BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Katrina si razbunarea lui Hegel

    Uraganul care a devastat Louisiana si Mississippi le-a reamintit americanilor o lectie pe care stramosii lor, pionierii, o invatasera instinctiv: in absenta politicii, omul se transforma in fiara zoon politikon – animalul politic -, devine animal pur si simplu.

     

    “Si va reamintesc ca acestea nu sunt imagini din Africa sau din alt colt al lumii a treia!” Vocea lui Wolf la CNN suna gatuit. Pare mai emotionat decat a fost dupa atacul de la World Trade Center din 11 septembrie. Si are de ce. Ce-i drept, murisera atunci peste 2000 de oameni si SUA se aflau in fata primului atac de proportii pe propriul sau teritoriu. Dar oricat de socante ar fi fost imaginile celor doi zgarie nori colapsand in centrul New Yorkului era vorba, in definitv, doar despre doua blocuri ceva mai inalte. Restul orasului si toata infrastructura ramasesera neatinse. Efectele, oricat de dureroase, au putut fi gestionate cu relativa eficienta intr-un interval de timp relativ scurt. “Sistemul” a continuat sa functioneze.

     

    Katrina, insa, este o alta poveste. Nu doar pentru ca numarul mortilor si cel al pagubelor materiale depasesc cifrele de la 11 septembrie, ci mai ales pentru ca distrugerea este totala. “Sistemul” a fost maturat de ape. Infrastructura de care depinde viata americanului de zi cu zi a disparut cu desavarsire de pe o suprafata mult mai extinsa. Nu mai exista electricitate, deci nici computere, nici aer conditionat, nici cuptoare cu microunde. Nu mai exista apa calda sau rece, nici ATM-uri, si nici macar banci. Telefoanele fixe sau mobile nu mai functioneaza, cartile de credit au devenit brusc inutile, strazile impracticabile, masinile transformate in mormane de fier vechi. Posta nu mai are cum ajunge si nici n-ar avea unde, pentru ca adresele cu pricina au disparut luate de ape. Ratele pentru casa sau carti de credit vor continua, teoretic, sa se acumuleze, dar nimeni nu stie deocamdata cum ar pute fi ele platite – nu doar pentru ca nu sunt bani, ci pur si simplu pentru ca bills-urile nu au unde si cum sa mai fie trimise. Documente esentiale, diplome, certificate de nastere, atestate bancare, pasapoarte, au fost inghitite de ape. Identitatea multora atarna in clipa de fata doar de propriul cuvant. I – Tarzan, you – Jane. Dovezi? Nu mai exista.

     

    “The American way of life” si-a schimbat intelesul peste noapte. Pentru supravietuitorii ramasi blocati in New Orleans s-a transformat in hobbesianul “homo hominis lupus”. Pojghita de civilizatie a disparut ca si cum n-ar fi fost. A ramas doar legea junglei. Se ucide pentru o sticla de apa sau se fura o punga de lapte praf. Cine poate si (mai) are chef, violeaza.

     

    Cine nu, fura de la vecini, sau fura din magazinele ramase fara protectie cam tot ceea ce se poate fura. Cu noima, sau fara. Se fura mancare si pusti si medicamente, dar se fura si televizoare, inutile in absenta electricitatii, sau pantofi de sport – de parca ai putea pasi mai elastic cu apa pana la piept. Cand, dupa caderea Bagdadului, televiziunile prezentau imagini cu irakieni dezlantuiti, praduind magazinele capitalei, americanul obisnuit clatina din cap si-si mai deschidea un can de soda, comod instalat pe canapea. Cand aceleasi televizuni prezinta aceleasi imagini, de aceasta data din New Orleans, americanul de rand schimba, stingherit, canalul.

     

    Pentru ca in restul Americii viata curge, inca, normal. La Washington D.C., unde m-am nimerit saptamana trecuta, pentru cateva zile, cea de-a 101 intalnire anuala a American Political Science Association (APSA) a decurs cat se poate de firesc. Uraganul Katrina a venit prea tarziu pentru a putea fi prins in program. Asa ca s-au prezentat lucrari stiintifice cat se poate de serioase, dintre care multe se bazau, cum e la moda, pe “rational choice theory” – teoria alegerii rationale. Conform acestei teorii, e rational sa nu te prezinti la vot, cata vreme votul tau, in sine, nu poate inclina decisiv balanta electorala. Statistic vorbind, nu se “renteaza. Iar cand situatia incepe sa, pardon, puta, la fel de rational fiecare actioneaza conform propriului sau interes. Cand pretul benzinei creste de la o zi la alta, iar presedintele Bush face interventii televizate in care ii roaga pe americani sa nu dea buzna la statiile de benzina decat daca e absolut necesar, americanul rational gandeste in termeni de “collective action”: daca eu stau acasa, dar toti vecinii merg sa-si faca plinul, eu raman cu buza umflata. In consecinta au aparut primele cozi la statiile de benzina si primele semne de panica – benzinarii inchise si preturi umflate (5 dolari galonul, in Georgia).

     

    Cine seamana vant, culege furtuna. Americanii n-au fost dintotdeauna asa. Pe 21 septembrie 1620, pionierii de pe Mayflower, trezindu-se singuri intr-o Lume Noua, au realizat, in absenta studiilor de politiologie, ca fara legi (fara-de-legi) si fara o organizare politica nu se poate. Ca “fiecare pentru sine insusi” reprezinta o atitudine paguboasa. In consecinta au semnat cu totii (barbatii, mai exact), faimosul “Mayflower Compact” in care se angajau sa respecte si sa se supuna legilor votate de catre majoritate. In absenta oricarei politicci, administratii, justitii etc, colonia de la Plymouth a rezistat si s-a dezvoltat, iar Mayflower Compact i-a servit drept constitutie pentru urmatorii 70 de ani. In general, inceputurile Statelor Unite ale Americii au fost marcate de ideea de “self-government”. Pionierii au devenit, de voie, de nevoie, politicieni pana-n varful unghiilor. Acum, refugiatii din New Orleans isi scot ochii unii altora, sunt incapabili sa se organizeze singuri si asteapta cu totii interventia guvernului pe care-l injurau pana mai ieri. Vorba fostului secretar al Apararii, Bill Cohen: “Guvernul e dusmanul, pana cand ai nevoie de un prieten.”

     

    Pare-se ca Hegel si-a racit gura de pomana. A fost nevoie de Katrina, pentru ca americanii sa inceapa a se intreba ce s-a intamplat cu spiritul lor civic si daca ideea statului minimalist, atat de draga liberalilor pur sange, nu merita revizuita pe ici, pe colo. Si-anume prin partile ei esentiale.

  • Daca voi nu (ma) vreti…

    Sistemul bancar al unei tari este un domeniu critic pentru economie. Toate (sau mare parte din) fluxurile monetare trec prin banci, sub o forma sau alta. Astfel, intreaga activitate din sectorul primar isi gaseste un echivalent in economia secundara, adica sectorul financiar.

     

    Mai mult, prin specificul sau, sistemul bancar multiplica aceste fluxuri de bani, in asa fel incat putem spune ca “economia secundara” a uzurpat cu multi ani in urma rolul de vedeta in fata industriei sau agriculturii. In plus, economiile populatiei sunt “adapostite” in buna parte in banci, asa incat apare si o delicata problema sociala.

     

    Iata de ce sistemul financiar-bancar este privit cu atata atentie si ingrijorare, iar statul a creat un mecanism – cel al Bancii Centrale – care sa reglementeze, controleze si monitorizeze activitatea bancara, sa defineasca si implementeze politica monetara a tarii. Astfel, BNR se constituie pe fundamentul bancilor comerciale din Romania, iar impreuna cu acestea trebuie sa asigure stabilitatea financiara a tarii, in cadrul unui “gentlemen””s agreement”. Fire vazute si invizibile leaga managementul institutiilor pietei financiare, iar divergentele de opinie se rezolva amical, fara a impieta asupra sentimentului de piata concurentiala si libera.

     

    Ce ne facem insa, cand acest echilibru se rupe, cand oficialii bancii centrale transmit pietei un mesaj, iar cei care aud nu mai asculta? Acest lucru se intampla in momentul de fata in Romania. Conducerea BNR si-a asumat tinte clare, si in consecinta monitorizeaza evolutia situatiei economice prin prisma impactului pe care aceasta evolutie o poate avea asupra inflatiei, in principal si a altor agregate monetare, in subsidiar. Masuri care altadata au fost amanate sau neglijate, trebuie luate acum – desi unele par oarecum exagerate, ele sunt rezultatul lipsei unei actiuni mai ferme in ultimii ani.

     

    Decizii precum cresterea rezervei minime obligatorii la valuta, inasprirea conditiilor de creditare pentru populatie, dar mai ales propunerea de restrangere a creditarii in valuta de catre banci la 2,5 ori capitalurile proprii ale acestora sunt evident masuri prudentiale si vin sa semnalizeze sistemului bancar o crestere structurala si care poate deveni permanenta, a riscului pietei financiare.

     

    Conducatorii bancilor comerciale sunt si ei sub presiune. Obiectivele de crestere a cotei de piata pe care si le-au asumat fata de actionari, oportunitatile deosebite de majorare a profitului (datorate dezechilibrelor monetare despre care am tot vorbit in ultimul timp) precum si concurenta tot mai acerba pe o baza de clienti care se dezvolta mai incet decat oferta (existenta) de credite, i-au determinat pe bancheri sa isi neglijeze obligatia de garanti ai stabilitatii financiare, ca sa nu mai vorbim ca au “uitat” de gestionarea dezechilibrului pe valute intre active si pasive din bilantul propriilor banci.

     

    Notiunea de risc a fost rupta de cea de profit, si ori de cate ori s-a intamplat acest lucru in trecut, efectele pe termen lung au fost nefaste. In acest context, a aparut un conflict clar intre bancile comerciale si BNR, in care bancile comerciale incearca sa gaseasca “artificii” pentru a ocoli si neutraliza masurile luate de banca centrala, iar reactiile si contra-reactiile genereaza o spirala periculoasa si costisitoare pentru clienti (fie ei persoane fizice sau companii) si asupra mediului de afaceri in general. Cauza principala a situatiei prezente este in opinia mea crearea unor asteptari prea mari privind performanta sistemului bancar.

     

    Cresterea nevoii de consum intern, imbunatatirea  puterii de cumparare a romanilor, evolutia favorabila a economiei romanesti pe parcursul mai multor ani si, nu in ultimul rand, aderarea la UE au generat un optimism usor exagerat privind perspectivele Romaniei. Sistemul financiar, care pana nu demult a actionat ca o frana in mersul economiei (prin reticenta de a finanta companiile cand aveau mai multa nevoie), a devenit brusc “motorul” acesteia. Curand insa, capacitatea de dezvoltare a sistemului corporatist s-a epuizat, asa ca bancile au atacat noul segment: retailul.

     

    Persoanele fizice prezinta numeroase avantaje pentru banci: putere mica de negociere, cunostinte financiare modeste, nevoi personale mari si in general, cerere pentru produse standardizate, care implica si costuri de operare mai reduse. Potentialul urias de crestere a pietei de retail (pentru a ajunge la nivelul tarilor din CEE, ca sa nu mai vorbim de UE) a creat asteptari foarte mari din partea sistemului bancar, dar si intocmirea unor bugete pe masura…

     

    Reactiile de acum ale bancherilor, care duc dobanzile la depozite sub asteptarile de inflatie (chiar si cele mai optimiste) pentru anul 2006 de 5%, precum si afirmatii agresive de genul “vom finanta clientii direct din strainatate, de la bancile mama” vin sa exacerbeze tensiunile existente. In final, puterea este in mana BNR si banca centrala poate lua masuri oricat de agresive considera necesar pentru a-si infaptui politica monetara. Totusi, ar fi fost de dorit o “solutie pasnica” pentru obtinerea limitarii creditelor in valuta la valori rezonabile. Masurile de forta stirbesc imaginea BNR; pe de alta parte, slabiciunea bancii centrale in fata presiunilor politice, ale bancherilor sau ale mediului de afaceri ar fi chiar mai distructiva pentru BNR si pentru economie, in general.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania

  • Fotografiatul politic nu poate fi interzis

    Versiunea Partidului Conservator despre popularii europeni e in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul acestora. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu de catre Partidului Popular European, ci pentru respingerea sa.

     

    Tara noastra frumoasa si bogata e presarata, ici-colo, de semnul “fotografiatul interzis”, afisat in preajma unitatilor militare sau a altor locuri strategice. Probabil ca or fi vreunii care isi inchipuie ca simpla prezenta a acestui semn pazeste secrete de stat la care, astfel, spionii sau spioancele nu au cum sa ajunga. De cand cu fotografiile realizate prin intermediul satelitilor care pot prezenta, de exemplu, silueta unui om pe o strada din Sibiu (nu e exclus ca fotografiile la care au acces expertii NASA iti arata si marca ceasului de pe mana sibianului), semnul “fotografiatul interzis” pare o gluma buna.

     

    Tot asa, nu poate fi interzis nici fotografiatul politic. Desi exista inca ciudat de multe incercari in acest sens. Scandalul stenogramelor PSD e deja notoriu. Numai cine nu vrea nu poate citi spumoasele discutii din sedintele conducerii de partid (si de stat) din anul preelectoral 2004. Discutii fara perdea, intre amici. Socante prin fondul lor, prin ceea ce exprima ele, prin preocuparea exclusiva pentru interesul propriu, de grup. Pentru totala lipsa de consideratie fata de “prostime”. Caz tipic de discurs dublu. Se spune ca haina il face pe om. Pe politician il descrie si felul in care gaseste de cuviinta sa vorbeasca, sa se exprime, sa puna la cale. Se mai poate spune ca politica e arta de a minti frumos. Ca in cazul oricarei arte, exista si aici artisti si talentati, artisti de mana a doua si jalnici epigoni. Invatatura nr. 1 a fiecaruia este aceea ca, pana la urma, totul se afla. Altfel spus, minciuna politica are picioare scurte.

     

    Un alt exemplu, mai recent, cu o culoare proprie, a fost oferit saptamana trecuta de vicepresedintele Partidului Conservator, Daniela Popa, reprezentanta PC la o sedinta importanta a Partidului Popular European. La sedinta respectiva s-a discutat, intre altele, despre cererile PD si PC de intrare in PPE. Au participat, adica, pe langa liderii popularilor europeni, reprezentanti a inca trei partide romanesti. Oficiali PPE au facut declaratii in legatura cu concluziile sedintei. Cu toate acestea, la intoarcerea in patrie, conservatoarea plecata in misiunea imposibila de a-i convinge pe popularii europeni ca PC si-a schimbat deopotriva parul si naravul s-a gandit ca macar pe romani “sa-i duca”.

     

    La Bruxelles a fost ca la examen. Cei doi pretendenti romani, PD si PC, si-au prezentat programele politice, istoria, activitatea curenta, forta politica actuala, promisiunile si “scrisorile” de recomandare. Partea de programe a fost cel mai usor de rezolvat; un text bun poate fi redactat rapid. Partea de promisiuni, asemenea. Trecand la lucruri mai serioase, argumentele principale ale celor doua partide au fost reprezentarea parlamentara si faptul ca fac parte din coalitia aflata la putere in Romania. Au, cu alte cuvinte, greutate pe scena politica autohtona, deci pot promova valorile PPE cu mai mult succes decat PPCD, cel mai autentic partid crestin-democrat din Romania, lipsit insa de forta. Dupa cum se stie, candidatii din Romania stau mai prost la capitolele istoric si scrisori de recomandare credibile. Astfel, ambele partide au devenit populare/conservatoare abia de cateva luni. Mai degraba din oportunism decat din convingere, s-a spus. (La ce altceva sa te gandesti vorbind dspre un partid care pana nu de mult era membru al Internationalei Socialiste – incomodat acolo de PSD -, respectiv altul care a oscilat continuu, printre doctrinele imbratisate cel mai mult timp fiind social-liberalismul sI umanismul?)

     

    Ei, bine, versiunea vicepresedintei PC a fost in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul popularilor europeni. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu, ci pentru respingerea sa.

    Acestea sunt doar doua exemple. Incercarea de prostire in fata este, insa, o meteahna larg raspandita. Dar, dupa cum se vede, e un bumerang. Politicienii mincinosi au doua variante. Fie sa devina artisti ai mintitului, dar asta cere talent si experienta (iar pana s-o dobandesti, o poti incurca), fie sa renunte la dublul limbaj si, mai ales, sa nu mai incerce sa-i ia de prosti pe ceilalti. Exista suficient de multi “fotografi”.

     

    Povestea cu fotografiatul are si un erou enervant de pozitiv. Atat de pozitiv inca cei mai multi il considera erou negativ. Este vorba despre liderul PPCD, Gheorghe Ciuhandu. Liderul fostului partid taranist a fost unul dintre cei carora li s-au cerut acele scrisori de recomandare pentru cele doua partide romanesti pretendente la PPE.

    Ei bine, Ciuhandu a luat cuvantul si a spus ceea ce toata lumea stia, amintind amanunte din activitatea politica din anii din urma a celor doua partide (inclusiv inamicitia fata de fostii taranisti). Punctul de vedere al reprezentantilor PPCD a fost unul principial corect: ei au cerut amanarea acceptarii PD ca membru observator (pentru “clarificari” doctrinare, dar si ca sa le dea democratilor “timp de gandire” in vederea crearii unui pol de centru-dreapta, impreuna cu PPCD, fireste!) si respingerea cererii conservatorilor (din cauza traseului politic discutabil, a doctrinei confuze si a suspiciunilor care planeaza asupra catorva lideri PC).

     

    Pozitia lui Ciuhandu a cantarit greu atunci cand grupul de lucru a formulat propunerile catre Biroul Politic al PPE. Astfel, grupul de lucru a recomandat ca PD sa primeasca statutul de observator pe o perioada nedeterminata (timp in care actiunile democratilor vor fi monitorizate), in vreme ce PC pur si simplu nu a primit aceasta recomandare.

    Liderii PD s-au declarat dezamagiti de atitudinea lui Ciuhandu (care are si o doza de calcul politic in ea; intrarea PD in PPE va insemna, in mod cert, diminuarea pozitiei PPCD la Bruxelles). Dar nici unul nu ar putea contrazice vreuna din obiectiile acestuia. Ciuhandu a prezentat o fotografie politica (pe care popularii europeni o aveau, oricum, “din satelit”) si a aratat ca un grup politic serios nu-si poate fura caciula si are niste principii la care nu poate inchide ochii.

  • In care romancele nu mai sunt asa de frumoase

    Cum vine o vedeta din vest, mai mult sau mai putin cunoscuta, prima declaratie redata fidel de presa romaneasca este despre femeile din Romania: “Romancele sunt cele mai frumoase din lume!” sau ceva de genul asta. O prejudecata colectiva pe care o cultivam sau le-o inducem altora cu mandrie.

     

    Mai mult. Cand romanii se intorc din calatorii in strainatate una dintre frazele preferate este acea dizagratioasa (puternic sexista) remarca: femeile lor arata foarte rau (fie ca e vorba despre Franta, Grecia sau Statele Unite)! Toate lucrurile sunt mai bune la ei. Totul pana la femei, capitol la care, cica!, excelam.

     

    Doua sunt filierele din care isi extrage puterea o astfel de mandrie. Pe de o parte, desi sunt evidente semne de

    emancipare, cultivam inca in discurs un sexism evident. De cealalta parte, exista o axioma populara inca extrem de raspandita: o increderea vie a romanului in “bogatiile naturale”. Nu se poate sa nu fi auzit de cel putin o suta de ori fraza: “Dom’le, ceva nu e in regula, tara asta e plina de bogatii si, totusi, nimic nu merge cum trebuie”. Din aceste doua izvoare se trage si titlul acordat romancelor de “poate cele mai frumoase femei ale lumii”.

     

    Femeile noastre sunt mai ales apreciate pentru felul in care se imbraca sau, mai degraba, dupa felul in care isi exhiba, cu mult mai multa aplicatie decit in Occident, calitatile fizice. Sar in ochi fardurile tipatoare si tocurile cui de zece centimetri folosite inca de la prima ora a diminetii. Atrag atentia cu hainele facute sa uimeasca la orice ora din zi. Nu e vorba de indrazneala, ci de extrema limitare in alegeri. Fardul, rujul, decolteul, ciorapul sunt prea frecvent folosite in dimensiunea lor de accesorii stridente. Se produce o captare fortata a ochiului. De ce? O posibila explicatie: romancele sunt inca in etapa de descoperire a laturii utilitare a cosmeticelor sau a hainelor (nu intamplator, in Romania gasesti foarte greu nuante).

     

    In urma cu cativa ani, inainte de a pleca in Spania, o prietena mi-a facut o lista de cumparaturi: erau numai creme cu anumiti indici (diverse numere sau “factori”…), farduri cu anumite nuante. Si am inteles de ce mai tarziu. Am pierdut acolo o ora numai ca sa mi se aduca o anumite varietate de crema de noapte. In Romania insa, la standurile aceleaiasi firme de cosmetice, nu existau decat doua-trei varietati… Romancele au fost si sunt inca (desi lucrurile s-au ameliorat vizibil in ultimul timp), printre altele, si victimile pietei de cosmetice de la noi. Putina varietate si multa stridenta.

     

    Aceasta ar fi una dintre cauze. Sa trecem la alte observatii. De ce mi se pare mie, de exemplu, ca, in mod evident, femeile din Franta sau Spania sau Italia sunt mai frumoase? Pentru ca fiecare femeie (si barbatii in buna masura) are un stil. Pentru ca frumusetea este mult mai variata. Cochetaria, stilul apar de la momentul in care se duc sa faca sport pana la promenada de seara. Apoi, nu exista tiparul unic, atat de provincial, al frumusetii zvelte, slabe, strident rujate, care se indreapta in graba spre discoteca. Inca de prima oara am fost socat de frumusetea femeilor plinute din vest sau de frumusetea femeilor prea slabe, de incredibila frumusete si distinctie a doamnelor in varsta sau foarte in varsta.

     

    Monopolul “prototipului” romanesc (slaba, inalta, cu forme totusi accentuate etc.) era spulberat sau era pastrat doar pentru revistele lucioase… Grija oamenilor pentru par, mai ales, este absolut socanta: poti vedea pe strada tunsori dintre cele mai futuriste, purtate cu maxima naturalete.

     

    Se cloneaza cumva hiatusul social romanesc. La noi, diferente stridente intre bogatie si saracie, la ei, un echilibru mult mai solid intre extreme. Tot asa, la noi intre urat si frumos se deschid distante astronomice. in vest, uratenia pare uneori o chestie de perceptie. Fiecare incearca sa-si caute cu nontalanta un stil.

    Da, poate ca frecventa de topmodele pe cap de locuitor este mai mare la noi. Cu siguranta sunt etalate mult mai multe haine sexy in imprejurari neasteptate la noi. Este un strat de fard gros asternut peste o lipsa acuta de stil si de imagintie. Poate avem multe “exemplare” frumoase care defileaza pe strazi, avem mult mai putine femei frumoase insa decat ne place sa credem…

  • Sase ori cit?

    O crestere de peste sase ori a profitului net este pentru o companie un semnal cit se poate de bun. Cu atit mai bine si pentru proprietarii cit si pentru actionarii acesteia. Este cazul Petrom, principalul petrolier operator de pe piata romineasca. Dar originea bunelor rezultate nu se afla in curtea companiei, ci se datoreaza evolutiilor de pe piata internationala.

     

    Petrom a inregistrat in primele sase luni ale anului o cifra de afaceri in crestere cu 16%, la 1,25 miliarde euro si un profit net 164 milioane euro, principalii factori care au influentat evolutia rezultatelor fiind, dupa cum recunosc chiar oficialii companiei, preturile ridicate ale titeiului, si implicit ale produselor petroliere. Ma rog, ei adauga si alte elemente cum sunt cresterea eficientei si controlul costurilor. Investitiile companiei s-au redus cu 17% comparativ cu primul semestru al anului 2004, pâna la 121 de milioane de euro, iar numarul angajatilor a trecut sub pragul de 50.000, de la 50.575 la 49.350.

     

    In segmentul de explorare si productie, compania petroliera a consemnat usoare scaderi fata de perioada ianuarie-iunie 2004. Astfel, productia de titei si gazolina s-a diminuat cu 2%, la 2,64 milioane de tone, iar cea de gaze a scazut cu 5%, la 3,099 miliarde de metri cubi. Exprimata in barili, productia a scazut cu 4%, la 39,28 milioane de barili echivalent petrol. Investitiile pe acest sector au inregistrat o scadere cu 13%, la 315 milioane de lei, iar numarul salariatilor a regresat de la 26.711 la 26.021.

     

    Petrom explica scaderea productiei prin declinul natural al zacamintelor, dar si prin elemente care au afectat activitatea, cum ar fi programul de intretinere pentru echipamentele din productia de gaze si productia sezoniera scazuta in lunile de vara. In ceea ce priveste segmentul de rafinare si petrochimice, cantitatea de titei procesat a scazut in primele sase luni cu 4%, la 3,147 milioane de tone, in special in urma reviziei instalatiilor petrochimice, in conditiile in care gradul de utilizare a scazut de la 82% la 79%.

     

    Vanzarile totale au crescut cu 1%, la 2,387 milioane de tone, in special pe baza avansului pe piata interna, pe fondul mentinerii exporturilor la un nivel apropiat de cel de anul trecut, de 1,138 milioane de tone. Compania estimeaza ca detine 30% din piata.

    Rezultatele Petrom au influentat in bine si raporarile grupului OMV, care a cumparat, la finele anului trecut, pachetul majoritar de la compania petroliera romineasca. Austriecii considera ca au devenit “clear number one in Central Europe” in urma cumpararii Petrom, iar profitul net le-a crescut cu 112%, de la 280 de milioane de euro in prima jumatate a anului trecut la 693 de milioane de euro in acest an.

     

    Unii ar putea intreba cum ar fi aratat rezultatele petrolistilor la un pret mai cuminte al petrolului, de 30 – 35 de dolari/baril, in loc de aproape 70 de dolari/baril. Pentru ca evolutia preturilor produselor finite urmeaza, in mare, tendinta imprimata de cotatiile titeiului, probabil ca valorile nu ar mai fi fost asa de spectaculoase, dar companiile si-ar fi pastrat cistigurile; in plus soferii, de oriunde in lume, par destul de putin dispusi sa treaca la biciclete, iar trasportatorii, desi afectati, vor gasi posibilitati de compensare a cresterilor de costuri.

     

    Piata bursiera romineasca nu a parut impresionata de rezultatele Petrom, pentru ca actiunile nu au inregistrat cresteri spectaculoase; mai mult, inregistrau la finele saptaminii trecute o scadere a pretului. Am vazut in presa chiar si un titlu retoric – cine blocheaza ascensiunea titlurilor Petrom?

    Raspunsul e simplu, chiar compania. Adica situatia in care se afla si nevoia sa de restructurare. In informarea OMV privind rezultatele, la capitolul privind numarul angajatilor este nevoie de precizari speciale – grupul are 6.550 de angajati pentru a fi prezent in 27 de tari, iar o nota de subsol preciza numarul angajatilor Petrom, 50.000. Iar numarul angajatilor si eficienta acestora nu sunt singurele probleme pentru OMV, sa adauga de exemplu depozitele care executa mai putin de o livrare pe zi, multiplele sisteme informatice de care dispune compania, in locul unuia integrat si eficient, infrastructura insuficienta si experienta limitata in folosirea computerelor, statii necompetitive.

     

    Dupa eliminarea tuturor acestor probleme se va putea vorbi de o restructurare reala, iar pretul actiunilor companiei nu va mai fi blocat de nimeni.

    E drept ca austriecii au inceput sa curete Petrom de balast, iar sase luni nu sunt un termen dupa care sa se poata vedea mare lucru. Procesul de restructurare initiat vizeaza, printre altele, inchiderea locatiilor neprofitabile si reanalizarea proiectelor de investitii iar, in urmatorii ani, benzinariile Petrom vor fi trecute, in urmatorii ani, in administrarea unor parteneri externi, fie in franciza, fie in cadrul programului Full Agency (partenerul sau dealerul selectat va gestiona statia preluata pentru si in numele Petrom, in schimbul unui comision, urmand sa angajeze personalul statiei). Procesul va fi gradual si vizeaza transformarea companiei, in conditiile in care directorul general Gheorghe Constantinescu apreciaza ca Petrom se situeaza, in cazul unor indicatori de referinta, sub media industriei la nivel european.

     

    In incheiere, o rautate: rezultatele au fost anuntate intr-o conferinta de presa; nu mi-a placut deloc, da”” deloc abundenta de “potential de sinergii”, “profesionistii”,

    “dialog constructiv”, “program larg”, “pozitie stabila” si altele de acest fel. Dar acesta e un capitol la care nu ajuta nici restructurarea si nici o crestere de sase ori a profitului. Poate dupa sase ori cit?

  • Farmecul discret al provinciei

    Strategia e veche de cind lumea: in fata unui dusman mai puternic, pararesti centrul si te refugiezi la periferie. Parasesti capitala, parasesti cetatea, si te refugiezi in localitatile mai putin importante strategic. Daca nici asta nu se dovedeste indeajuns, dai foc satului, otravesti fintinile si-ti cauti scaparea in paduri si prin munti.

     

    Asa au procedat dacii in fata ocupatiei romane, asa mai apoi proto-rominii, in fata navalirilor popoarelor migratoare si tot asa a ajuns, pentru o vreme, guvernul Rominiei la Iasi. Centrul e confortabil in vremuri tihnite. In timpuri de restriste, insa, toata lumea redescopera farmecul discret al provinciei.

     

    PSD a invatat lectia inca din 1996, cind s-a retras cu cai si arme “in teritoriu”, baricadindu-se acolo pentru citiva ani – timp suficient pentru ca “ocupantii” Capitalei sa se sfisie reciproc. PSD n-a avut decit a sta si-astepta, aidoma inteleptilor chinezi care “fac nefacind”. Pentru succesul actiunii, insa, mai era nevoie de ceva – o pregatire temeinica, planificata a “teritoriului” exact in eventualitatea unor astfel de “navaliri”: cunoasterea amanuntita a terenului, grine ascunse prin pesteri, arme tupilate prin scorburi si persoane de incredere, care sa-ti ofere adapost taman cind potera e pe urmele tale.

     

    In cazul PSD-ului, planificarea s-a imbinat cu norocul: fiind construit din capul locului ca un partid “de mase”, si beneficiind de vechea dar sanatoasa mentalitate a “intaririi structurilor administrative locale” mostenita de la Partidul Comunist, retragerea “in teritoriu” nu s-a produs sub semnul panicii. Dimpotriva. Functionari mai mari sau mai mici, colonei de politie sau simplii sefi de post, procurori sau magistrati – toti erau cu lectia bine invatata: Afara-i vopsit gardul, inlauntru, leopardul!

     

    Istoria parea sa se repete si in acest ciclu electoral, pina cind liderii Aliantei D.A. au inceput sa inteleaga importanta “provinciei”. Descentralizarea si reforma administratiei publice locale au incetat a mai fi simple sintagme demagogice, lipsite de continut. Atit puterea cit si opozitia dau semne ca inteleg cum merg, cu adevarat, lucrurile. Jocurile politice mari se vor fi facind ele in Bucuresti, dar “implementarea” (horrible dictum!) este si va ramine apanajul “teritoriului”. Aici, ce-i drept, politicile sunt marunte, meschine chiar, privite dinspre Capitala: un aviz pentru constructia unui spatiu comercial, o inlesnire de plata, un parking subteran (sau etajat), un Mall, un sef de serviciu pe ici pe colo – nimicuri din astea. Luate impreuna, insa, devin o forta redutabila. Si nu pot fi luate decit impreuna. Provincia nu se ofera decit “la pachet”.

     

    Aici, toata lumea, indiferent de coloratura politica, cunoaste pe toata lumea – daca nu direct, macar prin interpusi. Birfele circula mai repede decit mijloacele de transport in comun, si totusi aparentele sunt salvate de fiecare data. Oricine poate constata ca scandaluri majore in orase mici nu exista. De ce? Pe de o parte, pentru ca, in provincie, frica de a intra “in gura tirgului” e inca in masua sa potoleasca orice infierbintari de moment. Pe de alta parte, pentru ca increngatura de interese, cunostiinte comune, obligatii, rubedenii, s.a.m.d. este intr-atit de vassta si intr-atit de complexa incit oricind se poate gasi cineva dispus sa mijloceasca o “impacare de ochii lumii”, din care toata lumea sa iasa “basma curata”. (In treacat fie spus, un studiu care saa contrapuna o civilizatie a “basmalei curate” uneia a “salvarii obrazului” – gen Grecia sau China – ar fi, cu siguranta, deosebit de interesant.)

     

    Din aceasta perspectiva trebuie intelese eforturile depuse de catre liderii Aliantei D.A. pentru modificarea procedurilor de revocare a presedintilor Consiliilor Judetene si a Legii Administratiei Publice Locale. Si tot din aceasta perspectiva, opozitia manifestata atit de catre reprezentantii PSD cit si de unii reprezentanti ai puterii in teritoriu. Vestea buna ar fi ca, din aceasta confruntare de interese, exista mari sanse ca Rominia sa se aleaga cu ceva bun pe termen lung. Semnale in aceasta directie au inceput sa apara. Exista deja mai multe propuneri pentru modificarea legii electorale in cazul alegerilor locale: una de introducere, incepind cu 2008, a votului uninominal pentru presedintii Consiliilor Judetene; una ca primarii si viceprimarii sa candideze “in tandem” pentru a evita conflictele ulterioare; o alta, ca primarul sa propuna viceprimarul(ii); propunerea conform careia consilierii locali sau judeteni sa poata fi schimbati pe motiv de absenteism; in fine, propunerea de introducere, initial sub forma experimentala, a functiei de city-manager in organigrama primariilor. 

    Personal, nu sunt de acord cu toate propunerile mai sus mentionate si-n plus am altele, de care, pina acum, n-a pomenit nimeni. Dar asta, pentru moment, conteaza mai putin. Important acum e ca lucrurile au inceput sa se urneasa si in ceea ce priveste provincia. Strazile orasului mic sunt, ca pe vremea lui Macedonski, tacute, iar casele, lipsite de arcade. In schimb, acum “s-aud in el tirade despre-al politicei secret”.

  • Despre autoconsum si productivitate

    Ne intrebam adesea ce face ca economia tarilor dezvoltate sa functioneze mai bine ca a noastra. Diversi analisti ofera solutii tot atat de diverse: lipsa coruptiei, mentalitatea “de munca”, un cadru legislativ sau investitional care incurajeaza productia etc. Sunt toate acestea adevaruri generale, dar prea abstracte pentru cititorul obisnuit.

     

    Pentru uzul cititorului obisnuit se folosesc “imagini” precum roata care se invarte sau motorul care duduie (in plin sau in gol). Arareori analistii recurg la exemple simple din bugetul unei familii.

     

    Plecand de la ideea (banala, si care nu cred sa fie originala) ca se poate stabili un paralelism aproape perfect intre modul de a gestiona economic o tara, o companie sau o familie, putem folosi un exemplu si sa comparam economia Romaniei cu, sa spunem, cea americana.

     

    O problema a oricarei familii este cresterea nepotilor. In Romania, un bunic pus in situatia de a-si ajuta copiii – care muncesc – la cresterea nepotilor face cel mai simplu lucru: isi ia sarcina de a-si ingriji nepotul opt ore pe zi, cat timp parintii sunt la serviciu. Un astfel de comportament produce in societate un aport (contribuie la produsul intern brut al tarii) egal cu valoarea muncii prestate de mama/unul dintre parinti (care, daca nu ar dispune de ajutorul bunicului, ar trebui sa renunte la slujba). In SUA, acelasi bunic (de fapt altul, cu mentalitate de american) si-ar lua o slujba si din banii castigati, ar plati o doica/baby-sitter pentru nepot. Iata cum, in afara de parintele care munceste, s-au mai creat inca doua locuri de munca: pentru bunic si pentru doica… Desigur, aceasta contribuie nu numai la produsul intern brut al tarii, dar si la buget, prin taxele pe venit platite de cei doi contribuabili, precum si la capacitatea unei familii (a femeii baby-sitter) de a se intretine. Iata cum, in mod natural intre cele doua economii apare o diferenta datorata mentalitatii oamenilor.

     

    Mai mult, se creaza locuri de munca suplimentare, iar la bugete se incaseaza mai multi bani. Un alt exemplu de autoconsum care duce la aceleasi rezultate este urmatorul: romanii din mediul rural (si Romania are un procent al populatiei care locuieste in mediul rural de aproximativ 47,3%, mult mai mare decat UE, SUA si chiar tarile din Europa Centrala si de Est) consuma o buna parte din productia agricola pe care o realizeaza. Astfel, munca acestor oameni nu se inregistreaza in produsul intern brut, ei nu platesc taxe pe venit, iar potentialul de dezvoltare al economiei este franat. Cele doua fenomene prezentate mai sus sunt caracteristice tarilor cu un nivel de dezvoltare scazut. Specializarea muncii este mai redusa, multe activitati (in special in domeniul serviciilor) lipsesc sau sunt produse “intern”. Fenomenul autoconsumului in special a caracterizat perioada de recesiune de pana in anul 2000, si este o masura a ramanerii in urma inca a economiei noastre fata de alte tari.

     

    Cresterea productivitatii muncii este un alt concept abstract pentru majoritatea cititorilor, dar cu mari implicatii in economie. Avansul mai pronuntat in productivitate din Romania fata de UE sau orice alta tara poate determina si explica aprecierea leului fata de moneda nationala a tarii respective, desigur alaturi de alti factori (inflatie, rata dobanzii etc). De exemplu, daca in Romania cresterea de productivitate in ultimele 6 luni a fost de 10% iar in SUA de 6%, este normal ca leul sa se fi apreciat cu aproximativ 4% fata de dolar in aceeasi perioada, ca efect numai al diferentei de productivitate.

     

    Devine astfel important sa putem intelege si cuantifica in mod corect cresterea productivitatii muncii. Problema de intelegere se refera la partea calitativa a definitiei. Intuitiv, spunem despre o economie ca e mai productiva decat alta, daca foloseste tehnologie mai avansata, utilizeaza mai putina mana de lucru pentru a produce aceleasi bunuri, sau invers, daca folosind aceeasi mana de lucru produce bunuri cu valoare mai mare. La o prima evaluare, Romania pare mai degraba in plutonul tarilor cu productivitate redusa, iar structura exporturilor noastre vine sa intareasca aceasta evaluare.

     

    Materii prime sau semifabricate primare (otel, tabla, aluminiu) si produse cu valoare adaugata mica (lohn, confectii, echipamente electrice simple) sunt printre principalele produse de export ale tarii noastre. Totusi, variatia de productivitate de la o perioada la alta conteaza si nu marimile absolute, asadar prima imagine s-ar putea sa fie inselatoare. De aceea, cuantificarea matematica a variatiei de productivitate este importanta.

     

    Pare simplu sa intelegem definitia matematica a productivitatii: raportul dintre productia realizata (exprimata de exemplu prin valoarea adaugata bruta in economie) si numarul de salariati care au realizat aceasta productie. Problemele apar in masurarea celor doua marimi, in special in economii care au o pondere mare a activitatii necontabilizata (economia gri), pentru ca este greu de cuantificat relatia dintre procentul de productie nedeclarata si procentul de salariati neinregistrati, si evolutia in timp a acestor cifre. Tinand cont de nivelul mare de impozitare al salariilor din Romania pana in 2005, fata de procentul modic de impozitare a profitului, cred ca fenomenul de frauda a fost mai raspandit in ceea ce priveste utilizarea muncitorilor fara carte de munca, decat in nedeclararea corecta a cifrei de afaceri a companiilor. Astfel, in opinia mea productivitatea muncii raportata oficial in Romania este mai mare decat cea reala, si probabil si variatia acestei marimi in timp; in consecinta aprecierea leului ca efect al cresterii productivitatii mai mari in tara noastra este discutabila.

     

    Cand vom ajunge sa diminuam autoconsumul catre valori “normale” si vom fi in masura sa avem o imagine corecta asupra productivitatii, o sa stim cu adevarat ca romanii au mentalitatea, iar Romania are posibilitatea, sa micsoreze diferentele fata de tarile dezvoltate.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania

  • Hai sa dam mana cu mana

    Oportunitatea exista: pentru intaia oara, majoritatea partidelor parlamentare sunt de acord cu ideea ca legea electorala se cuvine modificata. Diavolul insa, ca de obicei, se ascunde in detalii. Vorba Eclesiastului – este un timp pentru toate. Un timp pentru semanat, un timp pentru cules si un timp pentru modificarea legii electorale. Ei bine, pare-se ca celui din urma i-a sosit, in sfarsit, ceasul. Discutiile sunt vechi, au cunoscut un “varf” in 2003, doar pentru a se retrage, sfielnic, mai apoi, sub presiunea campaniei electorale din 2004. Acum, insa – sa  nu zic vorba mare – momentul pare cum nu se poate mai copt. PSD, PNL si PC au depus deja proiecte privind legislatia electorala, iar PD, prin vocea lui Boc, a anuntat ca are in lucru un proiect pe aceeasi tema. Daca, macar acum, lucururile vor merge conform planului, incepand din toamna, sistemul de votare se va baza pe principii radical diferite. Nici nu stiu ce sa fac mai intai: sa tin pumnii stransi sau degetele incrucisate.

     

    Numitorul comun exista. Intr-o forma sau alta (si, evident, din ratiuni diferite) toate partile par a fi convenit asupra necesitatii introducerii votului uninominal. Motivatia cea mai la indemana e reprezentata, fara doar si poate, de insusi orizontul de asteptare al electoratului, convins ca in acest fel poate controla mai bine calitatea oamenilor trimisi in parlament. Din nefericire, insa, drumul spre iad poate fi pavat si cu bune intentii. Dupa cum am mai spus-o (dar nu obosesc s-o repet), introducerea votului uninominal la ambele camere ar avea consecinte cel putin neplacute pe termen lung, favorizand bipolarizarea scenei politice romanesti. Or, numai cine n-a avut “de ales” in armata intre fasolea cu pietricele si cartofii incoltiti, poate ravni la tihna saxona a deciziei intre doar doua variante.

     

    Din fericire, pericolul unui asemenea scenariu pare suficient de indepartat. Daca la Senat toti par de acord cu votul uninominal, doar PD si PSD opteaza, deocamdata, pentru vot uninominal la ambele camere, in vreme ce PNL merge, la Camera Deputatilor, tot pe varianta 50% uninominal si 50% vot pe lista (la fel ca si la Senat), iar PC propune vot uninominal pentru un numar de deputati egal cu cel al senatorilor, iar pentru restul vot pe lista. La o privire mai atenta, insa, nici PD nu pare chiar atat de convins. Conform declaratiilor de saptamana trecuta ale lui Boc, PD ar fi dispus sa accepte, “pentru inceput”, votul uninominal doar la Senat, “pentru a vedea cum functioneaza sistemul”. E bine si-asa. Daca la aceasta modificare a legii se lucreaza, scremut, de atata amar de ani, imi imaginez ca o a doua imbunatatire a legislatiei electorale tine deja de domeniul futurologiei.

     

    Cu putina bunavointa, ne putem asadar imagina un scenariu in care votul uninominal sa fie introdus (dupa cum ar fi si firesc) la Senat, mentinand, in schimb, votul pe lista pentru Camera Deputatilor. Pentru Uniunea Europeana ar fi, probabil, un pas mic. Pentru Romania, in schimb, unul urias. Pasul urmator ar veni aproape de la sine, intrand in logica lucrurilor – amendarea, prin referendum, a Constitutiei, in asa fel incat sa permita decalarea mandatelor senatoriale de cele ale deputatilor. (Fiind vorba de un sistem pe care l-am expus in repetate randuri, nu voi mai reveni asupra detaliilor si avantajelor inerente.)

     

    S-ar parea ca doar doua variabile pericliteaza, la aceasta ora, din directii opuse, un scenariu atat de optimist: PSD si UDMR. Nici unul dintre acestea, insa, de neinduplecat. Sa le luam pe rand. Ca partid de opozitie, PSD are interesul sa insiste pentru introducerea votului uninominal la ambele camere din doua motive: primul tine de dorinta de a puncta la capitolul imagine, militand pentru o masura ce se bucura de un semnificativ suport popular; al doilea e si mai pragmatic: infrastructura partidului fiind inca puternica la nivel local, “baronii” PSD ar fi avantajati in cazul unui vot uninominal, in fata unor adversari politici cu vizibilitate redusa.

     

    Inainte insa de a se arunca cu capul inainte, liderii PSD ar trebui sa tina cont de un pericol mai putin mentionat – pericolul “gerrymanderic”. Termenul imposibil de tradus in romaneste (provenind de la titlul unei caricaturi in care guvernatorul de Massachusetts, Elbridge Gerry, unul dintre semnatarii Declaratiei de Independenta, acuzat de asemenea de practici neloiale, a fost alaturat imaginii unui district electoral decupat in forma de salamandra – in engleza, salamander) se refera la trasarea vicioasa a frontierelor electorale, in asa fel incat sa favorizeze un anumit partid. Or, pana una-alta, pixul care va desena viitoarele circumscriptii electorale se afla in mana Aliantei D.A.. Putintica prudenta, prin urmare, nu are cum sa strice.

     

    De cealalta parte, UDMR se opune din rasputeri introducerii, sub orice forma, a votului uninominal dintr-un motiv recunoscut cu o anumita candoare de insusi presedintele Marko Bela: procedeul ar avea efecte nefaste asupra scorului electoral al partidului, diminuandu-i drastic numarul de deputati si senatori.  Asa e. Trist dar adevarat. Nu mai putin adevarat, insa, e si faptul ca UDMR se afla, de aceasta data (horrible dictum!) in minoritate, raportat la celelalte partide parlamentare. Ceea ce poate, asadar, spera, in limte rationale, e negocierea unei formule de compromis. Or, ce compromis mai bun decat vot uninominal la Senat si vot pe liste la Camera Deputatilor se poate gasi?

    Vorba Eclesiastului: aruncarea cu pietre isi are vremea ei; si strangerea pietrelor isi are vremea ei.