BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Tristetea de dupa artificii

    Cred ca in straturile superioare ale atmosferei, deasupra Bucurestiului, mai pluteste inca cenusa artificiilor lansate de Anul Nou, si iata ca, asa cum ne-a anuntat presedintele in dimineata zilei de 1 ianuarie, gasim in fiecare zi cate ceva care sa ne surprinda.

    Si nu avem nici o sansa sa ne plictisim. Ne adie pe la nari scandaluri cu duhoare de mercaptan si cu izuri de cercuri de interese, ne minunam de secretele si de eficienta financiara a matusilor, ne uitam cum merg anchetele pana in panzele albe, de vin ditamai directorii din BNR si de la banci comerciale sa discute cu procurorii Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie; alti procurori ar putea sa capete misiunea vietii lor, in sensul ca ar putea fi trimisi spre tinuturi mai reci si mai neprimitoare pentru a afla ce si cum cu contractele de gaze si cu preturile si cu negocierile. Sa le tinem pumnii, pentru ca vor avea nevoie: in materie de contracte comerciale e mai greu cu „ce si cum“ si e si mai greu de aflat „cine si cat si de ce“.

    Totul ar fi frumos spre pasionant, subiectele sunt grase si laptoase, numai bune de muls, si marturisesc ca as sta toata ziua in fata televizorului pentru a urmari sosirile, plecarile, declaratiile, replicile si contrareplicile, asa, ca la un meci de fotbal, cu o berica si cu ceva saratele.

    Nici nu mai incap discutiile despre alte subiecte. Cine sa se mai intrebe si sa analizeze faptul ca productia industriala merge tot mai slab (sa nu-mi reprosati aici „..de ce n-o faceti voi?…“, pentru ca am tot facut-o, iar analizele ziaristilor nu vindeca ce strica altii) si pe cine sa mai impresioneze estimarile care anunta un record al investitiilor straine in Romania, in acest an, peste sase miliarde de euro.

    Nu ne mai lasa nici spectacolul politic, nici goana dupa audienta televizionistica si nici inima parca nu ne mai trage ca altadata. In cazul meu, ultimul motiv se aplica cu atat mai abitir, pentru ca suntem in ianuarie, iar prima luna a anului are o incarcatura cenusie aparte, am si scris un editorial, anul trecut, despre asta.

    Anul acesta o sa ma multumesc sa citez o poezie scrisa de Ioan Es. Pop, pe care l-am descoperit, cu surprindere, marcat atat de colaborarea cu Ziarul Financiar, cat si de spectacolul cotidianului. Iata:

    „am si eu o afacere pe lumea asta:
    ma dau specialist in nenoroc.
    am inchiriat un spatiu la subsol,
    pe langa cimitirul armenesc,
    unde concurenta e acerba.

    pot zice ca-s si eu patron de-acuma.
    si stiu prea bine cu cine lucrez:
    de n-ar exista acesti marunti oameni tristi,
    pana la urma niste neispraviti cu totii,
    lumea ar pieri in doua zile.

    si-apoi, sa fiu cinstit, la firma asta a mea,
    nu lucram ca sa facem oamenii fericiti,
    ci doar cel mult sa-i usuram
    de prea multa nefericire,
    sa aducem nefericirea,
    aproape de fericire,
    sa usuram binele de prea bine
    si raul de prea rau.

    ca cererea la noi e inca zero
    iar partenerul de afara ne da tepe,
    asta inca nu se cheama faliment.
    vor veni in curand parteneri seriosi,
    despre care ziarul financiar
    se va grabi sa scrie pe pagina-ntai,
    si vor cumpara nefericire pe bani grei,

    la ora asta avem mai multa decat
    cehia si ungaria la un loc,
    ardealu-i al nostru, ce mai,
    suntem poate singurii
    care mai pot exporta
    nefericire pura ca heroina –
    a occidentalilor e contrafacuta de mult.
    mare paguba ca romania
    nu stie vinde ce are mai bun.
    iar o sa ne-o ia altii inainte,
    pentru ca norocul nu vine de doua ori.

    si-atunci or sa schimbe guvernul,
    crezand ca acolo e buba“.

    Ce ar mai fi de spus? Nu prea multe, si promit ca o sa il salut pe Ioan Es.Pop si mai respectuos, de-acum inainte, cand o sa-l intalnesc. Totusi ma vad obligat sa mai adaug cate ceva, pentru politicienii care, din pura intamplare, ar citi acest text, ar rezista pana in acest punct si nu s-ar dumiri care este rostul sau: m-am folosit de scriitura poetului pentru a le aduce aminte de ceea ce ar trebui sa fie principala lor preocupare: romanii. O tara de multumire pentru acestia.

    Oricum s-ar traduce asta: electrocasnice, dobanzi, salarii, salam, vacante, doua, trei sau patru roti modeste, cativa pereti, o privire mai limpede, o sanatate mai buna, ceva stabilitate. Cu restul pana la atingerea starii de fericire stiu oamenii sa se descurce si singuri, putem fi invinovatiti de orice, dar de lipsa capacitatii de a ne descurca si de a ne adapta nu. E misto cand vezi pe scena politica cum se infige grupul de la Cluj, cum grupurile de la Bucuresti se incaiera si isi invinetesc figurile sau cum grupul de la Bacau se vede tot mai scos din carti. 

    E trist ca existenta unei femei, Tamara Cernasov, poate afacerista de geniu, dar poate femeie nevinovata, este transformata in balci, si asta dupa moartea sa. Dar spectacolul, sau mai bine zis un anumit gen de spectacol, plictiseste repede, ba poate isca sentimente negative – specialistii din televiziuni o pot confirma.
    Si atunci putem amenda circul, si putem imprumuta o alta vorba de la Ioan Es. Pop: „‘S un om norocos. Castig tot ce pierd“.

  • O supa mai ciudata

    Ultima data cand l-am vazut pe Luciano Bianciardi a fost la intrarea in Derby Club, paradisul milanezilor get-beget prin anii ‘60, unde tocmai incepeau sa cante Enzo Jannacci, Cochi si Renato si unde Villaggio a pronuntat fraza celebra conform careia crucisatorul Potemkin era doar un mare c…t.

    Vremuri eroice si de mare veselie, dar in ziua aceea Bianciardi* era trist – am aflat ulterior ca suferea de niste framantari interioare pe care si le trata cu alcool. Bianciardi trist? Desigur. De altfel, in intreaga opera a acestui mare scriitor de comedie razbate o umbra de melancolie, si adeseori de indignare. Intr-adevar, stilul sau era unul sarcastic, iar sarcasmul se naste intotdeauna dintr-o manie dureroasa.

    Nu cred ca Bianciardi a fost uitat, dar iata ca pentru a ne aminti de el mai bine, editura Isbn publica „L’Antimeridiano“ (Bianciardi a satirizat cu orice ocazie lumea marilor edituri, pentru care cu repulsie a lucrat si el). In termeni editoriali, acest antimeridian este un meridian in toata puterea cuvantului, o vasta culegere din scrierile lui Bianciardi, mai bine de doua mii de pagini, stranse intr-un prim volum; ramane sa aflam ce va cuprinde in cel de-al doilea.

    In orice caz, cel ce doreste sa reciteasca acest autor sau cel ce se apropie de scrierile sale pentru prima data va gasi toate romanele si povestirile, si in plus eseurile si jurnalele de tinerete.

    Trei dintre primele carti ale lui Bianciardi („Il lavoro culturale“ – „In campul muncii culturale“, „L’Integrazione“ – „Integrarea“ si „La vita agra“ – „Viata e grea“) sunt nemiloase si savuroase tablouri ale aventurilor unui tanar intelectual confruntat cu lumea jurnalismului si a editurilor dintr-o mare metropola. In „La vita agra“, demna de o epopee, ramane scena in care o redactoare (Bianciardi mi-a spus numele ei real) insista pe langa tanarul traducator pentru ca acesta sa redea textul original cat mai fidel: „Ea imi traduce: «Stati cuminti, baieti»… dar textul original era: «Come on, boys». Intelegeti? Mi-a inversat semnificatia: «Come on, boys» inseamna «haideti, baieti» si ea a pus tocmai opusul. Apoi, mai departe, unde era descrierea inaltarii drapelului la catarg, a tradus, mi se pare, «marinarii s-au descoperit» – asa a tradus ea, cu toate ca textul in engleza spunea «the crew raised their hats». Vedeti engleza cat este de precisa? Marinarii si-au ridicat beretele in aer. Le-au ridicat, intelegeti, pentru a saluta steagul pe catarg“. Un mare teatru grotesc.

    Apoi, trebuie neaparat citite doua romane istorice, „La battaglia soda“ („Batalia sifonului“), despre povestile de pe vremea lui Garibaldi, si „Aprire il fuoco“ „(Cand s-a deschis focul“), despre cinci zile din istoria orasului Milano.

    Pot parea prea legate de timpul cand au fost scrise, pentru ca Bianciardi ii punea sa circule pe langa personajele epocii, de la Garibaldi la Cesare Correnti, si pe contemporanii sai, muzicianul Giorgio Gaber, ziaristul Giorgio Bocca, arhitectul Roberto Guiducci sau pictorul Emilio Tadini – si acesta din urma pus sa vorbeasca in anii 1800 in stilul experimental al romanelor din anii ‘60.

    Nu se poate spune insa ca se pierde ceva daca personajele nu sunt recunoscute de cititor, pentru ca tocmai Tadini preciza ca, atunci cand vorbea despre garibaldini, Bianciardi se refera la partizani – si atunci cand ii infatisa pe anumiti politicieni piemontezi de la acea vreme, reprezenta de fapt puterea democrat-crestina din Italia vremii lui.

    Dar pe cei ce vor dori sa deguste umorul corosiv al lui Bianciardi ii sfatuiesc sa citeasca o povestire scurta, „La solita zuppa“ („Supa cea de toate zilele“), unde el dezvolta o idee exploziva: isi imagineaza un Milano al anului 1965, unde sexul nu mai reprezenta un tabu (si in 1965 sexul era un tabu mai abitir ca astazi), ci mancarea. 

    Cititorul isi poate imagina o serie de situatii in care oamenii vorbesc cu maxima libertate despre acte de nepronuntat si le practica cu dezinvoltura, in timp ce merg intr-un fel de casa de toleranta pentru a manca o friptura. Incredibil cand o spui, aceasta nuvela intrase in vizorul nu mai stiu carei cenzuri, nu-mi amintesc exact daca a fost vorba si de un proces, dar am gasit copia scrisorii pe care editorul mi-o ceruse s-o scriu pentru a o prezenta ca proba in justitie. Cu referinte docte din abundenta, la toposul lumii pe dos si la Scrisorile Persane ale lui Montesquieu, incercam sa amintesc toate cazurile in care literatura a privit lucrurile dintr-o perspectiva rasturnata, cu finalitate satirica, dar morala.

    Si ma cazneam sa explic ca, atunci cand termenii sexuali conoteaza acte culinare, isi pierd incarcatura erotica si ca poate doar in cazul descrierii unor acte sexuale, o anumita incarcatura erotica ar fi putut fi vreodata atribuita unui termen precum „friptura“.

    Asta in afara situatiei in care, precizam, „prezenta vulgara a fripturii, cu aromele si gusturile ei, intervine grosolan ca ipoteca grotesca asupra realitatii sexuale evocate“. Ca atare, spuneam in concluzie, „daca vreun cititor, in mod necivilizat, s-a excitat la citirea acestei povestiri, atunci acela trebuie chemat in judecata“.

    Dureroasa ipocrizie, cea de care am dat dovada, dar trebuia sa-l ajut pe Bianciardi, mereu in conflict cu capetele seci care gaseau ca plebea trebuie sa-si ridice palariile.

     

    *) Scriitor si traducator italian (1922-1971), care a explorat in romanele sale climatul economic si politic al Italiei postbelice.

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 1 februarie.

  • Geostrategii si concluzii

    Alaturi de multele calitati ale poporului roman, beneficiem in cel mai inalt grad si de un pacat, cel al imbatarii cu apa rece. Nu este un pacat major si nu este singurul, dar are o caracteristica numai a lui: furnizeaza, cateodata, cele mai bune scuze pentru a ne acoperi neputintele.

    Uite, povestea cu pozitia geostrategica a Romaniei. Paralela 45, Marea Neagra, intersectie de mari cai comerciale, poarta spre oriunde, relieful, oamenii primitori, pe scurt pozitie geostrategica de studiat in manuale de catre geostrategii in devenire. O auzim de ani de zile si o citam de ani de zile, este unul din motivele pentru care suntem invidiati de cei ce ne ravnesc muntii, lanurile si femeile, dar este si unul din motivele pentru care optimismul romanesc s-a pastrat, in ceea ce a insemnat si inseamna intrarea Romaniei in varii organizatii si aliante: „…nu ne lasa aia, c-avem pozitie geostrategica…“. 

    Ba a facut chiar si pui: mai marii orasului Pascani, de exemplu, cred ca pozitia geostrategica a orasului lor, cel mai important nod de cale ferata din nord-estul Romaniei, este un atu major pentru atractivitatea economica a acestuia. Sefii Agentiei de Dezvoltare Regionala Sud-Est, „colt magic“ unde „toate formele de relief se imbina si se contopesc intr-o perfectiune divina“, cred ca zona este de „o importanta geostrategica deosebita“. Google va lamureste mai departe despre ce si cum.

    Nu o sa cad in capcana pe care mi-am intins-o deja si o sa las analizele geostrategice docte geostrategilor militarosi care traseaza axe si care muta stegulete colorate pe harti. In geostrategia mea, pozitie favorabila este acolo unde vin bani multi, unde oamenii sunt ascultati, unde Codul fiscal este Cod fiscal, si nu o eterna incertitudine, unde vorbele frumoase, politicoase si inselatoare nu tin locul actiunilor concrete. Inceputul acestui an a avut tsunami-ul sau, dar nu in Asia, si pe dos: anul trecut apa a venit mare si a inspaimantat o lume intreaga; anul acesta gazele au venit mai putine, iar situatia a marcat o Europa intreaga.

    In ceea ce unii au denumit criza gazelor, pozitia geostrategica a Romaniei, la mijloc de conducta: o zbatere intens consumatoare de energii guvernamentale – declaratii, sedinte, solicitari si asigurari, surse si resurse alternative, productii mai mari, capacitati sporite. Tot acest consum nu si-ar fi avut rostul in situatia in care energiile de care vorbeam ar fi fost dirijate nu sezonier, ci permanent si cu un rost: de cele cateva zeci de kilometri de conducta care ar asigura interconectarea cu reteaua vestica de distributie a gazelor tot aud, periodic, de vreo sapte ani de zile, dar atat.

    De conductele care ar veni din zona caspica si ar traversa, cu beneficiile de rigoare, Romania, am auzit tot cam de sapte – opt ani, dar tot cu auzitul am ramas.

    La Cernavoda lucrarile tin ritmul apelor Dunarii, ba scad, ba urca, dar, spre deosebire de fluviu, nu depasesc cota de extenuare a energiilor umane sau a bugetului de stat. Iar o rabufnire a orgoliului rusesc era o evidenta si de asteptat chiar si pentru geostrategi de mai redusa anvergura. Oricum, geostrategic, ne-am asigurat ca platim pentru gazele rusesti la fel cu marile puteri economice, situatie mai costisitoare decat a vecinilor, dar mai greu de ignorat, oricat de mari ar fi orgoliile tarilor karatisti.

    Pe alte planuri, politicienii ne asigura ca 2006 este ultimul an inainte de integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, pentru ca suntem mai bine vazuti la Bruxelles, ne-am luat de par cu coruptia si mai avem si pozitie geostrategica. Dar dracusorul de pe umarul meu stang, dupa ce a studiat bilanturile anului trecut, ma tot trage de maneca si-mi spune ca atuurile romanesti s-ar putea dovedi mai palide decat interesele unor europeni, si-mi aduce aminte ca al doilea pacat romanesc dupa cel cu imbatatul cu apa rece este cel al datului cu stangul in dreptul.

    Si-mi tot aminteste aici de asigurarea sefului statului data ziaristilor, cum ca „n-aveti nici o sansa sa nu fiti surprinsi“, si ma tot intreaba ce-o fi vrut sa spuna presedintele Basescu cu asta. De unde sa stiu eu? Dupa ce a rostit fraza, presedintele a izbucnit, in stilu-i caracteristic, in ras. As spune strategic, nu stiu daca si geo.

  • Semne bune anul are?

    2006 va fi, conform calendarului chinezesc, Anul Cainelui. 2005 a fost Anul Cocosului si am avut inundatii, gripa aviara, luari de ostatici si o incredibila alba-neagra cu anticipatele. Asa ca multe informatii nu putem stoarce din zodiacul chinezesc.

    I Ching (King, dupa unele transliterari) e o carte de divinatie, altminteri extrem de interesanta, pe care insa am renuntat sa o mai folosesc acum mai bine de un deceniu. La tarot nu ma pricep, iar scormonitul prin matele pasarilor imi repugna. Prin urmare, pentru prognozele politice ale lui 2006 nu mai imi ramane decat sa ma bazez pe intuitie si bun simt. Atat una, cat si cealalta imi spun ca felul in care va arata peisajul politic al Romaniei in acest an depinde – cum altfel? – de raportul de tara din primavara. Un raport critic, urmat de activarea clauzei de salvgardare si amanarea pana-n 2008 a integrarii in UE ar insemna, fara doar si poate, sfarsitul guvernului Tariceanu. Pentru o asemenea predictie nu e nevoie de nici un ghicit in carti. 

    Dupa ce atat premierul, cat mai ales presedintele, au dat in repetate randuri asigurari ferme privind admiterea in 2007, un esec la acest capitol va impune o schimbare mai dramatica decat o simpla remaniere guvernamentala.  Pana si cei mai fideli suporteri din PNL vor fi nevoiti sa admita ca soarta lui Tariceanu in fruntea guvernului (ba, foarte probabil, chiar si la carma partidului) ar fi definitiv pecetluita. In asemenea conditii, reactivarea ideii anticipatelor nu mai este nici ea exclusa.

    Sa admitem, totusi, ca o asemenea varianta este mai degraba improbabila. In cele cateva luni ramase, multe nu semai pot intampla, iar PNA inca are ragaz suficient pentru a anunta oficial cele cinci-sase dosare de mare coruptie pe care le-ar avea in lucru, atat de insistent cerute de catre oficialii europeni. Confirmarea aderarii la 1 ianuarie 2007 nu va aduce insa, cu necesitate, si un spor de popularitate actualei Aliante, fiind perceputa mai degraba ca fireasca, de catre majoritatea romanilor.

    Va fi insa un semnal suficient de puternic pentru ca spectrul anticipatelor pentru anul in curs sa se indeparteze definitiv, iar premierul Tariceanu sa-si consolideze pozitia in interiorul partidului si, implicit, in cel al Aliantei.

    O consolidare care, la o adica, se poate dovedi si un cadou otravit. Daca, simtindu-se pe cai mari (adica normali, nu ponei, ca pana acum), Tariceanu va continua practica excluderii/suspendarii nemultumitilor din partid, riscurile pentru PNL sunt considerabile. Chiar daca randurile celor „pedepsiti“ pentru delict de opinie nu vor atinge masa critica necesara unei sciziuni, imaginea liberalilor – oricum sifonata – va fi botita de-a dreptul.  Ce poate fi mai neplacut perceptiei publice decat imaginea unui tata care, aflat sub papucul nevestei si sub autoritatea sefului, incearca sa-si dovedeasca barbatia punandu-si copiii la colt, pe coji de nuca?

    De-o fi una, de-o fi alta, un lucru ramane sigur: in ciuda declaratiilor sforaitoare de la sfarstul anului privind fuziunea liberalo-pedista, lucrurile vor ramane suspendate in proiect. De buna seama, se vor mai face sondaje de opinie, ba chiar si cateva declaratii optimiste pe seama acestui subiect, de fiecare data cand conjunctura politica o va cere – dar cam atat. Din fericire pentru alegatorii de rand ce resping ideea bipolarizarii scenei politice, PNL si PD vor ramane partide de sine statatoare, ba chiar, cu putin noroc, partide-alternativa intr-o viitoare configuratie electorala.

    Ii despart prea multe – de la sondajele de opinie la doctrinele asumate oficial – pentru a putea imagina o fuziune lipsita de scandaluri majore, sciziuni etc – adica un adevarat cosmar din perspectiva lui 2007. Cel mai probabil, maximul de concesii pe care si-l vor face reciproc va fi atins odata cu decizia de a participa pe liste comune la alegerile pentru Parlamentul European.

    Si cu asta ajungem la ceea ce ar putea reprezenta, din punct de vedere politic, adevarata „bataie a pestilor“ din 2006. In aparenta un moment electoral lipsit de greutate, alegerea europarlamentarilor prezinta, in fapt, mai multe mize ascunse. Primul va fi un test de seriozitate pentru intreaga clasa politica. Daca ele se vor desfasura, dupa cum se prognozeaza, in toamna, timpul ramas se cuvine chivernisit cu grija. O sumedenie de aspecte sunt, la aceasta ora, sub semnul intrebarii: vom avea circumscriptii electorale (si daca da, cine le va trasa granitele si pe baza caror principii de reprezentativitate?) sau vom vota la nivelul intregii tari? Pe liste, sau uninominal? S.a.m.d.. O dezbatere serioasa pe aceste teme este imperios necesara, deschizand drumul spre dezbaterea mai larga a Legii electorale.

    Va fi un test si pentru partidele politice luate in parte, pentru ca de felul in care isi vor selectiona candidatii pentru aceste functii va depinde si perceptia publica asupra importantei si, in ultima instanta, respectului pe care ni-l acorda. Daca, Doamne fereste, unele partide vor pune mai presus de interesele nationale, pe cele de gasca, trimitand in Parlamentul European oameni care abia pot baigui trei cuvinte intr-o limba de circulatie, lipsiti de cultura politica necesara, vom sti cu siguranta ce concluzii sa tragem.

    In fine, dar nu in cele din urma, aceste alegeri se vor dovedi extrem de importante daca presedintele Basescu se va tine de promisiune si va folosi momentul pentru organizarea unui referendum pe tema modificarii Constitutiei, incercand sa-si impuna marota parlamentului unicameral. Aici, listele comune cu PNL-PD isi pot demonstra utilitatea. Liberalii pot profita de prilej pentru a explica deopotriva tarii si presedintelui ca nu tot ce zboara anglo-saxon se mananca in farfuria europeana – si, cu putin noroc, pentru a-si impune punctul de vedere.

    In caz contrar, tare mi-e teama ca un an inceput bine se va termina, dupa intelepciunea populara, prost. Caz in care nu ne mai salveaza nici macar 2007 – cu atat mai mult cu cat e Anul Porcului.

  • Despre pro-ciclicitate

    Se spune ca bancherul este persoana care iti ofera o umbrela atunci cand este soare si ti-o cere intotdeauna inapoi cand incepe sa ploua. Dincolo de calitatea sau vechimea anecdotei, ea dezvaluie un comportament obisnuit in realitate, care in termeni matematico-economici se numeste pro-ciclicitate (o vom numi in continuare pro-C).

    Pentru a intelege acest „defect comportamental“ care afecteaza deciziile umane in general si pe cele financiare in special, vom analiza toate nivelurile de activitate economica, de la cel mai simplu la cel mai complex: nivelul individual, microeconomic si macroeconomic.

    Obisnuim sa ne apreciem viitorul pornind de la experientele noastre trecute si sa avem o atitudine reactiva fata de factorii exteriori. Evitam un tip de investitii daca am pierdut in trecut in acest domeniu; ba chiar pentru ca un prieten sau cunoscut a inregistrat o pierdere dintr-o investitie similara. In acest mod, comportamentul nostru inceteaza sa mai fie unul rational si devine o reflectare a esecurilor sau reusitelor noastre. Astfel, teoria rationalista ne spune ca un individ care are o situatie materiala foarte buna trebuie sa investeasca prudent pentru a-si conserva activele, in timp ce unul cu putine resurse financiare ar trebui sa economiseasca o proportie cat mai mare din veniturile sale si sa realizeze investitii riscante, pentru a-si mari sansele de a obtine castiguri mari.

    In realitate, apetitul pentru risc variaza direct proportional cu marimea contului, astfel incat atunci cand castigam ne simtim pe val, iar daca pierdem devenim mai precauti. Persoanele care dispun de fonduri in exces fata de nevoile personale sunt acelea care investesc mai riscant marindu-si sansele de a castiga mai mult. Indivizii cu resurse financiare reduse sunt adeseori nevoiti sa consume tot ce produc sau, mai mult, se indatoreaza la limita suportabilitatii. In timp, disparitatea dintre bogati si saraci se adanceste si din cauza acestui defect de comportament, care este tocmai manifestarea pro-C la nivel individual.

    O situatie similara poate fi observata la nivel microeconomic. O companie poate accesa fonduri de la banci cat timp a demonstrat in trecut ca isi ramburseaza creditele fara probleme. Fara sa judecam aici validitatea afirmatiei ca performanta trecuta este un bun prezicator al capacitatii viitoare de a-si indeplini obligatiile, acesta este cliseul dupa care bancile comerciale judeca o aplicatie de credit din partea unei companii. Nu este de mirare atunci ca, in perioade de crestere economica, bancile tind sa devina mai putin atente la riscurile asociate creditarii si sa imprumute companii pe care in alte imprejurari le-ar fi refuzat.

    Astfel, economia este fortata sa creasca in continuare, prin apetitul institutiilor financiare de a oferi credit si, implicit, de a ajuta companiile sa isi dezvolte activitatea. Atunci cand mediul economic se deterioreaza, o parte dintre clientii bancilor intampina dificultati in a genera fluxuri de numerar din care sa-si plateasca datoriile. In loc sa ajute aceste companii, bancile devin dintr-odata constiente de riscurile din economie si isi inaspresc conditiile de creditare.

    In acest fel, activitatea economica se restrange si mai mult, iar recesiunea este mai pronuntata si de mai lunga durata – efectul de pro-C la nivel microeconomic. La nivel macro, un celebru exemplu este modul in care FMI judeca economiile pe care le monitorizeaza. Desigur, conceptul de pro-C nu poate explica sau scuza toate greselile de abordare a economiilor in curs de dezvoltare facute de Fond la nivel institutional, dar poate constitui una dintre explicatii. Prin misiunea pe care si-a asumat-o, FMI ar trebui sa asigure stabilitatea financiara a economiei mondiale. Practic, aceasta inseamna oferirea de lichiditati acelor tari care, la un moment dat, au nevoie de ele pentru a depasi o recesiune economica sau o criza de orice fel.

    Cum este si normal, fondurile pentru aceste „ajutoare“ provin de la statele care traverseaza o perioada economica de inflorire si au resurse financiare in exces. In realitate insa, efectul pro-C face ca FMI sa fie gata sa finanteze acele economii care se comporta asa cum isi doresc oficialii fondului si in acest fel forteaza cresterea economica din tarile respective. Dimpotriva, dorinta de a finanta o tara care traverseaza o recesiune este cu atat mai mica cu cat criza este mai pronuntata. Mai mult, unei tari aflate in dificultate, FMI ii impune de obicei o politica de restrangeri monetare si fiscale, avand ca efect adancirea si prelungirea artificiala a crizei economice.

    Care ar putea fi solutiile pentru eliminarea din viata economica a efectelor pro-C? Cu siguranta, este nevoie sa ne schimbam mentalitatea, modul de gandire atat la nivel individual, cat si social. In primul rand, trebuie sa renuntam a considera ca trecutul ne ofera informatii valide despre viitor (in definitiv, toate companiile care au falimentat la un moment dat au fost buni – platnici cu un an inainte).


    Este adevarat ca analiza performantei trecute este mult mai facila si ofera o „baza sigura de raportare“, dar valoarea informatiei trecute ne poate arunca in capcana pro-C. Apoi, trebuie sa ne asumam decizia de a judeca intotdeauna tandemul risc-randament in mod unitar, considerand fiecare dintre cele doua componente ca fiind la fel de important. Numai atunci vom putea oferi o umbrela pe timp de ploaie celor care au intr-adevar nevoie de ea si in acest timp sa ne asiguram ca ne-o vor inapoia atunci cand se indreapta vremea.

  • Petrolismul

    Intrand in 2006, descoperim ca avem probleme atat acasa, cat si dincolo de granita. Si avemprobleme pentru ca suntem condusi de niste defetisti. De niste miorlaiti, de fapt.

    Ce ma irita cel mai mult la presedintele George W. Bush si la vicepresedintele Dick Cheney e ca ei vorbesc rastit despre nevoia de a invada Irakul, de a-i tortura pe cei suspectati de terorism si de a recurge la acte de spionaj intern – toate pentru a apara modul american de viata si de a promova democratia pe tot globul.
    Dar cand vine vorba de cea mai importanta chestiune din politica interna si externa americana la acest moment – aceea de a face din Statele Unite o tara eficienta din punct de vedere energetic, independenta, care isi protejeaza mediul – ii ridiculizeaza pe cei care cer asa ceva, pretinzand ca doar liberalii, activistii iubitori de copaci si pampalaii cred ca toate astea sunt posibile ori necesare.

    Imi pare rau, dar a proteja mediul si a cere natiunii o mai mare eficienta energetica nu sunt chestiuni pentru visatori si pampalai. Sunt, de fapt, cele mai transante, geostrategice, vizionare si patriotice gesturi pe care le putem face. Protectia mediului nu e o treaba de pampalai. A ramane legati de petrol si a spune, in esenta, ca o tara care poate dubla viteza microcipurilor la fiecare 18 luni e, din felurite motive, incapabila sa-si inventeze propria independenta energetica – asta e o atitudine pentru pampalai, defetisti,  pentru oameni dispusi sa fie martori ai erodarii valorilor americane si acasa, si peste granita.

    Protectia mediului nu e doar „o virtute personala“, cum spune Cheney. E un imperativ de securitate nationala. Cea mai mare amenintare la adresa Americii si a valorilor sale nu e astazi comunismul, autoritarismul ori islamismul. E petrolismul. Petrolismul e termenul prin care eu descriu practicile de guvernare care corup, practicile antidemocratice – cele din state petroliere de la Rusia la Nigeria ori Iran – si care rezulta din mentinerea pe termen lung a pretului petrolului la 60 de dolari barilul. Petrolismul este politica prin care petrolul este folosit pentru a-ti cumpara cetatenii cu subventii si slujbe guvernamentale, politica prin care petrolul si gazul sunt folosite pentru intimidarea ori cumpararea dusmanilor, politica prin care profiturile din petrol sunt utilizate pentru a cladi forte de securitate interna si armate menite sa mentina pe cineva anume la putere.

    Cand liderii unei natiuni sunt in masura sa practice petrolismul, nu mai au nevoie sa foreze pentru energia si creativitatea cetatenilor lor; trebuie doar sa foreze in puturi petroliere. Asa ca politica intr-un stat petrolist nu are ca miza, prin urmare, construirea unei societati ori a unui sistem educational care sa maximizeze capacitatea oamenilor de a inova, de a exporta si de a intra in competitie. Miza tine pur si simplu de cine e cel care controleaza puturile petroliere.

    In state petroliste precum Rusia, Iran, Venezuela sau Sudan oamenii se imbogatesc daca intra in guvern si golesc vistieria statului – asa ca nu vor cu nici un chip sa renunte la putere. In state non-petroliste, ca Taiwan, Singapore ori Coreea de Sud, oamenii se imbogatesc daca stau departe de guvern si fac afaceri adevarate.

    Pofta noastra neostoita de petrol creeaza si intareste diverse tipuri de regimuri petroliste. Incurajeaza petrolismului autoritarist in Rusia, Venezuela, Nigeria, Sudan si Asia Centrala. Da forta petrolismui islamist din Sudan, Iran si Arabia Saudita. Prin ricoseu, ajuta si la supravietuirea comunismului in Cuba lui Castro, care traieste azi in parte multumita petrolului ieftin din Venezuela. Cele mai multe dintre aceste regimuri petroliste ar fi trebuit sa se prabuseasca de mult, pentru ca s-au dovedit complet incapabile sa livreze popoarelor lor un viitor modern. Dar au supravietuit tocmai sprijinindu-se pe excesele noastre in materie de energie.

    Indiferent ce s-ar intampla in Irak, nu putem seca mlastinile autoritarismului si ale islamismului violent din Orientul Mijlociu decat daca ne seaca si noua pofta de petrol – pentru ca asa vom impinge in jos pretul titeiului. O politica de democratizare a Orientului Mijlociu fara o schimbare de politica energetica acasa, in America, e o pierdere de vreme, de bani si, cel mai important, o pierdere de vieti tinere pe fronturi.

    Asta pentru ca exista o diferenta uriasa intre ceea ce aceste regimuri gaunoase pot face cu un baril de 20 de dolari si ceea ce fac la actualul baril de 60 de dolari. Nu e tocmai un accident ca epocile reformiste din Rusia lui Eltin si din Iranul lui Khatami au coincis cu preturi mici ale petrolului. Cand preturile au crescut, autoritaristii petrolului din ambele societati si-au reafirmat puterea.

    Avem nevoie de un presedinte si de un Congres care sa aiba curaj nu numai sa invadeze Irakul, dar si sa impuna o taxa pe benzina. Dar pentru asta trebuie sa avem mai degraba o politica energetica cu stimulente pe termen lung pentru energii regenerabile – eoliana, solara, bio.

    Destul cu nonsensul Bush-Cheney, care spun ca protectia mediului ori eficienta energetica sunt doar niste hobby-uri pe care acum nu ni le putem permite. Nu-mi vine in cap nimic mai las si mai neamerican ca asta.

  • Categorii de sfarsit de an

    Daca vreti sa stiti, eu cred ca primarul general Adriean Videanu, a fost chiar elegant atunci cand a raspuns afirmatiilor sefului Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Jonathan Scheele, privind starea capitalei. Asa ca o sa-i spun de la obraz domnului Scheele ca nu are dreptate atunci cand spune ca Bucurestiul nu merita sa se integreze in Europa.

    Este o ignorare evidenta a realitatii: cum se poate sa nu bagi in seama eleganta deosebita a cartierelor din sudul, estul si vestul orasului, drumurile ca-n palma (si nu vorbesc aici de arterele principale, ci de drumurile marginase, cele de dupa blocuri si cele din cartierele de case), oamenii primitori, amabili si toti-numai-un-zambet care te imbrancesc fie la trecerea de pietoni, fie in mijloacele de transport in comun.

    Sau pe rapsozii populari care iti gadila urechile in cel mai placut mod peste tot, cantandu-si la nesfarsit valoarea, banii, femeile frumoase si dusmanii.

    Sau grija nesfarsita dovedita de cei de la salubritate, care lasa gunoaie peste tot, aceasta desigur numai pentru ca haitele de caini vagabonzi sa aiba ce manca si ce imprastia – catei pe care nu-i adunam in adaposturi atat din considerente estetice, cat si gandindu-ne la multumirea fotografilor straini, a doctorilor ce trebuie sa mai foloseasca din cand in cand vaccinul inventat de domnul Pasteur si, nu in ultimul rand, a actritei Brigitte Bardot in persoana.

    Tot pentru multumirea fotografilor, dar si a regizorilor si jurnalistilor ramasi in pana de subiecte nu face nimeni nimic cu junii si mai putin junii homlesi – ce poate fi mai seducator si pitoresc decat o doza de aurolac in fata unui hotel elegant.

    Si asta nu-i tot: privirea nu are a se plictisi, oriunde se indreapta, date fiind alternantele vioaie de vitrine luminate si ruine afumate din centrul istoric, iar pasul capata o agilitate aparte tot incercand sa evite fie masinile parcate pe trotuare, fie pe cele ce merg de-a binelea tot pe acolo.

    Iar daca exercitiile nu va folosesc si va incearca niscai reumatisme, o scurta plimbare pe strazile de la periferie va va lecui rapid: o baie de noroi mai rapida decat orice tratament la Techirghiol va va vindeca. De Bucuresti. Am auzit de programe de multe miliarde de euro care ar urma sa faca din Bucuresti o citadela de sticla, aluminiu si beton, un oras al secolului XXII.

    Foarte frumos, dar cred ca farmecul orasului nu l-ar da sticla, betonul si metalul, ci pastrarea stucaturilor patinate, a dantelariilor din fier forjat, a capitelurilor si boltilor cochete. Iar pentru cartierul de beton si sticla poate fi aleasa o varianta asemanatoare cartierelor La Defense din Paris sau Canary Wharf din Londra. Nu este Adriean Videanu responsabil pentru modul in care se comporta cetatenii pe malurile Dambovitei si nici pentru relele acumulate in cine mai stie cati ani de pervertire a locurilor si locuitorilor.

    Dar politica de adapostire a capului in nisip nu impiedica expunerea deplina a partilor dorsale, iar ignorarea, ocolirea, adapostirea problemelor sub pres nu le elimina, nu le rezolva, nu foloseste nimanui.  Iar la inceputul ultimului an inainte de aderarea Romaniei la Uniunea Europeana mi se pare ca avem de-a face cu o multime de struti cu posteriorul in vant.

    Simplul refuz al etichetei de tara corupta nu elimina coruptia, ba chiar o intareste. Evitarea cu obstinatie, in declaratii publice, a impactului aderarii asupra mediului de afaceri romanesc, asupra micilor companii, nu le face in nici un caz pe acestea mai puternice, mai eficiente si mai rezistente la socul integrarii. Supararea nefondata pe afirmatiile unui oficial european nu rezolva ceea ce, pe buna dreptate, i-a starnit acestuia nemultumirea.

    A miza numai pe jocul pietei si pe principiul „scapa cine poate“ pentru rezolvarea problemelor economiei romanesti, actuale sau care vor veni, nu sunt tocmai cele mai fezabile masuri. Dar mi se pare ca scriu despre un capitol ce este definitiv inchis; sa consemnam, deci, si sa trecem in manuale o noua categorie de romani, cea a ignoratorilor de opinie. Se impaca foarte bine cu restul de categorii aparute postrevolutionar – de la cele benigne, cum este categoria urlatorilor de la spectacolele televizate, si pana la cele nocive, unde exemplele sunt asa de multe, incat va las libertatea sa incadrati pe oricine nu aveti la inima.

    Si pentru ca este ultimul numar al revistei din acest an, va uram sa intrati cat mai repede in categoria celor ce castiga o gramada de bani, dorm linistiti, nu se enerveaza la volan, nu fac exercitii in tramvaie si carora le merge cum nu se poate mai bine si mai usor. La multi ani!

  • Craciunul de plastic

    Americanul nu are pauza. La american, Craciunul incepe dupa Thanksgiving si se termina, sec, pe 25 decembrie, cand se arunca brazii afara din casa si incep pregatirile pentru revelion. Inainte de Thanksgiving a fost Halloween-ul, iar mai inainte Labor Day. N-ai cum sa uiti. Nu te lasa magazinele. Oriunde ai merge, oriunde te-ai intoarce, o reclama te trage de maneca, reamintindu-ti datoria aproape sacra de a cumpara ceva in perspectiva evenimentului ce va sa vina. Nici nu-i de mirare. Dupa 11 septembrie Bush Jr. nu le-a cerut americanilor sa mearga la razboi. Le-a cerut doar femeilor americance sa continue sa faca „shopping“ ca si pana atunci, pentru a mentine economia pe linia de plutire. Femeile, ca femeile – sensibile, s-au sacrificat.

    Pentru ca-n America a inceput sa ninga „ca-n poema rusa“ de la jumatatea lui decembrie si pentru ca apucaseram deja sa facem un om de zapada in fata casei, m-am lasat induplecat de copii si am impodobit pomul de Craciun cu doua saptamani mai repede decat preconizasem. Baiet fiind, stiam una si buna: Craciunul e pe 25 decembrie, Mosul vine pe 24, in seara de Ajun. Adult de-acum, constat cu surprindere ca acelasi Craciun nu mai e o zi (si-un Ajun), ci o intreaga perioada, intinsa pe mai bine de-o luna. „It is this time of the year.“ Nu ne-am oprit, insa, la pom. Ne-a apucat frenezia.

    Cu frenezia nu te joci. Cand te-apuca, te-apuca si pace. Ca la vechii greci, pasiunea e pasiune tocmai in masura in care nu o poti stapani. In masura in care „te-apuca“. O „patimesti“. Asa c-am patimit. Dupa pomul de Craciun au urmat instalatiile de iluminat de-afara: doua in brazii din spatele casei, doua – de doua culori diferite – in bradul din fata casei. Vecinul de peste drum si-a pus reni luminati c-o sanie (un fel de natura moarta cu reni), noi, ca romani, nu era sa ne lasam mai prejos – cat ai bate din palme si cu ciocanul peste degete, am si instalat o ghirlanda luminoasa in fata intrarii. Cand si-a mai pus si-un om de zapada gonflabil, iluminat pe dinlauntru, ne-am lasat, insa, pagubasi. Ne-am resemnat cu gandul ca un om de zapada „de-adevaratelea“, cum avem noi, nu poate fi concurat de unul din plastic. Sau poate?

    E o intrebare mai serioasa decat pare la prima vedere. O societate in care economicul da tonul, iar culturalul si politicul joaca dupa cum li se „canta“ – cum a devenit societatea americana si cum ravneste sa fie si cea romaneasca – e o societate de plastic. In societatea de plastic, si politica e de plastic. Aidoma omului de zapada gonflabil din ograda vecinului, e mare, frumos luminata, dar goala pe dinlauntru. N-a asudat nimeni inaltandu-l (-o), afara de niste chinezi (irakieni, indieni sau romani, functie de nevoi) platiti cu un pumn de maruntis.

    Nu ma intelegeti, insa, gresit. Departe de mine gandul de a incepe o tirada impotriva capitalismului, liberalismului sau a Occidentului in general. In absenta capitalismului, a liberalismului si a Occidentului l-am fi serbat in continuare pe Mos Gerila in loc de Mos Craciun, iar in absenta cartilor de credit (din plastic, fireste) „concurenta“ dintre mine si vecinul de peste drum s-ar fi redus la o bataie cu bulgari de zapada. Nu pentru asta au iesit oamenii in strada in urma cu 16 ani. In urma cu 16 ani, clujeanul Calin Nemes, bunaoara, si-a dezvelit pieptul in fata plutonului instalat la intersectia de langa Libraria Universitatii din Cluj (si) pentru dreptul de a-si instala reni luminati in fata casei, daca asa pofteste – chiar daca, pentru moment, nu a realizat acest lucru. Nici el, nici soldatii care l-au impuscat. Pericolul vine din alta parte. Vine o data cu rasturnarea sistemului de valori. „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, inseamna, inclin sa cred, taman asta: dati economicului ce-i al economicului, politicului ce-i al politicii, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Amestecul planurilor aidoma unui pachet de carti de joc nu are cum sa fie benefic nici pe termen scurt si nici – cu atat mai putin – pe termen mediu sau lung.

    Economicul e, fara doar si poate, necesar – dar asemenea functiilor fiziologice. Toata lumea trebuie sa mearga la toaleta, dar nimeni nu a compus (din cate stiu) vreo oda in directia asta. Nici politicul nu e de lepadat. Omul e, totusi, vorba lui Aristotel, un animal politic, un zoon politikon. Importanta, insa, aici e intelegerea (si acceptarea) ierarhiei. A vazut cineva, vreodata, o furnica fara cap, construind vreun musuroi?  Pentru necredincios, pariul lui Pascal ramane inca in vigoare: „Daca tu ai dreptate si eu ma-nsel“ – ii spune Pascal necredinciosului – „eu nu am pierdut nimic si tu n-ai castigat nimic. Daca, insa, tu esti cel care se-nseala si eu am dreptate, am castigat totul, iar tu ai pierdut totul“. Cam protestant rationamentul, dupa gusturile unui ortodox, dar cu atat mai eficient.

    Asa ca pregatiti-va, va rog, de Craciun cum se cuvine. Impodobiti-va bradul, cumparati-va cadourile, inganati-va colindele. Si, mai presus de toate, bucurati-va! Vorba colindului: „Astazi s-a nascut Hristos/ Mesia, chip luminos/ Laudati/ Si cantati/ Si va bucurati!/ Iar de-acum pana-n vecie/ Mila Domnului sa fie!“.

  • Ministerul fara rost

    Premiza: nu cred ca o cultura adevarata se naste cu ajutorul statului (uneori e chiar invers), nu cred ca nu stiu ce procent din buget creste cota artistilor romani. Cultura este o aventura individuala pentru fiecare creator. Iar statul nu poate stimula creativitatea sau calitatea din spatiul cultural. Care ar fi rostul Ministerului Culturii atunci?

    Am urmarit de foarte aproape evolutia Ministerului Culturii condus de Razvan Theodorescu inainte de 2004. Clientelismul a fost lege. Lege intretinuta cu forme umilitoare de sprijin precum subventii, evenimente propagandistice, inventarea unor avantaje pentru artistii apropiati de regim sau de ministrul insusi. In acelasi timp, replicile opozitiei de atunci nu au fost nici o clipa autentice, nu au fost niciodata la obiect. Pentru ca actualul ministru, Adrian Iorgulescu, de exemplu, era mult prea preocupat (ca un adevarat liberal) sa mai taxeze ceva afaceri precum televiziunea prin cablu pentru a-si ajuta organizatia de colectare a drepturilor de autor. Visul i s-a indeplinit cand s-a trezit ministru, dupa o aventura mai mult politicianista decat serioasa a Monei Musca. Clientelismul ameninta din nou zona culturala. Iar ideile lui Iorgulescu despre cultura nu fac decat sa-mi sprijine afirmatiile. Noul ministru nu doreste decat sa conserve forme vechi de strategii culturale, isi doreste evenimente mamut (George Enescu), monumente mamut (Catedrala Neamului, la recomandarea ferma a lui Basescu), incercand de fapt sa mentina o forma retrogada de autoritate ministeriala.

    Toata lumea a recitat, de 16 ani incoace, poezia descentralizarii. Numai ca descentralizarea s-a petrecut de mult timp. Nu cunosc, de exemplu, nici un scriitor valoros care sa fi fost ajutat decisiv in aventurile sale culturale de minister. Pentru ca lucrurile nu se intampla niciodata asa. Theodorescu ajunsese in 2004 la performanta de a subventiona aproape numai intelectuali din zona PSD. In ritmul impus de noul ministru, nu va dura mult pana la o schimbare de culoare politica a clientilor.

    Poate parea o credinta anarhista si cautat paradoxala, dar cred ca ministerul ar trebui sa se indeparteze de actul cultural viu. Singurele sale sarcini ar trebui sa fie de ordin pur administrativ: biblioteci, muzee, arhive, cam astea sunt misiunile, atat de simple, atat de nespectaculoase si, totusi, atat de importante. Cu cat e mai discreta prezenta sa in zona vie a creatiei, cu atat acesta va fi mai aproape de indeplinirea obiectivelor.

    2005 a fost un an de mici reglari de conturi si multe-multe interviuri si declaratii pompoase. Mona Musca nu a apucat decat sa faca promisiuni interesante. S-au stins repede in urma demisiei sale – care i-a atras multi admiratori, dar care a insemnat de fapt inmormantarea unor proiecte importante. Ce era de facut? Primul pas firesc ar fi fost descalcirea itelor „theodoriste“, a ajutoarelor culturale de tot felul dupa reguli clientelare, cu proiecte haotice de renovare, de restaurare (Nastase facea sali de sport, Theodorescu deschidea santiere). Nu s-a intamplat nimic – Musca a trimis niste sesizari, Iorgulescu a uitat de ele. In ce priveste restaurarile, Iorgulescu a anuntat in presa ca se vor mai inchide din acele santiere „electoral-culturale“ deschise de Theodorescu. Ar mai fi trebuit eliminate subventiile si inlocuite cu forme macar nobile de ajutor cultural. Politica subventiilor a continuat nestingherita – e adevarat, mult mai echilibrat decat in alti ani. Dar tot subventii raman.

    Marea dilema a Ministerului Culturii  este ca incearca de 16 ani sa-si confirme propria utilitate. Cei mai multi ministri au parca de demonstrat ceva, vor sa-si confirme megalomanic prezenta. De fapt, activitatea acestui minister ar putea fi redusa la o serie de actiuni precise in cadrul unei agentii nationale mici si eficiente. Nu are nimeni nevoie de viziuni culturale institutionale. Pentru ca toate vor semana mai devreme sau mai tarziu cu o propaganda ieftina. Intre timp, structuri extraordinar de importante se naruie. Revin la obsesia cu bibliotecile, muzeele sau arhivele. Nu trebuie sa faci altceva decat sa cauti proiecte externe pe care sa le sustii si cu bani din bugetul propriu. Un tanar scriitor ar primi un ajutor incredibil doar daca s-ar face in asa fel incat cartea lui sa fie prezenta in marile biblioteci din tara. Un ajutor mult mai mare decat o subventie de 3 milioane pentru publicarea unei plachete.

    Nu cred in proiecte de tip „Citeste o carte“ precum cele promovate de Mona Musca. Nu cred ca daca-i spui cetateanului „citeste“, atunci el va citi. Aceasta este o iluzie publicitara care functioneaza in cazul detergentilor, dar care n-are nici o sansa in cultura. Cred in schimb ca o biblioteca judeteana primitoare, cu toate titlurile noi pe raft, poate avea efecte nebanuite in comunitate.

    Cat timp se va face politica megalomanica in zona culturala nu va iesi nimic. Ministerul Culturii are cele mai imprecise tinte din Guvern. Nici anul acesta nu s-a schimbat nimic: doar s-au perindat figuri noi printr-un acelasi birou.

    In rest, am auzit aceleasi emfatice indemnuri la renovarea si propagarea culturii. Domnilor ministri, stati linistiti, oricum adevarata cultura se face fara dumneavoastra! Sunteti niste functionari, aveti de facut treburi marunte si precise. Doar daca le veti face pe acestea veti fi retinuti de istorie.

  • Limbajul licentios

    La inceputul anului 1991, vorbind despre razboiul din Golf, explicam ca „friendly fire“ este „grenada cu care arunca in tine din greseala un cacacios imbracat in aceeasi uniforma cu tine“.

    Probabil ca astazi, dupa cazul Calipari, cititorii ar fi mai sensibili la faptul ca si de un „friendly fire“ se moare – dar in urma cu 15 ani, foarte multi au reactionat nu la imoralitatea faptului in sine, ci la imoralitatea cuvantului „cacacios“ („stronzo“).

    Am primit multe scrisori de la cititori si, daca imi aduc bine aminte, am fost atat de criticat in alte ziare, incat m-am simtit obligat sa scriu un editorial in care sa amintesc cati ilustri autori din literatura noastra au folosit cuvinte similare.

    In 15 ani, moravurile se schimba si editura Rizzoli isi poate permite la ora actuala sa publice „Stronzate“ de Harry G. Frankfurt (costa 6 euro si se citeste intr-o ora). Frankfurt este profesor emerit de filozofie, pare-mi-se ca la Princeton, iar italienescul „stronzate“ traduce aici titlul original in engleza „Bullshit“. Acest substantiv inseamna literalmente „excremente de taur“, dar este folosit in situatii in care italienii ar spune  „stronzata“ („cacat“) sau „stronzate“ („cacaturi“).

    Desi cred ca ar putea fi definit precum o „stronzata“ si un lucru pe care nu merita sa dai bani pentru ca nu functioneaza („acest tirbuson electronic este o adevarata «stronzata»“), cel mai adesea termenul se foloseste cu privire la ceva afirmat, spus, comunicat: „ai spus «o stronzata»“, „acel film este o adevarata «stronzata»“. Iar tocmai la „stronzata“ preponderent semiotica se refera Frankfurt, plecand de la o definitie pe care un alt filozof, Max Black, a dat-o cuvantului „sciocchezza“ (prostie, ineptie, neghiobie), ca „reprezentare inselatoare – care nu merge insa pana la minciuna – a propriilor ganduri, sentimente sau atitudini, mai ales prin intermediul unor cuvinte sau acte pretentioase“.

    Trebuie sa stiti ca filozofii americani sunt foarte sensibili cu privire la adevarul afirmatiilor noastre, atat de sensibili incat isi petrec timpul intrebandu-se daca este corect sau fals sa spui ca Ulise s-a intors la Ithaca, din moment ce Ulise nu a existat in realitate. Pentru Frankfurt este vorba asadar, in primul rand, despre definirea sensului in care o „stronzata“ este mai puternica decat o „sciocchezza“ si, in al doilea rand, ce inseamna sa furnizezi o reprezentare falsa a unui anumit lucru, fara insa a minti. Legat de ultima problema nu trebuie decat sa recurgi la vasta literatura cu acest subiect, de la Sf. Augustin pana astazi: cel ce minte stie ca ceea ce spune nu este adevarat si o spune pentru a insela.

    Cine spune un neadevar fara sa stie ca este un neadevar nu minte, bietul, ci doar se inseala sau e nebun. Presupun ca in cazul in care cineva, convins fiind de acest lucru, ar spune ca Soarele se invarte in jurul Pamantului, noi am zice ca a spus o „sciocchezza“ sau de-a dreptul o „stronzata“.

    Dar din definitia lui Black reiese ca acela care spune o ineptie o face pentru a furniza o falsa interpretare nu numai a realitatii externe, ci si a propriilor ganduri, sentimente, atitudini. Acelasi lucru i se intampla si celui ce minte: cine spune ca are 100 de euro in buzunar (cand nu este adevarat) nu o spune numai pentru a ne face sa credem ca in buzunarul lui exista 100 de euro, ci si pentru a ne convinge ca el crede ca detine 100 de euro. Frankfurt precizeaza ca, spre deosebire de minciuni, ineptiile („le sciocchezze“) nu au ca scop principal furnizarea unei pareri eronate cu privire la starea lucrurilor in discutie, ci mai curand a unei false impresii despre ceea ce se intampla in mintea vorbitorului.

    Aceasta fiind menirea ineptiilor, ele nu ar intra in categoria minciunilor pe motiv ca, pentru a folosi un exemplu dat de Harry Frankfurt, un presedinte al Statelor Unite poate face uz de o retorica pompoasa privitor la faptul ca Parintii Fondatori erau calauziti de Dumnezeu, nu pentru a propovadui credinte pe care el le stie false, ci pentru a da impresia ca este o persoana pioasa si iubitoare de Patrie. Ceea ce caracterizeaza o „stronzata“ spre deosebire de o „sciocchezza“ este ca prima reprezinta in mod cert o afirmatie eronata, pronuntata pentru a le crea celorlalti o anumita impresie despre noi, insa pe cel ce o spune nu-l intereseaza deloc sa afle daca spusele sale sunt adevarate sau false. „Ceea ce ne ascunde despre sine cel ce spune «stronzate» este ca valoarea de adevar a afirmatiilor sale nu-l intereseaza foarte tare.“

    Afirmatii de acest gen te fac sa ciulesti imediat urechile si intr-adevar, Frankfurt ne confirma si cele mai negre banuieli: „Domeniile publicitatii, al relatiilor publice si cel al politicii, acesta din urma aflat la ora actuala in stransa legatura cu primele doua, sunt atat de pline de «stronzate» absolute, incat au devenit de-acum paradigme indiscutabile ale conceptului“. Scopul „stronzatei“ nu este nici macar acela de a insela cu privire la starea lucrurilor; este de a-i impresiona pe ascultatorii cu slabe capacitati de a discerne adevarul de minciuna sau dezinteresati de aceste nuante. Cred ca acei ce spun „stronzate“ se bazeaza si pe memoria slaba a auditoriului, ceea ce le permite si sa spuna „stronzate“ in serie, ce se contrazic unele pe altele: „Cel ce debiteaza «stronzate» incearca, intr-un fel sau altul, sa scape cu fata curata“.  

    *) Agentul Nicola Calipari a fost omorat din greSeala la Bagdad, de soldatii americani, In timpul eliberarii ziaristei Giuliana Sgrena.


    Traducere si adaptare de Cecilia Stroe
    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 18 ianuarie.