BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Despre buna guvernare

    E ceva nelinistitor in auto-suficienta si indolenta Americii de azi – ceva ce Katrina a scos in evidenta, ceva ce a fost remarcat de oamenii care traiesc in tari in care legile gravitatiei inca se mai aplica. Acel ceva i-a facut sa-si piarda firea, asa cum ti-o pierzi cand iti vezi parintele stingandu-se.

     

    Acesta e, cu siguranta, sentimentul pe care l-am avut urmarind potopul Katrina de la capatul celalalt al lumii, din Singapore – un oras-stat care, daca intr-adevar crede in ceva, atunci crede in buna guvernare. Se poate ca buna guvernare sa se manifeste aici prea devreme dimineata pe trotuare – sau sa te amendeze daca iti scuipi pe strada guma de mestecat. Dar daca ar fi sa alegi o tara din Asia in care sa te afli atunci cand taifunul loveste, atunci Singapore ar trebui sa fie aceasta. Credeti-ma, aici seful apararii civile nu e doar vreun oarecare, eventual fostul tau coleg de camera din colegiu.

     

    Intr-adevar, Singapore crede cu atata convingere ca trebuie sa-i ai in pozitiile importante din guvern pe cel mai bine pregatiti si cel mai putin coruptibili dintre oameni incat premierul primeste un salariu de 1,1 milioane de dolari anual. Singapore isi plateste ministrii si judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie doar cu ceva mai putin de 1 milion de dolari anual, iar pe judecatori si pe functionarii publici de rang inalt la fel de bine – proportional, pe cale ierarhica.

     

    Buna guvernare a contat inca din primii ani ai statului Singapore, pentru ca partidul de guvernamant a fost prins, pentru a cuceri mintile si sufletele oamenilor, in lupta cu comunistii, perceputi atunci drept necorupti si grijulii cu nevoile oamenilor – iar statul trebuia sa fie la fel ca ei. Si chiar mai mult decat ei.

     

    Chiar si dupa ce imaginea comunistilor a inceput sa paleasca, Singapore a pastrat traditia bunei guvernari, pentru ca o tara de patru milioane de oameni, care nu avea nici un fel de resurse naturale, putea supravietui doar prin istetimea ei. Singapore a trebuit sa-si conduca economia si scolile in asa fel incat sa scoata maximum din fiecare cetatean al sau.

     

    “In zone care sunt critice pentru supravietuirea noastra – ca apararea, finantele si ministerul de interne – ii cautam pe cei mai talentati”, spune Kishore Mahbubani, decan al scolii de politici publice Lee Kwan Yew. “Voi pierdeti New Orleans, dar mai aveti alte 100 de orase asemenea. Dar noi suntem un oras-stat. Daca pierdem Singapore, nu ne mai ramane nimic… Asa ca standardele de disciplina sunt foarte inalte. Avem un grad foarte inalt de control public in Singapore.”

    In cazul tunelului de metrou, aflat in faza de constructie, care s-a prabusit in 2004, omorand patru muncitori, o ancheta guvernamentala a concluzionat ca cei de la conducerea companiei de constructii trebuie ori amendati, ori condamnati la inchisoare.

     

    DACA AMERICA SE DOVEDESTE ATAT DE DEZLANATA CAND LUCRURI RELE SE PETREC IN PROPRIA SA OGRADA, CUM SI-AR PUTEA EA INDEPLINI ROLUL DE LIDER AL LUMII?

     

     

    Disciplina pe care Razboiul Rece a impus-o Americii pare, dimpotriva, sa se fi muiat. Anul trecut, am redus bugetul National Science Foundation, tolerand in schimb in scolile noastre teorii creationiste absurde si adoptand legi privind energia si transportul in mijlocul unei crize energetice.

     

    Am lasat familiile victimelor de la 11 septembrie sa ne reformeze serviciile de informatii, iar presedintele si Congresul au tinut la miezul noptii o sedinta despre starea de sanatate a unei singure femei, Terri Schiavo, ignorand in acelasi timp criza in care se afla 40 de milioane de oameni care nu au asigurari de sanatate. Guvernul american a lansat un razboi in Irak fara sa aiba un plan adevarat pentru “dimineata de dupa” si a redus taxele in mijlocul razboiului, trimitand factura generatiilor viitoare.

     

    Vorbind despre Katrina, Sumiko Tan, comentator al editiei de duminica a ziarului singaporez The Straits Times, scria: “Am fost socati de ceea ce am vazut. Moartea si distrugerea provocate de dezastre naturale sunt aceleasi peste tot. Dar fotografiile cu trupuri neinsufletite, ramase pe strazi, cu oameni inarmati jefuind magazine, cu  supravietuitori asteptand disperati sa fie salvati, cu diviziuni rasiale – toate astea nu se potrivesc cu ceea ce ne imaginasem ca ar fi pamantul celor liberi, chiar daca am intalnit, in vizitele noastre acolo, si oameni fara adapost, si violenta… Daca America se dovedeste atat de dezlanata cand lucruri rele se petrec in propria sa ograda, cum si-ar putea ea indeplini rolul de lider al lumii?”

     

    Janadas Devan, coamentator la Straits Times, a incercat sa le explice cititorilor sai cum se schimba Statele Unite. “Conservatorii de azi”, scria el, “sunt diferiti de conservatorii de ieri intr-un aspect esential: cei de ieri credeau in guvernul minimal – dar credeau, de asemenea, ca o tara trebuie sa plateasca pentru toate acele structuri guvernamentale de care are nevoie”.

    “Conservatorii de azi nu cred in nici un fel de guvern, si prin urmare ajung la concluzia ca nu e nevoie ca o tara sa plateasca nici macar pentru guvernul pe care il are… Dar nu doar guvernul e cel care nu se mai arata atunci cand structurile sale sunt secatuite de resurse si golite de orice semnificatie. Nu se mai arata nici comunitatile, nici spiritul de sacrificiu, nici solidaritatea.”

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE; TITLUL APARTILE REDACTIEI.

  • Cresterea prin scadere

    Dupa o lunga perioada de ambiguitate, Guvernul pare sa isi fi clarificat pozitia in ceea ce priveste politica fiscala. A fost nevoie de schimbarea ministrului de finante, critici din partea mediului de afaceri si declaratii in contradictoriu intre partidele de guvenamant, dar rezultatul este unul spectaculos.

     

    In locul masurilor “clasice” agreate de FMI si uzate in ultimii 15 ani – marirea taxelor, impozitelor si accizelor – guvernul a anuntat ca vine cu o relaxare fiscala prin scaderea contributiilor la CAS, fara a se atinge de TVA sau de cota unica… Desigur, suna imbietor si suficient de populist, dar cat este de sustenabil in practica?

     

    Scaderea CAS a fost ceruta cu insistenta de oamenii de afaceri, ca o masura necesara pentru impulsionarea economiei, cresterea atractivitatii Romaniei ca tinta pentru investitiile straine directe si o modalitate eficienta de aducere la suprafata a economiei subterane. Pare a fi un raspuns in fata incetinirii cresterii economice din ultima perioada, o masura care ar trebui sa aiba efecte pozitive pe termen lung; totusi, pe termen scurt vom avea venituri bugetare mai mici. Pe deasupra, exista dubiul privind existenta unui studiu de impact al anuntatei schimbari de politica fiscala. Intr-adevar, indiferent daca vor guvernantii sa recunoasca sau nu, nivelul ales pentru cota unica de impozitare a fost calculat “pe genunchi”, punand in pericol insuti conceptul (corect de altfel!) al cotei unice.

     

    O idee imbratisata de tot mai multe tari, care simplifica si face tot mai transparent procesul de impozitare, a fost ruinata de incoerente de tot felul in conceperea si adoptarea cotei unice. Procentul de 16%, desi prezentat initial ca “bazat” s-a dovedit a fi un simplu numar ales din caciula, cata vreme dupa numai jumatate de an se vorbea deja de necesitatea majorarii lui, probabil la 19%. In acest context, este important ca orice noua schimbare a politicii fiscale sa fie rodul unui studiu macroeconomic, si nu al negocierilor politice. Dar sa presupunem ca acest studiu exista si, in consecinta, pe termen lung rezultatele reducerii CAS vor fi pozitive.

     

    Ce facem insa pe termen scurt? In ce masura va reusi guvernul sa convinga FMI ca a gresit in ultimii 15 ani favorizand masuri economice restrictive in Romania, si sa permita deficite mai largi pentru anul acesta si 2006? Caci tocmai acum economia tarii noastre da semne de oboseala (sau mai degraba de sufocare din cauza ritmului prea rapid de crestere din trecut) iar conditiile internationale sunt pesimiste (UE nu isi regaseste ritmul de crestere, economia SUA ar putea fi afectata de uragan, si, oricum, pretul petrolului pune presiune pe costuri si limiteaza consumul peste tot in lume). Chiar daca Romania a fost trecuta in randul tarilor cu “investment grade” de o a doua agentie de rating, este uzual ca in perioadele de semi-criza economica, tarile emergente sa devina in ochii investitorilor si analistilor, mai riscante. Daca FMI va avea aceleasi temeri, este improbabil ca guvernul sa poata negocia o relaxare a conditiilor de performanta impuse pana acum… Si atunci vom reveni la dilema ultimelor saptamani: cresterea TVA sau a cotei unice?

     

    Intre timp, trebuie remarcata o noutate in peisajul romanesc: pentru prima data, guvernul si banca centrala par a avea pozitii coordonate in ceea ce priveste perspectivele economice. BNR nu a asteptat negocierile politice din sanul guvernului. Si-a redefinit politica monetara adoptand masuri energice pentru a opri deraierea agregatelor macroeconomice, cu riscul de a deranja sistemul bancar si de a frana puternic activitatea din sectorul de retail.

     

     Dupa ce banca centrala a “lasat din brate” in mod oficial orice alta tinta in afara de inflatie, a ramas de datoria guvernului sa gestioneze mersul economiei in asa fel incat sa nu introduca volatilitate in sistem. Altfel spus, guvernul impulsioneaza economia prin metode fiscale, atunci cand sunt semne de incetinire, sau genereaza venituri bugetare mai mari, cand cresterea este robusta. Acum, reducerea CAS are rolul de a stimula oferta si a reface expansiunea economica.

     

    Pe de alta parte, BNR urmareste stoparea consumului, iar efectul conjugat al celor doua masuri (daca se realizeaza conform planului) ar fi reducerea deficitului comercial si de cont curent, in conditiile unei depasiri in urmatoarea perioada a deficitului bugetar. In cazul cel mai nefericit, reducerea CAS ar putea sa nu duca, totusi, la cresterea economica, in timp ce masurile de prudentialitate ale BNR sa diminueze si mai mult si sa scumpeasca oferta de credite, deci pana la urma performanta economica a sistemului corporatist. Oricum, o conditie esentiala este ca FMI sa inchida din nou ochii fata de nerespectarea conditiilor si din acest (probabil) ultim acord. Slabe sperante, cred eu.

  • Maculatura de export

    Marti, 6 septembrie 2005. Dimineata. Camera de Comert a Romaniei. Un sediu modern, de sticla, al zilelor noastre. Conferinta: se prezinta Strategia Nationala de Export a Romaniei 2005-2009. Un inalt prezidiu format din presedintele Romaniei, prim-ministru, vicepremier, doi ministri, plus alti oficiali. Un larg auditoriu, plus un ofiter din Serviciul de Paza si Protocol caruia i-a sunat mobilul si l-a enervat pe premier.

     

    Cum arata Strategia de Export, viziunea autoritatilor privind o piata de peste 20 de miliarde de de euro pe an: ”Pentru ca economia romaneasca sa devina mai competitiva pe plan international si pentru a stimula dezvoltarea sectorului exportator este necesara o abordare comprehensiva care sa se adreseze tuturor constrangerilor asupra competitivitatii si care sa valorifice oportunitatile pentru a avea performante imbunatatite la export”.

     

    43 de cuvinte de lemn, care nu exprima nimic. Asa arata toata strategia de export facuta de Ministerul Comertului in 2005, peste 500 de pagini, peste jumatate de milion de cuvinte si date statistice din 2002.  Maculatura curata, fonduri irosite degeaba, oameni platiti aiurea. Dar un moment solemn de prezentare si posibilitati de imagine pentru presa si oportunitati de prime-time pentru oficialitati.

     

    Nu stiu ce cautau toate acele oficialitati in prezidiu. Locul lor, al presedintelui Traian Basescu, al premierului Tariceanu si al ministrului delegat pentru comert, Iuliu Winkler, era in sala, in primul rand. Ei trebuia sa-i invite pe cei mai mari exportatori ai Romaniei – Sidex, Rompetrol, Petrom, Dacia, Alro si multi altii, sa ocupe loc in prezidiu, sa le multumeasca pentru ca fac afaceri intr-un mediu pe care ei, cei aflati la putere, nu-l respecta niciodata, sa-i asculte si sa ia notite.

     

    Ce pot afla exportatorii de la ministrul pentru comert? “Ca-i prea devreme sa formulam obiective concrete de crestere a exporturilor”. Daca s-ar fi luat dupa toate strategiile prezentate de autoritati de-a lungul celor 15 ani de economie de piata, nimeni nu ar fi vandut in afara nici un produs facut aici.

     

    Ce au aflat cei prezenti in sala de la presedinte? Ca balanta de plati a Romaniei poate fi echilibrata printr-un efort minim! Adica 10 miliarde de euro, diferenta anuala dintre importuri si exporturi, se acopera vazand cu ochii. Din turism, mobila, agricultura si IT se fac peste noapte cateva miliarde. Ce sa-ti aduca agricultura? Produse ecologice, de un miliard de euro? Cu sapa si spinarea taranului? Turismul? Ne comparam noi cu Franta, Spania, SUA, cand nu suntem in stare sa atragem mai multi turisti decat o fac bulgarii cu Albena? Avem noi autostrazi de care nu stim, pe care sa ruleze cu 100 de kilometri pe ora camioanele cu mobila? Erau cumva Sucu si Catarama in prezidiu ca sa explice cum e sa te lupti zi de zi pe piata europeana cu marii producatori de mobila? Era cumva Talpes la tabla, discutand despre strategia de vanzare a programelor antivirus la Paris sau in Germania?    

     

    Nici in doua mandate prezidentiale – Traian Basescu fiind absolut sigur ca va sta la Cotroceni 10 ani – Romania nu va exporta mai mult decat va importa. Poate daca leul va inregistra o prabusire dramatica intr-un interval scurt de timp, atunci  vom avea o echilibrare temporara. Dar presedintele ar trebui sa se roage sa nu se intample asa ceva, ca atunci sigur nu va mai ramane la Cotroceni si al doilea mandat.

     

    Singurul om care avea ce sa caute in prezidiu era vicepremierul George Copos, care poate sa vorbeasca de export pentru ca se lupta de ani de zile pe piata motoarelor electrice sau numara sezon de sezon cati turisti a reusit sa atraga la munte si la mare in hotelurile lui. In rest, toti ceilalti nu aveau ce cauta acolo. Locul lor nu este saptamanal la podul de la Maracineni, sa vada daca muncitorii au inaintat cu un metru, ci zilnic in birourile managerilor indieni de la Sidex, la Rompetrol (nu cred ca-i o rusine sa-l intrebi acum pe cercetatul penal Dinu Patriciu despre export), la Dacia sau intr-un birou de doi metri patrati unde un “pletos de 20 de ani” face programe de soft care se vand afara.

     

    Acolo afli care trebuie sa fie strategia de export. Acolo afli unde putem concura cu succes pe plan extern si ce sectoare trebuie sustinute. Cei de acolo stiu mai multe decat toti cei care au facut strategia de export pe perioada 2005-2009 si au un program 8.00-16.00, iar in viata lor nu au avut cosmaruri gandindu-se ca vin chinezii peste noapte si acapareaza toate pietele de textile. Ce solutie le ofera ministerul de comert exterior celor care sunt afectati de concurenta chinezilor pe piata de textile, care mai si pierd acum din scaderea euro? Africa! Ca acolo vrea sa infiinteze ministrul birouri de comert.

     

    Conform ministrului industriei, Codrut Seres, peste o luna si jumatate, proiectul Strategiei Nationale de Export ar trebui adoptat de Guvern, bineinteles dupa ce vor fi incluse si concluziile rezultate in urma conferintei. Adica se mai adauga cateva sute de pagini de maculatura, de abordare comprehensiva a problemei exporturilor.

    Domnule presedinte, domnule premier, domnule ministru delegat pentru comert, inainte sa semnati asa ceva solicitati o audienta la indienii de la Sidex – sau la francezii de la Dacia, sau la austriecii la Petrom, daca la Patriciu la Rompetrol nu da bine acum – daca vreti sa aflati ceva despre export si sa promovati ceva util pentru economie. Sau dati-i o bere unui pletos intr-o seara, sa vedeti ce se mai cumpara in afara in materie de soft.

  • Ambitii de salon

    Credeti ca un salon auto e doar o expozitie de tehnologie si design la care producatorii si importatorii isi etaleaza “muschii”? Gresit. Miza e mult mai mare si merita cheltuiala.

     

    Imaginati-va peste 250.000 de oameni alergand de colo-colo, pe o suprafata de 40.000 de metri patrati, aruncand un ochi grabit la “hostesele” in fuste scurte cu sacose de pliante in brate, dar “topind” din priviri masini, motociclete, accesorii, motoare, cilindri, bujii… Stand la coada sa se urce intr-o masina pe care multi nu vor avea bani sa o cumpere niciodata. Comentand designul unui nou model.

     

    E ca si cum te-ai duce o expozitie de arta. Paris, Geneva, Frankfurt, Detroit. Saloanele auto seamana tot mai mult cu galeriile de sculptura moderna in otel, aluminiu, plastic si piele. Un Ferrari sau un Aston Martin e de admirat – nu? – chiar daca nu trebuie sa pleci acasa cu el. Si, pana la urma, ce e automobilul? Utilitate, pasiune, blazon? Nu conteaza, atat timp cat se vinde, ar spune producatorii. Si se vinde. In acest an, piata auto romaneasca se va apropia de 3 miliarde de euro.

     

    Asa ca ne permitem si noi, o data la doi ani, un Salon International al Automobilului la Bucuresti. Peste 450 de expozanti din tara si strainatate se vor alinia in octombrie, timp de 10 zile, in fata a macar 25.000 de oameni zilnic.

    Dar, ca si acum doi ani, TiriacAuto, al doilea importator ca volum de vanzari, lipseste. Motivul acestei absente? Oragnizatorii nu au putut pune la dispozitia TiriacAuto un spatiu care sa le ofere posibiliatea de a expune toate modelele celor zece marci pe care le reprezinta, sub aceeasi umbrela. Care umbrela s-a dovedit mai mare decat halele complexului Romaero, partenerul de atatia ani al firmei organizatoare, AMC-APIA Expo.

     

    In schimb, cei de la TiriacAuto au ales sa isi organizeze propriul salon. Unul itinerant. Caravana saloanelor TiriacAuto va acoperi in acest an zece orase mari din Romania, poposind in Bucuresti cu doua saptamani inainte de Salonul International Auto Bucuresti – SIAB.

    Ce neobisnuit, nu? Sa cheltui 500.000 de euro, sa o iei cu caravana prin tara – doar pentru ca nu ai putut sa fii prezent, ca toti ceilalti, la salon. Poate ca e, intr-adevar, mai rentabil sa te duci tu cu masinile la clientul potential decat sa astepti sa vina el la salon sa te vada.

     

    O fi si altceva la mijloc? Bineinteles. Daca ar fi fost sa expuna la SIAB toate cele zece marci de automobile, fiecare cu alte cateva modele si versiuni, TiriacAuto ar fi ocupat, singura, una dintre cele cinci hangare ale Romaero transformate in pavilioane expozitionale pe durata salonului.

    Dar nu puteau fi expuse cele zece marci, fiecare cu standul ei, pe masura spatiului disponibil? Si de ce era nevoie de caravana TiriacAuto?

     

    Explicatia consta in faptul ca cei de la TiriacAuto au inteles, mai repede poate decat altii, ce se va intampla pe piata romaneasca – si se adapteaza din mers. In ritmul in care creste piata auto, peste doi sau trei ani vom asista la venirea unor producatori care vor importa sub nume propriu. Daca Daimler-Chrysler si Ford, doi dintre producatorii care s-au aratat interesati sa faca acest pas, ar veni in Romania, TiriacAuto ar ramane, dintr-un foc, fara noua din cele zece marci pentru care este importator autorizat. Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Jeep si Mitsubishi apartin Daimler-Chrysler iar Ford, Jaguar, Land Rover si Mazda, grupului Ford.

     

    Oficialii celor doi producatori s-au aratat interesati direct de piata romaneasca in momentul in care aceasta va inregistra vanzari anuale de circa 10.000 de modele din cadrul fiecarui grup. Cel putin despre venirea celor de la Mercedes-Benz s-a discutat inca de anul trecut iar reprezentantii companiei TiriacAuto spun ca aceste discutii e posibil sa se finalizeze in 2007. Potrivit acelorasi estimari, Ford va inregistra un nivel de 10.000 de unitati vandute anual la finele lui 2007.

    Situatia va semana intrucatva cu ceea ce i s-a intamplat companiei Midocar, importatorul autorizat VW si Audi pe piata romaneasca, la venirea Porsche – compania care comercializeaza aceste marci oficial in Europa. Atunci, Midocar a devenit unul dintre principalii dealeri VW si Audi. Dar azi e departe de acea pozitie.

     

    La momentul intrarii pe piata romaneasca, in mod oficial, fiecare dintre cei trei producatori pe care ii reprezinta TiriacAuto va avea doua variante. Prima, aceea de a vinde o parte din companie catre Daimler-Chrysler si Ford – oricum, o parte dintre dealeri se vor reorienta catre cei doi producatori.

     

    A doua varianta ar fi ca TiriacAuto sa reprezinte in continuare cele zece marci, in cadrul unui sistem care in vest e destul de raspandit, cel al mall-urilor auto. Daca ar fi sa ne uitam la faptul ca TiriacAuto a construit deja asemenea reprezentante comune, concluzia e ca importatorul se indreapta spre cea de-a doua varianta sau catre o combinatie intre cele doua posibilitati.

     

    Asa ca devin limpezi si rolul caravanelor cu care TiriacAuto vrea sa obisnuiasca clientii, si motivatia pentru care grupul isi doreste un stand unic la SIAB. Astfel, isi poate impune brandul propriu si serviciile asociate companiei – cum sunt facilitatile de finantare pe care le-au dezvoltat – in constiinta unui client: daca vrei un Ford, te duci la TiriacAuto. Iar cand ajung acolo, poate ca vei cumpara un Hyundai sau un Mitsubishi, daca te avantajeaza.

  • Un port cat un combinat

    In urma cu cateva luni BUSINESS Magazin scria despre operatorul portuar Romportmet Galati si despre dorinta celor de la Mittal Steel Galati de a-l cumpara. Tranzactia, care s-a finalizat saptamana trecuta, are cateva caracteristici speciale: un pret final mare, negocieri dure, cu dus si intors, un final multumitor, pare-se, pentru cei implicati.

     

    Cand iti doresti cu adevarat un lucru, banii sunt mai putin importanti. Oamenii miliardarului anglo-indian Lakhsmi Mittal chiar si-au dorit portul, care deserveste cu precadere combinatul siderurgic galatean si care a fost detinut de fondul de investitii Broadhurst. Asa ca au negociat cateva luni de zile, au atacat si s-au retras, dar pana la urma au obtinut instalatia. Motivatia lor a fost puternica: nevoia de reducere a costurilor in contextul reducerii cererii pe piata internationala a otelului.

     

    Graitoare sunt rezultatele companiei: profitul operational al Mittal Steel in Europa a scazut in al doilea trimestru al anului la jumatate din valoarea obtinuta in primul trimestru si a fost de peste doua ori mai mic decat in perioada similara din 2004. Iar tarifele practicate de Romportmet au fost un motiv de nemultumire pentru conducerea fostului Sudex, care s-a plans ca acesta a crescut de mai multe ori sumele cerute pentru descarcarea, incarcarea si depozitarea marfurilor. Iar majorarile s-au facut “fara sa aiba justificari obiective sau bugetare”, spunea Narendra Chaudhary, fostul director general al Mittal Steel Galati.

     

    De partea cealalta, reprezentantii Broadhurst, care detinea 78% din actiunile Romportmet, au sustinul ca scumpirile sunt justificate, ba chiar sunt sub cele practicate in Europa. Andrei Siminel, presedintele Broadhurst, punea majorarea tarifelor pe seama “cresterii eficientei si a investitiilor”.

    Ideea ca Sidex sa detina pachetul majoritar la operatorul portuar nu este nici pe departe una noua. Dan Soiman, cel care a fost director general la combinat inainte de privatizare, a incercat sa adune de pe bursa actiunile Romportmet inca de la inceputul lui 2001. Scopul acestei actiuni era ca Sidex sa devina “actionar semnificativ” la operatorul portuar. Operatiunea nu a avut succesul scontat, pentru ca participarea Sidex a crescut in patru ani cu numai trei procente, de la 8% la 11%.

     

    Pe acest fond, cele doua parti au initiat negocierile pentru pachetul majoritar de la Romportmet. Constient de pozitia singulara a operatorului portuar, Broadhurst a tinut la pret. Fondul de investitii avea si argumente: personalul foarte bine pregatit si tehnologia de nivel european, dupa cum spune Siminel. O vreme discutiile au parut a fi ajuns in impas. Oficialii Sidex sustineau ca pretul cerut de Broadhurst pe pachetul de 78% din actiunile Romportmet este atat de mare incat cu aceeasi bani s-ar fi putut construi mai multe facilitati portuare. 

     

    Aici a aparut ideea care ne-a placut si care ne-a facut sa urmarim in continuare tranzactia: cea a costruirii unei noi facilitati portuare, in replica la pretul ridicat cerut de Broadhurst. In vara, oamenii lui Mittal pareau chiar hotarati sa contruisca propriul port la Dunare, anuntand ca au intocmit deja un studiu de fezabilitate si ca se afla in faza cautarii terenului si a obtinerii autorizatiilor necesare.

     

    Desi nici una din parti nu a dorit sa spuna cat valoreaza Romportmet, unele surse dadeau cifre apropiate de 40 de milioane de euro. Calculul a avut la baza valoarea de piata a actiunilor operatorului portuar. Actiunile societatii erau cotate, in primavara, la 32.000 de lei vechi la bursa electronica Rasdaq. Valoarea de piata a pachetului detinut de Broadhurst depasea 20 de milioane de euro.

    Pe de alta parte, Romportmet a avut, in timp, rezultate bune: un profit de 3,7 milioane de euro, anul trecut, cu 13% mai mare decat in 2003. Cifra de afaceri a companiei a crescut, la randul sau, cu aproape 21%.

     

    Dupa o perioada ceva mai linistita, piata bursiera a fost influentata de informatiile privind negocierile dintre cele doua entitati iar actiunile si-au dublat valoarea in ultima luna si jumatate. Acum, la finalizarea tranzactiei, cred ca ideea constructiei portului a fost, de fapt, numai un artificiu, o incercare a indienilor de a-l determina pe Siminel sa isi mai reduca din pretentii.

    Nu stiu sa spun daca respectiva strategie a fost chiar un succes, pentru ca in final, proprietarii combinatului Sidex au preluat operatorul portuar intr-o tranzactie de 37,8 milioane de euro pentru 78% din actiunile Romportmet. Pentru cele peste 19,8 milioane de actiuni Romportmet pe care le-a cumparat, Mittal Steel a platit 6,65 lei/actiune, pret apropiat de cel de pe piata bursiera. Acesta a fost, cred, si argumentul care a infrant taria indienilor.

     

    Spuneam mai sus ca atunci cand iti doresti cu adevarat un lucru, banii sunt mai putin importanti: Mittal a platit pentru operatorul portuar cu numai trei milioane de dolari mai putin fata de cât a oferit atunci când a cumparat actiunile Sidex. Achizitia Romportmet de catre Mittal Steel constituie totodata si cea mai mare tranzactie derulata pe RASDAQ de la infiintarea acestei piete, in 1996.

     

    Potrivit legii pietei de capital, Mittal Steel va trebui sa faca o oferta publica de cumparare pentru restul actiunilor pe care nu le detine la Romportmet, la un pret cel putin egal cu pretul la care a cumparat pachetul de la Broadhurst. O data cu achizitia de ieri, Mittal Steel va ajunge sa controleze 89% din actiunile Romportmet. Compania Romportmet a fost privatizata complet in 1999, când pachetul majoritar al societatii a fost preluat de fondul american de investitii Broadhurst Investments Ltd., administrat de New Century Holdings (NCH). De la preluarea de catre Broadhurst, cifra de afaceri a Romportmet a crescut de patru ori din 1998 pâna la finalul lui 2004, când a atins 12 milioane de dolari.

  • Cand popularitatea devine populism

     

    Capra calca piatra, piatra crapa-n doua. Politicienii profita de popularitatea populismului. Prima expresie se preda in scoala primara, la exercitiile de dictie. A doua s-ar cuveni recitata la inceputul pricarei sedinte parlamentare, la exercitiile de politicianism. In urma cu doar cateva saptamani, semnalam aparitia unei conjuncturi favorabile, care sa permita modificarea Legii Electorale, in sensul introducerii votului uninominal la Senat. Urmand rationamente diferite, dar facand aceleasi calcule politice, dusmani declarati precum cei de la PD si PSD ajunsesera sa sustina, practic pe o singura voce, o masura capabila sa reimprospateze peisajul politic romanesc. PNL se afla si el pe undeva, prin apropiere. Astrele pareau sa ne zambeasca.

     

    Minunea n-a tinut decat cateva zile. Saptamana trecuta, aceeasi lideri ai PSD si PD au decis, nu se stie cum, nu se stie de ce, sa pluseze. De la votul uninominal s-a ajuns, tam-nisam, la parlamentul unicameral. In aceeasi logica a prefixului, ne putem trezi azi maine trecand de la tricicleta la trichineloza spiralis. Ca parlamentul este, pentru tot romanul, un soi de ciuca a batailor, o demonstreaza fiecare sondaj de opinie, in care increderea electoratului in institutia parlamentului se plaseaza, constant, in coada clasamentului. In consecinta, orice masura care vizeaza restrangerea sa este intampinata cu chiote de satisfactie. Din moment ce toata lumea este convinsa ca “parlamentarii nu sunt buni de nimic” si ca “ard gazul de pomana pe banii nostri”, de ce sa nu oferim poporului satisfactie, renuntand pur si simplu la una dintre cele doua Camere?

     

    Ce-i drept, e drept. La aceasta ora, atributiile Camerei Deputatilor si cele ale Senatului se suprapun intr-un mod deopotriva deranjant si inutil. In mod normal, o asemenea constatare ar trebui sa duca la propuneri de diferentiere a functiilor, a modalitatilor de alegere (vot uninominal la Senat si pe liste la Camera Deputatilor), insotite, eventual, de o decalare a mandatelor (doi-trei ani pentru deputati, patru-sase ani pentru senatori). A solutiona, insa, problema suprapunerii atributiilor prin inlaturarea brutala a uneia dintre Camere (care?) echivaleaza cu rezolvarea unei dureri de masele prin taierea capului.

     

    O simpla privire pe harta lumii ne arata ca parlamentul unicameral reprezinta o formula preferata indeobste in Africa si Asia. Daca am da curs unei asemenea propuneri ne-am afla, fara indoiala, intr-un club “select”: China (pardon, Republica Populara Chineza), Burundi, Sri Lanka, Singapore, etc. In Europa exemplele sunt rarisime si explicabile prin conjuncturi mai degraba nefavorabile istoric – Grecia (Vouli ton Ellinon) Portugalia (Adunarea Republicii) si Croatia (Sabor), plus Serbia si Muntenegru sau prin exceptionalismul nordic – Danemarca (Folketing) si Finlanda (Eduskunta). N-avem – sau n-ar trebui sa avem – a ne regasi in nici unul dintre exemplele mai sus mentionate, dupa cum n-avem a ne regasi in experienta Israelului (Knesset-ul) sau cea a Turciei (Büyük Millet Meclisi).

     

    Daca e sa formulam lucrurile ceva mai direct, putem spune ca, exceptand cazul entitatilor politice de dimensiuni relativ reduse, cu un grad crescut de omogenitate, optinunea pentru parlamentul unicameral demonstreaza o anumita doza de zgarcenie intelectuala si de pragmatism politic prost inteles – ambele “calitati” cu tendinte evidente de derapaj inspre un sistem totalitar. In Filosofia Dreptului, Hegel explica suficient de limpede, din punct de vedere logic, necesitatea existentei celor doua camere in sistemul legislativ. Daca esenta politicului, spune el, consta in “negociere”, aceasta negociere presupune, automat, doi termeni. E mai mult decat un simplu “check-and-balance”. E insasi modalitatea de obiectivizare a ideii de politic. Un contra-argument frecvent intalnit este acela conform caruia camera superioara isi afla rostul doar in cazul federatiilor, caz in care senatorii reprezinta statele/regiunile. Nimic mai fals. Chiar si in Statele Unite, senatorii reprezinta –sau macar ar trebui sa reprezinte – ceva mai mult: brutal spus, controlul elitelor asupra maselor.

     

    De masse nu ducem lipsa. Cu elitele, insa, dupa cincizeci de ani de comunism, stam mai prost. Culmea ar fi ca acum, cand ne aflam pe punctul de a ne pune pe picioare, nu doar din punct de vedere economic, ci si politic, sa cedam tentatiilor populiste, oferind satisfactii inutile unei nemultumiri amorfe. De la un Mircea Geoana, disperat sa controleze prin orice fel de mascari agenda publica, n-aveam mari asteptari. De la liderul unui partid popular aflat, mai degraba din intamplare, pe cai mari, da. Distanta dintre “populari” si “populism” e ingijorator de mica si poate fi strabatuta cat ai zice “parlament unicameral”.

     

    Heraclit, pare-mi-se, zicea ca lucururile “isi fac rautati” unele altora, incercand sa se scoata, reciproc, din existenta. In Romania de azi, s-ar zice, prefixele si sufixele isi fac rautati unele altora. Prin urmare (pentru a incheia ciclic, ca in romanele lui Rebreanu) nici o sansa de a ne bucura prea curand precum Bucuroaia de bucuria lui Bucur cand Bucur s-a intors, bucuros, din Bucuresti.

  • Psihologia paianjenului

    Ce s-a intamplat recent la New Orleans si reactia intarziata a autoritatilor federale americane la dezastrul cauzat de uraganul Katrina e continuarea fireasca a reactiei recente a autoritatilor romane la inundatiile din Moldova. Un amestec de “mie nu mi se poate intampla asa ceva” si “oricum e numai 1% din suprafata tarii”. Un model periculos de gandire, care ascunde o mare capcana.

     

    Cu vreo cinci decenii in urma, scritorul francez de science-fiction Gerard Klein a scris o scurta povestire, “Civilizatie 2190”. Supravietuitorii Marelui Razboi Atomic (povestirea a fost scrisa in plin razboi rece) coboara din spatiu pe pamantul ajuns in stadiu de desert radioactiv si, minune, descopera o ultima casa ramasa neatinsa si, in ea, ultima biblioteca a umanitatii.

     

    Mana de oameni care a rezistat cataclismului pierduse, in cei 200 de ani scursi de la inceperea razboiului si pana in momentul in care s-a putut pasi din nou pe Terra, orice notiune despre civilizatia mama. Asa ca cele doua sute si ceva de volume descoperite reprezinta pentru ei o comoara. In timp ce membrii echipei culeg de pe rafturi nepretuitele volume, comandantul echipei rasfoieste cateva carti: ucigasi rasar din tenebre, femei tipa ingrozite, usi tainice se deschid si lasa sa treaca fantome inspaimantatore, coperti viu colorate si titluri de genul “Ingropat de viu” sau “Ucigasul cu mana de argint”.

     

    Comandantul e fascinat de civilizatia pe care o descopera si trage concluzia ca pamantenii au fost cu adevarat niste genii. Secundul il informeaza ca au descoperit si trei carti legate in piele, volume de stiinta – imi mai aduc aminte doar un singur titlu: “Psihologia paianjenului”, cu grafice si statistici.

     

    Pentru comandant este momentul suprem: “Psihologia paianjenului! Cu grafice si statistici!”, exclama el incantat de intelepciunea civilizatiei pe care o credea pierduta.

    Sentimentul pe care l-am incercat la finalul povestirii si Klein il incerc destul de des fie mergand pe strada, fie in tren sau pur si simplu rasfoind stirile. Ca o Balanta autentica ce sunt, cad destul de des dintr-o extrema in alta, de la optimism si incredere exagerate la tristete si neputinta. De multe ori am incredere absoluta in oameni si in capacitatea lor de a reactiona omeneste, coerent si frumos la problemele cotidiene, mari sau mici, sau la necazurile altora. Dar de mult mai multe ori, si asta ma ingrijoreaza cel mai tare, mi se pare ca oamenii au renuntat sau renunta prea usor la valori cum sunt altruismul sau curatenia sufleteasca.

     

    Cred sincer, de exemplu, ca romanii au uitat valoarea banului. Cu tot respectul pentru cei ce au cladit afaceri pe termen lung, multumindu-se sa reziste cand era de rezistat si reusind sa castige cand a fost de castigat, pentru ca exista si astfel de oameni, sunt convins ca majoritatea conationalilor mei nu incearca, in acest moment, decat sa dea lovitura vietii. De la instalatorul care cere echivalentul salariului mediu pe economie pentru a schimba un amarat de robinet pana la….(completati spatiul liber cu cine vreti), exista o majoritate furisata pentru care a urca pe scara sociala inseamna fie a te cocota pe umerii celuilalt fie a taia treptele scarii vecinului. Fara a fi constienti de raul pe care il produc comunitatii.

     

    Avem aici nu numai o consecinta a pervertirii de caractere provocata de anii de comunism si lipsuri, ci si un efect de bumerang al perioadei de capitalism de dupa revolutie: marile averi iscate din nimic, traiul pe credit sau din trafic de orice, de la “bune intentii” pana la promisiuni desarte nu au facut decat sa convinga masele ca se poate si asa. Si este usor. Si poti scapa de lege. Sondajul “Valori romanesti, valori europene”, realizat de IRSOP si publicat saptamana trecuta este edificator in acest sens. Iar responsabilii acestei tari, desi exista chiar si articole in Constitutie care sa ii oblige, nu fac nimic pentru a schimba aceasta perceptie. Ba chiar le convine, cred, pentru ca impuscatul francului aduce un surogat de pace sociala. Pentru cat timp?

     

    Sindromul 1% este atunci cand ignori, voit sau nu, faptele, pentru a selecta ce iti convine si ce iti suna bine. Daca nu ai putere de decizie si daca de hotararea ta nu depind multi oameni atunci te priveste ce ti se intampla. Dar daca ai putere, intr-un fel sau altul, si esti responsabil de mii sau milioane de oameni, lucrurile se schimba. Una din cele mai colorate comunitati din Statele Unite, cea a bluesmanilor de cariera, s-a transformat rapid intr-o multime anarhica, cu accente razvratite. Cum calaretii pe cai albi sau salvatorii cu jeep-uri prafuite care sa faca ordine pana la venirea Garzii Nationale sunt numai personaje de film, situatia a degenerat mai repede decat au putut reactiona autoritatile (si, contrar presei internationale, nu cred ca alte administratii, de oriunde ar fi ele, ar fi putut sari in ajutorul sinistratilor mai repede decat au facut-o americanii).

     

    Nu vrea sa ma gandesc ce s-ar putea petrece intr-o situatie asemanatoare, cum ar fi un cutremur puternic, ca tot exista psihoza, intr-un Bucuresti supraaglomerat, deja semianarhic la periferie dar si in anumite zone centrale. Aici nu exista nici capabilitatile, nici tehnica si nici utilajele de care dispun americanii, pe cand reactia unei multimi speriate si pusa pe rele e aceeasi, indiferent de meridian.

     

    Un sfat pentru autoritati: cititi “Psihologia paianjenului, cu grafice si statistici” si cele 200 de voume insotitoare, dar la un moment dat s-ar putea sa descoperiti ca nu ati identificat biblioteca adevarata.

  • Benzina cu pipeta?

    Pretul litrului de benzina la pompele din Romania ar ajunge periculos de aproape de 5 lei noi daca petrolul atinge valoarea prognozata, cea de 100 dolari barilul. Daca mai adaugam si ultima transa de majorare de accize din octombrie, ajungem la concluzia ca vom cumpara in curand benzina cea mai scumpa din zona.

     

    Pana acum doi-trei ani, un viitor cu benzina de un euro ni se parea un scenariu infiorator. Pentru urmatorii ani ar trebui sa inceapa sa ne fie frica de benzina de doi euro. Pentru ca, daca pretul barilului urca si urca, pana ajunge la prognoza specialistilor de 100 de dolari (sau chiar mai mult), iar intre timp cursul leu-euro se mentine sau eventual mai coboara un pic, scenariul cu doi euro ar fi chiar plauzibil. Deocamdata petrolistii ne asigura de un singur lucru: ca ritmul cresterii pretului la pompa in Romania este de alert, de 3% pentru fiecare 10% in plus al pretului pe baril, dupa cum spune presedintele Rompetrol, Dinu Patriciu.

     

    Asadar, daca maine pretul barilului ar fi 100 de dolari, am face plinul cu peste 4 lei noi/litru. Daca mai adaugam si cresterea la accize de 12,5% care va avea loc de la 1 octombrie, obtinem un pret de 4,5 lei noi. Calendarul initial de crestere a accizelor a fost dat peste cap din cauza ca guvernul a fost nevoit, la cererea forurilor internationale, sa introduca o majorare de accize prevazuta in Codul fiscal la 1 aprilie in loc de 1 iulie. Majorarea din octombrie, care este parte a calendarului, era prevazuta initial sa fie mai mica, a fost fixata la 12,5% pentru a acoperi si deprecierea euro, pe care organismele internationale nu o prevazusera la inceputul anului.

     

    Astfel, pretul unui litru de motorina a crescut la 1 aprilie cu peste 800 de lei, cel al unui litru de benzina cu plumb cu 2.000 de lei si al unuia de benzina fara plumb cu 800 de lei. Pe langa majorarea de luna viitoare, guvernul va mai opera o noua majorare la 1 iulie 2006. Valorile de atunci vor fi stabilite in proiectul de modificare a Codului fiscal pentru 2006, ce va fi elaborat in aceasta toamna. Cat absoarbe statul din pretul carburantilor? Din pretul la pompa al benzinei in Romania, 67,5% reprezinta TVA si accize, la care se mai adauga taxa de drum. De altfel, chiar autoritatile recunosc ca la nivelui accizarii combustibilului stam mai bine decat ar fi trebuit, acesta fiind deja la nivelul la care ar fi trebuit sa ajunga Romania in 2006.

     

    In conditiile in care pretul barilului salta semnificativ pretul benzinei la pompa, soferii nu pot decat sa ridice din umeri si sa-si concentreze furia impotriva accizelor si taxelor incluse in pretul carburantilor. Se face astfel ca nivelul ridicat al taxelor a inceput din nou sa creeze tensiuni in statele europene, la fel ca in timpul crizei petroliere din anii ””70. Diferenta este ca acum piata sufera mai mult din cauza speculatiilor, nemaifiind vorba de o lipsa acuta de petrol, ca in trecut.

     

    Potrivit datelor International Energy Agency (IEA), ponderea taxelor in pretul benzinei din UE era in 2004, in medie, de 70%. Franta percepe aproximativ 74% taxe pe benzina (in conditiile in care pretul pe litru este acum de 1,005 euro), Germania 72,1% (la un tarif de 1,074 de euro), Marea Britanie 77% iar Italia 68% (la un pret de 0,063 euro litrul). In conditiile in care pretul petrolului creste iar previziunile sunt alarmante, guvernul german se gandeste serios sa inghete cresterile accizelor la carburanti programate pentru aceasta toamna. In Olanda, unde un litru de benzina premium costa 1,45 euro, guvernul ia in considerare pentru 2006 sau chiar si 2007 o limitare a taxelor pe benzina, iar in Franta guvernul este amenintat de proteste de strada daca nu renunta de tot la accize. Asta in conditiile in care accizele mari fac ca pretul benzinei europene sa fie dublu fata de cel din America.

     

    Diferentele sunt cu atat mai impovaratoare cu cat in Europa salariile sunt adesea mai mici decat cele din Statele Unite, situatia fiind cu atat mai dramatica in tarile in curs de dezvoltare. Administratiile SUA, trecute si actuale, mizeaza pe faptul ca subventionarea obiceiului de a conduce masina pe distante mari – pentru transport personal sau comert – este de natura sa stimuleze economia. In Romania, conducerea masinii stimuleaza parca ritmul cresterii taxelor la benzina.

     

    Intrebarea naturala: in cat timp ne vom lovi de astfel de preturi? Pretul titeiului este acum cu 50% mai mare decat in 2004 – saptamana trecuta, ajunsese la 70$/baril la bursa din New York – si nu da semne ca ar scadea. Analistii prevad, dimpotriva, ca va continua sa creasca pana spre 100$/baril in urmatoarele 12 luni – sau poate chiar mai mult. Reprezentantii companiilor petroliere spuneau ca impactul pretului petrolului asupra pietei romanesti de produse petroliere se va simti in urmatoarele 20 – 45 de zile. Se pare insa ca impactul a venit un pic mai repede. Din 5 septembrie, pretul carburantilor la Petrom a crescut cu 700 de lei, “urmarind fluctuatia cotatiilor internationale ale produselor petroliere”.

     

    Avem, asadar, un cumul de factori care va impinge pretul benzinei pana in vara anului viitor spre un nivel apropiat de cele din Marea Britanie sau Olanda, care sunt si cele mai mari din Europa. Foarte importante vor continua sa fie cerintele UE referitoare la taxe, dar si conditiile pe care este posibil sa ni le mai impuna Fondul Monetar International referitoare la calendarul accizelor. Sa nu mai vorbim de viitor incert al rezervelor de petrol si al cresterii pretului barilului pe piata internationala.

  • Katrina si razbunarea lui Hegel

    Uraganul care a devastat Louisiana si Mississippi le-a reamintit americanilor o lectie pe care stramosii lor, pionierii, o invatasera instinctiv: in absenta politicii, omul se transforma in fiara zoon politikon – animalul politic -, devine animal pur si simplu.

     

    “Si va reamintesc ca acestea nu sunt imagini din Africa sau din alt colt al lumii a treia!” Vocea lui Wolf la CNN suna gatuit. Pare mai emotionat decat a fost dupa atacul de la World Trade Center din 11 septembrie. Si are de ce. Ce-i drept, murisera atunci peste 2000 de oameni si SUA se aflau in fata primului atac de proportii pe propriul sau teritoriu. Dar oricat de socante ar fi fost imaginile celor doi zgarie nori colapsand in centrul New Yorkului era vorba, in definitv, doar despre doua blocuri ceva mai inalte. Restul orasului si toata infrastructura ramasesera neatinse. Efectele, oricat de dureroase, au putut fi gestionate cu relativa eficienta intr-un interval de timp relativ scurt. “Sistemul” a continuat sa functioneze.

     

    Katrina, insa, este o alta poveste. Nu doar pentru ca numarul mortilor si cel al pagubelor materiale depasesc cifrele de la 11 septembrie, ci mai ales pentru ca distrugerea este totala. “Sistemul” a fost maturat de ape. Infrastructura de care depinde viata americanului de zi cu zi a disparut cu desavarsire de pe o suprafata mult mai extinsa. Nu mai exista electricitate, deci nici computere, nici aer conditionat, nici cuptoare cu microunde. Nu mai exista apa calda sau rece, nici ATM-uri, si nici macar banci. Telefoanele fixe sau mobile nu mai functioneaza, cartile de credit au devenit brusc inutile, strazile impracticabile, masinile transformate in mormane de fier vechi. Posta nu mai are cum ajunge si nici n-ar avea unde, pentru ca adresele cu pricina au disparut luate de ape. Ratele pentru casa sau carti de credit vor continua, teoretic, sa se acumuleze, dar nimeni nu stie deocamdata cum ar pute fi ele platite – nu doar pentru ca nu sunt bani, ci pur si simplu pentru ca bills-urile nu au unde si cum sa mai fie trimise. Documente esentiale, diplome, certificate de nastere, atestate bancare, pasapoarte, au fost inghitite de ape. Identitatea multora atarna in clipa de fata doar de propriul cuvant. I – Tarzan, you – Jane. Dovezi? Nu mai exista.

     

    “The American way of life” si-a schimbat intelesul peste noapte. Pentru supravietuitorii ramasi blocati in New Orleans s-a transformat in hobbesianul “homo hominis lupus”. Pojghita de civilizatie a disparut ca si cum n-ar fi fost. A ramas doar legea junglei. Se ucide pentru o sticla de apa sau se fura o punga de lapte praf. Cine poate si (mai) are chef, violeaza.

     

    Cine nu, fura de la vecini, sau fura din magazinele ramase fara protectie cam tot ceea ce se poate fura. Cu noima, sau fara. Se fura mancare si pusti si medicamente, dar se fura si televizoare, inutile in absenta electricitatii, sau pantofi de sport – de parca ai putea pasi mai elastic cu apa pana la piept. Cand, dupa caderea Bagdadului, televiziunile prezentau imagini cu irakieni dezlantuiti, praduind magazinele capitalei, americanul obisnuit clatina din cap si-si mai deschidea un can de soda, comod instalat pe canapea. Cand aceleasi televizuni prezinta aceleasi imagini, de aceasta data din New Orleans, americanul de rand schimba, stingherit, canalul.

     

    Pentru ca in restul Americii viata curge, inca, normal. La Washington D.C., unde m-am nimerit saptamana trecuta, pentru cateva zile, cea de-a 101 intalnire anuala a American Political Science Association (APSA) a decurs cat se poate de firesc. Uraganul Katrina a venit prea tarziu pentru a putea fi prins in program. Asa ca s-au prezentat lucrari stiintifice cat se poate de serioase, dintre care multe se bazau, cum e la moda, pe “rational choice theory” – teoria alegerii rationale. Conform acestei teorii, e rational sa nu te prezinti la vot, cata vreme votul tau, in sine, nu poate inclina decisiv balanta electorala. Statistic vorbind, nu se “renteaza. Iar cand situatia incepe sa, pardon, puta, la fel de rational fiecare actioneaza conform propriului sau interes. Cand pretul benzinei creste de la o zi la alta, iar presedintele Bush face interventii televizate in care ii roaga pe americani sa nu dea buzna la statiile de benzina decat daca e absolut necesar, americanul rational gandeste in termeni de “collective action”: daca eu stau acasa, dar toti vecinii merg sa-si faca plinul, eu raman cu buza umflata. In consecinta au aparut primele cozi la statiile de benzina si primele semne de panica – benzinarii inchise si preturi umflate (5 dolari galonul, in Georgia).

     

    Cine seamana vant, culege furtuna. Americanii n-au fost dintotdeauna asa. Pe 21 septembrie 1620, pionierii de pe Mayflower, trezindu-se singuri intr-o Lume Noua, au realizat, in absenta studiilor de politiologie, ca fara legi (fara-de-legi) si fara o organizare politica nu se poate. Ca “fiecare pentru sine insusi” reprezinta o atitudine paguboasa. In consecinta au semnat cu totii (barbatii, mai exact), faimosul “Mayflower Compact” in care se angajau sa respecte si sa se supuna legilor votate de catre majoritate. In absenta oricarei politicci, administratii, justitii etc, colonia de la Plymouth a rezistat si s-a dezvoltat, iar Mayflower Compact i-a servit drept constitutie pentru urmatorii 70 de ani. In general, inceputurile Statelor Unite ale Americii au fost marcate de ideea de “self-government”. Pionierii au devenit, de voie, de nevoie, politicieni pana-n varful unghiilor. Acum, refugiatii din New Orleans isi scot ochii unii altora, sunt incapabili sa se organizeze singuri si asteapta cu totii interventia guvernului pe care-l injurau pana mai ieri. Vorba fostului secretar al Apararii, Bill Cohen: “Guvernul e dusmanul, pana cand ai nevoie de un prieten.”

     

    Pare-se ca Hegel si-a racit gura de pomana. A fost nevoie de Katrina, pentru ca americanii sa inceapa a se intreba ce s-a intamplat cu spiritul lor civic si daca ideea statului minimalist, atat de draga liberalilor pur sange, nu merita revizuita pe ici, pe colo. Si-anume prin partile ei esentiale.

  • Daca voi nu (ma) vreti…

    Sistemul bancar al unei tari este un domeniu critic pentru economie. Toate (sau mare parte din) fluxurile monetare trec prin banci, sub o forma sau alta. Astfel, intreaga activitate din sectorul primar isi gaseste un echivalent in economia secundara, adica sectorul financiar.

     

    Mai mult, prin specificul sau, sistemul bancar multiplica aceste fluxuri de bani, in asa fel incat putem spune ca “economia secundara” a uzurpat cu multi ani in urma rolul de vedeta in fata industriei sau agriculturii. In plus, economiile populatiei sunt “adapostite” in buna parte in banci, asa incat apare si o delicata problema sociala.

     

    Iata de ce sistemul financiar-bancar este privit cu atata atentie si ingrijorare, iar statul a creat un mecanism – cel al Bancii Centrale – care sa reglementeze, controleze si monitorizeze activitatea bancara, sa defineasca si implementeze politica monetara a tarii. Astfel, BNR se constituie pe fundamentul bancilor comerciale din Romania, iar impreuna cu acestea trebuie sa asigure stabilitatea financiara a tarii, in cadrul unui “gentlemen””s agreement”. Fire vazute si invizibile leaga managementul institutiilor pietei financiare, iar divergentele de opinie se rezolva amical, fara a impieta asupra sentimentului de piata concurentiala si libera.

     

    Ce ne facem insa, cand acest echilibru se rupe, cand oficialii bancii centrale transmit pietei un mesaj, iar cei care aud nu mai asculta? Acest lucru se intampla in momentul de fata in Romania. Conducerea BNR si-a asumat tinte clare, si in consecinta monitorizeaza evolutia situatiei economice prin prisma impactului pe care aceasta evolutie o poate avea asupra inflatiei, in principal si a altor agregate monetare, in subsidiar. Masuri care altadata au fost amanate sau neglijate, trebuie luate acum – desi unele par oarecum exagerate, ele sunt rezultatul lipsei unei actiuni mai ferme in ultimii ani.

     

    Decizii precum cresterea rezervei minime obligatorii la valuta, inasprirea conditiilor de creditare pentru populatie, dar mai ales propunerea de restrangere a creditarii in valuta de catre banci la 2,5 ori capitalurile proprii ale acestora sunt evident masuri prudentiale si vin sa semnalizeze sistemului bancar o crestere structurala si care poate deveni permanenta, a riscului pietei financiare.

     

    Conducatorii bancilor comerciale sunt si ei sub presiune. Obiectivele de crestere a cotei de piata pe care si le-au asumat fata de actionari, oportunitatile deosebite de majorare a profitului (datorate dezechilibrelor monetare despre care am tot vorbit in ultimul timp) precum si concurenta tot mai acerba pe o baza de clienti care se dezvolta mai incet decat oferta (existenta) de credite, i-au determinat pe bancheri sa isi neglijeze obligatia de garanti ai stabilitatii financiare, ca sa nu mai vorbim ca au “uitat” de gestionarea dezechilibrului pe valute intre active si pasive din bilantul propriilor banci.

     

    Notiunea de risc a fost rupta de cea de profit, si ori de cate ori s-a intamplat acest lucru in trecut, efectele pe termen lung au fost nefaste. In acest context, a aparut un conflict clar intre bancile comerciale si BNR, in care bancile comerciale incearca sa gaseasca “artificii” pentru a ocoli si neutraliza masurile luate de banca centrala, iar reactiile si contra-reactiile genereaza o spirala periculoasa si costisitoare pentru clienti (fie ei persoane fizice sau companii) si asupra mediului de afaceri in general. Cauza principala a situatiei prezente este in opinia mea crearea unor asteptari prea mari privind performanta sistemului bancar.

     

    Cresterea nevoii de consum intern, imbunatatirea  puterii de cumparare a romanilor, evolutia favorabila a economiei romanesti pe parcursul mai multor ani si, nu in ultimul rand, aderarea la UE au generat un optimism usor exagerat privind perspectivele Romaniei. Sistemul financiar, care pana nu demult a actionat ca o frana in mersul economiei (prin reticenta de a finanta companiile cand aveau mai multa nevoie), a devenit brusc “motorul” acesteia. Curand insa, capacitatea de dezvoltare a sistemului corporatist s-a epuizat, asa ca bancile au atacat noul segment: retailul.

     

    Persoanele fizice prezinta numeroase avantaje pentru banci: putere mica de negociere, cunostinte financiare modeste, nevoi personale mari si in general, cerere pentru produse standardizate, care implica si costuri de operare mai reduse. Potentialul urias de crestere a pietei de retail (pentru a ajunge la nivelul tarilor din CEE, ca sa nu mai vorbim de UE) a creat asteptari foarte mari din partea sistemului bancar, dar si intocmirea unor bugete pe masura…

     

    Reactiile de acum ale bancherilor, care duc dobanzile la depozite sub asteptarile de inflatie (chiar si cele mai optimiste) pentru anul 2006 de 5%, precum si afirmatii agresive de genul “vom finanta clientii direct din strainatate, de la bancile mama” vin sa exacerbeze tensiunile existente. In final, puterea este in mana BNR si banca centrala poate lua masuri oricat de agresive considera necesar pentru a-si infaptui politica monetara. Totusi, ar fi fost de dorit o “solutie pasnica” pentru obtinerea limitarii creditelor in valuta la valori rezonabile. Masurile de forta stirbesc imaginea BNR; pe de alta parte, slabiciunea bancii centrale in fata presiunilor politice, ale bancherilor sau ale mediului de afaceri ar fi chiar mai distructiva pentru BNR si pentru economie, in general.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania