În afară de imobiliare, viaţa în Japonia e mult mai ieftină decât s-ar crede. De la mâncare la haine, totul e accesibil, mai ales pentru europeni, care au început să viziteze ţara tot mai des. Ce am aflat eu despre cultura şi viaţa în Tokyo şi Kyoto, cele două oraşe care te fac să te simţi, la propriu, între viitor şi trecut, vă povestesc în această ediţie a revistei. Şi de ce m-aş întoarce? Pentru că disciplina, empatia şi inovaţia nu se învaţă din cărţi, ci din Japonia.
Singurul meu gând sau, mai degrabă, grijă înainte să plec în Japonia a fost să nu mă rătăcesc. Imaginile şi videoclipurile văzute pe internet, dar şi filmele japoneze pe care le-am urmărit de-a lungul anilor mi-au creat impresia unei ţări complicate: cu drumuri întortocheate, o capitală uriaşă faţă de Bucureşti, milioane de oameni, zeci de linii de metrou cu nume imposibil de pronunţat şi o viaţă care pare mereu în fugă. În mintea mea, Tokyo era un loc ameţitor, plin de clădiri care se înalţă la cer şi seamănă una cu alta, fără să-ţi poţi lua repere de orientare. În realitate însă, viaţa în Tokyo, acolo unde am ajuns prima oară, e simplă.
Totul funcţionează cu o precizie ridicată, ca într-o maşinărie bine făcută, în linişte, fără stres, fără grabă, iar minimalismul pare să fie o filozofie a fiecărei zile. A fost o lovitură neaşteptată ca la karate. Am aterizat într-o zi de luni, la începutul lui octombrie, în jurul orei 7:00 dimineaţa, pe aeroportul Tokyo Haneda. La prima vedere, nu era deloc aglomerat, cum mi-am imaginat eu, ci dimpotrivă, totul părea aerisit, curat, cu coridoare lungi, magazine de lux şi cu sentimentul că toate uşile din jur duc spre ieşire. Nimic complicat, nu aveai nevoie de hartă şi nici de o jumătate de oră de mers ca să găseşti drumul corect, ci totul părea că se rezolvă imediat. Cum s-a şi întâmplat. Ne gândeam – eu şi ceilalţi colegi jurnalişti (am fost într-o deplasare de presă organizată de JTI, producător japonez de ţigarete, care are în portofoliu branduri precum Sobranie, Winston sau Camel şi dispozitivele de încălzit tutunul Ploom) – că abia pe la ora 11:00 vom ajunge la hotelul din centrul oraşului unde eram cazaţi, pentru că, probabil, va dura mult până vom trece de vamă şi vom ieşi, iar aeroportul e la circa 25 de kilometri de Tokyo.
În zona templului Kiyomizu-dera, turiştii stau în taxiuri care se mişcă bară la bară, iar ele te lasă la 10 minute de mers pe jos de intrare. Dacă în Tokyo ai senzaţia de spaţiu, în Kyoto te simţi copleşit.
În mintea noastră asta însemna cel puţin o oră pe drum, pentru că era ora de vârf şi calculam noi că milioane de oameni mergeau la muncă, iar filmuleţele de pe Instagram nu făceau decât să confirme imaginea de haos: şosele întortocheate, nenumărate benzi, maşini peste tot. În realitate, am ajuns în centrul capitalei în mai puţin de 30 de minute. La 8:00 eram deja acolo. Tokyo ne-a întâmpinat organizat. Imediat după ce ne-am lăsat lucrurile, am pornit prin marele oraş şi, în scurt timp, am ajuns într-una dintre cele mai importante şi aglomerate intersecţii din oraş. Doar că la acea oră nu era atât de aglomerată pe cât mă aşteptam. Sau, poate, în Tokyo „aglomerat” are o altă definiţie. Până acolo, o parte din drum am făcut-o la pas şi o parte am făcut-o cu metroul.
O călătorie costă în jur de 6 lei, aproape cât în Bucureşti (5 lei). Tehnologia, contrar aparenţelor, nu e aşa avansată cum apare pe micile noastre ecrane când e vorba despre Japonia. Dacă în Bucureşti poţi cumpăra o călătorie cu cardul sau poţi apropia telefonul cu portofelul virtual de turnichet, acolo nu se poate. Trebuie să ai bani cash. Mai exact, yeni. Partea bună e că lângă aparatele de vândut bilete se află şi un ATM, deci poţi găsi rapid o soluţie. După ce treci de poarta de acces, vezi oameni coborând din trenuri, îmbrăcaţi impecabil, fie casual, fie elegant, în culori neutre.
Minimalismul e la el acasă (nu-mi e clar dacă e un stil de viaţă sau dacă au o cultură a culorilor). Am citit că în oraşe majoritatea japonezilor se îmbracă în tonuri neutre (negru, gri, bej, alb, bleumarin), pentru că e o formă de respect pentru comunitate. Adică îşi doresc să trăiască în armonie, fără a-i deranja pe ceilalţi, iar hainele neutre nu atrag atenţia şi exprimă modestie şi, în acelaşi timp, profesionalism. Astfel, alegerile lor arată cultura colectivă a echilibrului, respectului şi esteticii subtile. Dincolo de aspectul fizic, pe care îl remarci la prima vedere, oamenii se mişcă ordonat, pe rând, fără grabă, cu spatele drept.
Nu stau pe telefon, nu se uită în stânga sau în dreapta, ci fiecare îşi vede de drum, merge în direcţia lui. Reţeaua de metrou este bine semnalizată, trenurile vin des şi exact la ora anunţată. Practic, e imposibil să te încurci. Noi am urcat la staţia Akasaka, una dintre cele cu trafic intens, după cum am citit anterior, mai ales dimineaţa şi seara, când zona se umple de oameni care merg sau se întorc de la birourile din jur. E deservită de Chiyoda Line, una dintre liniile importante ale oraşului. Cu toate acestea, la 8:30 peronul şi trenul erau mai libere decât oricare pe care le-am prins vreodată la Victoriei, în Bucureşti, spre Aviatorilor (staţia la care cobor pentru a merge la birou).
De curând am citit „Tărâmul luminii“ de Yuko Tsushima, o carte care mi-a întărit ideea că în Japonia există un adevărat cult al pauzei de prânz. E o oră aproape „sfântă”. Nu se negociază dacă o iei sau nu – e de la sine înţeles că nicio sarcină de la job nu e mai importantă decât acel moment de respiro. Şi, în general, oamenii chiar mănâncă. Multe restaurante au un meniu special de prânz, cu preţuri fixe.
În metrou, curăţenie. Nu pot să spun că trenurile sunt moderne, dar au fost bine întreţinute. E linişte. Nimeni nu vorbeşte (o regulă nescrisă este să ţii telefonul pe silenţios în mijloacele de transport în comun, în spaţiile publice aglomerate ori la masă pentru a nu deranja) şi nimeni nu stă pe telefon. În orice staţie, se urcă şi se coboară ordonat. Fiecare îşi ştie locul şi rolul. Ajunşi în intersecţia „aglomerată”, cum o numesc localnicii, am realizat că senzaţia de sufocare nu venea de la oameni, ci de la clădirile uriaşe care te înconjoară din toate părţile. M-am simţit, pentru o clipă, ca într-un film american, doar că cu mai puţini figuranţi. Faţadele clădirilor erau acoperite de reclame colorate, un detaliu pe care nu-l observasem în alte zone până atunci. Iar pe o rază de zece minute de mers, am numărat cel puţin cinci cafenele Starbucks. Spre comparaţie, în Bucureşti, unde, teoretic, sunt în jur de 2 milioane de locuitori, dar avem mereu impresia că ar fi dublu, între 8:00 şi 9:00 dimineaţa oraşul e blocat aproape în orice intersecţie, nu doar în cele mari. Acolo, nu. Deşi doar zona administrativă a prefecturii Tokyo are circa 14 milioane de locuitori, iar întreaga aglomerare metropolitană a Tokyoului ajunge la circa 37 de milioane, fiind cel mai populat areal urban din lume. Cu toate acestea, după cum au spus localnicii şi am văzut şi eu în următoarele zile, infrastructura e atât de bine pusă la punct, încât traficul intens nu se simte cu adevărat intens. În jurul orei 21:00 am observat ceva mai multe maşini pe şosele, dar majoritatea erau taxiuri cu turişti. Eu am stat acolo de luni până joi, în timpul săptămânii, şi am prins pulsul zilelor „de lucru”, şi cred că în Tokyo poţi ajunge repede oriunde. Iar taxiurile nu sunt scumpe: un drum de 20-30 de minute costă în jur de 40-50 de lei. Singurii oameni pe care i-am văzut alergând, la propriu, erau cei din parcuri sau de pe malul râului Sumida. Dimineaţa, la prânz şi seara, Tokyo pulsează în ritmul paşilor de jogging. Pentru locuitori, sportul e o formă de viaţă şi nu e de mirare că speranţa de viaţă este de 84,3 ani, iar Japonia este ţara cu cel mai bun scor din lume la acest capitol. Sportul e mai mult decât mişcare, e identitate. Baseballul e sportul preferat, dar şi oina stârneşte curiozitate, mai ales când japonezii descoperă legătura cu sporturile lor tradiţionale şi cu România, pentru că Nadia Comăneci e un nume cunoscut, un brand care încă inspiră respect când spui că eşti român. Fotbalul are din ce în ce mai mulţi fani, iar rugbyul e şi el pe val. De altfel, recent, la Tokyo s-a desfăşurat un concurs internaţional de gimnastică, unde şi România a fost prezentă cu trei gimnaste.
În mintea mea, Tokyo era un loc ameţitor, plin de clădiri care se înalţă la cer şi seamănă una cu alta, fără puncte clare de orientare. În realitate, oraşul e organizat, aerisit, şi chiar şi intersecţiile „aglomerate” te fac să te simţi mai mic decât clădirile, nu copleşit de oameni. Senzaţia de verticalitate e peste tot.
Cultura şi cultul mâncării
Surprinzător, nici mâncarea nu este scumpă în Tokyo. De curând am citit Tărâmul luminii de Yuko Tsushima, o carte care mi-a întărit ideea că în Japonia există un adevărat cult al pauzei de prânz. E o oră aproape „sfântă”. Nu se negociază dacă o iei sau nu, e de la sine înţeles că nicio sarcină de la job nu e mai importantă decât acel moment de respiro. Şi, în general, oamenii chiar mănâncă. Multe restaurante au un meniu special de prânz, cu preţuri fixe. Într-una dintre zile am ales să mâncăm într-un sky bar la etajul 52, iar meniul de prânz costa în jur de 70 de lei. Eu am luat o supă de sfeclă, un sandviş cu falafel şi un ceai verde cu rooibos şi vanilie. Existau şi variante mai „europene”, precum un burger cu cartofi prăjiţi şi o băutură inclusă, la acelaşi preţ. Apa este din partea casei, aşa cum ar trebui să fie şi în România, mai ales că există legislaţie care prevede asta. În Kyoto, mâncarea e chiar mai accesibilă: în mijlocul zonei turistice, lângă celebrul templu Kiyomizu-dera, un meniu de prânz costă în jur de 40 de lei la un restaurant tradiţional. Singura provocare e să-ţi faci loc printre oameni până la el, pentru că sunt foarte mulţi turişti, încât ai impresia că nu se mai termină valurile care vin şi pleacă. Spre comparaţie, în Bucureşti, în unele restaurante e 40 de lei numai o ciorbă. La nivel de tipuri de mâncare, japonezii consumă multă carne de pui şi vită şi mai puţin porc, cel puţin din ce am observat. Peştele şi fructele de mare sunt şi ele nelipsite. Iar orezul însoţeşte aproape toate mesele. Supa miso era, de altfel, inclusă în orice meniu. Gătesc aromat şi variat. De exemplu, într-o seară, la un restaurant cu specific de vită din Kyoto, ni s-au prezentat în faţă mai mult de cinci variante de preparare a cărnii de vită, Wagyu, deoarece plitele erau sub ochii noştri şi eram parte din poveste alături de maeştrii bucătari. Prima variantă, cu felii subţiri, „thislices”, cum spune americanul, cu usturoi pisat deasupra şi prăjită mai puţin de un minut pe fiecare parte, mi s-a părut cea mai bună. Wagyu este, de altfel, cel mai populat tip de carne de vită. Vita Kobe nu se găseşte la tot pasul; e o delicatesă chiar şi pentru localnici, dar fiind că se găseşte în cantităţi mici. La acelaşi restaurant am mâncat şi cel mai bun crème brûlée, făcut după reţeta originală, fără interpretări. În Tokyo am trăit, în schimb, o experienţă autentică japoneză pe un yakatabune, un fel de barcă tradiţională unde te descalţi înainte de a intra şi serveşti masa pe apă. Din când în când, poţi ieşi pe punte şi admira clădirile luminate, pentru că oraşul străluceşte de dimineaţa până noaptea. Nu mai ţin minte câte feluri ni s-au servit sau denumirile lor, dar cred că de-a lungul serii am avut peste 20 de tipuri de preparate în faţa noastră.
O industrie care rulează miliarde de yeni anual nu scapă de disciplină
În Japonia, nu poţi fuma la restaurant. Fumatul este privit cu aceeaşi disciplină cu care japonezii fac aproape orice. Dacă eşti fumător, confortul celor din jur primează. Nu ai voie să fumezi pe stradă, ci doar în spaţii special amenajate. În multe baruri pentru fumători, există o taxă fixă de 1.500 de yeni (circa 40 lei) şi se aplică tuturor clienţilor, chiar şi celor care nu fumează, dar aleg să stea acolo pentru a mânca sau bea ceva. Un jucător important în această industrie este Japan Tobacco International (JTI), unul dintre giganţii globali ai tutunului. Compania deţine trei fabrici în Japonia, în Kyoto, Shizuoka şi Tochigi. Cea din Kyoto se află în top trei la nivel mondial şi produce aproximativ 10 milioane de pachete pe oră, atât ţigarete clasice, cât şi pentru dispozitivele de încălzit tutunul Ploom. Producţia e interesant de văzut (cum am avut eu ocazia), pentru că pachetele se mişcă pe benzi cu viteza unei curse de Formula 1, iar la final cartuşele ies ordonate, lent, învârtite de nişte role, ca şi cum ar fi trenuri cu vagoane de marfă, pline, care ajung în gară. Japan Tobacco are în Japonia şi alte divizii de business în afară de industria tutunului şi anume mai activează în industria alimentară şi în industria farmaceutică. Printre brandurile sale se numără Winston (foarte popular şi în România), Camel, Sobranie, Mevius, Seven Stars şi Pianissimo. Grupul are peste 53.000 de angajaţi şi 61 de fabrici în lume, iar 92% din cifra de afaceri provine din tutun. În 2024, JTI a raportat o cifră de afaceri de 3.149,8 miliarde yeni, adică aproximativ 19,3 miliarde de euro.
În Kyoto, trecutul respiră prin oameni. Localnicii poartă haine tradiţionale chiar şi fără sărbătoare, iar culorile lor dau viaţă străzilor.
Compania a fost fondată în 1898, sub numele The Japanese Monopoly Bureau, iar Winston şi Camel au fost printre primele mărci din portofoliu. În timp, JTI a văzut oportunităţi noi, în industria alimentară, farmaceutică şi în segmentul HTS (heated tobacco systems), prin lansarea produsului Ploom, disponibil acum în 27 de ţări. „Ţinta noastră este ca până în 2028 să ajungem la o cotă de piaţă de aproximativ 15% pentru produsele HTS”, au declarat reprezentanţii grupului. Ei cred că Japonia este una dintre pieţele cu cel mai mare potenţial de tranziţie de la ţigaretele clasice la produse cu risc redus. În prezent, principalele pieţe pentru HTS sunt Japonia, Rusia şi Italia. Tranziţia se poate face mai uşor în Japonia, pentru că piaţa japoneză a tutunului este foarte reglementată, taxele sunt semnificativ mai mici decât în alte ţări. În România, de exemplu, accizele sunt ridicate, dar rata fumatului rămâne printre cele mai mari din Europa, 28% din populaţie. Reprezentanţii JTI consideră că o soluţie realistă pentru reducerea numărului de fumători ar putea fi creşterea ponderii produselor cu risc redus, precum HTS. În prezent, în România, piaţa produselor încălzite, unde concurează Ploom (JTI), IQOS (Philip Morris) şi glo (BAT), reprezintă circa 10% din totalul pieţei tutunului, restul fiind dominat de ţigaretele clasice. JTI România deţine aproximativ o treime din piaţă, în principal vânzările fiind de ţigarete. JTI şi-a început activitatea în România în urmă cu peste 30 de ani, sub numele R.J. Reynolds, fiind prima multinaţională de tutun prezentă pe piaţa locală. În 2024, compania a deschis un centru tehnologic la Bucureşti, unul dintre cele şase huburi globale JTI. „Hubul din România este printre cele mai importante şi confirmă angajamentul nostru pentru dezvoltarea locală. Vom continua să investim în producţie, mărci şi oameni”, a spus la acel moment Alexander Pitchka, general manager la JTI România, Moldova şi Bulgaria. De curând, compania a lasat pe piaţa locală Ploom Aura. Compania are peste 1.400 de angajaţi în România, în sediul central, fabrică, hubul tehnologic şi în cele peste 30 de birouri regionale. De la început şi până acum a investit peste 300 de milioane de euro la nivel naţional.
Cultura, cartea de vizită care deschide uşi
În Japonia, cultura primează înainte de orice. De la o vârstă fragedă, copiii cântă la cel puţin un instrument şi adulţii merg constant la teatru, cinema sau operă. Educaţia culturală e o parte firească din viaţă. Însă pentru mine a fost fascinant că Japonia nu are o singură faţă culturală, ci depinde mult de oraş. În Tokyo, tradiţia coexistă cu modernul. Zona Palatului Imperial e o oază de verdeaţă şi linişte, un loc unde natura şi arta se împletesc, înconjurate de zgârie-nori de sticlă. E ca şi cum trecutul e păzit cu grijă de viitor. Din loc în loc, printre clădirile uriaşe, pe străzi, descoperi câte un templu ascuns, liniştit, unde oamenii se roagă calm. Budismul e prezent, dar nu dominant ca în Kyoto, aici credinţa e mai degrabă o stare de spirit, iar oamenii cred în forţa naturii. Accesul la cultură în Tokyo înseamnă şi modă. În Ginza, luxul ocupă clădiri întregi, cu branduri precum Bottega Veneta, Vacheron Constantin sau Chanel. Moda e, de altfel, accesibilă. Hainele marilor branduri sunt mai ieftine decât în Europa şi, de exemplu, la Mori Art Museum, între 30 septembrie şi 20 octombrie a avut loc o expoziţie gratuită, „La Galerie du 19M Tokyo” by Chanel, unde vizitatorii au putut vedea cum se nasc hainele, accesoriile şi bijuteriile şi chiar şi să creeze unele. În schimb, în Kyoto, trecutul respiră prin oameni.
În jurul celebrei păduri de bambuşi Arashiyama există un mic sătuc tradiţional, cu bătrâni care salută turiştii şi ies din case mici, simple.
Minimalismul din Tokyo dispare. Şi aglomeraţia e vizibilă. În zona templului Kiyomizu-dera, turiştii stau în taxiuri care se mişcă bară la bară, iar ele te lasă la 10 minute de mers pe jos de intrare. Dacă în Tokyo ai senzaţia de spaţiu, în Kyoto te simţi copleşit. Însă e altfel. Localnicii poartă haine tradiţionale chiar şi fără sărbătoare, iar culorile lor dau viaţă străzilor. Drumul spre templu e o alee în pantă, plină de magazine cu suveniruri şi restaurante care servesc mâncare tradiţională, dar şi câteva opţiuni europene. Iar printre ele sunt gelaterii care, deşi amintesc de Italia, au îngheţată cu gust japonez. Tot centrul vechi e plin de turişti, la fel ca celebra pădure de bambuşi Arashiyama. Acolo, copacii înalţi formează o boltă naturală deasupra ta şi ai impresia că cerul e mai aproape de pământ. În jur, un mic sătuc tradiţional, cu bătrâni care salută turiştii şi ies din case mici, simple. Cu turiştii, japonezii sunt deschişi şi prietenoşi, chiar dacă engleza nu e punctul lor forte, nici măcar cu ajutorul Google Translate. Totuşi, vor fac un efort să te ajute. Regulile şi disciplina, însă, nu dispar (nici chiar la etajul 50) şi nu se negociază. Trebuie să le arăţi că eşti acolo să le respecţi ritmul şi cultura. Cultura japoneză, atât de diferită şi fascinantă, atrage tot mai mulţi vizitatori. În 2024, Japonia a fost vizitată de un număr record de 36,9 milioane de turişti, în creştere cu 47% faţă de anul anterior, conform datelor publicate de Organizaţia Naţională a Turismului din Japonia (JNTO). Ţara a depăşit cu 5 milioane precedentul record, stabilit în 2019, înainte de pandemie. Potrivit JNTO, în august 2025, Japonia a primit 3,43 milioane de turişti străini, cu 16,9% mai mulţi decât în aceeaşi lună a anului 2024. În total, în perioada ianuarie–august 2025, ţara a înregistrat 28,4 milioane de vizite internaţionale. Cei mai mulţi vizitatori provin din China, Coreea de Sud şi Taiwan, dar creşte semnificativ şi numărul turiştilor din Franţa, Germania, Italia, Spania şi chiar România. Un detaliu care mi s-a părut interesant este că la alegerile care au avut loc în mai 2024, numărul românilor care au votat în Tokyo a fost dublu faţă de scrutinul anterior. Spre comparaţie, dacă altădată aglomeraţia de 1 Mai era pe A2, în drum spre Marea Neagră, acum ea s-a mutat simbolic (în jurul acestei date) la Ambasada României din Tokyo. Miza României, acum, este să întoarcem turiştii. Dacă Japonia atrage milioane de vizitatori anual, România încearcă să le stârnească japonezilor aceeaşi curiozitate. Printr-un proiect al Centrului de Studii Româno-Japoneze, influenceri şi creatori de conţinut din Japonia vin să descopere România. Dracula rămâne un brand puternic, mai ales în contextul culturii manga şi anime, unde universul dark fascinează generaţiile tinere. Dar România are mult mai mult de oferit şi pe partea culturală, de care Japonia e mai interesată: teatru, muzică, arhitectură, ospitalitate. De pildă, în această perioadă, la Teatrul Metropolitan din Tokyo se joacă „Iona”, în regia lui Silviu Purcărete şi Constantin Chiriac. Cultura, de altfel, e cel mai scurt drum între artă, politică şi diplomaţie în Japonia. Educaţia muzicală, de exemplu, e parte din şcoală, iar aproape fiecare japonez cântă la un instrument şi există o fascinaţie pentru Dinu Lipatti, pianistul român venerat chiar şi de familia imperială. După o săptămână trăită în Japonia, am rămas cu impresia că nu numai că răsare soarele mai devreme, ci şi că străluceşte mai tare, pentru că oamenii sunt mai calzi decât par la prima vedere. Poate şi pentru că zgârie-norii sunt mai aproape de soare. E o ţară care merită descoperită. Din punctul meu de vedere, nu e scumpă, e sigură, fascinantă şi are o eleganţă pe care nu o poţi uita. Aş mai zbura oricând 15 ore la peste 10.000 de metri altitudine ca să revin acolo, mai ales când şampania e inclusă la bord. Dar de mutat, nu cred că m-aş muta. Romanul „Tărâmul luminii” mi-a confirmat ce am citit şi eu: imobiliarele sunt scumpe în Japonia şi chiriile greu de găsit (şi greu de plătit), de aceea oamenii muncesc de dimineaţa până seara. Bine, e drept, nici zborul până acolo nu e ieftin. Dar, sincer, unde mai sunt zboruri ieftine? Şi această parte a Asiei merită să fie privită la faţă o dată-n viaţă.
Ce urmează? Lucian Toader nu exclude extinderea în alte ţări şi au început deja şi demersuri în acest sens: „Prospectăm piaţa din Bulgaria pentru extindere în 2026. Facem parte dintr-un accelerator de acolo numit SCION creat în parteneriat cu Rezolv Energy, care construiesc acum la Arad cel mai mare parc fotovoltaic din Europa cu o putere de peste 1 GW. Ne-am construit un network bun acolo şi există interes pentru soluţiile pe care le oferim. Planul este ca în următorii 2-3 ani să fim prezenţi şi în alte ţări din Europa Centrală şi de Est: Ungaria, Polonia, Slovacia. Iar în 5 ani să avem prezenţă în majoritatea ţărilor europene”. 
