Codul muncii. Schimbare. Nemultumiri. Talk show. Show. Demonstratii. Recul. Revenire. Spectacol. Negocieri? Negocieri. Discutii. Reprezentativitate. Compromisuri. Flexibilizare. Temeri. Integrare. Competitivitate. Pentru a evita un inceput clasic, cu raurile de cerneala care au curs pe seama modificarilor Codului muncii, sa incepem dara cu o precizare: patronilor nu le mai place sa fie numiti patroni. Ba li se pare ca au gasit chiar nuante peiorative in respectivul apelativ care, sa recunoastem, nu isca mari placeri in roman. Asa ca au inceput o campanie pentru impunerea mai pretentiosului termen de angajator, caz care ar delimita si pe proprietarul sau proprietarii unei companii de executivul acesteia. De fapt termenul folosit pentru identificarea celor ce ofera locuri de munca este cea mai putin importanta parte a campaniei lansate de patronate saptamana trecuta, actiune menita sa termine cu tevatura iscata in jurul modificarii Codului muncii. Schimbarea Codului muncii, creat de fostul Executiv si sub presiunea apropierii momentului electoral, a fost initiata de Cabinetul Tariceanu atat in urma nemultumirilor prezentate de asociatiile patronale din Romania, cat si de institutiile financiare internationale – Banca Mondiala, FMI, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, precum si reprezentanti ai comunitatii straine de afaceri. Campania in cauza se numeste, vag lemnos, Dialog pentru Prosperitate. Patronii, depasind timiditatea aparenta cu care au intrat pe teren la inceputurile povestii (ei ii spun discretie), s-au regrupat sub umbrela Aliantei Confederatiilor Patronale din Romania (ACPR), care a izbutit sa grupeze zece din cele 11 mari asociatii de angajatori din Romania si negociaza, sau mai bine spus vor incepe sa negocieze, pana undeva la finele lunii mai, cu marile centrale sindicale, o forma a legii care sa cuprinda si sa impace orgoliile sindicale cu supararile patronale. Pana atunci cinci patroni si cinci sindicalisti, grupati intr-o comisie, incearca sa gaseasca cele mai potrivite formulari pentru noua lege, care sa se constituie intr-o baza de negocieri. Perspectiva patronatelor depaseste insa teritoriul Romaniei, pentru ca ACPR vrea sa impuna reguli noi, care sa pregateasca piata muncii pentru integrarea in Uniunea Europeana – noi locuri de munca, competenta, eliminarea birocratiei si a muncii la negru. In ultimul caz avem de-a face, conform presedintelui AmCham, Roberto Musneci, cu doua milioane de romani lipsiti de protectie sociala, asistenta sanitara, pensie sau respectarea drepturilor angajatului (oficial, in Romania exista 4,5 milioane de angajati). Daca si dupa 2007 vom fi in continuare apreciati pentru costul redus al fortei de munca, inseamna ca am intrat degeaba in UE. Nivelul de pregatire al angajatilor din Romania este din ce in ce mai redus. Scoala romaneasca a creat, in ultima perioada, prea putini tehnicieni si avem o problema severa cu calificarea fortei de munca, spune Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania. Dinu Patriciu, presedintele Confederatiei Nationale a Patronatelor din Romania, detaliaza: …productivitatea primelor 200 de companii private din Romania, care folosesc 5% din forta de munca, este de opt ori mai mare decat a sectorului de stat, unde lucreaza 40% din angajati. Perspectiva patronatelor mai depaseste si mentalitatile societatii romanesti, acestea spunand ca si-ar dori ca angajatii sa le devina parteneri. Americanii nu spun «I work for this company», ci «Im with this company», indicand faptul ca se simt o parte a corporatiei, spune Dinu Patriciu. In cazul in care angajatorii si sindicalistii isi vor rezolva problemele prin negocieri, iar rezultatul acestora va duce la aparitia unui Cod al muncii care sa multumeasca pe toata lumea vom mai inregistra o mica premiera – faptul ca s-a renuntat la arbitrajul si implicarea Guvernului in rezolvarea unei probleme. Relatiile de munca sunt pana la urma ceva personal, un contract intre doua entitati angajate intr-un act comercial – cineva vinde si altcineva cumpara forta de munca – iar in acest domeniu negocierea este de baza. Astfel incat este necesara o legislatie care sa delimiteze, dar care sa nu ingradeasca, o legislatie care sa sugereze, nu sa impuna, si, nu in ultimul rand, o legislatie care sa pedepseasca. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca Romania este un loc unde multi angajati lucreaza de dimineata pana seara, in cazurile cele mai fericite pe minim pe economie. Dar patronatele spun ca astfel de cazuri vor disparea peste doi-trei ani, cand sita productivitate/calitate/ costuri/inovatie va incepe sa cearna companiile romanesti. Si patronii si sindicalistii au ales sa nu faca publice detaliile discutiilor pe care le poarta. Publice sunt, insa, principiile fundamentale care ar trebui sa stea la baza unui Cod al muncii: libertatea contractuala si asigurarea protectiei sociale. Libertatea contractuala va permite angajatorului si angajatului cat si partenerilor sociali, patroni si sindicate, sa stabileasca drepturile si obligatiile pe care le insereaza in contractele individuale de munca si in contractele colective. Statul ar trebui sa nu intervina in acest proces. Asigurarea protectiei sociale este apanajul statului, care ar trebui sa asigure protectia persoanelor neocupate, sa ii despagubeasca pe asigurati sau sa ajute categoriile profesionale defavorizate. Restul e munca.
Category: Opinii
-
La masa verde, fata in fata…
-
Politica reproducerii si reproducerea politicii
Pentru a intelege mai bine miza politica a noilor tehnici reproductive, trebuie sa ne intoarcem la diferenta hegeliana dintre etica si morala.
Cresteti si va inmultiti! Simplu, nu? Nu chiar. Nu in zilele noastre, in care doar intrebarea se mai naste (aproape) firesc: Inmultiti-va – de acord, poate, dar cum?. Apuse sunt vremurile in care raspunsul la aceasta intrebare era unul singur. De la copiii in eprubeta, la clonare, trecand prin mame de inchiriat, banci de sperma sau trafic de ovule, posibilitatile reproducerii mai mult sau mai putin artificiale s-au inmultit ele insele in progresie geometrica in doar cateva decenii. Implicit, si intrebarile legate de etica actului medical.
Si pentru ca la chestiuni de etica si morala, ca si la fotbal, se pricepe toata lumea, bioetica a devenit, peste noapte, un subiect fierbinte. Valul a ajuns acum si la Portile Orientului. Povestile cu homosexuali ale campaniei din 2004 au fost doar buzduganul zmeului trimis inainte, drept avertisment, iar controversele din jurul cazului Adrianei Iliescu – mama-bunica – doar un semnal de alarma pentru politicieni. Fereastra de oportunitate se va inchide in doar cativa ani. Pana atunci, atat politicienii romani cat si partidele va trebui sa-si pozitioneze pionii in materie de bioetica.
Peste doar cativa ani, succesul sau esecul electoral ar putea fi determinate mai putin de teme astazi atat de fierbinti, precum coruptia, impozitele, Codul muncii sau dreptul la proprietate, si mai mult de altele care au tangenta, intr-un fel sau altul, cu acest subiect atat de fierbinte in alte parti ale lumii. Cine nu ma crede sa-l intrebe pe John Kerry. Pana una-alta, stirea ca, dupa ce a fost intoarsa in parlament de la presedintie, legea privind sanatatea reproducerii si reproducerea asistata medical intampina dificultati in a primi aviz favorabil din partea comisiilor specializate din Senat, a trecut, practic, neobservata. Presedintele Comisiei pentru sanatate, ecologie si sport, senatorul Dan Sabau, se intreba, bunaoara, daca doar cuplurile heterosexuale pot beneficia de reproducerea asistata medical sau si cele homosexuale. Nefiind nici mama-purtator, nici mama-surogat, unde se incadreaza Adriana Iliescu?
Iar genul acesta de intrebari nu reprezinta decat varful aisbergului. Vor urma si altele, intr-o avalansa ce va cuprinde de-a valma homosexualitatea si avorturile, eutanasia si sinuciderea asistata medical, drepturile copiilor, ale persoanelor cu handicap mental, moartea clinica sau moartea cerebrala, libertatile individului si indatoririle statului. La o extrema se vor situa, fara doar si poate, adeptii liberalismului extrem, pentru care statul nu are dreptul a interveni in nici un fel in sfera privata. La cealalta extrema, habotnicii care inca n-au inteles inca de ce Iisus si-a platit impozitele si a spus Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Iar la mijloc, precum in Occident, vor aparea avocatii, judecatorii si expertii in etica.
Tocmai aici, la mijloc, unde e mai greu de aratat cu degetul ca atare, in aurea mediocritas, in sfera juridicului, salasluieste si marele pericol – acela de a confunda etica si moralitatea. Altfel spus, de a elimina politicul, in numele dreptatii. Nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Cititi-l pe Hegel. Orice parinte stie ca un copil nu se naste cu eu. Ego-ul apare treptat. La inceput e trait, simtit, dar nu constientizat. Acest nivel, la Hegel, corespunde familiei si moralitatii – stii ce e bine si ce e rau, stii ca trebuie sa-ti spui ingerasul si ca e bine sa-ti respecti parintii, ca nu e bine sa furi sau sa minti – fara a stii si de ce. Stii, pur si simplu, dupa cum stii ca apa e rece si buna.
Urmeaza faza a doua, in care realizezi ca exista si alte ego-uri – iar aici apare de-abia conceptul de eu, in abstract. Aici incepi sa-ti pui intrebari, si totul incepe sa ti se para posibil. Aici orice reper poate fi combatut si totul poate fi, pe buna dreptate, relativizat. Acest nivel corespunde, in termeni hegelieni, societatii civile si umanismului abstract (vezi umanismul Revolutiei Franceze). Aici se face comertul. Morala nu exista, iar etica comerciantului, neincrezatoare din start, se transcrie in contracte legalizate. Aici omul nu mai e om – e un numar in buletin sau intr-o evidenta contabila.
Si-n fine, exista faza a treia, in care omul realizeaza ca nu e abstract catusi de putin si, asumandu-si primele doua niveluri, devine etic, supunandu-se si implicandu-se totodata, de buna voie si in deplina cunostinta de cauza, politicului. Aceasta e sfera statului. Abia aici, zice Hegel, ratusca cea urata se transforma in lebada, iar burghezul devine cetatean. Bat campii? Din perspectiva moralitatii si cea a liberalismului abstract deopotriva, cu siguranta.
Sa mai cresti! – imi replicau parintii cand le puneam intrebari incomode sau, pur si simplu, dificil daca nu imposibil de explicat unui pusti de cativa ani. Sa mai cresti!, ma trezesc eu insumi replicandu-le copiilor mei.
Ca si popor, insa, gasesc ca am crescut suficient. Am trecut si de faza moralitatii negandite si de cea a logicii abstracte. Nadajduiesc ca am devenit etici. Animale politice. Oameni in toata firea, altfel spus.
-
Karpov, Iliescu, Oprisan. Sah etern
Exista vreo asemanare intre Anatoli Karpov, Ion Iliescu si Marian Oprisan? Si da, si nu. Cei trei au in comun doua lucruri. Primul: ca toti trei au fost candva mari, fiecare in felul lui. Al doilea: saptamana trecuta, la un moment dat, au trecut unul pe langa altul, fara sa se vada, insa.
Oprisan mergea la audieri la Comisia de aparare a Senatului, Iliescu la biroul lui din Senat, iar Karpov la Crown Plaza, la o partida de sah cu romanul Istratescu.
Asemanarile se opresc aici. Anatoli Karpov este un monument al sahului, inca de pe vremea cand isi disputa titlul mondial cu Gari Kasparov. Un etern al sahului. In schimb, Ion Iliescu si Marian Oprisan, presedintele CJ Vrancea, sunt, fiecare in felul lui, monumente ale sahului etern. In sah, este o metoda prin care, in lipsa de alte variante si idei, iti obligi adversarul sa faca aceeasi mutare la nesfarsit, tu insuti mutand in acelasi fel. Nu castiga nimeni, iese remiza orice ai face. Poate fi considerata o pierdere de vreme. Sahul etern in politica este ceva total neproductiv. Inseamna desconsiderarea celui din fata ta, inseamna ca timpul trece degeaba, personajele sunt aceleasi, cu aceleasi metehne, si ca toate intamplarile nu au nimic nou in ele, sunt repetabile si fara valoare adaugata. Un exemplu sunt declaratiile aiuritoare, negarea a ceea ce reportofoanele si camerele video oricum au inregistrat si incercarile de prostire a semenilor, desconsiderati, astfel, cu explicatii dintre cele mai alambicate.
Saptamana trecuta, bunaoara, pe Oprisan l-a luat gura pe dinainte si s-a apucat sa spuna ca stie el cate parale fac adversarii lui politici din judet, ca are despre ei note informative de la servicii secrete. Chiar asa? – l-a intrebat jurnalistul. Chiar asa, a raspuns el, scotand documentele pe masa. Cazul a ajuns la Comisia pentru aparare din Senat, pentru a se afla care sunt serviciile secrete care fac politie politica.
Ce a facut Oprisan cand a realizat c-a bagat-o pe maneca? A apelat la metoda sahului etern. S-a dus in fata comisiei si a declarat cu seninatate ca el singur a scris nota informativa si ca i-a aratat-o jurnalistului, chipurile, ca sa demonstreze reaua-credinta a acestuia si faptul ca se publica informatii false si mincinoase. Si s-a incurcat in declaratii afirmand ba ca informatiile despre respectivii adversari politici sunt reale (i le-au adus doi care au baut un sprit la Pentagon, a zis Oprisan, in zeflemea), ba ca e o coincidenta faptul ca limbajul e aidoma celui folosit intr-adevar in notele informative ale serviciilor secrete, ba ca nota scrisa de el putea sa se numeasca memoriu sau informare dar ca i-a spus nota informativa pentru ca i s-a parut ca suna mai credibil.
Sunt atatea probleme cu declaratiile lui Oprisan, incat nici nu-ti vine sa crezi ca ele au fost nascocite de o minte matura. Adica ce-ar fi trebuit sa faca jurnalistul, sa mai verifice (unde? cum?) ceea ce ditamai presedintele consiliului judetean Vrancea i-a spus, s-a jurat ca e adevarat si a prezentat ca dovezi chiar documente scrise? Sa fi cerut o expertiza grafologica, sa-l fi rugat pe intelectualul Oprisan sa se conecteze la un detector de minciuni? Una dintre probleme este si aceea ca presedintele comisiei, senatorul PSD Ioan Talpes, in loc sa-i ceara sa nu insulte comisia cu asemenea declaratii, denotand lipsa de respect elementar, l-a luat in serios. Si a spus ca, gata, lucrurile s-au lamurit, nu mai avem ce sa cercetam, declaratiile lui Oprisan sunt edificatoare, nimeni nu face politie politica, la treaba, baieti.
Spre deosebire de colegul lui de partid din Vrancea, Ion Iliescu are o figura credibila. Ar putea sa joace cu succes poker, la cacealma. S-a specializat insa in sahul etern prin mutari invaluitoare. Ion Iliescu este deja celebru pentru negarea cu seninatate a unor afirmatii pe care nu-i convine ca le-a facut.
S-a intamplat din nou. Cu cateva zile in urma, el a spus despre ziaristii care au presupus ca Iliescu ar putea fi inculpat in dosarul revolutiei ca sunt magari. Nimic neobisnuit; sunt de notorietate iesirile gen ma, animalule sau esti o vipera. De data aceasta, cineva l-o fi sfatuit s-o mai dreaga, ca e in schimbare de imagine, o data cu partidul. Asa ca a gasit de cuviinta sa-si ceara scuze, dar nu fata de jurnalisti ci fata de magari, fiinte civilizate, pe care, vezi Doamne, le-a jignit.
Ion Iliescu a supralicitat, chiar. Ca sa demonstreze ca, in realitate, are o relatie foarte buna cu ziaristii, Iliescu a adus asa-zise clarificari ale episodului mai, animalule. A remarcat printre manifestanti un tanar care i-a placut (devenit ulterior, pare-se, stalp al puterii PSD in Constanta) si l-a intrebat, de fapt, ce cauta la astfel de manifestari animalice. Deci mai, animalule era, de fapt, singurul ne-animal din multimea aceea de protestatari. Cele doua exemple demonstreaza ca, oricum ai intoarce-o, iese prost.
Metoda sahului etern e acceptata in jocul de sah, unde poate fi, la un moment dat, chiar o strategie onorabila. In politica, insa, e, pana la urma, un dezastru. E frana, luare in balon a oamenilor pentru care, chipurile, muncesti, persiflare, insulta, desconsiderare si lipsa de respect fata de semeni si fata de institutii.
-
Momentul Adevarului
Proiectul lui C.T. Popescu de a infiinta un nou cotidian national va esua lamentabil, se va pierde in compromis sau isi va gasi adapost sub o alta umbrela.
A inceput sfarsitul. Criza de la cotidianul Adevarul marcheaza, simbolic, finalul celor 15 ani de adolescenta a presei scrise romanesti. Ce se intampla peste tot in lume se va intampla si in Romania. E sigur. Trufia decorata cu afirmatii de tipul las ca stim noi mai bine ce-avem de facut… va fi inutila in lupta cu mecanismele necrutatoare ale pietei concurentiale. Credeati ca batalia a inceput?! Inca n-ati vazut nimic…
Viata a demonstrat: ca business (deci cand nu serveste altor interese), publishingul nu poate supravietui pe termen lung decat sub umbrela unor mari grupuri de presa. Vorbim de cifre de afaceri de sute de milioane de euro si portofolii cuprinzand trei-patru ziare diferite, zeci, chiar sute de reviste, plus felurite activitati radio, tv si multimedia. Cine nu va intelege la timp ca intr-acolo se indreapta lucrurile, fie va muri, fie va fi inghitit de val. In publishingul modern, rolul jurnalistului se diminueaza, din pacate, proportional cu perfectionarea metodelor de marketing si cu diversificarea ideilor manageriale de sporire a profitabilitatii. Desigur, mari condeie, voci importante si lideri de opinie autentici vor exista intotdeauna. Cu toate acestea, apar modele de business pentru orice. N-ar fi de mirare daca vom afla in curand despre lansarea primului ziar fara angajati (unde articolele se asaza direct in pagina, pe baza unui program ce va selecta stiri si imagini de pe agentiile de presa, conform retetei editoriale programate initial…).
E trist pentru jurnalistii care ard zi de zi pentru fiecare cuvant pe care-l astern pe hartie dar, din nefericire, mecanismele economice lucreaza impotriva lor. Degeaba ai o super-scriitura si super-subiecte: daca nu nimeresti in organizatia care sa te poata valorifica asa cum se cuvine, nu vei conta. Iar masinaria din jurul tau va functiona, ca unsa. Cu sau fara tine. De aceea, indraznesc sa afirm ca proiectul grupului condus de Cristian Tudor Popescu, de-a infiinta un nou cotidian national, fie va esua lamentabil, fie se va pierde intr-un compromis major, fie-si va gasi rapid adapost sub umbrela unei mari companii de publishing. Desi, in paguboasa lui ingamfare, C.T. Popescu se considera ziaristul numarul 1 al Romaniei, el va avea o foarte neplacuta surpriza cand va constata ca insuficienti cititori il vor urma (faptul ca scrii bine, vorbesti pe masura si apari des la tv nu te transforma automat in facator de gazete de succes).
Indiscutabil, C.T. Popescu are foarte multe calitati. Este cel mai bun orator din breasla celor care se ocupa cu scrisul, are un condei exceptional, e un excelent lider si e ajutat de un farmec aparte. Insa fostul redactor-sef al Adevarului nu pare a intelege, deocamdata, ce inseamna sa faci si, mai ales, sa lansezi un ziar de la zero – o chestiune pe care, sa nu uitam, n-a mai facut-o pana acum. (Bunaoara, seninatatea cu care s-a vorbit despre lansarea in 3 luni a acestui nou produs – adica in plina vara?! – a starnit zambete in lumea publishingului).
Impunerea unui nou cotidian de informatie si opinie pe saracacioasa piata a presei scrise romanesti n-are nici o sansa fara o gandire temeinica, fara o formula editoriala clara si fara multi, foarte multi bani. Vorbim de investitii de pana la cinci milioane de euro, in primii trei-patru ani de existenta… poate si mai mult. Bani care nu exista (inca) nici la poetul Mircea Dinescu si nici la grupul din jurul lui C.T. Popescu. Mai raman, logic, doua variante: compromisul major, de-a accepta finantare de la grupuri de interese care n-au nici o legatura cu business-ul media si optiunea de a convinge un publisher serios sa piarda bani pe termen mediu, in speranta unui castig pe termen lung.
In orice varianta, pentru liderii de opinie de la Adevarul, urmeaza momentul adevarului: confruntarea dura, cu viata reala. Un examen major, cu consecinte importante pentru fosta echipa care s-a decis, dupa 15 ani, sa ingroape cu adevarat Scanteia. Dupa numeroasele scandaluri care au framantat in ultimele luni ziarele din Romania, adolescenta presei scrise nascute dupa 1990 s-a terminat: va urma o maturitate cu multe probleme de familie, cu multi vecini neprietenosi, dar si cu multi bani (pe care ii vor culege numai cei care vor intelege la timp incotro merg lucrurile in lumea presei moderne).
-
Determinare si greseala
Se poate ca domnul Malraux sa fi gresit cand a spus, despre secolul XXI ca va fi religios sau nu va fi deloc. Secolul XXI este mult prea cinic, grabit si, mult mai important, lipsit de mituri pentru a mai putea sa se schimbe. Nu mai este timp pentru mituri, iar sistemele de valori s-au modificat. Secolului XXI ii va fi de ajuns, poate, suficienta in care se afla deja.
Saptamana trecuta a fost una grea. Periodic trecem prin astfel de incercari; ele se cheama 11 septembrie sau 11 martie sau 26 decembrie. Sunt perioade de cumpana cand oamenii isi uita din teluri si din razvratiri si din intoleranta si se regasesc altfel, cu ochii umezi si dispusi sa se ajute sau macar sa se gandeasca la ceilalti. Aceste stari trec repede, si de aceea, poate, este nevoie sa le repetam, poate din vointe divine sau poate pur si simplu din rascoala unei particele a lantului ADN care ne-a facut oameni. Intai au fost povestea celor trei colegi de breasla captivi in Irak. Discutabil aici este modul in care a reactionat societatea romaneasca. Pentru cea mai mare parte a romanilor, situatia celor trei a dus la o evidenta coeziune emotionala, dar s-a facut simtit si un spirit rau, de vrajba.
Cel mai important lucru este ca acolo sunt trei oameni cu arma la cap. Punct. Restul, camere de luat vederi sau de fotografiat, profesionalismul celor ce i-au filmat sau fotografiat, paturile din fundal, hainele rapitorilor, parerile profesionistilor – psihiatri, analisti politici sau experti in ceva, in final chiar conspiratiile deja brodate pe tema disparitiei celor trei sau criticile privind modul in care au plecat in Irak sunt fie un balast, extrem de necesar, pentru ca trebuie sa intelegem ce se intampla, dar numai un balast, fie scenarii concepute mult prea devreme.
Intre momentul in care scriu aceste randuri si momentul in care revista poate fi cumparata si citita trec doua zile; imi doresc ca in aceste doua zile cei rapiti sa se intoarca acasa iar scriitura mea sa ramana fara fond. Este cel mai important lucru acum, iar scenariile pot fi lasate pentru dupa intoarcerea lor.
Vorbeam mai sus de cinism pentru ca in acest caz, in Romania, cinismul este prezent. Cinicii nu sunt constienti de asta, cred ca acuzand sau criticand sunt doar lucizi in analizele lor, dar le iese altceva. Sa ma fac inte- les. Privirea lui Marie Jeanne Ion de sub naframa nefireasca pe care o poarta, cea a lui Sorin Miscoci si cea a lui Ovidiu Ohanesian ajung. Mai mult decat sfidare sau mesaje ascunse sau orice altceva au identificat specialistii, in privirea lor e povestea jurnalistului roman, asa cum a inteles el sa se formeze si sa isi faca meseria si despre ce compromisuri e nevoit sa faca pentru meseria sa.
Spre deosebire de un constructor, ale carui creatii au taria betonului, spre deosebire de un compozitor, ascultat si tinut minte de melomanii din lumea intreaga, spre deosebire de un scriitor al carui nume se afla pe copertile cartilor sale, gloria unui jurnalist este unul din cele mai perisabile lucruri din lume: tine de la cinci minute pana la cel mult trei zile, dar aceste ultime cazuri sunt foarte rare. Majoritatea sunt ilustri necunoscuti, iar faptul ca un jurnalist a dat o stire buna, sau ca a realizat un reportaj bine facut sau ca a scris un text rotund este recompensat prin cele cinci secunde in care numele ii apare pe ecran sau de semnatura din ziarul pe care in zilele urmatoare il arunci intr-o parte, nefolositor. Ochii si urechile unei natii sarace, cei trei jurnalisti si-au facut meseria apeland la un compromis – ajutorul indoielnic oferit de niste afaceristi arabi. Orice e criticabil in aceste conditii, de la tarele presei din Romania – aliante aiurea, uneori amatorism, uneori graba sau insuficienta documentare, uneori partizanat – dar determinarea celor trei nu. E modul in care si-au putut face ei meseria, si au facut-o.
Al doilea fapt a fost moartea unui om. Plecarea dintre noi a Papei Ioan Paul al II-lea este cea in masura sa contrazica afirmatia lui Andre Malraux. Pentru ca a plecat simbolul care ar fi putut oferi secolului XXI contraponderea la pragmatism excesiv, la industrializare si desensibilizare si ar fi indepartat pericolul care ne pandeste, cel al inlocuirii spiritului uman de catre tehnologie. Sau poate ma insel si chiar desprinderea de pamant a papei ii va conferi acestuia puterea de a oferi un nou mit omenirii.
La fel, si despre Papa Ioan Paul al II-lea se va fi spus tot ceea ce este de spus, inca din timpul agoniei sale. Dar nu poate fi ignorat faptul ca, deasupra credintelor si peste opinii si prejudecati, de peste mai bine de un sfert de veac Karol Wojtyla a fost un simbol pentru un est al Europei care incearca sa-si gaseasca locul in lume, est pe care Ioan Paul al II-lea l-a cunoscut si l-a sprijinit. Un model de politician cu trup chinuit dar cu minte limpede si clara, o personalitate cu plusuri si minusuri, un fenomen mediatic si un deschizator de drumuri.
Un om intreg, adica.
-
Proclamatia de la Bucuresti-Onesti-Bagdad
La noi, sunt putine lucruri certe. La noi, totul e interpretabil. La noi, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios.
Trei au fost scandalurile care au tinut capul de afis in Romania in ultima vreme: cazul Rafo Onesti, demisiile de la ziarul Adevarul si rapirea jurnalistilor romani. Toate au ceva in comun: legaturile periculoase si o mare doza de inexplicabil. Iar printre aceste trei evenimente, votul pro-Romania din Comisia de politica externa a Parlamentului European, cu adevarat important, a trecut aproape nebagat in seama.
Ce inseamna asta? Mai multe lucruri. O data, ca stirile de bine nu sunt stiri. Niciodata o stire despre un eveniment istoric, dar mai degraba birocratic, nu va putea lua fata uneia spectaculoase, de genul acelora despre care se discuta intens in tramvai si sunt uitate cateva zile mai tarziu, pentru a lasa loc altora. Sa ne intelegem, cazurile Rafo, Adevarul, Bagdad nu sunt deloc niste maruntisuri; fiecare in sine, fiecare in felul lui e foarte important. Si fiecare e tratat, in ultima instanta, cu o mare doza de superficialitate. Bunaoara, putina lume s-a gandit la situatia dramatica a celor trei jurnalisti romani rapiti in Irak si la adevaratele motive pentru care au ajuns in aceasta situatie. Cei mai multi s-au grabit sa faca pe desteptii, sa decripteze mesaje si sa explice cum trebuie procedat. Din pacate, a existat suficienta apa la moara stricata a freneziei comentatorilor de tot soiul.
O ecuatie din care n-a lipsit aproape nici un ingredient: fosti apropiati ai lui Arafat cu legaturi politice la nivel inalt si conexiuni cu serviciile secrete, spitale de nebuni, variante fanteziste, situatii inexplicabile, dezvaluiri, zgomot. Si, ca intotdeauna, multa politica, culminand cu sugestia facuta de liderii PSD privind retragerea militarilor romani din Irak, chiar inainte de a exista vreo astfel de revendicare a teroristilor.
Atat in cazul Bagdad cat si in cele mai putin spectaculoase dar suficient de incalcite, precum Rafo si Adevarul, au intervenit cateva nume. Mereu, acelasi gen de personaje (unele, chiar, comune celor trei cazuri sau altora asemenea). Acesta e un lucru cert. Iar la noi, putine lucruri sunt certe. La noi, totul e interpretabil, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios. Exista, mereu, un papusar, exista cineva care profita, cinic.
Exista o radacina a raului? Exista o iesire din acest cerc vicios? In urma cu cincisprezece ani, era data publicitatii Proclamatia de la Timisoara, cu celebrul ei punct 8. Ce voiau timisorenii si, apoi, cei din Piata Universitatii?
In principiu, sa blocheze, pentru primele trei legislaturi, accesul la putere al fostilor activisti comunisti si al fostilor securisti. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si a suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca (…) Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism, se arata in Proclamatie.
Cum ar fi aratat astazi Romania, dupa 15 ani, daca Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara ar fi fost adoptat? Cu siguranta, cu mult mai bine. Aproape ca nu exista afacere mai de anvergura in Romania care sa nu aiba undeva, pe traseu, mai mult sau mai putin vizibil, un fost securist sau un fost nomenclaturist. Daca parcurgi biografiile celor despre care ziarele scriu zi de zi, gasesti, aproape de fiecare data, cate un socru, fost ministru al lui Ceausescu, cate o functie pe la studentii comunisti ori cate un dosar stanjenitor.
Daca zgaltai un pic marile averi din Romania e imposibil sa nu dai, in cel mai bun caz, de explicatii aiuritoare date in legatura cu celebrul prim milion de dolari. De conexiuni cu fosta Securitate, cu trustul Carpati s.a.m.d.
Un mediu propice tuturor acestora, un mediu care genereaza averi fabuloase si cariere de neimaginat. Cat de oportuna mai este astazi ideea unei Legi a lustratiei? Si cat de plauzibila? Potrivit principiului mai bine mai tarziu decat niciodata, ar fi o lege cum nu se poate mai oportuna.
Cat despre plauzibilitate, aceasta e aproape zero. Ar fi putut fi posibil atunci, cand vechile structuri inca erau intr-o oarecare stare de soc. Acum, ar trebui sa fim prea naivi incat sa credem ca ele, reinscaunate, cosmetizate, la butoane ar putea accepta asa ceva. Simpla punere in discutie a acestei idei e insa aproape la fel de importanta precum legiferarea ei. Pentru ca asta e avantajul democratiei si al libertatii: ca oamenii isi pot pune intrebari si pot ajunge la propriile raspunsuri si la propriile actiuni.
-
Cincinalul depozitelorsi spatiilor industriale
Neglijate pana in urma cu cativa ani, spatiile industriale si de depozitare trec acum printr-o perioada fasta. In zonele cele mai cautate din Bucuresti spatiile care vor fi date in folosinta in acest an vor dubla oferta existenta in prezent.
Cererea de spatii industriale si de depozitare pe piata din capitala este clar in crestere in ultimii ani, dar oferta nu reuseste sa se ridice la nivelul solicitat, se arata in raportul anual al Eurisko Real Estate Consulting, una dintre cele mai importante agentii imobiliare de pe piata romaneasca. Cererea mult mai mare decat oferta creeaza, spun cei de la Eurisko, un dezechilibru pe aceasta piata, care necesita dezvoltarea unor proiecte noi de mari dimensiuni.
Cu toate plusurile sale, anul 2004 este considerat, totusi, unul de pregatire a unor proiecte ce vor modifica semnificativ, incepand din acest an, peisajul industrial romanesc, insa fara a acoperi nivelul cererii in continua crestere si necesarul de spatii industriale al unui oras de dimensiunile Bucurestiului. Asadar, estimam ca vor mai fi necesari inca cel putin cinci ani de dezvoltari similare pentru a se ajunge la nivelul necesar, arata studiul Eurisko. La inceputul acestui an, spatiile industriale si de depozitare insumau, in Bucuresti, 1,1 milioane de metri patrati – atat spatii vechi, cat si spatii noi.
Oferta reala existenta pe piata, care atrage clientii, este reprezentata insa doar de spatiile noi de clasa A si B, iar in acest caz ne referim la un stoc de 120.000 mp. Oricum, perspectivele par favorabile, iar tendinta este clar de crestere de la an la an a investitiilor in domeniu. Astfel, anul 2004 a adus pe piata 30.000 de metri patrati de spatii industriale de clasa A, de peste trei ori mai mult comparativ cu stocul lansat in anul precedent. O alta problema observata de cei de la Eurisko este faptul ca desi exista numeroase solicitari de spatii industriale avand suprafete cuprinse intre 8.000 si 10.000 de metri patrati, oferta existenta pe piata nu reuseste sa satisfaca cererea. Pe fondul unor cereri in crestere, marile investitii in spatii industriale si de depozitare, la dimensiunile si standardele necesare marilor grupuri internationale, se lasa inca asteptate. Daca ele vor exista, vor fi rapid absorbite, cred reprezentantii Eurisko.
Faptul ca se cer spatii tot mai mari se poate observa clar din datele statistice. Daca in anul 2003, cererea de spatii industriale se situa la o medie de 2.000 – 2.500 de metri patrati, in anul 2004, suprafetele medii tranzactionate variaza intre 3.000 si 3.500 de metri patrati, adica o crestere medie de 45% a suprafetelor.
Ce companii sunt interesate de aceste spatii industriale?
La momentul actual, cerererile de spatii industriale si de depozitare vin din partea companiilor, atat romanesti, cat si internationale, cu activitati in domeniile logistic, de productie si de distributie a bunurilor de larg consum, de electrocasnice si de mobilier. Aceasta emulatie de noi investitii pe piata mai are si o alta parte buna: atat nivelul chiriilor de spatii industriale, cat si pretul de vanzare nu vor creste in acest an. Practic, anul trecut, nivelul chiriilor de pe aceasta piata s-a situat intre 1,5 si 6,5 euro pe metru patrat pe luna, preturile variind in functie de tipul spatiului, de facilitatile existente si, mai ales, de locatie.
In zonele de nord si vest ale Bucurestiului, chiriile s-au situat intre 4,5 si 6,5 euro / luna, in sud – intre 2,5 si 5 euro, iar in est a fost cel mai scazut nivel al acestor chirii, adica intre 1,5 si 3,5 euro/mp/luna. La vanzare, pretul acestor spatii a variat intre 200 si 380 euro/metru patrat construit.
Tendintele manifestate pe piata bucuresteana sunt prezente si in restul marilor orase din Romania. Specialistii evidentiaza potentialul de dezvoltare din Timisoara, Sibiu, Brasov, Ploiesti sau Pitesti, unde cererea de spatii va fi insotita de cresteri usoare ale preturilor de vanzare si ale chiriilor.
In concluzie, pentru anul 2005 avem de-a face cu o cerere de spatii industriale mult mai diversificata datorita atat emanciparii si schimbarii comportamentului de consum al populatiei pentru care s-au dezvoltat noi piete, cat si aparitiei interesului pentru segmentul industriei grele si dezvoltarii industriei IT (productie de componente de calculatoare).
Solicitarile de spatii industriale devin asadar din ce in ce mai specifice si cu un grad de dotare cat mai inalt, iar suprafetele implicate cresc.
-
Sa nu-ti faci idol din chip cioplit
Viata politica romaneasca incepe sa semene ingrijorator de mult cu cea de peste Ocean. Nu in sensul bun al cuvantului.
55% dintre romani sunt impotriva prezentei trupelor noastre pe teritoriul irakian si doar 36% sunt pentru. 36,7% dintre adolescenti isi aleg modelele de viata dintre vedetele de televiziune si doar 1,2% dintre oamenii de cultura. Daca maine s-ar organiza alegeri, Alianta D.A. ar castiga 48% dintre voturi, dar 66% dintre romani se pronunta impotriva anticipatelor.
Si asa mai departe. Cifre ingropand cifre, statistici stivuindu-se peste statistici si sondaje peste sondaje navalind pe prima pagina a ziarelor si dand buzna in deschiderea jurnalelor de stiri. Si undeva, intr-un colt de pagina, pierduta la rubrica Fapt Divers, stirea conform careia saptamana trecuta Senatul Romaniei a intrat intr-un soi de somaj tehnic. Nu mai exista proiecte de lege pentru a fi dezbatute. De trei luni, guvernul n-a mai inaintat nici o propunere legislativa.
Pentru a intelege cum s-a ajuns aici, trebuie sa ne intoarcem hat, inapoi in istorie, pentru a vedea cum a reusit Opinia sa devina Publica. Ba inca scrisa si cu majuscule. Multi vor ramane, poate, surprinsi, afland ca lucrurile n-au stat asa de la bun inceput. Ba chiar dimpotriva. Opinia, doxa in greaca, nu era nici pe departe tinuta la mare pret, fiind considerata doar o judecata insuficient intemeiata rational, o convingere, o credinta – poate adevarata, poate nu. (In treacat fie spus, lipsa de incrancenare manifestata de-a lungul istoriei de catre ortodoxie, prin raportare la istoria catolicismului sau protestantismului, este semnalata inclusiv in nume. Orto-doxie a credinta/parerea dreapta. Or, o parere, oricat ar fi ea de dreapta, nu poate fi bantuita usor de fanaticisme.). Atitudinea fata de opinie a ramas, in linii mari, neschimbata, pana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea cand, dupa cum remarca laureatul Pulitzer Daniel J. Boorstin, guvernul reprezentativ, protestantismul si liberalismul modern au inceput a inflori in vestul Europei. Succesul democratiei (moderne), spune el, este totodata si povestea de succes a Opiniei. Ceea ce la inceput era considerat drept parere personala, nedemna de incredere, ba chiar privita usor depreciativ, s-a dezvoltat, ajungand o adevarata institutie. Ba inca una respectabila, pentru ca Opinia, odata devenita Publica, este mai mult decat opinia individuala.
Iar una dintre caracteristicile de baza ale Opinei Publice (in buna traditie, pardon, post-moderna) este ca se hraneste din sine insusi. Aidoma a doua oglinzi asezate fata in fata, cu cat o opinie devine mai publica, are sanse mai mari sa ajunga… Opinie Publica. Suna tautologic, dar nu e. Doar acum cateva luni, milioane de romani care votasera cu PSD-ul si-au descoperit peste noapte simpatia pentru Alianta. Si nu din interes. Pur si simplu asta vedeau in oglinda asezata in fata de catre rezultatul alegerilor. In absenta procesului electoral, rolul oglinzilor publice este jucat de catre sondajele de opinie (nu intamplator, acestea – ca si intreaga stiinta a statisticii – au fost dezvoltate, la inceputul secolului XX, de catre specialistii in mass-marketing si mass-advertising, fiind abia ulterior preluate de catre sociologi. De aceea ar trebui sa ne hotaram ce suntem mai intai: consumatori sau cetateni).
Sugerez astfel ca Opinia Publica trebuie desconsiderata total? Nicidecum. Hegel, spunea, bunaoara, ca ea trebuie in egala masura respectata si dispretuita – dispretuita pentru manifestarea ei concreta si respectata pentru esenta ei, a carei palpaire se poate intrevedea, mai mult sau mai putin limpede, in manifestarile pe care le imbraca. Pentru a-si implini menirea, Opinia Publica trebuie mai intai cernuta prin filtrul Legislativului. Doar dezbaterile Parlamentului, infruntarea opiniilor in Legislativ, spune el, pot conferi realitate (obiectiveaza subiectivismul, daca preferati) o constiinta publica altminteri abstracta, ce reprezinta mai mult decat suma opiniilor individuale ale celor multi.
Iaca de ce trecerea pe linie moarta, fie ea oricat de simbolica, a Legislativului, in Statele Unite sau la noi, nu poate decat sa ma ingrijoreze, cu atat mai mult cu cat ea nu vine niciodata singura. Aduce, la pachet, o sporire (la fel, macar simbolica) a rolului presedintelui/monarhului, ca o altfel de obiectivizare a subiectivitatii populare. Ambele institutii, presedintia si poporul, au rolul lor in viata politica a unei tari. Dar nu poti pretinde ca faci politica bazandu-te doar pe decrete prezidentiale, ordonante guvernamentale si referendumuri. In definitiv, referendumul nu e decat ce-i spune si numele: o consultare populara, un dat cu parerea sau o aflare in treaba la nivel national.
Mi se va reprosa, probabil, ca idealizez rolul Legislativului tocmai acum, cand parlamentarii din comisiile de specialitate si-au dat arama pe fata, votand, in devalmasie, atat puterea cat si opozitia, pentru ciuntirea legii de declarare a averilor demnitarilor. Ca, in fata unei asemenea nerusinari, o mana forte este mai mult decat bine venita. Un asemenea repros, insa, ar fi doar partial intemeiat. In acest caz n-am avut de-a face cu o lege in sensul obisnuit al cuvantului, care sa polarizeze diferit un intreg spectru de interese. Aici este vorba despre legea care-i privea direct pe toti parlamentarii. Si sa ridice primul mana cel care ar vota impotriva la un referendum la care romanii ar fi chemati sa-si spuna parerea daca sunt de acord sa le creasca tuturor nivelul de trai! Sa nu ne imbatam cu apa rece! Nici macar Hegel nu-i idealiza – nici pe departe! – pe parlamentari. Avea, insa, convingerea ca, mai devreme sau mai tarziu, ideea din spatele institutiei va impinge lucrurile pe calea cea buna. Cat mai devreme sau cat mai tarziu depinde si de atentia acordata, de catre fiecare dintre noi, idolilor: fie ei cu chipul cioplit din carne sau din statistici. N-am zis-o eu: drumul spre iad e pavat cu bune intentii.
-
Confesiunile unui broker
Agonie si extaz. Momentele prin care am trecut in ultima perioada mi-au adus aminte de perioadelede inceput ale activitatii mele la Bursa.
La inceput, tranzactiile erau sporadice si aveau drept subiect cupoanele rezultate in urma ofertelor publice efectuate de cele cinci FPP. Au urmat primele tranzactii mari, care au avut ca obiect actiunile defunctei societati Sanevit Arad. Au aparut, atunci, si primele speculatii bursiere cu valori mai mari, au aparut si primele castiguri din speculatiile pe termen scurt. Piata avea fluctuatii mari, dar volumele erau extrem de scazute. Valorile investite de clienti erau simbolice. Era inceputul.
A urmat perioada 97-98, a cuponiadei, si primii jucatori pe Bursa. Era destul de simplu de speculat atunci. Faceai cross pe cupoane la prima ora si le vindeai dupa o ora in sistem cu un bonus de 10%. Era perioada de glorie a fondurilor de investitii straine – aparuse atunci pentru prima data pe Bursa notiunea intra-day.
Situatia era aceeasi ca si acum. Toata piata crestea, analistii trageau semnale ca actiunile erau supraevaluate, dar entuziasmul era generalizat si molipsitor. Clientii faceau coada la cumparat actiuni. Fondurile de investitii straine cumparau in disperare la preturi din ce in ce mai mari. Clientii romani mergeau si ei inainte, cu piata. Lipsa de experienta era mare si nu putini erau cei care asimilau Bursa cu Caritasul. Cel mai in necunostinta de cauza client care a venit la mine a fost o batranica de vreo 80 de ani care mi-a spus, cu candoare: Maica, am si eu niste bani de inmormantare si nu-mi ajung, poti sa ma ajuti sa-i inmultesc pe Bursa?. Notiunea de risc era atunci o necunoscuta, nimeni nu tinea cont de ea. Situatia politica era cam aceeasi ca si acum, avusese loc alternanta la guvernare, Conventia Democrata anuntase miile de specialisti cu care va face economia functionala si totul parea roz.
A urmat apoi lovitura. Romania era in pericol de a intra in incapacitate de a-si rambursa datoria externa. Aceiasi straini care in urma cu cateva luni cumparau in disperare la preturi din ce in ce mai mari incepusera sa vanda cu aceeasi disperare la preturi din ce in ce mai mici. Sugestiva pentru acea vreme e evolutia actiunilor OLT. Duse de val, ajunsesera la 4.000-5.000 lei/actiune, castigurile erau de peste 200% pe o perioada de sub un an, toata lumea avea in portofoliu Oltchim. A urmat agonia. Piata scadea cu 15% pe zi. Nivelul de rezistenta al Oltchim ajunsese la 200 de lei. Indicele BET, lansat in noiembrie 1997, ajunsese dupa un an sub 300 de puncte. Atunci au aparut primii clienti disperati si primele intrebari de genul mai scade?, are sanse sa mai creasca?, sa vand in pierdere sau sa mai astept?.
La fel se intampla si acum. Bursa vine dupa o lunga perioada de crestere si dupa cresteri spectaculoase pe termene scurte. Iar scaderile din ultima luna au dus la aparitia unui al doilea val de clienti disperati. Asta ma face sa ajung la teorie. Din pacate, investitorii ajung sa puna mana pe analize financiare sau analize tehnice numai in momentul in care Bursa se prabuseste. Abia atunci isi pun intrebarea daca o actiune este scumpa sau daca momentul in care intra pe piata este bun, ce broker sa-si aleaga, daca acesta urmareste numai comisionul sau il sfatuieste bine intentionat.
Ceea ce nu se intelege sau se intelege prea tarziu este ca Bursa nu este o forma de economisire, este o investitie. Si, ca orice investitie, presupune riscuri. Problema pe care trebuie sa si-o puna fiecare om inainte de a trece pragul unei societati de brokeraj este ce risc pot sa-mi asum? si daca pierd, cat de tare ma afecteaza pierderea respectiva?. Bursa este o alternativa de investitie pe termen lung, nu una in care iti investesti banii de inmormantare.
-
Noi si Ei
Din patru in patru ani, de alegeri, aflam ce-i framanta pe politicieni si cum mor de grija clasei de mijloc, cum sa o ridice, cum sa o impoziteze mai putin, cum sa o ajute sa se dezvolte. Si cum cer reformarea clasei politice – desi acest lucru il cer mai ales cei aflati in opozitie.
Subiecte majore, numai bune de discutie, fara dezvaluiri sau fara atacuri directe. Teme filozofice, care n-au ajutat la nici o schimbare. Dar politicienii vor plati pentru acest lucru intr-un mod cum nu se asteapta. Reforma clasei politice va veni de jos, de la cei peste doua milioane de romani care lucreaza in strainatate.
Ei vor deveni clasa adevarata de mijloc, ei vor reforma clasa politica in urmatorul deceniu.
Degeaba asteptam ca noi, cei care am ramas in
Ei sunt cei mai mari investitori in
Ei nu se vor intoarce in masa, asa cum ii vedem acum, la coada la vami de sarbatori. Dupa ce au adunat 100.000-200.000 de euro fiecare, ei vor incerca sa-si faca un rost aici. Ei vor deveni antreprenorii pe care nu i-am avut in anii 90. Fie ca isi vor face o pizzerie, asa cum au vazut in Italia unde au lucrat, fie ca vor oferi servicii de cleaning, fie ca isi vor deschide un minihotel, ei vor schimba intai locul in care vor activa. Nu vor mai accepta ca primarul sau alesul lor sa nu faca nimic, sa nu le traga gaze ca sa le mearga business-ul mai bine sau sa nu aiba drum asfaltat.
Credeti ca unul care a muncit din greu afara va accepta sa-i mai imbogateasca pe functionari? Credeti ca cineva care a curatat WC-uri la
Pe ei strainatatea ii schimba mai repede ca mentalitate fata de noi, cei care am ramas in
Sa vina altul. Promisiunile nu vor mai tine loc de asfalt. Poate chiar dintre cei care au lucrat afara se va ridica cineva ca sa conduca un oras. Schimbarea la nivel inalt, adica reformarea clasei politice, pe care o dorim de ani buni, nu se va face de sus, ci de jos. Degeaba asteptam ca reforma sa vina de la Basescu, Iliescu, Geoana, Tariceanu, Boc etc.
Ei nu au muncit o zi in strainatate si nu stiu ce inseamna sa castigi un ban scrasnind din dinti si injurandu-i pe cei ce i-au adus in acea situatie. Ei nu pot intelege de ce trebuie asfaltata acea strada, nu maine, ci ieri, ca sa vina mai repede un furnizor, sau de ce trebuie ca o autorizatie de functionare sa iasa mai repede, ca sa nu tina in loc afacerile.
Noi nu avem curajul si nici forta de a schimba lucrurile. Nu e lupta noastra. Ei si familiile lor, care depind de acei bani castigati din greu, vor schimba
Si ce sa faci aici?, a fost replica mea. Nu stiu ce, dar tot trebuie sa fac un business, o pensiune poate – a fost raspunsul pe care l-am primit. Noi trebuie sa ne temem de forta cu care se vor intoarce. Ei vor castiga lupta cu sistemul, pe care noi am fi dorit s-o castigam, dar pe care am pierdut-o.
Asa cum ne-au ridicat financiar in ultimii cinci ani, prin banii pe care i-au trimis in