Descoperă analize de afaceri și din domeniul financiar – pentru a rămâne informat ai nevoie să citești aceste analize.
Numârul de maşini second hand importate în România a crescut cu 50% în primele trei luni ale acestui an, ajungând la 53.000 de unitâţi, de la cele 35.300 de unitâţi împortate în 2012. Volkswagen şi-a consolidat poziţia de lider pe piaţa importurilor auto second hand cu aproape 13.000 de maşini înmatriculate în România în primul trimestru, reprezentând o creştere cu 60% comparativ cu perioada similarâ din 2012. Clasamentul realizat de Auto.ro este completat de Opel cu peste 8.800 de unitâţi şi Ford cu aproape 6.400 de unitâţi.
Piaţa maşinilor noi înmatriculate în România a înregistrat o scâdere de 20%, ajungând la aproximativ 11.200 de unitâţi în primul trimestru al acestui an, comparativ cu cele 14.000 de unitâţi înregistrate în aceeaşi perioadâ a anului trecut. Dacia se menţine în topul înmatriculârilor de maşini noi cu aproape 3.000 de unitâţi, dar cu 11% mai puţine comparativ cu aceeaşi perioadâ din 2012. Urmeazâ Volkswagen cu aproape 1.200 de unitâţi înregistrate şi Skoda cu 1.100 de unitâţi, conform statisticilor DRPCIV.
Tinând cont de faptul câ noul timbru de mediu se aplicâ şi pentru autoturismele înmatriculate înainte de anul 2007, tranzacţiile implicând astfel de maşini au scâzut cu 40%, de la 80.000 de unitâţi înregistrate în primul trimestru din 2012 la 48.400 de unitâţi în 2013, aratâ analiza Auto.ro.
În primul trimestru al acestui an, s-au importat cu 90% mai multe automobile BMW decât în primul trimestru din 2012, reînmatriculârile de maşini Dacia au scâzut cu 65%, iar maşinile noi înmatriculate Ford au înregistrat o scâdere de 63%, Hyundai şi Toyota fiind singurele mârci care au înregistrat creşteri de 19%, respectiv 6%.
RADU ENACHE, GEORGE COPOS, LUCHI GEORGESCU, ANCA VLAD, RADU TIMIŞ, ŞTEFAN VUZA, VASILE TURCU şi alţi 500 de proprietari de companii româneşti s-au reunit în cadrul Asociaţiei „Forumul Investitorilor Autohtoni„ (AFIA) sau, de fapt, în jurul ideii lui Ioan Niculae, proprietarul grupului de firme InterAgro şi unul dintre cei mai bogaţi afacerişti din România. „Este ultima noastră şansă de a fi o voce unitară într-o ţară care devine din ce în ce mai mult ţara altora„, a declarat Ioan Niculae în deschiderea evenimentului unde au fost reprezentaţi, potrivit organizatorilor, cel puţin un milion de angajaţi. Ideea noii organizaţii vine pe fondul unei crize economice „fără precedent, dar pe care încercăm tot timpul să o muşamalizăm„ şi accentuării acesteia din cauza „deciziilor politice neprofesioniste şi împotriva românilor”.
NICULAE A EXPLICAT CĂ SCOPUL AFIA NU ESTE ACELA DE A ALINIA CAPITALUL ROMÂNESC ÎMPOTRIVA CUIVA – „trebuie să recunoaştem întâietatea străinilor care au fost mai deştepţi decât noi pentru că, văzând vidul legislativ, au înfiinţat Consiliul Investitorilor Străini, organizaţie al cărei lobby se vede în actele normative adoptate în ultimii ani„. Omul de afaceri mai reproşează modul discriminatoriu în care sunt tratate firmele care activează pe piaţa locală în funcţie de ţara lor de provenienţă: „Dacă noi avem curajul să spunem ceva se numeşte trafic de influenţă, dacă spun alţii (companii cu capital străin – n.r) se numeşte lobby”. Astfel, în ultimii 20 de ani, comunicarea între mediul de afaceri şi cel politic a funcţionat sub aşteptări, iar contextul economic actual a făcut ca relaţia să devină şi mai tensionată: Niculae vorbeşte de un atac furibund al „organelor statului român împotriva celor care îndrăznim să credem că România poate fi constituită nu doar din angajaţi, dar şi din antreprenori„.
De fapt, chiar Ioan Niculae s-a adresat audienţei, referindu-se la AFIA, ca la „consiliul investitorilor români„, care ar urma să apere interesele firmelor nu doar de la Bucureşti, ci şi din principalele regiuni de dezvoltare din teritoriu, dar şi de la Bruxelles. „Multe decizii care sunt nefavorabile românilor sunt explicate folosind formula «Aşa vrea Fondul Monetar Internaţional, aşa vrea Uniunea Europeană, aşa vrea Banca Mondială». De foarte multe ori e minciună pentru că noi nu ştim niciodată ce documente se negociază, iar nonşalanţa cu care se minte e foarte greu de acceptat„, a mai spus Ioan Niculae, referindu-se la o situaţie punctuală din 2009, când, deşi fermierii români solicitau un ajutor de stat legal de la Comisia Europeană, guvernul i-a refuzat pe baza unui aşa-zis răspuns negativ al autorităţilor de la Bruxelles, care de fapt „nu aveau nimic împotrivă”.
Pe scurt, AFIA îşi propune să reprezinte unitar interesele investitorilor români în faţa instituţiilor centrale, locale şi europene, să informeze asupra problemelor de natură economică, juridică, tehnică cu care se confruntă şi să propună soluţii în vederea rezolvării acestora. Cei cinci membri fondatori sunt Ioan şi Adina-Elena Niculae, proprietarul Continental Hotels Radu Enache, directorul general al RematHolding Mihai Sofian şi Cătălin Grigoriu, directorul Pambac. „Îi doare gura acum de Oltchim sau de Mechel. Câţi angajaţi sunt acolo? Câteva mii. Noi suntem peste un milion şi de noi nu se interesează nimeni„, a declarat Ioan Niculae, care cere public „drepturi egale cu cele a străinilor şi nu un avantaj faţă de ei”.
CONSILIUL INVESTITORILOR STRĂINI, organizaţia menţionată în repetate rânduri în cadrul evenimentului AFIA, există de 15 ani în România şi grupează cele mai importante multinaţionale care activează pe piaţa locală, precum Petrom, Automobile Dacia, Orange, GDF SUEZ Energy România, Bancpost, Raiffeisen Bank, HP, GSK sau Holcim. CIS a fost de-a lungul timpului un for consultativ pentru guvernele României, iar influenţa celor mai puternice companii străine din România asupra autorităţilor a fost mai vizibilă decât a celor autohtone. „Problemele patronilor români sunt acute şi legate de discriminarea şi de lipsa de sprijin pe care o simţim de foarte mult timp„, a spus şi Anca Vlad, proprietara grupului Fildas şi cea mai puternică româncă de pe piaţa farmaceutică locală. Mai mult, Vasile Turcu, proprietarul grupului Romconstruct, a reproşat băncilor atitudinea faţă de companiile cu capital românesc: „Mediul bancar creditează doar investitorii străini. Probabil că strategia guvernelor din alte ţări este să finanţeze companiile proprii cu activităţi în România pentru ca apoi să transfere profitul în ţara de origine. Noi ce bănci mai avem? CEC-ul nu e capitalizat, iar Eximbank nu dă credite de investiţii„. Toţi cei prezenţi la evenimentul de lansare au căzut de acord că o astfel de asociere se leagă de dificultăţile fără precedent ale mediului de afaceri din România, iar succesul iniţiativei va depinde de felul în care fiecare membru va decide să se implice. „Astfel de idei au mai fost, dar au ţinut puţin timp„, spunea Luchi Georgescu, proprietara Vincon, îndemnând la un efort comun de a scoate interesele românilor la lumină în faţa instituţiilor publice.
Ar fi fost vorba, potrivit sursei citate, de suspiciunea Moscovei că Tamerlan Ţarnaev ar plănui o călătorie în Rusia pentru organizarea unui atentat, în tradiţia atentatelor cecene antiruseşti. FBI însă n-a descoperit nimic şi a comunicat acest rezultat al anchetei către Moscova.
Există deja comentatori din SUA şi din Europa care văd în faptul că suspecţii sunt doi imigranţi în SUA de origine cecenă un avantaj pentru Rusia, confruntată cu o nouă generaţie de luptători islamişti în republicile din Caucaz ce ar tinde să îmbrăţişeze ideea luptei armate pentru formarea unui nou califat care să unească populaţiile musulmane din Iran, Turcia, fostele republici sovietice din Asia Centrală şi părţi din Rusia, Arabia Saudită, Afganistan şi Pakistan.
Dacă după 11 septembrie 2001, colaborarea între SUA şi Rusia pentru cauza comună a combaterii terorismului islamist prinsese aripi, în ultimii ani n-a mai fost aşa, pe de o parte pentru că administraţia Obama n-a mai avut aceeaşi angajare ca administraţia Bush în “războiul contra terorii”, iar pe de altă parte pentru că SUA n-au privit cu ochi buni faptul că Kremlinul se foloseşte de argumentul pericolului terorist din Caucaz spre a-şi combate adversarii politici din opoziţia autohtonă.
Acum însă, speranţa Rusiei într-un sprijin american reînvie. Kremlinul a difuzat deja sâmbătă un comunicat în care arată că preşedintele rus, Vladimir Putin, a conversat la telefon cu cel american, Barack Obama, şi că ambii şi-au afirmat voinţa de a întări cooperarea între serviciile secrete ale celor două ţări, pentru combaterea terorismului internaţional.
În aceste condiţii, nu e de mirare că atât site-urile luptătorilor ceceni, cât şi preşedintele cecen Ramzan Kadîrov s-au desolidarizat în termeni duri de cei doi fraţi Ţarnaev şi de acţiunile lor. Kadîrov a afirmat că rădăcinile acţiunii celor doi trebuie căutate nu în Caucaz, ci în SUA, unde amândoi locuiau din 2002, încercând să se integreze în societatea americană. Djohar, fratele cel mic, avea deja cetăţenie americană din septembrie anul trecut.
Acelaşi lucru l-a susţinut şi tatăl celor doi fraţi Ţarnaev, Anzor, care a insistat într-un interviu pentru serviciul cecen al Radio Europa Liberă că el e un suporter al lui Kadîrov şi că fiii lui nu i-au pomenit niciodată de chestiuni legate de independenţa Ceceniei faţă de Rusia. “Care Cecenie? Ei n-au locuit niciodată în Cecenia şi n-au avut niciodată asta în cap. Nu e nicio Cecenie, care independenţă? Eu am trăit zece ani în America, m-am întors acasă ca să mor, ca să nu fiu târât de colo-colo…”
Într-un interviu separat pentru Wall Street Journal, Anzor Ţarnaev a spus că a încercat să se întoarcă împreună cu familia în Cecenia în 1994, după căderea comunismului, şi că ar fi trăit acolo circa un an, dar s-a reîntors cu toţii în Kîrgîzstan din cauza tensiunilor din Cecenia care aveau să fie urmate de declanşarea primului război cu Rusia.
Deocamdată nu există însă dovezi că fraţii Ţarnaev, născuţi în Kîrgîzstan, strămutaţi apoi în Daghestan cu familia şi emigraţi în SUA, ar fi avut într-adevăr o legătură reală cu cauza cecenă, dincolo de simpatiile juvenile exprimate pe reţelele de socializare online la adresa etniei din care face parte tatăl lor. Anzor Ţarnaev este originar din satul Ciri-Iurt din Cecenia, în timp ce soţia lui şi mama celor doi suspecţi, Zubeidat, este de etnie avară şi originară din Makhachkala, Daghestan.
Într-un interviu pentru Wall Street Journal, Anzor Ţarnaev a povestit despre discuţia avută de FBI cu Tamerlan în 2011. Pe atunci, Anzor încă locuia împreună cu cei doi fii ai săi la Cambridge, Massachussets, iar ulterior, suferind de hematom cerebral, s-a întors în Daghestan.
“I-au spus: ştim pe ce site-uri eşti, ştim pe cine suni, ştim totul despre tine. Au spus că verifică şi observă totul”, a spus Anzor, adăugând că el personal nu s-a speriat: “Ştiam ce face şi unde se duce Tamerlan. Ştiu că mi-am crescut bine copiii”. Aşa se explică opinia sa fermă de acum că implicarea fiilor săi în atentat a fost pur şi simplu o înscenare pusă la cale de autorităţile americane. Zubeidat Ţarnaeva, mama suspecţilor, a făcut şi ea pentru CNN o declaraţie asemănătoare. “Tamerlan a fost consiliat de FBI timp de trei, cinci ani. Ştiau tot ce face, ce site-uri vizitează. Cum e posibil să-i fi urmărit atâta vreme fiecare pas şi acum să vină să spună că era un terorist?”
Lui Tamerlan i-a fost atribuit de presa americană un cont de YouTube cu două playlisturi interesante – unul cu Timur Muţuraev, un cantautor cecen cunoscut pentru cântecele despre lupta pentru independenţa Ceceniei faţă de Rusia şi pentru supremaţia musulmană în Caucaz, al doilea intitulat “Terorism”, cu videouri jihadiste.
Fox News îi atribuie, de asemenea, o călătorie “prelungită” în Rusia făcută anul trecut, nu se ştie în ce scop. Sursele Wall Street Journal susţin că respectiva călătorie ar fi durat din ianuarie până în iulie. Potrivit LA Times, care citează un prieten al familiei aflat la Makhachkala, Tamerlan s-a întors acasă la tatăl său, ca să-şi reînnoiască paşaportul rusesc (Daghestanul este republică autonomă componentă a Federaţiei Ruse).
ROMÂNIA ŞI EMIRATELE ARABE UNITE AU ÎN COMUN MAI MULTE DECÂT AR PUTEA CREDE CINEVA. Mai puţin la nivel cultural, dar mai mult pe plan financiar. Între Bucureşti şi deşert, dar şi invers circulă anual sute de milioane de euro, iar sumele sunt din ce în ce mai mari de la an la an. Datele consultate de Business Magazin la Departamentul de Comerţ Exterior din Ministerul Economiei arată că exporturile din România către Emiratele Arabe Unite au crescut în 2011 cu aproape 50%, de la 225 de milioane de euro la mai bine de 330. Şi în sens invers sumele au crescut, la capitolul importuri din Emirate creşterea fiind de 70%, până la 50 de milioane de euro. La nivelul întregii regiuni din Orientul Apropiat, România şi statele arabe şi-au intensificat semnificativ relaţiile comerciale: în cazul Arabiei Saudite, exporturile se apropie de 400 de milioane de euro, în creştere cu 150%, deşi importuri nu există, în timp ce Republica Arabă Siriană primeşte de la companiile româneşti mărfuri în valoare de 175 de milioane de euro.
ODATĂ CU PRĂBUŞIREA PIEŢEI EUROPENE, principala piaţă în schimburile comerciale ale României, relaţia economică cu alte regiuni a devenit necesară, iar datele arată că cea mai mare creştere la capitolul exporturi româneşti în 2011, cel mai recent an pentru care autorităţile au date oficiale, se înregistează tocmai cu statele din Orientul Apropiat – de 45%, apropiindu-se de pragul de două miliarde de dolari pe an.
Efervescenţa mai puţin vizibilă dintre România şi arabi a ieşit la lumină după ce între principalii poli economici ai celor două regiuni, Bucureşti şi Dubai, au început să se stabilească tot mai multe legături. Cele câteva zboruri pe săptămână ale transportatorului aerian naţional TAROM sunt concurate în 2013 de alte două companii aeriene – flydubai a intrat anul trecut pe piaţa din România cu trei zboruri săptămânale, iar recent compania low-cost Wizz Air, transportatorul numărul unu pe piaţa locală după numărul de pasageri transportaţi, anunţă că va începe să opereze tot trei zboruri între Bucureşti şi Dubai. Numărul de curse tur-retur ajunge astfel la circa zece pe săptămână, destinaţia din Orientul Apropiat fiind una dintre cele mai competitive dintre cele estice operate de la Otopeni. Calculele arată că între cele două oraşe vor zbura până la finele anului circa 50.000 de pasageri. Nasti Vlădoiu este preşedintele Uniunii Camerelor de Comerţ Bilaterale din România şi un bun cunoscător al schimburilor dintre România şi Orient. El observă că intensificarea legăturilor nu are neapărat legătură cu schimburi comerciale, ci mai ales cu turismul de lux.
„Românii sunt fie săraci, fie foarte snobi care au pretenţii”, spune Vlădoiu, sugerând apetitul ridicat pentru „mirajul exotic„ pe care îl oferă una dintre cele mai tinere metropole ale secolului al XXI-lea. Investiţiile de miliarde de dolari în hoteluri exclusiviste şi malluri menite să doboare recorduri mondiale în materie de măreţie, dar şi posibilităţile de răsfăţ şi îngrijire personală atrag anual milioane de turişi din toată lumea. Ultimii trei ani au arătat că, la nivelul percepţiei, Dubaiul a devenit şi printre români un loc care trebuie bifat, iar preţurile nu foarte mari îi atrag tot mai mult: „Un sejur de o săptămână ajunge să coste cam o mie de euro, deci mulţi dintre cei care plăteau o astfel de sumă în alte locuri au ales să încerce şi acest oraş„. Cei mai numeroşi, spune Vlădoiu, sunt cei care merg în Dubai pentru vacanţă sau cumpăraturi, dar în acelaşti timp şi pentru afaceri. „Toate zonele din afara Uniunii Europene au devenit ţinte pentru oamenii din mediul de business românesc. Preţul de producţie în statele arabe este extrem de competitiv, iar Dubaiul a devenit nu doar un loc unde poţi găsi clienţi locali, dar şi parteneri de afaceri de pe tot mapamondul„, mai spune Vlădoiu, punctând că, pe harta Asiei, Dubaiul este unul dintre principalii piloni, dar şi capitala economică a Orientului Apropiat.
MATEI STOENESCU, preşedintele Camerei de Comerţ România-Arabia Saudită, observă că ţara noastră se pune în linie cu o politică mondială de orientare spre est, însă nu remarcă neapărat o agresivitate a companiilor româneşti de a merge către această regiune. Piaţa arabă este una tradiţională pentru companiile româneşti, dat fiind că este un mare consumator de produse agricole derivate, material lemnos şi de echipamente şi servicii folosite în industria petrolieră. El remarcă şi interesele pe care le au arabii în România, în mare parte legate de investiţii în afaceri pe piaţa românească (în mare parte în turism sau industria uşoară) şi, după cum punctează Nasti Vlădoiu, ca destinaţie de vacanţă, „atraşi de fetele frumoase”.
DATELE PENTRU 2012 VOR ARĂTA PROBABIL UN NOU PLUS RECORD LA CAPITOLUL EXPORTURI ÎNTRE ROMÂNIA ŞI ORIENTUL APROPIAT ŞI, după cum spunea anterior Gabriel Ghelmegeanu, preşedintele Camerei de Comerţ România-China, ţara noastră începe să înveţe din greşeala pe care a făcut-o după 1990, când „a întors complet spatele către est”.
CONTEXTUL: Existau nenumărate situaţii în care în service-urile distribuitorilor Stihl erau aduse la reparat utillaje în stare foarte proastă. În multe cazuri, mecanicii refuzau preluarea lor pentru că nu mai aveau cum să le repare; multe dintre unelte erau contrafăcute.
DECIZIA: Stihl decide să pună în aplicare un program de tip Rabla, prin care să ofere o soluţie concretă celor care ajungeau la service cu unelte ce nu mai puteau fi folosite, indiferent care erau cauzele care duseseră la această situaţie: fie că era un utilaj uzat moral sau contrafăcut.
EFECTELE: În 2011 au fost scoase de pe piaţă circa 5.000 de utilaje vechi, iar în 2012 în jur de 5.500. La un cost mediu de 200 de euro pe bucată, vânzările concrete generate de acest program se plasează la 1,1 milioane de euro la nivelul anului trecut.
DECIZIA A PRINS CONTUR ÎN 2009, ca urmare a nenumăratelor situaţii cu care se confruntau service-urile distribuitorilor Stihl, atunci când erau aduse la reparat utilaje în stare foarte proastă„, spune Ioan Mezei, directorul general al Stihl România. În multe cazuri, povesteşte el, mecanicii refuzau preluarea lor pentru că „efectiv nu mai aveau ce să le facă. Multe dintre acestea erau produse contrafăcute. Pe scurt, acest program este o soluţie pentru utilizatorii care aveau unelte compromise în totalitate, dar şi pentru combaterea flagelului produselor contrafăcute„, adaugă Mezei. Or, clienţii care au unelte contrafăcute şi merg la unul dintre cei 220 de distribuitori autorizaţi Stihl pentru reparaţii, nu au, în mod evident, acces la garanţie. „Sunt foarte mulţi utilizatori care cumpără unelte contrafăcute. Unele nici măcar nu pornesc, altele se defectează imediat. Pe lângă faptul că produc un deserviciu uriaş brandului nostru, folosirea unui astfel de utilaj le poate pune viaţa în pericol.„ Cei care ajung în service-urile Stihl cu unelte uzate sau contrafăcute se pot înscrie în programul Rabla dezvoltat de companie, primind o reducere în momentul în care cumpără un nou utilaj.
„Din cazuistică, un astfel de produs se defectează la prima sau a doua folosire, iar clientul păgubit ajunge cu el în service pentru reparaţii sau pentru garanţie. Evident că un astfel de contract este inexistent, mai mult, suntem nevoiţi să refuzăm orice intervenţie asupra acestor unelte, dat fiind faptul că ele, odată puse în funcţiune, se pot transforma în adevărate arme albe, care pun în pericol viaţa celor care le folosesc”, precizează Ioan Mezei.
UN CALCUL SIMPLU ARATĂ CĂ ESTE VORBA DE ZECI DE MII DE ASTFEL DE PRODUSE CONTRAFĂCUTE CARE AJUNG SĂ FIE CUMPĂRATE ÎN DECURSUL UNUI AN DE PE PIAŢA NEAGRĂ. La nivelul lui 2012 distribuitorii autorizaţi Stihl au refuzat să primească în service nu mai puţin de 20.000 de astfel de unelte defecte.
PROGRAMUL A AVUT PÂNĂ ACUM O DESFĂŞURARE ANUALĂ, în două etape. Perioadele active au fost prelungite, astfel că acum se desfăşoară
aproape pe toată durata anului, schimbându-se categoriile de produse sau modelele de unelte Stihl care intră în program. Conform promoţiilor de pe site-ul companiei, reducerile de preţ se plasează în jurul a 10-20%. Oficialii Stihl spun că echipamentul cel mai vechi care a fost reciclat a avut venerabila vârstă de 40 de ani. „M-am gândit că e timpul să-l las la vatră„, a spus posesorul acestuia, după care şi-a cumpărat un motoferăstrău din oferta companiei.
Comunicarea programului a fost făcută prin intermediul celor 220 de distribuitori autorizaţi ai firmei şi prin instrumente clasice de comunicare cum ar fi flyere, afişe sau PR. În 2011 au fost scoase de pe piaţă circa 5.000 de utilaje vechi, iar în 2012 în jur de 5.500. Costul mediu al unui utilaj este de 1.000 de lei, ceea ce înseamnă vânzări de circa 5 milioane de lei în 2012 datorită acestui program. Motoferăstraiele şi motocoasele, cele mai vândute produse din portofoliul companiei, sunt şi cele care intră în programul de casare. „Din aceste game sunt alese diferite modele care intră pe parcursul anului în programul Rabla”, afirmă Ioan Mezei.
GAMA STIHL ÎN ROMÂNIA CUPRINDE PESTE 100 DE MOTOUNELTE GRUPATE PE CATEGORII, precum motoferăstraie, motocoase, suflante şi pulverizatoare, utilaje pentru garduri vii, utilaje de curăţat, maşini de debitat. Acestora li se adaugă piesele de schimb şi accesoriile (lanţuri, şine, uleiuri etc.). În portofoliul Stihl se află şi marca Viking, cu produse destinate îngrijirii grădinii de la maşini de tuns iarba şi tractoraşe până la motocultoare şi tocătoare. Preţurile produselor se întind pe o plajă de la 86 de lei până la aproape 26.000 de lei. Conform datelor de la Ministerul Finanţelor, compania a înregistrat în 2011 o cifră de afaceri de peste 102 milioane de lei şi un profit de 17 milioane de lei, în creştere faţă de 2010, când vânzările Stihl au fost de peste 84 milioane de lei, iar profitul a depăşit 14 milioane de lei. La nivel mondial, veniturile grupului în 2011 au fost de 2,6 miliarde de euro, în creştere cu 10,8% faţă de 2010. Compania are peste 12.000 angajaţi, deţine 6 fabrici, 34 de centre naţionale de vânzare, fiind în contact cu 120 de importatori şi având o prezenţă în 160 de ţări. Stihl România este o companie deţinută 100% de firma mamă şi a fost înfiinţată în 1997.
UN IMOBIL MODERN CU O SUPRAFAŢĂ DE 500 DE METRI PĂTRAŢI, dotat cu o zonă de spa şi fitness, dar şi cu o piscină acoperită şi un spaţiu special amenajat pentru activităţile care ţin de hobby-uri, alimentat exclusiv prin mijloace de energie neconvenţională se ridică chiar acum în apropierea oraşului Bacău. Este viitoarea locuinţă a lui Răzvan Cazacu, o construcţie exclusiv pe structură din lemn care a început în aprilie şi va fi încheiată, potrivit lui Cazacu, până la sfârşitul anului. Antreprenorul de 41 de ani şi-a petrecut ultimii zece ani construind case din lemn pentru Franţa, Norvegia, Olanda sau Belgia într-o fabrică cu 50 de angajaţi din Moineşti, oraş aflat la aproape 40 de kilometri de Bacău. În 2012 a ridicat în afara graniţelor 25 de locuinţe şi a adus HoneyWood, compania pe care o conduce împreună cu soţia lui, la o cifră de afaceri de 1,7 milioane de euro. După ce a observat că la străini casele din lemn pot să ocupe până la 10% din volumele construite, el a identificat o oportunitate pe piaţa locală, despre care crede că ar putea să îi crească afacerea cu circa 25%: „În România suntem într-o etapă de pionierat, mergem pe o tendinţă din vestul Europei, orientată spre ecologie şi spre producerea de energie neconvenţională, pentru care avem nevoie şi de structuri care pot să economisească energie„, spune Cazacu. El aduce ca argument principal în folosirea structurilor din lemn alinierea cu tendinţele de folosire a energiei neconvenţionale, „deocamdată scumpă şi care trebuie păstrată cât mai mult„. Totuşi, creşterea de 25% ar putea să se concretizeze abia în anul următor, când clienţii de aici vor fi convinşi de avantajele unei astfel de case.
O CASĂ CU STRUCTURĂ DIN LEMN, DAR CU FINISAJE ASEMĂNĂTOARE UNEIA CLASICE, poate să ajungă să consume de cinci ori mai puţină energie în comparaţie cu o casă tradiţională şi să aducă facturi de trei ori mai mici. Totodată, aceasta este şi „eco-friendly„, eliberând mai puţine substanţe poluante în atmosferă. Casele din lemn au o rezistenţă sporită la cutremure şi nu sunt afectate nici de seisme care ar ajunge până la 9 grade pe scara Richter. Cel mai important atu este, probabil, viteza de construire: o casă de până la 250 de metri pătraţi „la roşu„ poate să fie construită în doar două zile lucrătoare, în timp ce una „la cheie„, în aproximativ 30 de zile. Pereţii unor astfel de case sunt asamblaţi în fabrica din Moineşti, înfiinţată în urmă cu mai bine de zece ani. Dacă mai demult aici se producea mobilier masiv pentru export în India şi Germania, acum aici se produc exclusiv case din lemn. Materialul prelucrat este adus din Germania, chiar dacă buştenii pot fi anterior aduşi din pădurile româneşti: „Am fi vrut să cumpărăm lemn din România, dar când comandam un camion, jumătate îl trimiteam înapoi deoarece grinzile din lemn nu erau suficient de drepte, aveau probleme de umiditate sau nu găseam dimensiunile de care aveam nevoie, argumentează Cazacu importul de materie primă.
PRIMUL PAS ÎN EDUCAREA POTENŢIALILOR CUMPĂRĂTORI a fost să îşi dărâme casa din cărămidă construită „la roşu„ în care ar fi urmat să se mute împreună cu familia şi să o transforme într-o locuinţă futuristă inspirată din modelele pe care le-a văzut în Franţa. Dacă diferenţele pentru preţul structurii sunt importante, finisajele apropie preţul unor astfel de locuinţe de cele „clasice„ din cărămidă. Tehnologia care transformă locuinţa lui Cazacu
într-una „pasivă„ din punct de vedere al alimentării cu energie ajunge la câteva zeci de mii de euro, dacă luăm în considerare faptul că doar celulele fotovoltaice se întind pe aproximativ 200 de metri pătraţi. Axarea pe folosirea mijloacelor neconvenţionale de energie vine în completarea conceptului de „locuinţă din lemn„ – care nu este întotdeauna mai ieftină din cauza finisajelor. Preţul pentru o astfel de structură din lemn de răşinoase – molid sau brad – este cuprins între 450 şi 600 de euro pe metrul pătrat. Potrivit reprezentanţilor companiei, o casă de circa 125 de metri pătraţi dotată cu etaj mansardat poate astfel să coste aproximativ peste 30.000 de euro, iar una de 350 de metri pătraţi, cu garaj, peste 50.000 de euro.
De unde ideea? După ce a absolvit Academia de Poliţie şi Dreptul şi a lucrat ca poliţist timp de doi ani, Cazacu s-a orientat spre business: „era perioada anilor ’97- ’98, când toată lumea îşi încerca norocul, iar în zona respectivă industria lemnului prindea amploare„. A fondat firma Vandrom Trust în domeniul exploatării forestiere şi a început să facă exporturi de buşteni şi cherestea, iar apoi, în 1998, s-a concentrat pe producerea de mobilier masiv pentru pieţele din Germania şi India. În domeniul construcţiei de case pe structură de lemn a intrat în 2003, iar în 2006 a adus această afacere pe piaţa din Franţa, urmând ca ulterior să exploreze alte pieţe europene. În 2007, în urma unei investiţii de 500.000 de euro a cumpărat fabrica de 2.000 de metri pătraţi din Moineşti unde sunt realizate şi în prezent prefabricatele din care sunt asamblate casele.
Conduce afacerea împreună cu soţia care şi acum îl ajută la partea economică a businessului pentru că lui Cazacu nu îi place să fie „cel care se ocupă de bani, mie mi-a plăcut doar ideea”. Dacă în 2012 a construit 25 de case, anul acesta şi-a propus realizarea de 30 de locuinţe din lemn, în condiţiile în care capacitatea fabricii de la Moineşti este de de 50 de locuinţe pe an. În ultimii şapte ani, Cazacu a construit circa 150 de astfel de locuinţe în ţări precum Franţa, Germania, Italia sau Belgia şi speră să se dezvolte în următorii trei ani suficient de mult încât să dubleze capacitatea de producţie a fabricii cu comenzi în special din România.
Lucrează într-o bancă şi, spune ea, slujba i-a dat „disciplină şi rigoare în activitate„; din familie a moştenit simţul artistic – mama ei pictează, una din bunici făcea ţesături, iar cealaltă bunică, modă de lux. Irina Toma a început prin a face un papion, în urmă cu mai bine de un an, pentru că a dorit să-şi cumpere un accesoriu aparte şi nu a găsit nimic care s-o mulţumească. Aşa că s-a gândit să facă ea însăşi ceea ce-şi dorea.
Apoi au urmat alte accesorii, pe care a început să le vândă după ce le posta pe Facebook. Acum are un site, un blog şi un nume pentru mica afacere: Duran Art, nume inspirat de unul din bunici, de care este foarte ataşată. Cumpără materialele – de pildă mătase, broderii, piele şi accesorii – pe care le foloseşte online din Olanda, UK, SUA sau Dubai şi le primeşte prin poştă.
Pentru o comandă obişnuită – de pildă un papion, care costă în jur de 60 de lei – lucrează 30-40 de minute, „dar dacă e ceva deosebit, cum ar fi accesorii personalizate pentru un botez, am nevoie de inspiraţie şi durează mai mult„. Irina Toma are nevoie de circa două ore pentru a face un jabou sau o pereche de manşete complicate, al căror preţ se învârte în jurul a 200 de lei. Una peste alta, în luna martie a avut în jur de 250 de comenzi şi face planuri să facă un pas mare: să renunţe la job, să închirieze un spaţiu şi să crească afacerea; estimează că 20.000 de euro ar fi suficienţi pentru toate cheltuielile.
De la opt seara până la 1 noaptea reuşeşte să facă 36 de brioşe pe care le vinde la 10 lei bucata, în condiţiile în care „în cofetăriile specializate preţurile se plasează între 12 şi 15 lei”. Sunt săptămâni în care coace dulciuri zilnic, dar şi perioade mai puţin încărcate. În lunile cu sărbători – Crăciun, Paşte, sau luna martie – încasările lunare pot ajunge la 2.000 de euro, însă marja de profit e mică, „pentru că vreau să fac cunoscut brandul”.
„Îmi plac foarte mult dulciurile şi în copilărie nu-mi plăceau prăjiturile din cofetării”, spune Dana Toma, care a venit la interviu direct de la examenul de cofetari patiseri pe care l-a urmat pentru a avea „patalamaua” necesară întemeierii unei firme. De doi ani a început să facă „mai mult decât ca amuzament” cupcakes, biscuiţi, macarons şi torturi, iar de un an şi jumătate a început să le vândă firmelor care le trimit clienţilor sau chiar celor care vor dulciuri altfel decât pot găsi pe piaţă. Adică din ingrediente naturale, fără aditivi, fără gelatină şi personalizate. Are deja un nume pentru brandul pe care vrea să-l dezvolte „Dulce by Dana Toma” şi visează să facă, la un moment dat, un butic cu dulciurile sale. Butic şi nu o afacere de „linie”, punctează ea, povestind că la un moment dat un investitor i-a propus să o finanţeze, cu zeci de mii de euro, având ca ţintă să dezvolte, în câţiva ani, o reţea de cofetării. „Dar eu nu asta îmi doresc.”
Visul ei este să aibă un laborator propriu, iar pentru utilarea cu echipamente profesionale bugetul ajunge la aproape 10.000 de euro. „Mi-a plăcut dintotdeauna să fac prăjituri, în casă la noi se găteşte mereu”, povesteşte ea despre înclinaţia pe care o are pentru prepararea dulciurilor. O dovadă în plus este chiar faptul că Dana Toma a participat la sezonul anterior al MasterChef, unde a trecut de două preselecţii. A primit şorţul, adică a trecut de primul filtru al selecţiei, cu un piept de pui în crustă de nucă, cu sos de ardei copt şi mentă, cu garnitură de ciuperci cu smântână şi mirodenii.
IMEDIAT DUPĂ REVOLUŢIE, care l-a prins medic la spitalul Colentina, Murad s-a apucat să facă mici afaceri şi, încă de la început, relaţia lui cu statul a fost puţin mai încordată. Mai întâi a deschis o terasă în Regie, în 1990, dar într-o zi l-a vizitat primarul de atunci al sectorului 6, beat, şi i-a aruncat toate scaunele şi mesele în Dâmboviţa. “Am fost foarte supărat, dar un prieten român mi-a zis că aici există o vorbă potrivit căreia orice şut în fund e un pas înainte. În Liban nu există proverbul ăsta. Atunci am înfiinţat cu un român o firmă de import, care se numea Pisica Neagră. Românul a plecat cu toate actele şi banii. De atunci, pe unde merg, dacă trece o pisică neagră mă întorc din drum”, îşi aminteşte Murad.
A urmat o a doua firmă, numită Prometeu. “Dacă nu iei vreo trei ţepe, nu eşti om de afaceri. Prima ţeapă a fost Pisica Neagră şi a doua Prometeu, prin care am făcut vreo cinci magazine în ţară şi apoi m-am trezit că asociatul meu, tot român, a luat ştampila şi a trecut spaţiile pe numele lui”, spune omul de afaceri.
MURAD A AJUNS ÎN ROMÂNIA ÎN 1982 PENTRU STUDII, iar primii trei ani de medicină i-a făcut la Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Bucureşti.”În acei ani România era foarte interesantă, toţi oamenii se purtau ca şi cum ar ascunde ceva şi ar spune jumătate din cât pot spune. Erau foarte îngânduraţi, lipsiţi de iniţiativă, dar pe un fond pozitiv. Din prima zi nu m-am simţit străin în România. Primii trei ani de facultate i-am făcut la Iaşi, care e un oraş superb şi cu o cultură specială. Exista, faţă de astăzi, o mai bună pregătire a studenţilor. După trei ani de Iaşi am venit la Bucureşti”, a adăugat el. Revoluţia l-a găsit lucrând ca medic stagiar la secţia de neurologie de la spitalul Colentina. A apucat să practice meseria de medic doar doi ani, dar spune că medicina l-a ajutat foarte mult în afaceri, pentru că a aplicat acelaşi mod de gândire pentru toate problemele pe care le-a avut pe parcursul anilor. Când ai o problemă, crede Murad, înseamnă că există o cauză care a dus la ea, apoi apar simptomele problemei, fie că e afacere sau relaţie interumană, sau relaţie cu statul. Odată stabilit diagnosticul, trebuie aplicat un tratament pe măsură, pe care să-l poţi urmări şi să ai o prognoză favorabilă.
CHIAR ŞI ÎN TIMPUL STUDIILOR, Murad a făcut mici afaceri în Bucureşti, aducând “una-alta” când venea din Liban. Omul de afaceri povesteşte că familia sa avea în Beirut o fabrică de confecţii. “Suntem nouă fraţi, toţi am făcut şcoli, iar trei sunt în România şi restul în Liban, Canada şi Australia. Am avut o educaţie de acasă, fără de care cred că e greu să te poziţionezi şi în afaceri, iar cea mai bună afacere pe care am făcut-o în ultimii 20 de ani e că m-am autoeducat.”
Crede că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla este să iniţieze un proces împotriva altui om de afaceri sau altei persoane şi spune că grupul pe care îl conduce este printre puţinele cu peste 1.000 de angajaţi care au un număr de procese foarte mic. “Niciodată n-am uitat că sunt medic şi că fără milă şi bun-simţ nu poţi să fii corect. Am nişte valori pe care nu am vrut să le schimb – am făcut afaceri de zeci de milioane, am câştigat poate într-o zi şi 100.000 de euro, şi 200.000 de euro sau un milion, dar niciodată nu m-am simţit mai bine decât atunci când am operat, nu mâna întâi, un copil de 14 ani care venise cu peritonită. A trebuit să dau o şpagă de 20 de dolari atunci la spital ca să-mi dea mai mult ser fiziologic, ca să spălăm mai bine copilul. Pe vremea aceea erau cantităţi limitate de ser pentru fiecare operaţie. După operaţie, mama copilului m-a luat în braţe şi i-am spus că e totul perfect, iar când am refuzat şpaga de la ea a început să plângă şi atunci a ţipat la mine doctorul să iau cadoul.
Era vorba de o pungă de cafea, am luat-o ca să liniştesc mama şi a doua zi a fost un moment superb când m-am întors la spital şi l-am văzut pe acel pacient în picioare şi o mamă care avea o lacrimă de bucurie. Nu am uitat să fiu om şi niciodată nu voi uita. Banii niciodată nu trebuie să te ridice să ajungi undeva unde nu mai simţi nimic”, explică Murad.
