde folosesc masaje şi ritualuri pentru refacere şi wellness”, spune Ştefan Jianu. După vizita din Bali, celor doi soţi le-a venit ideea realizării unor centre spa. “Am avut ideea reunirii experienţei noastre medicale de la patul pacientului cu tradiţiile milenare asiatice de refacere şi relaxare în Bali Spa Cornu, un resort de relaxare, slăbire, wellness şi detoxifiere.”

    În 2007 cei doi deschid centrul Bali Spa din localitatea Cornu, situată la 100 de kilometri de Bucureşti, iar în 2008 un spa, sub acelaşi brand, în hotelul de cinci stele Radisson din Capitală. “Investiţia a ajuns până la 1,5 milioane de euro şi a fost făcută împreună cu partenerul nostru olandez, din fonduri proprii şi dintr-un credit. Dezvoltarea complexului din Cornu a durat din 2005 până la mijlocul lui 2007.” În prezent, în centrul din Cornu lucrează 19 angajaţi, dintre care doi terapeuţi în masaje, aduşi chiar din Indonezia. Cei doi medici antreprenori au creat şi o atmosferă specifică, prin mobilierul, corpurile de iluminat, muzica, decorurile şi produsele aduse din Bali. Spun că aplică în aceste centre conceptul DREAM (dietă, relaxare, estetică, activitate fizică şi medicină). În prima parte a anului 2007, când au intrat pe piaţă cu centrul spa din Cornu, cei doi antreprenori s-au concentrat pe promovarea unităţii, iar în al doilea an de activitate deja se bucurau de profit, după ce reuşiseră să atragă mai mulţi clienţi.

    INTRÂND ÎN CATEGORIA DE HOTEL DE 4 STELE, dezvoltat pe o suprafaţă de 1.200 de metri pătraţi, Bali Spa Cornu are 15 camere, un restaurant Bumbu Bali, o sală de conferinţe, sală de fitness, piscină acoperită şi încălzită, trei săli de masaje, două camere de întreţinere corporală, saună finlandeză, jacuzzi, terase exterioare, foişor, piste de role şi biciclete, teren de baschet, grădină japoneză, livadă cu pomi fructiferi. Întregul complex se întinde pe o suprafaţă de 5.000 metri pătraţi. Firma care deţine Bali Spa Cornu este ProEstetica Sana, în care doctorii Jianu sunt asociaţi cu un partener olandez.
    Când au început să dezvolte cele două centre spa, industria de specific din România abia se contura. Cei doi soţi veneau cu know-how în domeniu, vizitând spa-uri nu doar în Bali, ci şi în alte destinaţii din toată lumea: au făcut terapii în Japonia, în faţa Muntelui Fuji, cu apă termală foarte fierbinte şi masaj shiatsu, în Thailanda, în pădurea tropicală, cu masaj thailandez de tip stretching, în Hawaii, în Turcia, Dubai, Singapore, Qatar, China, dar şi în Europa – Grecia, Cipru, Elveţia, Austria, Monaco, Franţa, Germania, Ungaria. “Venirea crizei a diminuat însă orientarea românilor către servicii de wellness şi spa, cererea dimi-nuân-du-se semnificativ. A fost nevoie să ne adaptăm la situ-aţie prin axarea, din ce în ce mai mult, pe turism de weekend şi teambuilding-uri, pentru a rămâne totuşi profitabili, inclusiv în ultimul an.”

    Preţurile serviciilor la spa încep de la 110 lei pentru un masaj facial de o jumătate de oră, ajung la 200 de lei pentru un masaj de o oră cu pietre fierbinţi, dar şi la peste 400 de lei pentru alte tratamente.
    Ştefan Jianu a urmat un program de MBA la Universitatea din Viena pentru a putea coordona afacerile familiei. El spune că centrele spa atrag printre clienţi turişti care au călătorit mult, expaţi, pacienţi ai clinicii ProEstetica, dar şi angajaţi din bănci, firme din retail, industrie sau farma, care organizează traininguri. Investiţiile următoare vor consta într-un restaurant de mare capacitate la Cornu şi un teren de minigolf. “În acest sens, facem demersuri pentru a obţine fonduri europene.”

    ANUL TRECUT, centrul spa din Cornu a adus venituri de un milion de lei (233.000 de euro), în timp ce spa-ul din Radisson a generat 500.000 de lei (116.000 euro), iar în acest an creşterea estimată a cifrei de afaceri este de cel puţin 10%. Cei doi antreprenori mizează anul acesta pe creşterea numărului de clienţi din zona corporate şi, pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, au lansat pachete la 75 de euro pe zi, în cameră dublă, cu servicii incluse la piscina interioară, exterioară, fitness, saună şi masaj. Anul trecut, 35% din veniturile Bali Spa Cornu au provenit din teambuilding-uri sau meetinguri ale unor companii locale.
    Printre clienţii care au organizat meetinguri la Cornu se numără OMV Petrom, Carrefour, Lafarge, BMW, Kraft, dar şi alte companii din zona bancară, firme farmaceutice sau din retail. Ştefan Jianu spune că se aşteaptă la creşterea numărului de clienţi corporate şi la spa-ul deschis la hotelul Radisson. Principalul avantaj al unui hotel în care se dezvoltă un centru spa este posibilitatea creşterii traficului prin atractivitate mai mare pentru turişti. Printre hotelurile în care s-au dezvoltat centre spa se numără JW Marriott şi Radisson din Capitală, precum şi Hilton din Sibiu, Cocor din staţiunea Neptun, hotelul de patru stele Sportul din Poiana Braşov, hotelul de cinci stele Vega. Cei doi medici antreprenori nu vor să se limiteze doar la cele două centre spa deschise până acum. Ei plănuiesc să dezvolte o reţea naţională de centre Bali Spa, concept care poate fi modulat ca resort spa, hotel spa (cum este cel din hotelul Radisson), day spa sau medical spa, pentru orice variantă având şi posibilitatea de a franciza, potrivit lui Ştefan Jianu. În acelaşi timp, ei iau în considerare continuarea investiţiilor în clinicile medicale de chirurgie estetică. “De asemenea, suntem în discuţii pentru a dezvolta mai multe clinici medicale în ţară pe profilul ProEstetica, respectiv chirurgie şi medicină estetică, flebologie, herniologie, proctologie, centru laser şi medical spa, un model de business viabil şi în criză, inclusiv atunci când se sistează decontările Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.”

  • STUDIU DE CAZ: Cu ce înlocuim E-urile? Cu presiune

    CONTEXTUL: Cris-Tim căuta, în primăvara lui 2011, soluţii pentru creşterea siguranţei alimentare, ţinând cont de tendinţele pieţei şi noile reglementări europene.

    DECIZIA: În vara anului 2011 compania investeşte patru milioane de euro pentru a cumpăra un utilaj prin care produsele sunt expuse unei tehnologii de înaltă presiune; viaţa la raft a produselor este prelungită de trei ori, fără adaos de conservanţi.

    EFECTELE: Toate produsele Cris-Tim în ambalaje vidate, adică jumătate din producţie, sunt supuse acum acestei tehnologii. Anul trecut, compania a avut o cifră de afaceri de peste 346 milioane de lei, iar pentru 2013 previziunile indică o creştere de 10%.

    DE LA IDEE PÂNĂ LA LANSARE AU TRECUT, EFECTIV, zece luni de tatonări, negocieri, testări”, povesteşte Radu Timiş, antreprenorul care a clădit afacerea Cris-Tim, despre decizia de a investi într-un utilaj cu tehnologie de ultimă oră. A cheltuit 4 milioane de euro pentru ca mezelurile care ies de pe liniile fabricii să aibă un termen de garanţie de trei ori mai lung, fără a schimba reţetele. După ce vreme de câţiva ani şi-a lăsat afacerile pe mâna unor manageri, Timiş s-a întors la cârma Cris-Tim la începutul crizei şi a reuşit să schimbe direcţia în care se îndreptau vânzările.

    Cel mai puternic impact asupra afacerilor îl are noua tehnologie de producţie, prin instalarea căreia în procesul de fabricaţie sunt folosiţi mai puţini conservanţi – sau chiar deloc, iar termenul de valabilitate poate fi extins cu 300%. 4 milioane de euro din cele 24 investite în ultimii ani au fost dedicate acestui utilaj, de ultimă generaţie, care are o greutate de 45 de tone – chiar transportul acestui utilaj a ridicat o mulţime de probleme. Tehnologia este folosită acum doar de alte două firme europene, la o capacitate mai mică, spune Radu Timiş.

    CONCRET, PRODUSELE AMBALATE ŞI ETICHETATE SUNT SCUFUNDATE ÎN APĂ RECE TIMP DE OPT MINUTE, la o presiune de 9.000 de ori mai mare decât presiunea atmosferică. Prin acest tratament, sunt distruse toate virusurile şi bacteriile din produs, celula de carne rămâne vie, iar proprietăţile nu sunt afectate. Tratate astfel, mezelurile Cris-Tim au un avantaj în ce priveşte exporturile, ce vor putea fi făcute cu vaporul şi nu numai cu avionul, deoarece au termene de garanţie mai mari. Or, costul de transport cu vaporul le permite să aibă preţuri competitive la raft. În ultimii ani compania a pus accent pe exporturi, mezelurile fiind, vândute în 16 ţări europene. 13% din volumul mărfurilor produse pleacă peste graniţele ţării, exportul fiind după spusele antreprenorului, mai profitabil decât vânzarea pe piaţa internă. Timiş vrea să exploateze la maxim filonul exporturilor şi ţinteşte să ajungă la o pondere de 25-30% din volumele produse prin intrarea pe noi pieţe, ca Rusia, China, Japonia, Coreea. În opinia lui, este doar o chestiune de timp până când mezelurile CrisTim vor intra în magazinele ruseşti sau chineze.

    LA NIVEL DE REŢETE, COMPANIA NU PREGĂTEŞTE MARI SURPRIZE. “În mezeluri e o gamă definită de produse pe care le mănâncă românii, e foarte greu să vii cu noutăţi deosebite care să prindă”, explică omul de afaceri. El îşi aminteşte că în perioada de creştere economică, când cumpărătorii deschideau mai larg buzunarele decât acum, s-a întâmplat să lanseze chiar şi 30 de produse într-o singură lună, dar în portofoliu rămâneau unul sau două produse. “Acum nu mai vor să rişte nimic; cumpără exact ce a plănuit acasă, ştiind precis cât vor să cheltuiască.” Piaţa preparatelor din carne, evaluată la o valoare anuală de circa un miliard de euro, reuneşte un număr mare de procesatori, între care cei mai cunoscuţi sunt Agricola, Fox, Marex, Caroli, Angst, Aldis Călăraşi, Ana şi Cornel sau Meda.

    Aceeaşi tehnologie cu presiune înaltă face posibilă fabricarea mezelurilor fără niciun fel de conservanţi. Gama Vitality a fost lansată la finalul anului trecut pentru clienţi din rândul celor care nu mănâncă deloc mezeluri (circa un sfert din cumpărători) considerându-le nesănătoase. Conform oficialilor companiei, nişa produselor fără E-uri este, chiar şi în ţările dezvoltate, foarte mică, fiind dominată de produsele tradiţionale. Cel mai adesea acest gen de produse echivalează cu produsele tradiţionale, făcute de asociaţii familiale şi întreprinderi mici, care vând în principal local. Ideea de a produce mezeluri fără E-uri este mai veche, primele încercări de a face astfel de produse fiind făcute în laboratoarele Cris-Tim încă din 2009. Compania a intrat recent şi în piaţa lactatelor, cu marca Mândruţa, sub umbrela căreia se vând lapte proaspăt, lapte bătut, iaurt, sana şi smântână. Laptele este produs la o fermă din Boldeşti-Scăieni, judeţul Prahova, înfiinţată în urmă cu 11 ani şi care are acum 570 de bovine.

  • Povestea giganţilor DISCREŢI care CONTROLEAZĂ agricultura mondială

    ACEŞTI “GREI” ADOPTĂ O POZIŢIE EXTREM DE DISCRETĂ ÎN PIAŢĂ, despre operaţiunile lor curente nu se ştiu multe, iar printre puţinele informaţii disponibile se numără raportările periodice pe care aceste companii le fac către instituţiile publice. Dacă Bunge şi ADM sunt listate la Bursa din New York, Cargill continuă să fie un adevărat “imperiu închis”, fiind cea mai mare afacere de familie din lume. În România evenimentele publice organizate de aceste companii în ultimii ani pot fi numărate pe degetele de la o singură mână, iar managerii lor sunt o prezenţă rară în mediul public. Ce înseamnă România pentru trioul american şi ce interese strategice au aceşti giganţi tăcuţi pe piaţa locală?

    “Pe lângă ABC-ul din trading-ul românesc lipeşte D-ul şi acesta este Louis Dreyfus, companie care are poziţii foarte puternice în Rusia şi Ucraina, aşa că nu este exclus ca acest ABC să aibă şi un D în viitor. Aceşti traderi văd în România o piaţă cu potenţial logistic prin prisma accesului la Dunăre şi la Marea Neagră. Din punct de vedere al achiziţiilor materiilor prime România este mult mai jos faţă de competitorii din regiune”, spune Robert Arsene, directorul general al traderului Agricover, una din puţinele case de comerţ locale care a reuşit să îşi facă loc pe piaţă între grupurile multinaţionale. El a fost pentru mai mulţi ani şi country managerul pentru România al companiei americane Bunge.

    INTR-O LUME A AFACERILOR GLOBALE, PE O PIAŢĂ DE MATERII PRIME AGRICOLE UNDE REGULILE JOCULUI SUNT FĂCUTE ÎN BIROURILE DIN MINNETONKA, Minneapolis, Hong-Kong sau White Plains, România rămâne doar o rotiţă într-un mecanism al afacerilor prin care cei câţiva giganţi ai agribusinessului preiau, vând, cumpără şi procesează aproape tot ce ajunge pe mesele consumatorilor finali, fie că este vorba de pâine, cereale, ulei sau carne.

    Cu toate că grosul afacerilor derulate de traderii “ABC” nu este făcut în România, aceştia nu pot ignora piaţa locală, pentru că aici se strâng, an de an, 15-20 de milioane de tone de cereale şi plante oleaginoase, adică materii prime în valoare de 5-6 miliarde de euro. România este şi locul de unde aceste case de comerţ pot “juca” pe pieţele din nordul Africii sau Orientul Mijlociu, acolo unde se marchează profituri şi de zece-cincisprezece ori mai mari decât cele considerate ca fiind marje “tradiţionale”.

    Deşi atât ADM, cât şi Bunge sau Cargill aleargă după profituri, filosofia cu care aceste case de comerţ atacă piaţa din România este diferită. Mecanismele sunt însă similare, ei achiziţionează materiile prime de la fermieri, le stochează în silozuri şi ulterior le procesează sau le trimit la export.Bunge s-a concentrat în România pe achiziţia şi procesarea în ulei a seminţelor oleaginoase, la polul opus ADM a marşat pe exporturi şi pe dezvoltarea unei reţele de silozuri pe Dunăre. La mijlocul acestor poziţii este Cargill, companie care şi-a dezvoltat atât o reţea de silozuri pe Dunăre, dar care şi procesează ulei vegetal într-o fabrică în judeţul Dolj.
    Una dintre cele mai clare strategii de piaţă în România a fost pusă pe picioare de Archer Daniels Midland, o companie care rulează la nivel mondial 89 de miliarde de dolari anual şi care are poziţii puternice atât pe piaţa cerealelor, cât şi în industria energiei “verzi” prin producţia de bioetanol. În România ei sunt prezenţi prin subsidiara Alfred Toepfer, în cadrul căreia compania americană deţine o participaţie de 80%.

  • În cine loveşte timbrul de mediu – pierd dealerii de maşini noi sau piaţa second-hand?

    Odată cu intrarea acestuia în vigoare unii spun că România va fi transformată în coşul de gunoi al Europei, în timp ce alţii zic că principiul “poluatorul plăteşte” este susţinut de forma actuală, cu toate că acesta prevede o micşorare cu până la 90% a taxei pentru maşinile mai vechi de 15 ani. “Dacă ne uităm la taxa de poluare şi efectele acesteia, economia are nevoie de o direcţie stabilă. Nu este o problemă atât de mare cât este taxa, ci stabilitatea, pentru ca economia să se ajusteze în funcţie de taxă”, spune Marco Schulz, directorul general al BMW Group România.

    În opinia sa “este de înţeles că aceia care locuiesc la ţară în general se vor orienta către aceste maşini datorită veniturilor mici şi nevoii de mobilitate. Dar cei care fac legile trebuie să se gândească dacă ce fac este bine. Ar trebui o abordare mai strategică, care să susţină ecologia. Ar trebui mers spre direc-ţia în care maşina care poluează să aibă şi taxa cea mai mare”.

    Cum era de aşteptat, şeful BMW susţine modul german de a taxa maşinile poluante. În Germania nu contează vârsta maşinii, ci cât de mult poluează. Dacă o maşină are 20 de ani, aceasta va plăti un impozit anual semnificativ mai mare ca una nouă sau aproape nouă. Iar un impozit anual de poluare este mai eficient decât o singură taxă. “O taxă de primă înmatriculare nu are un impact atât de mare, cum are un impozit anual. Dacă vrei efecte, ai nevoie de un impozit anual. Noi nu suntem foarte afectaţi de timbrul de mediu deoarece noi avem maşini cu un consum redus de combustibil, însă cele mai vechi vor fi afectate”, a spus Schulz.

    În plus, şeful BMW România a subliniat faptul că autorităţile trebuie să reglementeze plata TVA-ului. România este una dintre puţinele ţări unde se pot cumpăra maşini din afară, iar TVA-ul nu este plătit nici acolo, dar nici aici, iar acesta este un dezavantaj semnificativ pentru dealerii de maşini second-hand.

    Brent Valmar, vicepreşedintele Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de Automobile (APIA), care deţine şi funcţia de director general al Porsche România, cel mai mare importator de pe piaţa locală, spune că formula pentru timbrul de mediu este calculată după cerinţele Comisiei Europene şi va reduce importurile de maşini poluante. Oficialii Dacia spuneau în urmă cu două săptămâni că formula de calcul a noului timbru de mediu trebuie refăcută deoarece avantajează maşinile Euro 3 şi 4 cu motoare diesel.

    Guvernul a prezentat la finalul lunii ianuarie proiectul de ordonanţă pentru înlocuirea taxei de poluare cu un timbru de mediu. Aceasta este cea de-a 11-a modificare a taxei de primă înmatriculare, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007, şi mai este cunoscută drept taxa de mediu sau de poluare. Modificarea vine în contextul în care niciuna din formele anterioare nu a fost în conformitate cu legislaţia europeană în vigoare.

    Odată cu intrarea în vigoare a acestei taxe, sunt avantajate importurile de maşini second-hand mai vechi de 15 ani pentru care taxa este micşorată cu până la 90%. De cealaltă parte, pentru maşinile Euro 3 şi Euro 4 (normele reprezintă împărţirea pe grade de poluare a automobilelor în funcţie de noxele, dar şi de particulele cancerigene emise de acel motor), cu cele mai mari volume de import, taxa este micşorată cu până la 50% în cazul motorizărilor diesel şi mărită pentru cele pe benzină.

  • Cum se fac zeci de mii de euro dintr-un business pentru uituci

    UN CHIRIAŞ UITUC ŞI ÎMPRĂŞTIAT ESTE CEL CARE I-A DAT IRINEI CARAIVAN IDEEA AFACERII MYKEY. “S-a încuiat pe dinafară de câteva ori în decurs de un an. Prima dată n-a fost o problemă, i-am dus cheia de rezervă, deşi era o oră destul de târzie. A doua oară însă eram în vacanţă în afara României, aşa că a chemat o firmă care a forţat uşa ce a trebuit apoi înlocuită”, povesteşte ea. Chiriaşul a rămas pentru a treia oară fără cheie după doar câteva luni, iar uşa a trebuit din nou schimbată, pentru că viitoarea antreprenoare, web designer de meserie, nu a putut ajunge cu cheia de rezervă la apartament nici de această dată. “A fost picătura care a umplut paharul, pentru că toate reparaţiile se întâmplau pe banii mei şi nu erau deloc cheltuieli mărunte”, spune Caraivan.

    A început atunci să caute pe internet un serviciu pentru astfel de întâmplări neprevăzute şi totodată neplăcute, unde să poată fi lăsate cheile de rezervă şi livrate la domiciliu în situaţii de urgenţă. N-a găsit, aşa că s-a decis să pornească împreună cu Andrei Dumitrescu Safe Key, compania din spatele serviciului de depozitare şi livrare de urgenţă a cheilor MyKey. Modelul de business l-a regăsit în SUA şi Marea Britanie, unde companiile de profil, deşi puţine şi destul de micuţe, fac bani frumoşi pe seama clienţilor care îşi rătăcesc cheile sau vor doar să se ferească de o astfel de situaţie. Compania britanică SpareKeys, de exemplu, are acum jumătate de milion de clienţi (în calcul fiind luaţi şi angajaţii companiilor care folosesc serviciul), cifră estimată să ajungă de patru ori mai mare la final de 2013, când încasările vor depăşi 2 milioane de lire sterline (2,34 milioane de euro). Poate pare puţin, dar pentru un business antreprenorial pornit cu o investiţie destul de scăzută şi cu profitabilitate foarte mare suma nu este deloc de neglijat. A fost nevoie de şase luni şi o investiţie de aproape 100.000 de euro ca ideea MyKey să se concretizeze. Serviciul asigură depozitarea cheilor de rezervă de la casă, maşină sau birou şi livrarea acestora într-o oră de la solicitarea lor, oriunde în Bucureşti, indiferent că e zi sau noapte. După semnarea unui contract în care adresa lipseşte dintre datele de identificare, cheile sunt depozitate într-un plic securizat şi sigilat, iar clienţii le pot solicita oricând, fiind însă supuşi unui proces de verificare bazat pe întrebări secrete înainte de livrare. Predarea cheilor se face într-un seif al cărui cod îl primeşte utilizatorul după ce a trecut prin acest proces, iar întâlnirea este de preferat să aibă loc la cel puţin 100 de metri distanţă de locuinţa pe care o deschide cheia cu pricina.

    “MyKey nu va cunoaşte niciodată adresa de unde sunt cheile, ceea ce le transformă în obiecte fără valoare păstrate însă ca şi cum ar fi bunuri pe care altfel le-ai ţine într-o casetă de valori”, explică Andrei Dumitrescu, făcând referire la sistemele de securitate care au înghiţit o bună parte din investiţia iniţială în companie. Locul unde sunt depozitate cheile are uşă antiefracţie, cameră securizată, accesul se face doar pe bază de cartele magnetice şi perimetrul este în permanenţă supravegheat video. Iar pe deasupra, în caz de intrare prin efracţie, porneşte alarma cu prioritate 0 la poliţie şi pompieri, dar intervine de asemenea şi o firmă de pază.

    ABONAMENTUL ANUAL PENTRU MYKEY ESTE DE 150 DE LEI PENTRU UN SET CARE POATE CONŢINE PÂNĂ LA PATRU CHEI ASOCIATE LOCUINŢEI – de la uşă, de la intrarea în bloc şi de la boxă sau cutia poştală, de exemplu – ori automobilului sau altui mijloc de transport. Pentru ambele seturi în limita a şase chei, tariful creşte la 250 de lei pe an şi “dacă se solicită depozitarea unui număr mai mare de chei de rezervă, există varianta pachetelor personalizate”, spune Irina Caraivan, costuri la care se adaugă şi cele de livrare, de 50 de lei fiecare dacă se solicită cheile mai des de o dată pe an. Segmentul rezidenţial este momentan obiectivul principal pentru MyKey. Dintr-un total de aproximativ 850.000 de locuinţe aflate în Bucureşti, compania estimează să atingă o cotă de piaţă de cel puţin 1% în următorul an, ceea ce s-ar traduce în afaceri de minimum un sfert de milion de euro, în situaţia în care toate aceste abonamente ar fi în varianta cea mai ieftină şi niciunul dintre proprietari nu ar solicita vreodată cheile de rezervă. Cei care au totuşi nevoie de chei ar plăti totuşi un preţ mai mic decât dacă ar ajunge în situaţia de a înlocui uşile chiar şi de două ori într-un an, susţin cei doi antreprenori. “O uşă metalică are un cost de cel puţin câteva sute de lei, dar ajunge şi la peste 1.000 de lei dacă e mai bună calitativ. Asta înseamnă că şi dacă îşi pierd cheile doar o dată la patru-cinci ani, consumatorii tot ies mai câştigaţi cu un abonament”, explică Andrei Dumitrescu.

    Teritoriul este totuşi neexplorat, iar piaţa practic inexistentă, ceea ce înseamnă că antreprenorii din spatele Safe Key trebuie să se lupte în primul rând cu argumentul că pentru asemenea situaţii cărora li se adresează serviciul există familie sau prieteni dispuşi să vină cu cheile chiar şi în toiul nopţii. Odată depăşită această barieră, planurile sunt deja conturate. MyKey va fi extins şi în segmentul de business, cu pachete destinate flotelor de maşini, clădirilor de birouri, complexurilor rezidenţiale şi chiar hotelurilor care nu folosesc încă sistemul cheilor magnetice. “Şi, de ce nu, luăm în calcul şi extinderea în alte oraşe din ţară”, dezvăluie Irina Caraivan.

  • Povestea celui mai mare hotel din lume, pe care nimeni nu l-a folosit (GALERIE FOTO)

    Construit în perioada 1936-1939 de regimul nazist, hotelul se plia pe conceptul <Forţă prin bucurie> şi era menit să devină un loc de relaxare pentru cei responsabili de propaganda nazistă. Localnicii numesc hotelul ,,Colosul”, din cauza dimensiunii sale enorme.