BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cele doua tari

    Imaginile transmise de televiziuni acum cu inundatiile au scos la iveala o  Romanie de care nu vrem sa ne atingem, o Romanie saraca, o Romanie care nu a auzit ca economia duduie si careia tintirea inflatiei, aprecierea leului, liberalizarea contului de capital sau specularea diferentialului de dobanda dintre lei si euro nu-i spun nimic.

    Romania e impartita in doua. O parte tanara, educata, cultivata, ambitioasa, dornica de a prinde trenul integrarii europene, care misca, care creste economic vazand cu ochii,  o „tara“ ai carei locuitori simt direct pe card cresterea puterii de cumparare, vad ce inseamna viata in alta parte – Europa, America – si incearca sa o transfere aici. Capitala, Timisoara, Clujul, Sibiul, Oradea, de fapt toate orasele mari care beneficiaza de investitii, de fonduri pentru infrastructura si pentru dezvoltare au lasat in urma cealalta parte a Romaniei, care este dintr-o alta lume. 

    O lume pe care nimeni nu o vrea, deoarece nu are ce sa-i vanda, pentru ca cei de acolo nu au bani. Ei traiesc de pe o zi pe alta, iar acum o parte dintre ei si-au pierdut la inundatii si bruma de agoniseala. Aceasta lume este luata in evidenta doar statistic, ca numar de locuitori, case si cam atat. Tranzitia a lasat rani adanci,  iar mijloacele de existenta ale celor care se gasesc in a doua jumatate de Romanie se rezuma numai la ce are omul in jurul casei, in gradina sau in hambar. 

    S-ar putea spune ca aceasta jumatate reprezinta o povara care strica datele statistice. Intr-o alta parte din tara, cifrele arata bine, salariile sunt mult mai mari, depasind media, iar produsul intern brut pe cap de locuitor ne apropie de celelalte tari din Est care sunt in fata noastra. Dar per total rezultatul este prost, pentru ca orice plus se anuleaza cu cifrele mici din a doua jumatate de Romanie. Contributia la produsul intern brut (PIB) din zona „inundata“ a tarii este mult prea mica pentru a conta. 

    Nici fiscul nu-si bate capul cu impozitele de aici. Daca va reusi sa stranga ceva bani din impozitul pe venitul agricol e bine, daca nu, nu.  Tara este rupta in doua, iar acest decalaj economic se va accentua pe zi ce trece, Moldova fiind cap de lista.  Nimeni nu-si va bate capul cu cei pe care soarta i-a lasat pe acel pamant si nu au avut puterea sa plece de acolo.  Cine doreste sa scape de saracia acelor zone se duce la munca in strainatate sau se indreapta catre orasele mari. Vedem si vom vedea sate si comune aproape parasite, pentru ca locuitorii ei cei mai tineri au plecat in alta parte.

    Cred ca in urmatorii 20 de ani, investitiile in aceste zone, din a doua parte de Romanie, vor fi razlete. Strainii vor ocoli aceste zone si este putin probabil sa vedem pe acolo producatori de componente auto, asa cum ii regasim acum in Transilvania. Poate doar daca zona va fi atat de saraca incat costurile vor fi mai mici decat in Ucraina sau Republica Moldova, unde se vor duce investitorii straini atunci cand costurile de aici vor creste, in special cele cu forta de munca. Poate asta va fi sansa. Zona sa fie atat de saraca incat viitoarea delocalizare din Bucuresti, Pitesti, Craiova sau Timisoara sa se faca nu in China sau la Kiev, ci la Vadu Rosca sau Namoloasa. Suna cinic, dar asta va fi situatia.  Sunt solutii de a incetini acest decalaj economic care se largeste o data cu trecerea zilelor? Cine-i va trece pe acei oameni cu barca de pe un mal pe altul? Romania nu este atat de dezvoltata astfel incat sa poata intretine acum cele doua „tari“. 

    Dar daca cei aflati la putere vor duce Romania in Uniunea Europeana si vor privi acest proiect ca pe o sansa unica de a scoate cealalta jumatate de tara de sub ape, atunci cei care se afla de partea cealalta a zidului vor avea o sansa. 

    Guvernul nu mai poate da facilitati pentru a dezvolta anumite zone, dar poate atrage fonduri de dezvoltare regionala – cateva miliarde de euro – din partea UE, care sa ridice si partea saraca a Romaniei. Acesti bani reprezinta efectiv salvarea acelor zone, pentru ca tara nu are de unde sa dea banii. Rezolva anticipatele integrarea in UE sau sunt o pierdere de timp? Pe cei care se duc sa ceara votul populatiei, esecul integrarii nu-i afecteaza deloc. Ei sunt din prima jumatate a Romaniei. Pentru a doua jumatate inseamna insa ca vor ramane doar niste cifre statistice, ca acum.

  • Alianta si-a facut datoria, Alianta poate sa plece

    Dupa alegerile anticipate, PNL si PD trebuie sa se pregateasca de un divort civilizat.

    Rapidul 684, de la Constanta spre Bucuresti, e un tren nazdravan. Saptamana trecuta, intr-un interval de doar cinciprezece minute, a pornit ba de la linia unu, ba de la linia trei, ba inapoi, de la linia unu. Pasajul subteran fiind inundat, o armata de oameni a exersat, pentru un sfert de ora, aruncarea bagajelor peste gard si saritura pe terasament de la o inaltime de un metru si jumatate. La sfarsit eram cu totii un pachet de nervi, iar Caile Ferate Romane au fost pomenite intr-un context nu tocmai favorabil.

    Presedintele Basescu a fost mentionat si el, tot saptamana trecuta, intr-un context asemanator. Ca premierul Tariceanu a alergat, disciplinat, incoace si-ncolo, dupa „batul“ anticipatelor, aidoma unui caine antrenat pentru „apporte“/„fetch“ il priveste personal. Fiecare isi sifoneaza imaginea dupa cum crede de  cuviinta. Restul tarii, insa, a apreciat cu siguranta mai putin joaca de-a alba-neagra cu anticipatele. 

    Consecintele acestor oscilatii politice din perspectiva viitoarelor alegeri sunt dificil de cuantificat in clipa de fata, dar e limpede ca, incercand sa pozeze intr-un mediator echidistant, presedintele a reusit sa-si alieneze multi dintre sustinatori. Iar in contextul inundatiilor, PSD a profitat din plin, marcand punct dupa punct. Dincolo insa de orice alte interpretari, criza politica de saptamana trecuta a demonstrat inca o data diferenta de viziune dintre presedinte si premier, pe de o parte, si dintre PNL si PD, pe de alta. Vremea ascunsului dupa degete a trecut. Intre partidele componente ale Aliantei D.A., prapastia se accentueaza pe zi ce trece. Liberalii nu dau nici un semn ca sunt dispusi sa renunte la un blazon istoric ce le-a adus beneficii considerabile in ultimii ani. 

    La randul lor, popularii nu sunt pregatiti sa renunte la proaspat adoptata ideologie, care le promite deja atat de multe, in perspectiva integrarii europene. In plus, ritmurile vietii de partid sunt diferite, viteza de reactie e alta, iar strategiile pe termen mediu si lung, divergente. In aceste conditii, intrebarea nu mai e „daca“ Alianta D.A. se va rupe, ci „cand“ si in ce circumstante. Ipoteza cea mai plauzibila este ca urmatoarele alegeri anticipate vor fi si ultimele la care liberalii si pedistii vor participa in aceasta formula. Un asemenea divort nu reprezinta cu necesitate un lucru rau. Cu o conditie – sa fie civilizat. In politica, atat dragostea la prima vedere, cat si casatoriile din interes au viata scurta. 

    Vremurile in care coalizarea opozitiei, fie sub forma CDR, fie sub forma Aliantei D.A., reprezenta o necesitate logica au apus, sa speram, definitiv.  Infrant de doua ori, PSD are putine sanse de a redeveni un partid cu o greutate zdrobitoare pe scena politica. In schimb, atat PNL, cat si PD – dupa o eventuala victorie in alegerile anticipate – vor deveni partide capabile de a sta fiecare pe propriile picioare. Trista experienta a CDR poate servi inca o data drept lectie. Dupa victoria Conventiei din 1996, m-am numarat printre cei care au sustinut necesitatea autodizolvarii acesteia. N-a fost sa fie. Din motive mai degraba sentimentale si simbolice, taranistii – pilonul central al CDR – au militat, pana in ultima clipa, pentru mentinerea Conventiei in forma initiala. Si au pierdut catastrofal. In schimb, PNL si PD, mai putin morali dar mai rationali, au stiut sa faca la timp pasul in spate, delimitandu-se – prin contorsionism logic – de guvernarea la care erau partasi. Divortul cu nabadai, farfurii sparte si poale date peste cap, realizat pe spinarea taranistilor, a reusit, totusi, sa-i propulseze in noul parlament. Restul e istorie.

    Ar fi tragic daca povestea s-ar repeta, la alti parametri, in cazul Aliantei. Din fericire, insa, este si foarte putin probabil. Trecuti deja fiecare prin experienta divortului, cei doi parteneri de guvernare sunt, automat, mult mai suspiciosi. Deja reactia PNL la incercarile, relativ timide, ale PD, de a le transfera esecurile guvernarii, este de la sine graitoare. Fiind vorba de doi gradinari cu experienta, nici unul nu poate spera sa-i vanda celuilalt vreun castravete.

    In aceste conditii, planul cel mai rational pe termen scurt este ca partenerii sa lase la o parte frecusurile existente pana la castigarea alegerilor anticipate. Daca o noua declaratie de dragoste eterna n-ar mai reusi sa prosteasca, in clipa de fata, pe nimeni, o imagine respectabila, de cuplu matur, capabil sa-si gestioneze crizele familiale, mai poate fi lesne inghitita de un electorat inca predispus la iertare si intelegere. Cu putin noroc si cu putina inteligenta, un astfel de mesaj poate asigura PNL si PD castigarea unei majoritati confortabile dupa anticipate. In culise, insa, pe termen mediu si lung, membrii celor doua partide trebuie sa se pregateasca de un partaj civilizat. Patru ani de mandat ar trebui sa reprezinte un termen suficient de lung pentru doi adulti responsabili, cu capul pe umeri. E timp berechet pentru a decide, impreuna, cine va lua masina de spalat si cine frigiderul. Bunaoara, cel care primeste Rapirea din Serai, cu calul pe stanga, poate dovedi marinimie renuntand la colectia de balerine de portelan. Important este ca, la sfarsit, sa ramana loc de dat buna ziua.

  • Examenul final al aderarii

    Pana la sfarsitul anului viitor, Banca Centrala trebuie sa liberalizeze complet contul de  capital. Implicatiile acestei liberalizari sunt mult mai importante decat multe alte schimbari care vor interveni in societate prin prisma aderarii la Uniunea Europeana.

    Sectorul financiar era vazut pana de curand ca unul auxiliar fata de „economia reala“ – cea care produce bunuri si servicii. Intre timp insa, datorita circulatiei mult mai usoare a persoanelor, marfurilor si capitalurilor, datorita informatizarii societatii si a eliminarii barierelor de tot felul dintre tari, activitatile de natura financiara realizeaza volume mult mai mari decat valoarea bunurilor produse efectiv la nivel mondial, iar piata financiara si-a castigat o independenta aproape totala fata de economia primara. 

    Pietele financiare reactioneaza inca la evenimente de natura politica, sociala, la variatii ale stocurilor de diverse materii prime sau chiar la schimbari de temperatura, dar pe de alta parte, dezechilibrele financiare sunt cele care lovesc cu cea mai mare forta dezvoltarea societatii umane.

    Masurile diverse luate de Banca Nationala a Romaniei (BNR) pe drumul liberalizarii totale a contului de capital inseamna renuntarea de catre banca centrala la instrumente pe care le-a folosit pentru a „ghida“ economia inapoi pe drumul corect, atunci cand performantele Romaniei privind stabilizarea macroeconomica erau slabe. 

    Pentru ca o economie relativ mica si suficient de inchisa, cum a fost aceea a Romaniei pana in urma cu doi-trei ani, putea fi ghidata cu oarecare succes folosind parghii monetare: cursul de schimb, rata dobanzii si masa monetara. BNR a folosit extensiv aceste parghii pentru a evita derapajul unor indicatori macroeconomici in momentele „delicate“, desi stia foarte bine ca un dezechilibru structural (deci din economia reala) nu poate fi rezolvat decat temporar prin masuri monetare. 

    In timp insa, BNR a convenit cu organismele internationale masurile de liberalizare, asa incat piata valutara (pentru moment) a fost „intredeschisa“ investitorilor straini, iar volumele si rata de schimb pot fi manipulate mai greu si numai pe termen scurt.  Chiar daca fluxurile de capital generate de aceasta prima etapa a liberalizarii au fost modeste, putem pune aceasta reticenta a investitorilor straini si pe riscul inca ridicat asociat Romaniei – iar recentele balbaieli fiscale si dezechilibre monetare confirma acest risc – precum si pe clauzele de salvgardare cu care Banca Nationala a Romaniei si-a amenintat eventualii investitori. 

    Masura ca romanii sa isi poata deschide conturi bancare in strainatate este numai un alt pas pe drumul liberalizarii. Impactul sau va fi minim pentru economie, in societatea moderna existand vehicule multiple prin care fondurile se pot muta in conturi externe.  In plus, este indoielnic faptul ca romanii care nu si-au „expatriat“ banii pana acum au suficiente fonduri pentru a-si putea deschide practic un cont in strainatate in viitorul apropiat. Pentru ca intre „a avea voie“ de la BNR si „a putea practic“ sa iti deschizi un cont in strainatate, este o mare diferenta: bancile straine (ca si cele din Romania, de altfel) sunt interesate sa iti deschida un cont numai daca poti demonstra ca ai o sursa de venituri in tara respectiva si un domiciliu stabil… sau dispui de o suma consistenta. Singura eventuala amenintare in acest sens ar veni de la nenumaratii „capsunari“.  Cu toate acestea, majoritatea lor muncesc fara acte in strainatate sau castiga sume suficient de mici pentru a evita sa plateasca comisioane bancare. Oricum, acesti muncitori trimit toate economiile lor inapoi in Romania pe o cale sau alta, acolo unde familia lor isi sustine existenta si investeste in pamant si case.

    Cu toate acestea, adevaratul examen al Romaniei, cand vom vedea daca economia noastra poate supravietui in conditii de piata libera si competitivitate (si din pacate ma tem ca pentru moment nu poate), va fi momentul cand Banca Nationala a Romaniei va pierde si mecanismul de formare directa a ratei dobanzii in piata. Acest moment, asteptat pentru sfarsitul anului, va fi marcat de inaugurarea pietei secundare la titlurile de stat.  Daca BNR va avea curajul sa faca aceasta liberalizare corect si total – adica fara a speria eventualii investitori cu activarea a diverse „clauze de salvgardare – vom vedea cum apreciaza piata nivelul corect al ratei dobanzii, iar investitorii straini vor penaliza cu siguranta orice deviatie de la rata corecta, plasand bani sau dimpotriva, iesind de pe piata cu rapiditate. 

    Acela va fi momentul cand intreaga rezerva valutara a Bancii Nationale a Romaniei nu va mai putea influenta sensibil „realitatea economica“. Putem spune deci ca liberalizarea contului de capital este o decizie fara intoarcere. Am avut destul timp sa ne pregatim economia pentru acest moment. Daca nu am facut-o, ne vom trezi ca intotdeauna luati prin surprindere de adevarurile economice, iar masurile pe termen scurt ale Bancii Nationale vor fi neputincioase impotriva legilor economice, caci independenta monetara a Romaniei va fi mult limitata, iar masurile fiscale s-au dovedit pana acum mai degraba contraproductive. 

  • Atentie, drum fara anvergura!

    Pedestras prin Bucuresti, nu se poate sa nu observi ca exista la noi un soi de obicei, nu atat ciudat cat enervant: unde e locul mai ingust, acolo se ingramadesc cat mai multi. Sau mai multe.

    Un bun exemplu este unul din capetele podului de peste Dambovita din fata fostei Banci a Religiilor, unde pe trotuar se afla un suport mare, cilindric, pentru afise si o adancitura in asfalt unde se formeaza o balta nu numai la cea mai mica ploaie, ci si cand trece vreuna din masinile ce stropesc strazile. Inevitabil, exact in locul respectiv, se gaseste si cate un destept (altul in fiecare zi, am contabilizat atent) care isi parcheaza masina. Asa incat trecatorului nu-i ramane decat sa-si ude pantofii prin balta sau sa se aventureze direct pe sosea, unde soferii numai amabili nu sunt.

    Aceeasi situatie o puteti regasi usor si la usa companiei la care lucrati (cel mai potrivit loc pentru schimbat numere de telefon, amintiri din concediu sau retete de bucatarie), pe cele mai multe coridoare, la intrarea in lift sau in zona trecerii dintre vagoane la metrou. Sansele de a nimeri o astfel de aglomerare cresc, ca intr-o lege noua, nescrisa, a lui Murphy, cu cat esti mai grabit. 

    O situatie asemanatoare descoperim si in economie, unde de ani de zile ne aglomeram in stramtoare. Sa luam micile afaceri. X a constatat ca Y o duce considerabil mai bine de cand si-a incropit un mic chiosc cu tigari si bautura ieftina. L-a imitat si a amplasat noul chiosc langa X. Au venit apoi si Q, W, A, G si H, fara sa se gandeasca la ce vor sa faca si ce perspectiva vor sa capete. Si atunci cand s-a terminat alfabetul, s-a terminat si cu bunastarea, in conditiile in care clientii sunt aceiasi si nu reactioneaza entuziast la un alfabet intreg de chioscuri, ei vor numai tigari si gata.

    Daca situatia s-ar fi pastrat numai la chioscuri, n-ar fi fost nimic, dar o regasim si la niveluri mai inalte. Exista afaceristi importanti, persoane pentru care extinderea a insemnat un talmes-balmes de societati, companii, hoteluri sau participatii aiurea, luate cu toptanul, totul intr-o Romanie care o fi cea de-a doua tara din est, dar tot mica este.  Sigur, unii ar spune ca aceasta e concurenta, esenta capitalismului care va sa zica. As spune ca este intr-adevar concurenta, dar o concurenta cu ochelari de cal, adica fara anvergura.

    Anvergura, adica acea capacitate de a crea si de a impune pietei un produs, o idee sau un concept nou, trainic, de viitor, fara a fi limitat de autoimpuse bariere zonale, financiare sau de mentalitate, este ceea ce lipseste celor mai multi intreprinzatori. 

    Si atunci se prefera „tunul“ rapid, in detrimentul castigurilor mici din afaceri de reala anvergura, imitatia ieftina, balaceala in apa statuta la marginea Oceanului. Litoralul este pustiu nu numai din cauza vremii, ci si a patronilor care nu si-au propus nici o secunda sa se bata nu cu grecii, dar nici cu bulgarii; de aici lehamitea si dezinteresul. Lipsa de anvergura face ca orice intreprinzator local sa fi lipsit de un partener esential, cel cu finantarea, bancile preferand orice alt tip de afaceri in detrimentul investitiei intr-o idee, oricat de buna ar fi aceasta.

    La nivel de administratie, cel mai la indemana exemplu de ratare din lipsa de anvergura este chiar cota unica de impozitare, o masura cat se poate de corecta dar singulara, lipsita de ansamblul care sa o sustina viabil. Exista voci din mediul de afaceri care sustin ideea ca Romania sa devina un centru de afaceri zonal, din considerente dragi tuturor si des pomenite – dimensiunile pietei, capabilitati, talente, considerente ramase la stadiul de folclor. 

    Un important industrias a enuntat ideea, recent, la un talk-show iar moderatorul a replicat rapid, (ce altceva?): „..bine, dar cum e posibil asa ceva?… traim in Romania, unde stiti cum stau lucrurile…“. 

    Chiar daca a trai in Romania nu este foarte comod (daca e sa ma iau in calcul numai pe mine, care am zilnic intre trei si zece iesiri de tot felul, de la furie la neputinta, generate de numita stare), nu este nici chiar asa de rau; depinde cum privesti lucrurile. Dupa 15 ani de capitalism, asa cum l-au inteles romanii, si la a doua generatie de afaceri, putem constata ca nu mai este timp pentru resemnare mioritica si nici pentru acceptarea neconditionata a starilor de fapt. Cei mai importanti si mai rezistenti afaceristi, la noi sau la altii, au fost si sunt vizionarii, cei cu anvergura, care au incercat si au crezut ca pot reusi. 
    Sa ne propunem atunci sa devenim noul El Dorado, Wall Streetul Estului si sa facem din strada Covaci o Champs-Elysées.  

    O perioada vor urma zambetele neincrezatoare, analizele taioase care sa explice de ce nu se poate, dar pe urma… cine stie? In orice caz, nu m-as simti deloc confortabil sa aplicam la nesfarsit zicerea lui Marin Sorescu: „Locul unde cerul se imbina cu pamantul se numeste rapa, si acolo este orizontul nostru larg“.

  • Inundatiile, un dezastru convenabil

    Tactica abaterii atentiei adversarului de la problemele reale a fost folosita in mod intens de-a lungul istoriei de politicieni, strategi, sportivi si guvernanti de toate calificarile si culorile. In fapt, abaterea atentiei este la origine o tehnica de vanatoare pe care animalele o folosesc pentru a-si prinde prada, respectiv ca sa scape de urmaritor – asadar, o metoda clasica de lupta si supravietuire. 

    Este indoielnic faptul ca actualii guvernanti se „lupta“ cu poporul roman, acesta din urma fiind mai mult o „victima colaterala“ a razboiului pentru putere, dar in mod sigur in ultimii 15 ani au fost folosite toate armele cu putinta pentru obtinerea efectului dorit: capitalul politic si supravietuirea in ciuda lipsei de performanta demonstrata. Romania a fost lovita de inundatii intr-un moment in care instabilitatea politica si economica (monetara si fiscala) ameninta puternic perspectiva integrarii in Uniunea Europeana in 2007. 

    In ultimele saptamani am fost pregatiti moral pentru o amanare de un an, ba chiar a aparut in discutie varianta „2008 sau 2009“ – desi nu exista nici o baza reala pentru amanarea integrarii in anul 2009, ci mai degraba pentru o data viitoare nedefinita.  Mai mult, au fost mediatizate dezbateri in care ni s-a explicat ca nu suntem suficient de pregatiti pentru aderare, ca exista costuri uriase si, pana la urma, e chiar mai bine sa mai asteptam un an pentru ca iata, ungurii, cehii si polonezii isi plang acum in pumni pentru ca au fost primiti in Uniunea Europeana… 

    Sa fie clar, personal sunt un eurosceptic convins, si nu am incredere ca sistemele birocratice si semi-socialiste din Europa Occidentala pot da nastere unei Uniuni progresiste, adaptabila la mediul economic si politic international actual. Dar, cu siguranta pentru Romania este mult mai bine sa devina membru al acestei uniuni decat sa ramana in afara ei, macar si pentru ca aderarea la Uniunea Europeana ar pune presiune pentru adoptarea unor masuri economice coerente in scopul integrarii totale. Inundatiile au distrus deopotriva vieti, case, infrastructura si productie agricola. Pagubele produse pot fi estimate doar cu mare aproximatie, iar efectele se vor resimti in indicatorii economici cel putin pana in semestrul doi din anul 2006. 

    Totusi, cred ca in mod exagerat acest eveniment nefericit este folosit pentru abaterea atentiei de la neputinta oficialitatilor de a gestiona o economie care creste pe baze nesanatoase. Gandirea strategica in domeniul economic a fost abandonata de mult, iar masurile fiscale sau monetare sunt luate reactiv, pentru a repara pe termen scurt dezechilibrele constatate cel mai recent. 

    Astfel, urmarile unei decizii a oficialilor (cota unica este exemplul perfect din punct de vedere al politicii fiscale, in timp ce masurile de restrictionare a creditului sunt reprezentative pentru politica monetara) apar parca in mod nebanuit in economie, ca si cum nimeni nu ar fi realizat un studiu de impact al acestora… si trebuie reparate prin alte masuri, luate din nou in graba si cautand sa vindece un aspect punctual, fara a tine cont de ansamblu. 

    In aceste conditii, nu avem motive sa dam vina pe reprezentantii Fondului Monetar International pentru incorsetarea economiei noastre: ei doar constata lipsa de consistenta in politica economica a Romaniei (care dateaza de 15 ani) si impun masuri restrictive, singurele care le dau un oarecare confort asupra mentinerii unui echilibru macroeconomic – si acela fortat.Era evident pentru oricine ca tintele macroeconomice stabilite cu Fondul Monetar International urmau sa fie ratate, iar raspunderea pentru esec era deja aruncata intre putere si opozitie, prin generarea de conflicte artificiale si tehnica abaterii atentiei (jocul anticipatelor, asumarea raspunderii etc.).

    Socotelile au fost rasturnate de inundatii, care au oferit o scuza excelenta pentru viitoarele depasiri ale deficitelor bugetare, inflatie, crestere economica mai mica si orice altceva este nevoie. In acest context, drama umana este speculata la maximum, iar oficialitatile mizeaza pe bunavointa Uniunii Europene, care ar putea trece cu vederea nerealizarile economice si politice ale Romaniei, ba chiar sa ne integreze in 2007 din compasiune. Investitii in infrastructura, care nu aveau sanse de indeplinire in conditiile limitarii drastice a cheltuielilor bugetare, au acum posibilitati de realizare si nu oricum, ci cu bani de la organismele internationale… Ca de obicei, jucam o carte periculoasa: ne felicitam ca „iarasi i-am pacalit“, dar uitam ca situatia economiei nu s-a imbunatatit cu nimic, ba dimpotriva. Si asa, masurile simple dar decise care trebuie luate pentru eradicarea coruptiei si nepotismului cronic, liberalizarea totala si reala a economiei, reformarea sistemului de sanatate si asigurari sociale, a sistemului de pensii sunt puse iarasi in eterna coada de asteptare. 

    O asteptare care produce bani gri, cu conditia ca atentia populatiei sa fie abatuta catre stirile zilei, telenovele sau fotbal – la alegere.  Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la UniCredit

  • Cu o Musca pe caciula

    O femeie la conducerea PNL ar reprezenta nu doar o premiera pentru Romania, ci si o posibila solutie pentru iesirea liberalilor din criza


    Mea culpa. Am gresit saptamana trecuta, scriind un text ce pornea de la premiza certitudinii alegerilor anticipate. Mi-am imaginat, ca un naiv, ca, dupa atatea balbaieli si reveniri, anuntata „hotarare irevocabila“ a premierului Tariceanu chiar asa si este – irevocabila. N-a fost sa fie. Ma mai linisteste gandul ca – vorba aceluiasi premier – „cine n-ar fi procedat la fel in locul meu sa arunce primul piatra“. Daca m-am simtit frustrat si umilit, macar stiu ca n-am fost singurul. Un intreg segment electoral a simtit, probabil, acelasi lucru. Indiferent daca ati fost pentru sau impotriva alegerilor anticipate, gluma cu „asta are, asta n-are, asta e castigatoare“ s-a intins peste limitele suportabilitatii.

    Vreme de cateva zile am incercat sa descifrez motivatiile din spatele acestui joc de-a demisia. Am elaborat scenarii peste scenarii, care mai de care mai nastrusnice sau mai roccambolesti, doar pentru a sfarsi prin a ma declara invins. Nu pricep si pace! Or „pace“, in aceasta expresie, reprezinta tocmai un indemn la liniste, la acceptarea faptului ca exista lucruri, gesturi, situatii, pe care nu are rost sa incerci a le dibui vreun rost: printre ele se numara umblatul prin magazine fara un scop precis, ploile de vara, femeile cu toane si premierul Tariceanu. Adevaratele motivatii nu le vom afla, foarte probabil, niciodata. Importante, insa, acum, sunt consecintele.

    Din acest punct de vedere, concluzia textului de saptamana trecuta ramane in picioare – ba chiar se ridica putintel pe varfuri: PNL si PD trebuie sa se pregateasca de un divort civilizat, pentru a nu repeta experienta CDR. Din aceasta perspectiva, decizia premierului de a renunta la anticipate (si sper din tot sufletul ca, de data aceasta, pana ajunge textul la tipar, sa nu se mai razgandeasca inca o data) nu este de prea mult ajutor. Pentru ca, desi pentru moment pozeaza in postura nemultumitului civilizat, PD este un partid care are toate motivele sa-si frece mainile de bucurie. Daca pana acum, in raport cu PNL, pedistii se aflau pe cai mari, de-acum inainte zboara calare pe pegasi. Mingea se afla in terenul lor. Oricand vor simti ca actul de guvernare le dauneaza prea mult scorului electoral, PD va putea face pasul in spate, retragandu-si ministrii sub pretextul imposibilitatii de comunicare cu un premier vesnic oscilant. 

    Conditia esentiala, insa, chiar daca nu si suficienta, a oricarui divort civilizat consta in echilibrul de forte dintre parti. Daca, la momentul ruperii Aliantei, balanta va inclina prea tare in favoarea PD, ne vom putea astepta la farfurii sparte, poale date peste cap – si, implicit, la voturi directionate in favoarea PSD si PRM. Trendul deja se manifesta. Pentru a preveni un asemenea scenariu, PNL trebuie sa gaseasca rapid o solutie. Iar cand zic solutie – ati ghicit – nu ma refer la solutia propusa de Valeriu Stoica, de care ma feresc si cand imi face daruri. Prea s-au potrivit toate. Liberalul dizident considera, pe buna dreptate, ca se impune schimbarea sefiei PNL, tragand in acelasi timp cu ochiul spre Theodor Stolojan. Ca prin farmec, consilierul prezidential iese din umbra in care intrase de la retragerea din cursa prezidentiala si isi declara deschis disponibilitatea de a pune umarul la refacerea staturii publice a PNL. Ba chiar si presedintele Basescu, consiliatul, iese la rampa, aratandu-i lui Tariceanu cartonasul galben.

    Mai sa fie! Sa le luam babeste. Pentru a nu se lasa surprins descoperit de catre PD, PNL e nevoit sa preia, intr-un fel sau altul, initiativa. Una dintre cai ar fi schimbarea presedintelui. Nu a premierului, nu pentru moment, ci „doar“ a presedintelui. Pana aici toate bune si frumoase, desi oricine a incercat vreodata sa-si smulga vreun fir de par din nas stie ca e preferabil s-o faci dintr-o smucitura, decat sa executi operatia cu delicatete. Ce ar putea, insa, Stolojan sa ofere, din ceea ce actualul presedinte al PNL nu a oferit deja? Mai multa hotarare? Haideti sa fim seriosi! Nu e suficient sa ai o figura de om ferm, pentru a te si purta ca atare. De la nationalizarea valutei, la respectul si sprijinul acordat lui Ion Iliescu, pana la retragerea din cursa prezidentiala pe motive de boala sau de santaj (ca tot veni vorba, unde ne sunt lamuririle mult promise?) exista putine indicii ca Stolojan ar fi ceea ce figura sa publica pare sa spuna ca este. Pentru liberalii dornici de schimbare, a-l inlocui pe Tariceanu cu Stolojan, poate reprezenta o miscare fatala, de genul „din lac in put“. 

    Primul a zis ca-si da demisia – si nu si-a mai dat-o. Al doilea a promis ca poate conduce o tara – si-apoi a zis ca nu mai poate, din motive ramase necunoscute pana-n ziua de astazi. Intr-o asemenea situatie ingrata, PNL are nevoie de masuri radicale. Or, o femeie la sefia unui partid reprezinta – zica cine ce-o zice – o masura radicala in actualul peisaj politic, si cine altul daca nu PNL este partidul cel mai nimerit, ca promotor al noului, sa o faca? Ultimul sondaj CURS ne face cu ochiul. Mona Musca este singurul ministru al actualului cabinet care se bucura de simpatiile a mai mult de 50% dintre populatie. Singurul! In conditiile in care PNL pare a fi intrat intr-un cerc vicios din care nu mai poate iesi, unde factiunile se surpa reciproc, la temelie, cu o indarjire demna de o cauza mai buna, ce factor de echilibru mai bun decat o femeie? 

    Eu, unul, cand nu mai stiu incotro s-o apuc si lumea pare sa mi se pravaleasca deasupra capului, ma-ntorc la Ancuta, nevasta-mea. Ea n-are dileme. Are solutii. Iar daca acest argument vi se pare prea subiectiv, va mai pot oferi cateva, mai pragmatice: Mona Musca se afla, de bine de rau, de-asupra jocurilor de interese din PNL; decizia de a alege o femeie la sefia partidului ar readuce PNL in lumina reflectoarelor intr-o lumina pozitiva – electoratul feminin ar fi incantat, iar celui masculin (mai educat, se presupune, la PNL) nu i-ar mai ramane decat sa scrasneasca din dinti si sa zambeasca frumos; acelasi lucru l-ar face si presedintele Basescu, pentru ca poti fi mitocan cu oricine, dar nu si cu o femeie s.a.m.d. Nu cred ca e nevoie sa va fac, vorba francezilor, un desen. Sau e? Ptiu, ca m-am molipsit!

  • Tichete consolidate

    Pe piata tichetelor de masa se fac primii pasi catre consolidare. Numarul emitentilor – noua – este considerat mult prea mare, daca ne comparam cu alte piete, mai dezvoltate, unde activeaza doar trei sau patru competitori.

    Dupa un inceput nu foarte agitat, piata tichetelor de masa s-a incins in acest an. Daca in perioada 1998-1999, cand s-au pus bazele sistemului de tichete de masa, pe piata erau prezenti doar doi competitori, acum numarul lor a ajuns la noua. 

    Este insa de asteptat ca numarul acestora sa scada in curand. Piata a fost formata de doi mari jucatori internationali in domeniul alimentatiei publice si a emiterii de vouchere, Accor Services si SodexhoPass. Abia in 2000, a aparut primul competitor local – Hungastro. Doi ani mai tarziu, compania cu actionariat turc International Financial Services (IFS) lansa bonurile de masa sub marca Bon Appetit. 2003 a consemnat o avalansa de noi lansari, nu mai putin de patru companii intrand pe piata tichetelor de masa. Printre acestia se numara si un alt grup international, Cheque Dejeuner. Spre sfarsitul anului 2004 si grupul de firme GFS (care detine printre altele si lantul de supermarketuri Univers’All) lanseaza propriile tichete de masa.

    Dupa perioada de dezvoltare, in care piata tichetelor a ajuns de la zero la 750-800 de milioane de euro, in 2005 au aparut primele semne de consolidare. Grupul francez Accor a cumparat 51% din actiunile Hungastro. Astfel, al treilea actor pe piata tichetelor de masa din Romania va fi controlat de grupul care detine si Accor Services, unul dintre primii doi emitenti de tichete.

    Accor Services isi disputa prima pozitie pe piata romaneasca cu divizia locala a SodexhoPass. Si acesta este, potrivit unor surse din piata, in tratative pentru preluarea unor jucatori mai mici. Aceleasi surse apreciaza ca actorii situati la sfarsitul anului trecut pe locurile patru si cinci si-au unit portofoliile. Astfel, divizia din Romania a Cheque Dejeuner ar fi cumparat de la IFS partea care se ocupa de tichetele Bon Appetit. Aceste miscari survin dupa ce, la sfarsitul anului trecut, Ministerul Finantelor a decis sa liberalizeze piata tichetelor de masa. 

    Pana atunci, ministerul stabilea trimestrial un numar maxim de angajati care puteau primi tichete, precum si cotele din acest numar care erau alocate emitentilor. Acum, emitentii nu mai sunt conditionati practic decat de numarul total de angajati din economie. Pentru a-si creste afacerile pe piata romaneasca, pasul evident pentru jucatorii mari este preluarea competitorilor mai mici. Nu numai pentru cota de piata pe care o detin acestia, cat mai ales pentru zonele de activitate.

    Astfel, Hungastro – care are sediul in Sfantu Gheorghe – are un portofoliu important de clienti in Ardeal. Situatia se poate regasi si in cazul BluTicket din Timisoara, Proserv din Galati sau Cuget Liber din Constanta.

    Pentru moment, inca nu se discuta de o diminuare a numarului de emitenti. Desi Accor a preluat controlul unic asupra Hungastro, oficialii celor doua companii spun ca nu se pune problema fuziunii. Grupul francez a preluat pachetul de actiuni prin intermediul mai multor companii inregistrate in strainatate. De altfel, Accor detinea inca din 2003 un pachet de 35% din titlurile Hungastro si a cumparat luna trecuta inca 16% de la omul de afaceri si senatorul UDMR Verestoy Atilla. 

    Omul de afaceri ramane actionar al Hungastro, cu o treime din capitalul firmei si spune ca cei doi emitenti vor continua sa opereze independent, pe o piata concurentiala. Pe viitor, este greu de presupus totusi ca cele doua companii nu-si vor reuni afacerile. Pe de alta parte, emitentilor mici le va fi foarte greu sa lupte cu marile companii care vor deveni in urmatoarea perioada si mai mari, inclusiv prin achizitii.

    De aceea, reprezentantii emitentilor considera ca numarul de companii care vor ramane pe piata va fi de trei-patru, situatie similara celei de pe pietele dezvoltate. Acestea sunt in general dominate de companii internationale. Ramane de vazut daca, pe piata romaneasca, vor ramane doar jucatorii internationali sau vor supravietui si companii autohtone.

  • DEOCAMDATA NOUA

    Piata tichetelor valorice, estimata la circa 800 de milioane de euro, este impartita de noua companii.  

    ACCOR SERVICES: Divizie a grupului hotelier Accor, a fost infiintata in 1998.
    SODEXHOPASS: Divizie a Sodexho Alliance, unul dintre cele mai mari grupuri mondiale din domeniul serviciilor de alimentatie si management.
    HUNGASTRO: Numarul trei pe piata tichetelor de masa a lansat primele vouchere in 2000.
    BON APPETIT: Marca a companiei International Financial Services din  Bucuresti, firma cu actionariat de origine turca, lansata in 2002 .
    CHEQUE DEJEUNER: O alta divizie a unei companii multinationale, intrata pe piata mai tarziu, respectiv in 2003.
    BLU TICKET: Companie cu sediul in Timisoara, detinuta de investitori de origine italiana, prezenta pe piata tichetelor de masa din 2003.
    PROSERV: Firma cu sediul la Galati, detinuta de omul de afaceri Andrei Lisinschi, a intrat pe piata la sfarsitul anului 2003.
    CUGET LIBER: Companie infiintata la sfarsitul lui 2003 in Constanta.
    GFS SERVICES: Ultimul actor intrat pe piata – in octombrie 2004, divizie a grupului de firme GFS.

  • Stare de extraurgenta

    Nelipsita din inventarul filmelor estivale cu titluri din care nu lipsesc termenii „groazei“, „spaimei“ sau „mortii“ este bomba cu ceas. O imagine sablon este chiar cea a ceasului in cauza, care numara invers sutimile de secunda si secundele pana la declansare. Am ajuns la concluzia ca pe langa o astfel de bomba trec in fiecare zi. M-am enervat.

    De fapt trec numai pe langa ceasul bombei. Este vorba de ceasul din Piata Universitatii, care numara zilele ramase pana la 1 ianuarie 2007, data la care Romania ar trebui sa intre in Uniunea Europeana. In aceste zile ceasul va arata o cifra rotunda, 500 de zile ramase pana la integrare.

    Ma rog, unii vor spune ca nu-i vorba de nici o bomba si ca amanarea integrarii pentru 2008, caci la aceasta vreau sa ma refer, nu va fi un eveniment chiar asa de tragic (ce-i un an la scara istoriei?), iar un electronist priceput va modifica cronometrul adaugand alte 365 de zile. Ba mai mult, aceeasi unii vor adauga ca o eventuala amanare a aderarii s-ar putea dovedi chiar benefica, pentru ca romanii vor mai castiga timp pentru a se pregati. Nu pot decat sa spun, ca in povestioara cu rabinul, ca si ei au dreptate. Dar cred ca nici o explicatie nu va putea compensa sentimentul de neputinta pe care l-ar putea trai o zona importanta, constienta, a poporului roman.

    De ce m-am enervat? Pentru ca nici nu vreau sa ma gandesc prin ce o sa treaca Romania in cazul unei amanari. Cum se vor lansa acuze, cum se va talk-show-ui in nestire, cum se vor cauta sau dezgropa tapi ispasitori care sa preia pacatele unei clase politice in ansamblul ei. Un exemplu? Un an de intarziere inseamna un miliard de euro mai putin pentru Romania.

    M-am mai enervat odata, destul de recent, cand presedintele s-a lansat intr-un soi de joc al aprecierilor procentuale, legat de oportunitatea declararii starii de urgenta din cauza inundatiilor. La nivel absolut, 0,5% sau 1% din ceva nu este desigur, foarte mult. Dar analiza se modifica cand „ceva“-ul capata concretete, iar mie mi se pare ca 1% din suprafata Romaniei sau 0,5% din poporul roman sunt deja foarte mult, niste valori pentru care merita sa fie luate in seama. Nu-i imput presedintelui faptul ca nu a declarat stare de urgenta, de aceea este presedinte ca sa decida daca este cazul sau nu sa actioneze intr-un fel sau in altul.
    As vrea insa sa-i propun sa declanseze o stare de extraurgenta.

    Un argument pentru declansarea respectivei stari in Romania este saracia vocabularului comisarului pentru extindere Ollie Rehn la discutiile cu oficialii romani. Doua cuvinte din zece sunt reforma si timp. Mai spune o amabilitate si pe urma o ia de la capat cu reforma si cu timpul care trece. Rehn nu face nimic altceva decat sa se inscrie intr-un cor de oficiali europeni care repeta periodic litania cu necesitatea reformei si cu timpul care trece.

    Starea mea de extraurgenta tine de tot ceea ce trebuie sa se faca si nu s-a facut. Nu o sa spun nici o vorba despre justitie, este un capitol la care imi declin competenta. Dar ma uit in jur si vad ca nu se face nimic la alte capitole, cumva mai ascunse, unele strict romanesti. De exemplu modul in care companiile romanesti trebuie sa se pregateasca pentru a rezista impactului aderarii. Sau daca sunt politicienii nostri capabili sa ne reprezinte in Parlamentul European. Sau cum se va armoniza starea taranului roman cu cea a viticultorului francez sau a crescatorului de vite german. Si ce se va intampla cu companiile ce lucreaza acum in zona lohn-ului.

    Si problema coruptiei, pentru ca experienta aderarii Greciei arata ca economiile care nu utilizeaza eficient fondurile europene, in special din cauza coruptiei, inregistraza regrese in prima perioada de dupa aderare. In Grecia PIB pe locuitor s-a redus de la 70% din media tarilor comunitatii cu 5 ani inainte de aderare la 61% din aceeasi medie la 10 ani dupa aderare.

    Nu pare mare lucru, dar sunt zonele cele mai migaloase, unde adoptarea unei legi sau infiintarea unei institutii nu rezolva problema. Este de explicat, de masurat, de atentionat, de sprijinit, este iarasi o zona unde procentele isi pierd semnificatia absoluta si capata valente noi – destine, castiguri, pierderi.

    Sa nu-i spunem stare de urgenta, daca termenul in sine isca sensibilitati sau este nelalocul lui. Dar sa facem ceva, pentru ca mai sunt 500 de zile, si ce inseamna 500 de zile la scara istoriei? Si ca sa nu ne enervam cu totii.

  • Ambitii mari la Rompetrol

    Cateodata concurenta dintre companii nu se rezuma numai la piata, preturi si cifre de afaceri, capatand nuante care se pot dovedi favorabile intregului mediu de afaceri romanesc. Este cazul ultimului anunt facut de seful Rompetrol.

    Dupa ce trei ani a incercat sa isi depaseasca principalul competitor de pe piata romaneasca, Petrom, Dinu Patriciu si-a nuantat mesajul: vrea ca anul 2007 si aderarea Romaniei la Uniunea Europeana sa-l prinda la carma primei companii multinationale cu sediul fiscal la Bucuresti. Prezenti deja in 12 tari ale lumii si avand sapte filiale, ambitia celor de la Rompetrol ar insemna un punct de reper pentru toti afaceristii romani, caracterizati pana acum de un soi de ambitie limitata. Companiile romanesti cu activitati in strainatate sunt o rara avis, si achizitionarea unui activ strain de catre Dinu Patriciu n-ar face decat sa creasca si apetitul altora pentru actiuni asemanatoare.

    Oricum, pana la statutul de multinationala, Rompetrol se poate lauda cu rezultatele: rafinaria Petromidia a obtinut in prima jumatate a anului un profit net de 71 de milioane de dolari, raportat la o cifra de afaceri in crestere cu 65%, pana la valoarea de 989 de milioane de dolari. In aceeasi perioada a anului trecut, rafinaria a avut o cifra de afaceri de 599 de milioane de dolari si a inregistrat o pierdere de 19 milioane de dolari. Trimestrul al doilea al acestui an a reprezentat al treilea trimestru consecutiv in care Petromidia merge pe profit.

    Tot pe un trend ascendent s-au situat si rezultatele financiare semestriale ale intregului grup de firme Rompetrol, care a contabilizat venituri brute de 1,06 miliarde de dolari si un profit net de 81  de milioane de dolari. Dinu Patriciu spune ca majorarea cifrei de afaceri nu poate fi legata exclusiv de cresterea pretului la titei pe piata internationala, desi aceasta are o pondere semnificativa. Un important factor pentru obtinerea unor rezultate financiare peste estimarile initiale este si strategia implementata a firmei de a rafina titei de calitate redusa, de tip Ural – cu un continut mare de sulf, si de a obtine produse la standarde euro.

    Pe de alta parte, cresterea cotei de piata la intern a avut un impact pozitiv asupra majorarii profitabilitatii companiei. Potrivit datelor firmei, aceasta valoare a crescut in 2004 la 32%, fata de 28% in 2003. Patriciu a estimat ca, daca vor fi mentinute conditiile actuale ale pretului petrolului si ale produselor derivate, cifra de afaceri a grupului ar putea ajunge la 2,2-2,5 miliarde de dolari, pentru tot anul 2005. Presedintele grupului a mai anticipat ca Petromidia va prelucra 3,5 milioane de tone de titei in 2005, fata de nivelul inregistrat in 2004, de 3,3 milioane de tone. Pana in 2007, compania ar urma sa atinga o capacitate utilizata de 5 milioane de tone de materii prime.

    Investitiile tehnologice in prima jumatate a anului au ajuns la 40 de milioane de dolari, iar pentru al doilea semestru, Patriciu a anuntat proiecte ce depasesc acest nivel. Rezultatele prezentate pentru Petromidia sunt consolidate, incluzand si raportarile societatilor detinute direct de rafinarie, precum Rompetrol Downstream, Rompetrol Petrochemicals, Rompetrol Logistics.

    Grupul intentioneaza sa construiasca pe platforma Petromidia o fabrica de hidrogen si o unitate de producere a acidului sulfuric, investitie de circa 70 de milioane de dolari, ceea ce reprezinta 20% din planurile pentru urmatorii patru ani. Cele doua unitati vor fi realizate prin joint-venture cu firme straine, fara sa numeasca companiile respective. In una din noile societati mixte, Rompetrol va detine pachetul majoritar. Fabricile vor fi realizate prin externalizarea unor servicii ale rafinariei Petromidia, iar efortul investitional este estimat la circa 35 de milioane de dolari pentru fiecare unitate.

    Patriciu a mai spus ca investitiile programate pentru urmatorii patru ani la Rompetrol Rafinare sunt de aproape 300 de milioane de dolari, printre proiectele vizate fiind si o fabrica de biocombustibil. Un alt domeniu in care presedintele Rompetrol si-a anuntat de mai mult timp intentia de a deschide o afacere este o fabrica de brichete din cocs, combustibil folosit pentru incalzire si care poate fi obtinut in urma procesului de rafinare, cu termen de finalizare in luna august a anului viitor. Tot pe platforma Petromidia vor fi puse in functiune o serie de instalatii importante pentru partea de petrochimie si va fi inceputa investitia pentru o fabrica de PET-uri.

    Patriciu a apreciat ca, raportat la cifra de afaceri, gradul de indatorare al companiei este inca redus, fiind situat in jurul valorii de 20%, ceea ce ar permite atragerea unor finantari noi de 500-600 de milioane de dolari. El a recunoscut ca firma a fost afectata de scandalul din jurul dosarului Petromidia, pierderile fiind reflectate tocmai in faptul ca au fost atrase finantari noi reduse fata de potentialul firmei, iar actionarii au avut de suferit in urma diminuarii pretului actiunilor. „Am fi putut atrage finantari de 500 de milioane de dolari, dar am obtinut numai 100 de milioane“, spune el.