BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cota cu efect intarziat

    La aproape un an de la introducerea cotei unice de impozitare de 16%, analistii stransi saptamana trecuta la un seminar de fiscalitate au tras linie si au adunat: ce impact a avut, de fapt si de drept, noul regim fiscal? Si mai ales, ce va aduce anul viitor?

    Impactul reformei fiscale este „mai degraba neutru“, este concluzia directorului de la Grupul de Economie Aplicata (GEA), Liviu Voinea. Practic, tragand linie si adunand cat s-a castigat si cat s-a pierdut dupa mai bine de zece luni de cota unica de impozitare, rezultatul nu-i „nici prea-prea, nici foarte-foarte“, in opinia sa. Nici pentru mediul de afaceri romanesc, nici pentru bugetul de stat si nici pentru imaginea Romaniei in fata vecinilor ei cu care concureaza pentru atragerea investitiilor staine. Pe ce se bazeaza rationamentul?

    In privinta nivelului de impozitare pentru profit, stam bine. Introducerea cotei unice de impozitare de 16% plaseaza Romania in categoria tarilor cu taxare redusa. Si asta chiar daca „si ceilalti s-au apropiat semnificativ“, dupa cum aprecia Voinea in cadrul Seminarului National de Fiscalitate. Cat de „semnificativ“? Ungaria a redus impozitul pe profit la 17,6%, Polonia si Slovacia la 19%, Slovenia la 25%, iar Cehia la 26%. Daca e sa comparam situatia de la noi cu o medie europeana (ce include toate cele 25 de tari membre) situatia arata chiar roz: in 2004 media impozitului pe profit era de 31,6%. Adica aproximativ la fel ca si cu un an in urma, cand era de 31,7%. In noile state membre aceeasi medie, valori mult mai mici si scaderi de la an la an mai puternice: 23,8% in 2003 si 21,5% anul urmator.

    Lucrurile nu mai sunt insa chiar atat de roz daca ar fi sa luam in calcul si alte cateva elemente ce umfla serios cheltuielile companiilor, crede Voinea. Printre acestea, impozitul pe dividende, care urca de la anul la 16%, in conditiile in care in tari precum Letonia, Slovenia, Grecia sau Malta un astfel de impozit nici macar nu exista. Tragem linie si adunam: cumuland impozitul pe profit cu cel pe dividende, Romania se incadreaza mai degraba la capitolul tarilor cu impozitare modica. Adevarat, inca mai mica decat in UE.

    Dar la „minusuri“ se mai adauga, pentru un mediu de afaceri mai „relaxat fiscal“ alte costuri: dobanzi mai mari decat cele practicate in zona, costuri suplimentare pe care le implica desfasurarea activitatii, complexitatea sistemului… Ca este asa o spun si statisticile. In Raportul Global al Competitivitatii, un sondaj realizat in perioada aprilie-mai 2005, Romania nu sta chiar extraordinar. Intre cele 117 tari incluse in sondaj, la capitolul „povara fiscala“ ne situam abia pe locul 116, si nici in privinta eficientei sistemului fiscal lucrurile nu stau cu mult mai bine. Sistemul netransparent si foarte complex trimite tara noastra „direct“ pe locul 104, in scadere cu 17 locuri fata de anul precedent.

    Oamenii de afaceri sunt ceva mai blanzi. „Trebuie sa recunoastem meritul acestei politici fiscale din 2005 pentru ca a incercat sa imbunatateasca lucrurile“, spunea in cadrul aceluiasi eveniment secretarul general al ANOAR, Cristian Nicolae Parvan. „Trebuie sa avem in vedere ca este prea devreme pentru a evalua efectele.“ Dar care sunt efectele, de fapt si de drept? Analiza lui Voinea arata ca scaderea cu 9 puncte procentuale a impozitului a dus la… scaderea investitiilor directe. Investitiile directe au fost aproape in fiecare an de 1 miliard de euro, iar „productia industriala a scazut foarte mult“. Nici privite dinspre partea cealalta, a Ministerului de Finante si a incasarilor de la bugetul de stat, lucrurile nu stau cu mult mai fericit.

    Veniturile totale pe primele 10 luni au crescut in termeni nominali cu 15%, dar daca avem in vedere si inflatia, cresterea reala a fost de doar 6-6,5%. De unde a venit plusul? Din TVA (plus 34%) si accize (cu 414%). Din impozite pe profit s-a incasat insa cu 4,5% mai putin (in conditiile unei cresteri nominale de aproximativ 3,9%). Si la capitolul impozit pe venit, incasarile au scazut, in mod real, cu aproximativ 15%.
    Astfel ca, una peste alta, la bugetul de stat au intrat in primele 10 luni cu 15% mai multe venituri. Daca insa scadem si inflatia, cresterea reala n-a fost decat de aproximativ 6%. Adica exact „cam cat cresterea economica“.

    Dinspre partea oamenilor de afaceri, dorintele si sperantele sunt, pe cat de vechi, pe atat de neindeplinite pana acum: „lipsa unei strategii fiscale, pe care o cerem de trei ani“, dupa cum povesteste Parvan. „Acum ni s-a spus sa «stam cuminti», ca pana in 2007 tot n-o vom avea.“ Companiile suporta in prezent, atrage el atentia, mult mai multe cheltuieli decat cele considerate fiscale, „si acestea au loc continuu“.

  • Agentul secret Ghita. Ioan Ghita

    Condoleezza Rice a recunoscut, printre dinti, in timpul vizitei la Bucuresti ceea ce stia tot satul: intr-o democratie, serviciile secrete reprezinta un rau necesar. Doua intrebari au ramas, insa, suspendate in aer: cat de rau si cat de necesar?

    „Bond. James Bond“ – replica celebrului agent 007 a facut de mai multe ori ocolul planetei si al imaginatiei milioanelor de tineri, devenind practic sinonimul agentului secret ideal. Stramosii nostri, mai putin beligeranti sau mai resemnati, isi hraneau imaginatia cu legenda mesterului Manole. Cei mai de la vest, cu legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. Azi, „multumita“ globalizarii, rolul mesterului Manole a fost revendicat de catre masoni si rozcruciati, iar cel al cavalerilor fara pata si fara de prihana a fost preluat de catre agentii secreti. Ambele categorii prezinta, fata de precedesoarele lor, un avantaj: salasluiesc in penumbra si, prin urmare, reprezinta un izvor nesfarsit de speculatii.

    Daca Manole recunostea cinstit ca si-a zidit de vie sotia, iar Lancelot ca a calcat stramb cu insasi regina Guinevere, societatile si agentii de astazi nu mai sunt chiar atat de slobozi(de) la gura in a-si marturisi pacatele – altminteri n-ar mai fi „secreti(e)“.

    In ciuda perceptiei comune, trebuie subliniat faptul ca secretul, pentru a deveni „secret“, trebuie sa se dezvaluie intr-o oarecare masura – altminteri nu l-am cunoaste ca secret si n-am mai avea despre ce vorbi. Intr-un limbaj heideggerian, ascunsul trebuie sa se dezvaluie si sa fie perceput ca „ascuns“. De aici si intreaga fascinatie pentru organizatii de acest fel. De aici inclusiv felul in care se iau in serios membrii acestui tip de organizatii.

    Pentru ca, aparent paradoxal, primele victime ale mitologiei „secretului“ nu suntem noi, „civilii“, ca sa spunem asa, ci insasi apartenentii la grup. Din acest punct de vedere, agentii (mai mult sau mai putin) secreti americani nu se deosebesc fundamental de omologii lor (mai mult sau mai putin secreti) din Romania: acelasi joc de-a soarecele si pisica, acelasi aer prietenesc-linistitor, gen „si noi suntem oameni, atata doar ca eu stiu ca tu stii ca eu stiu“. Si stii.

    Diferenta fundamentala intre spionii americani si cei romani intervine nu la nivelul „formei“, ci la acela al substantei. Pentru motive predominant istorice, in general cunoscute, dar si pentru motive care tin de „filosofii“ diferite – in ale caror arcane nu-mi pot permite sa intru acum si aici – deosebirile dintre cele doua categorii sunt ca de la cer la pamant.

    Cine a avut ocazia de a bea o bere si cu John si cu Gigi stie, cu siguranta, despre ce vorbesc. Din nefericire pentru noi, aceste diferente (inca) au consecinte cat se poate de practice. E suficient sa urmaresti durerosul proces – teoretic cat se poate de simplu – al transferului dosarelor SRI catre CNSAS, giumbuslucurile cuplului Onisoru-Timofte sau avatarurile legii lustratiei in parlament pentru a intelege importanta mizei chiar si acum, la 16 ani de la prabusirea comunismului. Dincolo insa de aceste „cancerigene detalii“ – desi in buna masura influentate de acestea – batalia pentru serviciile secrete se afla, la aceasta ora, in plina desfasurare la un cu totul alt nivel.

    Dupa cum anticipam mai an, Traian Basescu a ales, in acest razboi, strategia caracatitei. Caracatita suge crabul pe dinlauntru si, dupa ce-l goleste de continut, scuipa crusta afara. (Intru comparatie, Emil Constantinescu s-a repezit sa muste, cu pofta, din crab si si-a rupt dintii.)

    Vreme de un an, presedintele a supt din SRI, SIE, SPP, STT si alte acronime, cam tot ce se putea suge, oferindu-le in schimb sefilor iluzia perenitatii. Satul de acum, cu o Comunitate Nationala de Informatii pusa pe picioare, seful statului a inceput, pardon, sa ragaie, scuipand afara, una cate una, carapacea vechilor crustacee. Pana aici toate bune si, pe alocuri, frumoase. Adevarata problema incepe insa de abia de-acum inainte, o data cu intrarea intr-o – hai sa-i spunem – normalitate. Pentru ca, prin definitie, serviciile secrete sunt anti-democratice si / sau anti-politice (de buna seama, nu in sensul havelian).

    Daca democratia si politicul presupun iesitul in agora si vorbitul in public, deschis, fata catre fata, serviciile secrete presupun intratul in penumbra, vorbitul in soapta si gura la ureche. Daca ele sunt, totusi, tolerate in orice tara din lume ca un rau necesar, e pentru ca, tot prin definitie, democratia perfecta ramane o utopie, iar pana la momentul imbratisarii leului cu mielul mai trebuie sa treaca oaresiceva timp.

    Problema raului necesar este aceea ca tinde sa devina din ce in ce mai necesar. Crearea Comunitatii Nationale de Informatii se incadreaza si ea la aceeasi categorie – si, tocmai de aceea, controlul societatii civile asupra acestei structuri (de sinteza?) devine si ea imperios necesara. Lui Basescu trebuie sa-i strige cineva in urechi o vorba de-a lui Plinius cel Batran: „Ne sutor ultra crepidam!“ („Cizmarule, nu mai sus de sandale!“).

    Situatia devine cu atat mai delicata cu cat, in actuala conjunctura, Romania se vede nevoita sa joace pe sarma intinsa intre Uniunea Europeana si SUA – o sarma la care a cantat saptamana trecuta chiar Condoleezza Rice.

    Condoleezza provine de la italianul „con dolcezza“ (cu dulceata). Sincer sa fiu, nu stiu ce se mai poarta la vizitele simandicoase in ziua de azi. Stiu insa, ca pe vremea bunicii mele, dulceata preferata era cea de cirese. Amare.

    P.S. Eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu stii. Si stii.

  • Invartirea in cerc

    Evolutia unei tari se realizeaza in spirale: una ascendenta, in cazul cresterii economice, a standardului de viata si increderii populatiei, alta descendenta, cand o recesiune prelungita afecteaza economia.  Mai exista momentele de inflexiune, cand trendul se schimba de la o scadere economica la crestere sau invers. Romania, fara sa fii inventat roata, experimenteaza invartirea in cerc.

    Daca analizam bugetul pe anul 2006 adoptat de Parlament sau Programul Economic de Preaderare alcatuit de Comisia Nationala de Prognoza, nu putem decat sa fim mandri de perspectiva luminoasa a Romaniei: o crestere economica de 6%, reducerea inflatiei la 5,5%, reducerea deficitului de cont curent cu peste un procent din PIB fata de 2005.

    Un mesaj optimist prin prisma raportului de tara din aprilie 2006, care ar trebui sa consfinteasca aderarea Romaniei la UE din anul 2007. Cat de aproape vor fi estimarile de acum de rezultatele reale vom vedea. Daca in 2004 cresterea economica de 8,3% a depasit previziunile oficiale cu peste 1%, anul acesta se pare ca rezultatul final va fi mai slab cu 0,7 – 1% decat prognoza initiala, rezultand o deviatie fata de valoarea reala de 15 – 20%.

    Desigur, in fiecare an intervin evenimente pozitive sau negative in economia mondiala sau in regiune si este posibil ca si in 2006 sa existe deviatii fata de valorile previzionate; asadar, ne-am putea astepta la o crestere a economiei oriunde intre 5,3 si 7%, daca acceptam valoarea oficiala de 6% ca sustenabila fundamental.

    Incepand cu trimestrul 4 al anului 2004, cresterea economica, desi viguroasa, a inceput sa scada, iar aceasta domolire se explica prin investitiile surprinzator de stagnate si evolutia mai mult decat modesta a productiei industriale.

    Agricultura a indus volatilitate cresterii economice, dupa cum conditiile naturale au fost mai potrivnice sau foarte bune. Sectorul constructiilor si mai ales activitatea de servicii au impins economia inainte, iar comertul a fost subramura serviciilor care a determinat in mare masura cresterea economica.

    Daca in urma cu cativa ani ne plangeam ca expansiunea se produce prin productie industriala pe stoc, determinand explozia arieratelor (o „mostenire“ pe care ne straduim sa o eliminam pana in ziua de azi), acum cresterea economica e generata de consum, iar in locul arieratelor am putea pune credite neperformante. In acest context, se impune o intrebare: are sectorul serviciilor potential pentru a sustine pe termen lung expansiunea, si in plus sa asigure o dezvoltare sanatoasa?

    Pana acum, un stimulent care a fortat comertul a fost creditarea, dar efectul secundar al creditelor tot mai ieftine si in conditii avantajoase este majorarea deficitului comercial al Romaniei.

    Actuala situatie este nu numai nesustenabila, dar si daunatoare pe termen lung. Asa cum am precizat si cu alte ocazii, am convingerea ca daca tara noastra va fi primita in Uniune in 2007, va fi vorba mai mult de o „rasplata politica“ si intr-o foarte mica masura de o recunoastere a meritelor noastre economice. Romania a fost impinsa sa creasca de catre UE, pentru a absorbi productia de bunuri din zona euro, care nu isi mai gasea cumparatori pe „piata interna“.

    Confruntati pe propriile piete cu o cvasi-recesiune incepand cu anul 2002, producatorii din UE s-au repliat, in functie de marime si puterea economica, intr-una din cele doua strategii defensive: reducerea costurilor prin subcontractare pe pietele mai ieftine din Europa de Est, respectiv sustinerea agresiva a exporturilor in tarile cu crestere economica puternica.

    Iata „reteta“ care a facut din Romania o performera la nivel european. Capacitatea de a produce ieftin si fara grija de a pastra profiturile in tara a generat expansiunea economica bazata pe lohn din anii 2002-2004, iar graba romanilor de a-si cheltui micile economii cat mai repede sustine ritmul de crestere din 2005. Daca mai adaugam si resursele „capsunarilor“ – o forta de lucru ieftina, utilizata in tarile UE pentru munci prost platite, obtinem ecuatia simpla a celor aproximativ 5% crestere economica din 2005. Greu de crezut ca in acest fel se poate asigura continuarea evolutiei (in cifre) pozitive in anii urmatori la niveluri de 6 – 6,5%, cata vreme pana acum structura cresterii PIB a fost dezechilibrata si inconsistenta. Mai mult, Programul Economic de Preaderare prevede un nivel al investitiilor straine directe mai mult decat modest pentru perioada 2006 – 2009: maximum 3,8 miliarde de euro anual, desi teoretic Romania va fi deja membra a UE. Daca specialistii Comisiei Nationale de Prognoza nu sunt excesiv de pesimisti (si din previziunile asupra celorlalti indicatori au dovedit contrariul), asemenea cifre nu sustin deloc teza cresterii continue si accelerate pentru urmatorii patru ani.

    Atingerea in realitate a tintelor prevazute in Program ar fi mai degraba o potrivire norocoasa de cifre decat rodul unor strategii economice coerente. Desigur, exista oricand marja celor 20%, dar ce ne facem cand ea devine insuficienta?

  • Ghici cine vine la cina

    Eram la Ierusalim in octombrie 2000, in vreme ce a doua intifada palestiniana exploda. Ajunsesem la hotelul King David tarziu, noaptea. Asa cum scriam si atunci, locul era complet parasit. Luminile din hol erau stinse. Receptionerul dormea pe o canapea.

    Asa ca n-am avut ce face decat sa strig in intuneric, in unul dintre marile hoteluri ale lumii: „Alo? E cineva aici?“. Proprietarul hotelului a spus, glumind, ca violentele au facut atata paguba industriei hoteliere incat „acum furam prosoape de la oaspetii nostri“.

    Ei bine, asta e diferenta pe care un acord de incetare a focului o poate face. Dupa moartea lui Yasser Arafat, dupa alegerea lui Mahmoud Abbas drept succesor al acestuia si dupa retragerea israeliana din Gaza hotelurile s-au umplut din nou.

    N-am putut sa nu observ, in timpul promenadei pe care am facut-o prin Ierusalim, ca faimoasa Cafe Hillel, pe care ultima oara o vazusem dupa ce fusese distrusa, in septembrie 2003, intr-un atac sinucigas, era acum splendid reconstruita.

    Unde vreau sa ajung? Intotdeauna am spus ca in Orientul Mijlociu speranta e ca o buruiana. Dati-i doar un strop de apa si un strop de soare si va iesi la lumina prin orice fisura aparuta intre daramaturile razboiului.
    Cel mai bun semn e surprinzatoarea alegere a lui Amir Peretz la carma Partidului Muncii din Israel. Peretz l-a batut pe longevivul lider al laburistilor Shimon Peres – un om bun – in timpul votului de la sfarsitul lunii trecute. Peretz nu e o buruiana, dar capacitatea sa de a iesi la iveala dintr-o data, in acest moment, spune multe despre starea de spirit de un optimism prudent de-aici.

    De ce? Pentru ca Amir Peretz e un evreu originar din Maroc care traieste intr-o tara in care niciodata n-a fost ales un premier ne-european – chiar daca evreii veniti din teritoriile arabe, musulmane sau asiatice populeaza jumatate din Israel. Pentru ca Peretz a urcat in ierarhia Partidului Muncii nu pentru ca ar fi comandat soldati in razboaie ori pentru ca ar fi ocupat inalte functii in securitate, ci pentru ca a comandat muncitori in timpul grevelor, ca lider al unuia dintre cele mai mari sindicate din tara.

    Pentru ca Peretz e un sustinator pe fata al politicii „teritorii contra pacii“ intr-o vreme in care tara e condusa de cel mai radical oponent al acesteia, Ariel Sharon. Si, in cele din urma, pentru ca Peretz e un social-democrat modern, cu radacini socialiste autentice, intr-o epoca in care vedetele rock ale Israelului sunt tinere, bogate, „tehnologizate“ – intr-o epoca in care pana si Partidul Muncii e dominat de oameni de afaceri liberali.

    Dupa cum mi-a spus odata un ministru al Partidului Likud, Dan Meridon: „Daca Partidul Muncii i-ar reprezenta din nou pe muncitori – ce revolutie ar mai fi!“. Un astfel de politcian anti-establishment ca Peretz putea sa apara si sa aiba o sansa de a castiga functia de premier doar in vremuri in care israelienii simt ca se pot destinde putin si se pot gandi mai mult la traiul lor decat la razboi.

    Si se gandesc la asta, spune Seven Plocker, cel mai important jurnalist economic al Yediot: „Israelul e una dintre cele mai neechitabile societati din lume. 25% dintre israelieni traiesc sub limita saraciei – iar aici intra o treime dintre copiii israelieni. Aveam cea mai mare rata a saraciei printre oamenii de peste 65 de ani din intreaga lume occidentala. Acestea sunt cifre ingrozitoare“.

    Mare parte din elita afacerilor din interiorul Partidului Muncii, spune Plocker, e gata sa-l sustina pe Peretz pentru ca stie ca „in Israel capitalismul si-a pierdut fata umana“ si ca daca nu se face ceva in privinta asta, Israelul „se indreapta spre o explozie sociala“. Nici n-a fost bine ales Peretz la conducerea Partidului Muncii ca Sharon a si inceput sa vorbeasca despre saracie. Sharon stie ca un evreu oriental, care pune accent pe saracie si probleme sociale, poate face fisuri adanci in electoratul lui – daca le face in anumite conditii.
    Aceasta e de fapt intrebarea: vor aparea acele conditii de care e nevoie pentru ca Peretz sa castige?
    Intelegerea mediata de Condoleezza Rice, care va deschide granitele Gaza pentru lumea intreaga, pentru comert si pentru forta de munca e, intr-adevar, cheia.

    Daca intelegerea se materializeaza si Gaza se va deschide, exista o sansa ca acel loc sa semene mai mult cu Dubaiul si mai putin cu Mogadishu. Daca asta se va intampla, procesul de pace se va indrepta spre „solutia celor doua state“, incluzand Cisiordania.

    Si cu cat ipoteza devine mai realista, cu atat israelienii vor fi mai inclinati sa voteze – pentru prima data – un social-democrat in locul unui radical preocupat de securitate. „Asta ar fi unul dintre cele mai mari cutremure petrecute vreodata in politica israeliana“, spune politologul Yaron Ezrahi.

    Si cu cat exista sanse mai mari ca acest lucru sa se intample, cu atat mai multi turisti se vor indrepta spre Israel si vor fura prosoapele hotelierilor – nu invers. Dar atentie. A paria pe o astfel de acalmie prelungita nu e niciodata, aici, un lucru bun. Aduceti-va, totusi, ceva prosoape in plus cand treceti pe-aici. Pentru orice eventualitate.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 ianuarie al BUSINESS Magazin.

  • Si ce folos daca Mutu a dat doua goluri cu Andorra?

    Marti, 16 august: Presedintele Traian Basescu trecedin nou pe la podul de la Maracineni, Buzau, obiectivulde infrastructura cel mai afectat de inundatii.

    „Maine cu siguranta trec premierul si toti ministrii buluciti la pod, ca atat timp cat am fost in concediu au uitat sa mai treaca pe la pod. De maine, bulucesc toti!“, a afirmat Basescu. El a tinut sa precizeze ca a facut mai multe vizite in zona nu pentru ca s-ar fi indragostit de acest obiectiv, ci pentru ca este cea mai importanta paguba produsa de inundatii in infrastructura. Miercuri, 17 august: Premierul Tariceanu, direct vizat de afirmatii, ii raspunde presedintelui, afirmand ca nu se duce ca sa se plimbe, ci ca sa evalueze, ca inginer, stadiul realizarii lucrarilor de refacere a podului.

     „La podul de la Maracineni am mers pana in momentul in care am considerat necesar si acel moment a fost determinat de interventiile pe care le-am facut pentru ca fortele umane si mijloacele tehnice sa fie la nivelul necesar realizarii lucrarilor in timp“, a explicat premierul. El a mai spus ca nu trebuie sa se duca personal in fiecare zi la acel pod.

    „Eu nu sunt sef de santier, dar in momentul in care am vazut, pentru ca sunt inginer constructor si ma pricep si eu, m-am dus. Si, cu ochiul inginerului, pot sa apreciez daca lucrul se desfasoara la nivelul si in ritmul care sa ne permita realizarea termenelor de dare in functiune“, a spus prim-ministrul. Doua declaratii care arata cum cei mai inalti demnitari inteleg sa conduca tara. Nu stiu daca presedintele si premierul ar trebui sa-si consume atat de mult energia la acest pod de la Maracineni. Poate ar trebui sa „consume benzina“ pentru a se intalni cu investitori si a-i convinge sa aloce fonduri pentru Romania. Decat sa se intreaca pe tema „cine a trecut de mai multe ori pe la pod“, presedintele si premierul ar trebui sa-si bata gura pe tema cum se pot crea mai multe locuri de munca, pentru ca fiscul sa aiba de unde lua impozite ca sa finanteze refacerea podului de la Maracineni.

    De multe ori ii judecam si ii alegem pe politicieni in functie de ce declara, de cat de tari sunt in vorbe. De prea putine ori ne uitam daca acesti politicieni au facut ceva, daca vorbaria lor i-a convins pe straini sa investeasca in tara, daca se pot lauda cu ceva palpabil, care poate fi cuantificat.   

    Presedintele Basescu a declarat ca va fi un jucator, ca se va implica in politica de zi cu zi a tarii si ca nu va sta deoparte, asa cum a facut predecesorul sau, Ion Iliescu. Pana acum a fost doar un jucator care vorbeste mai mult decat sa faca „pe teren“ ceva. Exact ca Mutu, care este cel mai bun jucator, dar care nu se poate lauda cu ceva palpabil.

    Este jucatorul care cand vorbeste aduce cel mai mare rating, este pe prima pagina a ziarelor, dar nu are la activ nici un Campionat European, nici unul mondial, nici un gol cu Olanda. In schimb, a dat doua goluri cu Andorra si a fost cel mai bun jucator de pe teren.

    Ce folos pentru tara daca presedintele Basescu are cea mai ridicata cota de audienta dupa ce trece pe la podul de la Maracineni? A crescut nivelul de trai dupa acele vizite, a adus vreun investitor, a scazut inflatia sau a mai crescut euro ca sa nu mai piarda exportatorii? Nimic din toate astea. Bine, asta ar fi treaba premierului si a Guvernului. Dar presedintele a spus ca vrea sa fie un jucator si ar trebui sa-si asume astfel si evolutia economiei. Cresterea economica incepe sa-si piarda din suflu, iar ultimele date statistice arata ca si productivitatea pierde teren. Investitiile straine bat pasul pe loc, iar numarul de salariati din industrie scade. In schimb, numarul functionarilor publici creste cu 15.000 in sase luni. A crescut atat de mult economia, s-a marit populatia, ca sa se justifice cresterea numarului de functionari publici? Nimic din toate astea, ci dimpotriva.

    Tot luptandu-se la pod, presedintele si premierul uita ca nu vor avea de unde sa plateasca „podul“ daca nu se ingrijesc de economie, care da primele semne de incetinire a cresterii.

  • Putere si nimicnicie

    Pe vremea cand eram incepator in gazetarie, jurnalist de agentie de presa, traiam, in drum spre redactie, cu vreo stire mai deosebita, un sentiment ciudat: priveam lumea, in tramvai sau pe strada, si realizam ca eu stiam ceva ce oamenii aceia inca nu aflasera. Pe urma stirea pleca, era preluata de radiouri, televiziuni sau ziare si modifica un pic existenta celor din tramvai sau de pe strada.

    Spun ca era un sentiment ciudat pentru ca amalgama o stranie senzatie de putere cu un dram de responsabilitate (stiu, suna ca dracu’, vorba cuiva, dar chiar asa era) si cu o superioritate blanda; daca era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, imi parea bine ca o anunt, dar imi parea rau ca stric seara oamenilor informandu-i ca vor primi facturi mai scumpe. In timp, sentimentul ciudat s-a pastrat, putin modificat: i s-a adaugat o nuanta de nimicnicie. Sentiment pe care, in dozaje diferite, cred ca l-a trait orice jurnalist roman care a ajuns cel putin o data in cariera ca scrie degeaba. Termenul „degeaba“ include fie lipsa de reactie din partea autoritatilor, fie imobilismul societatii.

    Am avut nevoie de aceasta lunga introducere pentru ca mi se pare ca o varianta modificata a sentimentului meu este traita de mai-marii zilei: au puterea de a afla tot felul de lucruri, le-au aflat, s-au minunat sau au mimat ca se minuneaza, le comunica. Dar nu le pare rau si nu iau in calcul cat si cum influenteaza viata celorlalti si cum le pot strica viitorul.

    Imensa galceava care a cuprins Romania si care amesteca alegeri anticipate, cursul leu – euro, aderarea la Uniunea Europeana, dansuri la terasa, liberalizarea pietei de energie, inundatii, jocul grupurilor de interese, TVA, vamesi si pasapoarte, legea lobby-ului si podul de la Maracineni este cel mai bun exemplu de putere nestapanita. Nici unul dintre politicienii Romaniei nu pare a fi aflat ca va ramane in istorie nu prin cantitatea de stiri de presa pe care le-a iscat, ci prin calitatea actului sau de politician, prin legile promovate sau adoptate si prin modul in care ar putea schimba, in bine, destinele romanilor. Daca ii incearca ambitia de a ramane in istorie; eu cred ca pe cei mai multi da, vorbesc de politicienii adevarati, nu de ridicatorii de mana.
    Cel mai bun exemplu pentru nimicnicie (pentru unii politicieni: desertaciune, zadarnicie) este chiar cel al revistei noastre: in urma cu cateva saptamani publicam un apel al oamenilor de afaceri catre clasa politica, de a nu rupe echilibrul economic al Romaniei. Dar politicienii nostri par sa fi studiat opera publicistului englez Ernest Benn, care spunea la inceputul secolului trecut ca „politica este arta de cauta problemele, de a afla daca exista sau nu, de a le pune un diagnostic incorect si de a aplica gresit remediul“. 

    Asa ca problema a trecut in mod subtil din curtea politicienilor in cea a grupurilor de interese, iar culmea e ca nu poti acuza pe nimeni de asta. Care grupuri de interese au deviat subtil tot soiul de legi si acte normative de la rostul lor firesc, de propasire a Romaniei (ce dor imi era sa spun asta!). O sa mai bazaim un pic despre cat de necesara sau nu este o lege a lobby-ului, dar trebuie sa ne pregatim pentru marile inclestari ce au inceput: energia, sistemul medical, cele opt procente din Petrom care se dovedesc a fi mai importante decat insasi piata romaneasca a benzinei. Dar mi-e teama ca facturile cetatenilor si companiilor vor ramane la fel de mari, ca fiscalitatea isi va pastra caracterul nehotarat si ca bolnavii nu vor fi mai bine ingrijiti. Maine-poimaine o sa aud ca stam mai bine decat bulgarii, care uite cum se chinuie sa faca un guvern.

  • Inflatia: unde tintim si ce nimerim

    Dupa ce acum un an spuneam despre decizia BNR de a introduce mecanismul de tintire directa a inflatiei ca este „o lovitura de imagine“ data de banca centrala, iata-ma acum in situatia de a nu intelege cum si mai ales de ce BNR tine mortis sa faca acest pas acum.

    Revazand materialele publicate pe tema „inflation targeting“, am trecut inca o data in revista principalele cerinte minimale care asigura succesul strategiei: existenta unui mix de politici prin care oficialii bancii centrale sa decida cum asigura stabilitatea preturilor in economie si o modalitate de comunicare catre mediul de afaceri si publicul larg a solutiilor gasite si deciziilor luate pentru gestionarea inflatiei. Sa le luam pe rand:

    Mixul de politici economice inseamna nu numai generarea unui model econometric, care sa faca posibila asumarea tintei de inflatie pentru un interval de timp predefinit (care asigura posibilitatile de a estima devierile de la tinta initiala), ci in primul rand indicarea unui instrument solid si cu putere de predictie. Romania se gaseste mai degraba in situatiile de exceptie, asa cum au fost ele definite in lucrarea editata de BNR in anul 2004, referitoare la tintirea directa a inflatiei in Cehia, Polonia si Ungaria.

    Cinci dintre cele sase exceptii enumerate de banca centrala din Republica Ceha sunt prezente acum in contextul economic international si in cel din tara noastra: deviatii substantiale ale preturilor internationale la materiile prime (pretul petrolului in special), deviatii ale cursului de schimb, care nu sunt asociate fundamentelor economice sau politicii monetare, dezastre naturale ce pot afecta costul sau cererea pentru anumite produse (recentele inundatii), variatii ale preturilor reglementate (la energie si gazele naturale) si (probabilele) modificari ale impozitelor indirecte. In aceste conditii ar fi, in opinia mea, mai mult pura intamplare decat calcul si premeditare daca BNR ar „nimeri“ in vreunul din urmatoarele patru trimestre tinta de inflatie pe care ar propune-o acum. In realitate, oricum nu ne putem astepta ca modelul econometric propus sa functioneze perfect din primul trimestru, dar nu cred ca BNR poate risca sa propuna tinte fanteziste, tocmai acum, cand ar putea invoca prezenta unor conditii macroeconomice exceptionale. Ultimele luni au demonstrat clar ca banca centrala, daca detine un set de ecuatii care descriu economia, il tine ascuns bine.

    Apoi, instrumentul de politica monetara care sa determine reactii in economie catre stabilizarea preturilor ar trebui sa fie rata dobanzii. In perioada urmatoare, presiunea economiei sugereaza tendinta de depasire a tintei de inflatie, asa ca rata dobanzii la lei ar trebui marita, in scopul restrangerii cresterii economiei.

    O asemenea masura este opusa politicii de pana acum a BNR. Iar pentru ca un instrument de politica monetara, oricare ar fi el, sa functioneze, este necesar ca BNR sa aiba o independenta totala fata de puterea executiva si legislativa, in asa fel incat sa isi poata urmari tinta de inflatie indiferent de implicatiile acestei decizii pentru economie. Or, BNR a ramas singura „ancora“ pentru stabilitatea economiei romanesti, si ea indeplineste rolul de stabilizator al dezechilibrelor macroeconomice. Asadar, este improbabil ca  bancii centrale i se va lasa deplina libertate pe care o cere tintirea directa a inflatiei. O alta tema spinoasa este coordonarea politicilor macroeconomice, care ar trebui sa aiba loc intre guvern si banca centrala.

    Pana acum, guvernul acesta ca si cele trecute, si-au aplicat programul politic fara a discuta cu reprezentantii BNR si e greu de crezut ca lucrurile se vor schimba tocmai acum…

    Comunicarea bancii centrale cu mediul de afaceri si cu populatia are de asemenea puncte slabe. Actiunile bancii centrale au fost in numeroase randuri criticate de bancile comerciale si reprezentantii companiilor, iar problemelor ridicate de analistii economici li s-a raspuns eventual prin interventii ambigue. Cine are dreptate este mai putin important acum; fapt este ca increderea oamenilor de afaceri in deciziile oficialilor BNR este scazuta. Ascunsi in spatele studiilor si „experientei“ celorlalte banci centrale, reprezentantii BNR propun uneori solutii criticabile.

    Studiul despre tintirea inflatiei citat mai sus pare a fi ignorat cand nu corespunde dorintei de moment a BNR. La fel, decizia de a nu introduce mai repede in circulatie „leii grei“ a fost luata pentru a „micsora costurile preschimbarii bancnotelor“ – denota capacitatea redusa a BNR de a sesiza nevoile pietei si face ca populatia sa continue sa calculeze in moneda „veche“, in timp ce tinta BNR era trecerea cat mai rapida si usoara la leul greu, iar nu minimizarea costurilor…

    In fine, reprezentantii BNR pur si simplu nu au experienta transparentei in procesul decizional si nu par a avea nici curajul de a recunoaste cand gresesc. Deciziile de politica monetara ale BNR au fost insotite fie de comunicate oficiale seci, fie de expuneri cu tenta istorico-literara, dar au oferit rareori o motivatie clara si transparenta.

  • Undeva, prin luna septembrie-octombrie

    „Primul care a sosit ieri la sedinta Consiliului de Coordonare a Coalitiei, programata sa aiba loc la ora 17.00, a fost premierul Calin Popescu-Tariceanu. Acesta a ajuns la sediul guvernului in jurul orei 18.10, fiind urmat aproape imediat de presedintele PD, Emil Boc. Dupa alte aproximativ zece minute si-a facut aparitia si liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu.“ Stirea precedenta reprezinta reproducerea fidela a unui fragment de articol aparut intr-un cotidian central, saptamana trecuta. Daca, dupa lecturarea randurilor de mai sus ati sesizat o „nota falsa“, e semn bun. Daca nu, e timpul sa va ingrijorati.

    Sa recapitulam: sedinta liderilor coalitiei de guvernamant – cum s-ar zice, cei mai importanti oameni ai zilei – este programata pentru ora 17.00. La 18.10 – adicatelea cu mai bine de o ora intarziere, isi face aparitia, senin, premierul Tariceanu, secondat de liderul PD, Emil Boc. Zece minute mai tarziu, hop! si Dan Voiculescu. Cat despre Marko Bela, lucrurile sunt ceva mai simple. El s-a aflat pe parcursul intregii zile in Palatul Victoria, locul unde isi desfasoara activitatea ca vicepremier, astfel incat pentru a participa la CNC nu a fost nevoie decat sa se mute dintr-un birou intr-altul. Ce-i sigur, e sigur, nu? Pana si maghiarii s-au obisnuit sa traiasca la Portile Orientului.

    Tanda pe Manda, am putea asuma ca liderii celor patru partide au convenit asupra unui limbaj cifrat. Ora 17.00 inseamna, de fapt, ora 18.00 – si nici aceea nu-i batuta in cuie. Ora 18.10 sau ora 18.20 sunt si ele ore acceptabile pentru o intalnire de gradul „zero“. De bon ton, la Portile Orientului, unde nici macar editorul stirii cu pricina nu se mai socheaza si trateaza informatia cu firescul cuvenit unui rasarit de soare. Numai la Rasarit e „politicos“ sa intarzii la intalnire. Ba mai mult, sa perpetuezi un adevarat protocol al „intarzierii“. Intarzii zece minute – e un semn de superioritate. Intarzii cinsprezece, e un „sfert academic“. Intarzii o ora sau mai bine, esti premier sau lider de partid. Asta e ceea ce s-ar putea numi „sfertul mioritic“. A intarzia la o intalnire reprezinta un alt fel de a bate cu pumnul (sau cu papucul?) in masa. Spune-mi cat intarzii, ca sa-ti spun cine esti.

    Evident, doi dintre impricinati, Tariceanu si Boc, s-ar putea scuza, afirmand ca, inainte de aceasta sedinta, a existat o alta, a Aliantei, care s-a extins mult peste orarul prevazut initial. La randu-le, Marko Bela si Dan Voiculescu s-ar putea apara, sub pretextul ca „daca ei nu, la ce bun noi?“. Toata aceasta argumentatie ar putea fi suspectata de bun-simt in cazul in care am avea de-a face cu un incident izolat. Ceea ce – din nefericire stim cu totii – nu este cazul. „La noi sunt codri verzi de brazi si campuri de matase“ – vorba lui Goga – dar, in afara de acestea, mai este ceva – un „je m’en fiche“ pentru care ne-ar invidia pana si francezii. Sedintele dureaza peste limitele prestabilite, trenurile intarzie cu o constanta aproape matematica, termenele nu se respecta – de nimeni, nicaieri.

     Intrebati oamenii de afaceri care au de facut sau de primit viramente bancare. Si-atunci de ce sa ne mai miram? Pe Moromotele lui Preda l-am invatat la scoala, asa ca tactica amanarii „foncierii“ are deja valoare artistica. Pentru noi, Moromete a fost Robin Hood doi! Iar daca Tocqueville zicea despre americani ca sunt poporul care-l stie pe Descartes fara sa-l fi citit, noi, romanii, suntem, cu siguranta, poporul care aplica, instinctual, legile lui Murphy: „Lasa pe maine ce poti face azi, ca poate poimaine nu mai trebuie facut defel“. Cu Moromete, timpul n-a mai avut rabdare – o stim deja din scoala. Si-atunci, vorba lui Cocosila – ca sa ramanem in registrul lui Preda – noi pe ce ne bazam? Poate pe declaratia „ferma“ a lui Emil Boc? „Calendarul politic este clar“, a declarat, raspicat, liderul PD. „Termenele sunt undeva in jurul lunii (sic!) septembrie-octombrie.“ Undeva in jurul anului 2007-2008, am putea adauga.

  • Fereste-te de romani cand ii intereseaza economia

    O economie stabila si asigurarea unui nivel ridicat de crestere economica in urmatorii zece ani reprezinta cel mai important lucru la care se gandesc cea mai mare parte a romanilor in acest moment, conform ultimului Barometru de Opinie.

    Aceste lucruri erau importante si acum un deceniu, dar intre timp a intervenit o miscare majora in viata romanilor. S-au imprumutat. O buna parte dintre ei realizeaza tot mai mult ca de o economie stabila si pe crestere depinde capacitatea lor de a-si plati ratele si de a nu ramane datori pe vecie sau, in cel  mai rau caz, de a nu fi cautati de angajatii bancilor sau ai altor institutii de credit care vor sa-si recupereze datoriile.

    Pana in 2000 nu au fost multi cei care s-au imprumutat la banca, in calitate de persoane individuale. Cele care aveau curajul sa treaca pragul bancilor erau companiile. Cand dolarul si-a dublat valoarea la inceputul lui 1997, multi oameni de afaceri au avut de pierdut.

    Bancile au majorat dobanzile si cea mai mare parte a economiei a avut de pierdut. Populatia nu era expusa pe imprumuturi si a avut de pierdut doar la plasamente. Dobanda pe care o plateau bancherii la lei nu acoperea inflatia si nici cresterea continua a cursului. Asa ca multi au pierdut din valoarea banilor depusi la banca.

    Bine in schimb ca nu prea multi aveau imprumuturi de rambursat, pentru ca nimeni nu putea sa plateasca dobanzile exorbitante din perioada 1997-2001, cu varful de plata in primii doi ani. Majorarile de salariu nu acopereau banii care ar fi trebuit platiti luna de luna. Eu cred ca multi ar fi intrat in incapacitate de plata – si am fi avut o „revolutie financiara“.

    Dupa 2001, piata  s-a imbunatatit, economia a inceput sa creasca, salariile s-au imbunatatit, iar oamenii au devenit usor mai optimisti. Scaderea dobanzilor la credite si tehnicile de marketing ale companiilor care vand televizoare si masini de spalat i-au incurajat pe romani sa ia bunuri cu plata in rate. Au urmat masina in leasing si apartamentul. In urmatorii patru ani, creditul a explodat, iar multi s-au indatorat pana la limita. Si toti sunt atenti ca sa nu uite sa plateasca rata lunara, pentru ca altfel ajung pe lista neagra la Biroul de Credit.

    Cu securea platii ratelor deasupra capului luna de luna, pentru multi ani de acum incolo, romanii realizeaza tot mai mult cat este de important sa fie „liniste“ in economie. Peste jumatate din imprumuturile acordate sunt in euro, ceea ce arata cat de expus este tot sistemul la cursul valutar si la dobanda. Saptamana trecuta, Banca Centrala Europeana a majorat rata dobanzii cu 0,25%. E foarte putin, spun multi. Asa e, daca te uiti ca mai trebuie sa scoti 5 euro din buzunar intr-o luna la rata.

    Dar tendinta este de crestere. La dolari, dobanda a crescut intr-un an cu 4 puncte procentuale, tot de teama inflatiei. S-ar putea ca o dobanda de 9-10% in euro acum sa ajunga la 14-15% foarte repede. Iar acei 5 dolari se pot transforma in 30-40 de euro in plus pe calculatorul de plata a creditului la banca. Daca dupa o majorare a dobanzii intervine si o crestere a cursului, multi romani vor incepe sa gafaie. Pentru ca, alaturi de plata ratelor, intervine si o factura mai scumpa la utilitati. Vin si majorarile de preturi la tigari, iar benzina de un euro nu mai e un vis, ci o realitate de zi cu zi.

    Cardul se va goli tot mai repede, pentru ca salariile nu vor mai creste in urmatorii ani, asa cum au urcat in perioada 2004-2005. Si nici nu vor acoperi toate cresterile de preturi. Salariile poate vor urca doar daca se fac alegeri anticipate, pentru ca de munca s-a cam uitat. Trimestrul al treilea a fost cel mai prost din ultimii cinci ani. Mai mult s-a consumat decat s-a produs. Dar s-a consumat pe datorie.

    Nu stiu daca cei care conduc acum tara realizeaza ca orice greseala economica va fi mult mai aprig penalizata de romani. Chiar si stagnarea economica va fi penalizata pentru ca nu va aduce nici un plus de bani pe „fluturas“, iar o crestere mai mare de curs si de dobanda la lei il va sterge pe Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, de pe lista persoanelor in care romanii au cea mai mare incredere si il va trimite pe lista celor mai vanati.

    Eu cred ca este bine ca pe romani incepe sa-i preocupe starea economiei. Fiindca asa vor ajunge sa-i inghita tot mai putin pe toti cei care vor conduce prost tara si bat pasul pe loc. Pentru ca au rate de platit si nu vor sa ramana datori.

  • Unde sunt intelectualii d’antan?

    La 16 ani dupa revolutiile din 1989, intrebarea continua sa fie pusa, pe diferite tonalitati si cu diferite accente, atat in Est cat si in Vest. Raspunsul s-a aflat tot timpul sub nasul nostru – intelectualii se afla acolo unde se cuvine sa fie.

    O stafie bantuie Europa Rasariteana – stafia intelectualului. Pe la inceputul anilor ‘90, vorbind despre revolutiile din Europa de Est, Timothy Garton Ash le eticheta, nu fara satisfactie, drept „Revolutiile Intelectualilor“. Doar cativa ani mai tarziu, acelasi Garton Ash constata, contrariat, ca „intelectualii independenti au decazut dintr-o pozitie de o anormala importanta, detinuta inainte de 1989, intr-una de o (la fel de) anormala „lipsa de importanta“. De-atunci incoace, multi au continuat sa se intrebe cum se explica ratarea acestei sanse „unice“ a Europei Rasaritene de a fi indrumata, daca nu de-a dreptul condusa, de catre „filosofii-regi“ la care visa Platon. De ce n-am avut cu totii un Havel si de ce pana si Havel a cazut, in cele din urma, in dizgratie?

    Au curs rauri de cerneala pe marginea acestui subiect, s-au dat doctorate si s-au organizat conferinte internationale. Explicatiile au pendulat de la cele culturale sau institutionale la cele bazate pe rational-choice theory. Unele au aruncat vina pe seama unei societati prea putin intelegatoare cu argumentele intelectualilor, altele (precum, bunaoara la noi, cele ale Alinei Mungiu-Pippidi), exclusiv in carca inadaptarii (incapacitatii?) intectualilor. In fine, dar nu in cele din urma, altii – probabil majoritatea – au cautat o cale de mijloc (vezi, bunaoara, cazul Vladimir Tismaneanu), in care vina este mai degraba impartita. Toate taberele, insa, fara exceptie, au pornit de la o premisa comuna – exista o vina pentru ca exista un esec: intelectualii trebuia sa se implice mai activ in noua formula politica, dar nu au facut-o.

    Pe Socrate l-ar fi umflat rasul. Inainte, insa, de a intra in arcanele amuzamentului socratic, se cuvine s-o luam babeste, cu inceputul – definitia termenilor. Denumirea de „intelectual“ nu acopera orice individ posesor al unei diplome de studii superioare, fie ea de inginer, doctor sau filosof. Pentru a marca diferenta, multi au apelat la termenul de „intelighentia“, intelegand prin acesta o anumita categorie de intelectuali, inclinati sa vada problemele sociale si politice prin prisma moralitatii si, prin urmare, sa-si urmeze principiile pana la capat, indiferent de pretul care trebuia platit. Intru simplificarea discutiei, putem face distinctia intre intelectualii-birocrati sau „tehnici“ – care-si folosesc inteligenta si cunostintele ca pe niste unelte, bune deopotriva la construit sau la ucis, si intelectualii pur si simplu – pentru care ganditul reprezinta un mod de viata (oricat de pretentios va fi sunand aceasta).

    Ca aceasta ultima categorie de intelectuali a jucat un rol important sau chiar decisiv in prabusirea regimurilor comuniste din rasaritul  Europei e un lucru indeobste cunoscut. Chiar si la noi, unde n-a existat o Charta 77 sau o Miscare a Solidaritatii, Constantin Noica, Andrei Plesu, Paul Goma, Ana Blandiana sau Doina Cornea au reprezentat primele fisuri serioase in regimul ceausist. (Asta pentru a nu pomeni nimic despre miile de intelectuali care, de-a lungul si de-a latul tarii, in cenacluri, cafenele si birturi, faceau schimb de idei si carti „subversive“ cu o bucurie copilareasca.)

    Iar printre primii intrati in sediul TVR (si-n constiinta publica) s-au numarat poetul Mircea Dinescu si actorul Ion Caramitru. „Politicianul“ Ion Iliescu a aparut ceva mai tarziu. Un cititor avizat mi-ar putea reprosa, probabil, faptul ca i-am pus in aceeasi oala, sa zicem, pe Constantin Noica si Paul Goma.

    Primul a fost un filosof ce nu-i cerea sistemului decat sa-l lase in pace, al doilea un scriitor facut parca doar pentru a scoate din sarite pe toata lumea – atunci ca si acum.

    Ce legatura poate fi intre cei doi? Ei bine, legatura socratica. Si cu asta ajungem in miezul problemei. Socrate a fost primul „intelectual“ ucis de catre „politicieni“ – motiv suficient pentru Hannah Arendt de a vedea in acest eveniment o ruptura majora intre filosofie si politica, o ruptura ce va marca intreaga evolutie ulterioara a lumii occidentale.

    Tocmai de aceea, daca exista cineva indreptatit sa discute relatia dintre intelectual si viata cetatii, atunci cu siguranta acel cineva este Socrate, capul tuturor „rautatilor“ – omul caruia nu-i pasa de „lucrurile de care ceilalti se ingrijesc cel mai mult: sa faci bani, sa ai o casa confortabila, un rang inalt in ierarhia militara sau birocratica sau altele, precum si o functie politica, apartenenta la vreo societate secreta sau vreun partid“.

    Cum isi vedea, totusi, Socrate, rolul in societatea ateniana? De „Gigi-contra“. In propriile sale cuvinte, daca Atena era un cal prea mare si predispus la somnolenta, rolul sau era acela al taunului care-l impiedica sa adoarma. Fiind anti-politic, Socrate era fundamental politic.

    Cand ceilalti reactionau, el isi permitea luxul de a gandi. (Re)lansand conceptul de anti-politica, Havel a facut si el politica. Si-atunci de ce sa ne miram cand in intreaga Europa rasariteana  lucrurile (re)intra pe un fagas normal? De ce sa ne miram cand intelectualii refuza, cu rare exceptii, implicarea directa in politica formala, preferand statutul de  vesnici „Gigi-contra“, gata sa critice in stanga si-n dreapta puterea, oricare va fi fiind ea? Asta nu e comoditate, e un soi de „chemare a naturii“.

    Ramanand anti-politici, intelectualii rasariteni continua sa faca, uneori fara macar sa realizeze, politica. Refugiindu-se cu precadere in mass-media, pot bazai mai bine si mai cu spor. Isi pot permite luxul de a infuria calul, indiferent daca acesta are coama pieptanata pe stanga sau pe dreapta. Calul necheaza, da din copita, dar ramane treaz.

    Cineva trebuie s-o faca si pe asta. Problema – pentru ca avem, totusi, o problema – o reprezinta scaderea alarmanta a numarului de tauni pe cap de locuitor.  In 16 ani mustele au imbatranit, s-au ingrasat si au inceput sa semene din ce in ce mai tare cu caii.

    Or, ce poate fi mai hidos decat o musca metamorfozata in cal?