BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Noptile mele si ale domnului Hitchcock

    Nu stiu de ce, dar primul lucru care mi-a venit in minte cand am aflat de povestea cu noptile pierdute si cu „mutatiile“ suferite de cei ce prefera sa lucreze la adapostul intunericului a fost o istorioara despre visele regizorului Alfred Hitchcock.

     

    Marele regizor era innebunit de faptul ca noaptea visa o sumedenie de subiecte de film care i se pareau extraordinare. Din pacate, pana dimineata uita ce a visat, ramanand numai cu impresia puternica si cu regretul ca a mai ratat un subiect de exceptie. S-a gandit sa isi noteze rapid, dupa vis, subiectul si drept urmare a pus la indemana, pe noptiera, o foaie de hartie si un creion. In urmatoarea noapte, desigur, viseaza. Se trezeste, noteaza subiectul acela nemaipomenit, se culca la loc.

     

    Dimineata se trezeste, isi aminteste ca a visat ceva nemaipomenit, constata ca a uitat despre ce e vorba, se intristeaza…. isi aminteste ca a notat subiectul, se entuziasmeaza, se repede la noptiera. Citeste: „un baiat iubea o fata“. Cred ca patanii asemanatoare cu aceea cu noptile domnului Hitchcock stau, intr-un fel sau altul, la baza deplasarii de la „traiul de zi cu zi“ la „traiul de noapte cu noapte“.

     

    De exemplu, noptile mele. Noaptea mi se intampla sa fiu CelMaiMareScriitorRomanInViata – atunci ideile capata o lumina speciala, aparte, vin mai usor si pleaca mai greu, asa ca ai timp sa le prinzi pe indelete si sa le fixezi grijuliu, cu ace cu gamalia frumos colorata, fie pe pagini albe de hartie, fie pe pagini cu extensia .doc. Cateodata ideile vin in vis si, ca sa nu traiesc dezamagirea pe care presupun ca a incercat-o marele regizor, prefer sa pierd cateva ore din somnul de frumusete pentru a definitiva echivalentul povestii baiatului ce iubea o fata.

     

    Noaptea poti fi StapanulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucatarie pentru a-si admira regatul. Linistea aceea speciala ce ramane dupa ce supusii au dat manelele mai incet si bubuitul de basi din masini s-a estompat iti da un sentiment bun si te relaxeaza mai mult decat o ora de somn. Si mai ofera si un dram de speranta. Iar gustul tigarii fumate atunci e cel mai bun, chiar daca fumatul e plin de pericole.

     

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (n-am stiut sa spun altfel), in functie de jocul de calculator care ajunge sa ma pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun capitan de submarin din flota germana din al doilea razboi mondial, pentru ca Silent Hunter III ma acapareaza de o buna bucata de vreme; dar am mai fost si Eliberatorul in saga Gothic sau PurtatorulTuturorSperantelor in Half Life II.

     

    Ca sa nu mai vorbesc de frumusetea pe care noaptea o da muzicii puse in surdina, oricare ar fi aceea: descoperi in chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar si Ramm-stein suna mai bine noaptea, daca se poate asa ceva, pentru ca ei suna bine tot timpul.

     

    Un singur regret am, acela ca m-am dezobisnuit sa fiu PlimbaretulAiureaInSerileCaldeDeVara, cu mainile adanc in buzunare sau de mana cu cineva drag. Dar faptul ca am devenit constient de asta ma face sa cred ca sunt tratabil.

  • Vin ai nostri!

    Pentru prima data dupa un deceniu de operatiuni pe piata romaneasca,  imbuteliatorul Coca-Cola a numit la conducerea operatiunilor de la Bucuresti un roman – Claudiu Dragan. Intre timp, el a lucrat in strainatate pentru gigantul  mondial al bauturilor racoritoare.

    AIG Life, filiala a celei mai mari firme de asigurari din lume, AIG, a decis ca vrea ca un roman – Teodor Alexandrescu – sa-si asume responsabilitatea afacerilor de pe piata locala, dupa mai multi ani in care expatii erau cei ce conduceau operatiunile. Astfel de exemple sunt tot mai multe in ultimul timp in business-ul romanesc. Multinationalele incep sa numeasca in managementul de top tot mai multi romani.  Unii dintre ei si-au facut ucenicia aici, in jungla tranzitiei, altii au plecat la studii in strainatate, apoi au lucrat un timp afara, iar acum se intorc acasa.  De ce se intorc cand au o viata linistita in Occident, acolo unde lucrurile sunt asezate, fara batai de cap, unde nu trebuie sa duci cate o batalie in fiecare zi? 

    Pentru bani si pozitie. Salariile directorilor executivi la companiile de top, dar nu numai aici, au crescut mult, depasind chiar si nivelul pozitiilor similare din tarile din regiune. Pe neasteptate, Romania a devenit o piata scumpa la varf, dupa cum spun vanatorii de „capete“.  Multi castiga acum mai mult aici decat ar fi castigat afara dupa ani buni de experienta. La acest lucru se adauga functia. Intr-o companie stabila din Occident, un roman nu poate urca in ierarhie repede. Are multi ani de muncit si de stat la coada la departamentul de resurse umane, iar handicapul nationalitatii atarna greu in CV. In schimb, aici intra direct in top management si „este cineva“. Spre exemplu, Codrut Pascu a lasat Londra pentru a prelua biroul de la Bucuresti al firmei de consultanta Roland Berger.  

    In ultimul timp, astfel de cazuri s-au inmultit. Acum un deceniu, primii investitori straini care au intrat pe piata nu au avut de unde alege pe partea de management. Romania nu a fost pregatita pentru o asemenea schimbare. Poate ca avea oameni buni pe partea tehnica, dar nu avea manageri, nu avea oameni de marketing, de vanzari sau directori financiari care sa nu fie doar contabili. Asa ca aparitia expatilor a fost un lucru natural. Era normal ca investitorii straini sa aiba incredere in oamenii lor. Unii dintre ei au adus valoare adaugata, au lasat ceva in urma, in schimb altii s-au adaptat foarte repede obiceiurilor capitaliste locale,  reusind sa devina „milionari in dolari“ intr-o tara saraca, asa cum nu ar fi reusit niciodata intr-o tara bogata.  Dupa zece ani, romanii au capatat experienta si vor sa demonstreze ca pot fi la fel de valorosi ca expatii. Experienta acumulata ca „numarul trei“ sau „numarul patru“ in ierarhia unei multinationale isi spune cuvantul, iar daca se adauga si un MBA, CV-ul este chiar impresionant. 

    S-a format clasa de directori romani pe mana carora pot fi lasate afacerile. Cineva spunea ca dupa un an de la achizitia Romcim, grupul francez Lafarge  a pus problema managementului. Nu strain, ci romanesc. Ce romani vor conduce afacerile de la Bucuresti dupa cativa ani, cand expatii vor pleca? Si s-au pus pe recrutat. Asta se intampla in 1998-1999. 

    Pe de alta parte, si oamenii de afaceri romani au obosit. Au tot acumulat si si-au extins afacerile, dar vine o vreme cand altcineva trebuie sa se ocupe de managementul zilnic. Spre exemplu, Ion Tiriac a angajat un tip, roman, de la firma de consultanta Roland  Berger in functia de director executiv al grupului.  

    Altii au mers pe mana unor expati care au dezvoltat pe piata locala afacerile companiilor internationale. Si ii platesc bine. Asistam acum la prima  schimbare de generatie a managementului executiv. Cei care s-au luptat cu tranzitia au imbatranit si este nevoie de sange proaspat.  Pacat ca politica ramane in urma.

  • Stop la autostrada

    Guvernul a reusit sa-si puna investitorii straini in cap dupa oprirea lucrarilor la autostrada Bucuresti-Brasov. Compania austriaca Strabag, unul dintre constructori, cauta solutiile „legale“ pentru revitalizarea proiectului.

    De ani buni, autoritatile romane – indiferent de culoarea lor politica – par sa se fi transformat in personaje de fabula. Avand la indemana o barca, si aia destul de subreda, cauta solutii pentru mutarea lupului, caprei si a verzei de pe un mal pe altul. Scenariul se aplica pentru o suma de chestiuni „delicate“. 

    Asa s-a intamplat cu ajutoarele pentru siderurgie. Statul a dat facilitati unor companii straine pentru preluarea combinatelor romanesti falimentare. Dar s-a lovit de negocierile cu Uniunea Europeana si a fost obligat sa anuleze o parte din ajutoare. Rezultatul? Nemultumirea investitorilor straini. Dar asta s-a intamplat anul trecut. Dupa multe negocieri, apele s-au mai linistit. Pentru moment. Acum, a venit randul altor investitori straini sa atace deciziile guvernului. Firmele implicate in construirea autostrazii Bucuresti-Brasov au fost, intr-o prima faza, nedumerite ca proiectul a fost oprit, asa cum a anuntat, recent, Ministerul Transporturilor. Acum, cauta „toate caile legale“ pentru rezolvarea situatiei, dupa cum spuneau reprezentantii companiei austriece de constructii Strabag, companie implicata in proiect.

    Care este miza jocului si cine sunt actorii? Campul de lupta este o autostrada de 174 de kilometri, intre Bucuresti si Brasov, despre a carei constructie se vorbeste inca din 2003.  Iar sumele „aruncate“ in joc depasesc doua miliarde de euro. Atrase de „pot“ s-au aratat trei companii mari: Strabag-Austria, care a fost insarcinata cu lucrarile pentru tronsonul Bucuresti-Ploiesti, Vinci-Franta, pe tronsonul Comarnic-Predeal si Ashtrom-Israel, pentru tronsonul Predeal-Brasov. Noua autostrada ar fi trebuit sa includa si o portiune din DN 1 (Ploiesti-Comarnic). 

    Dupa parafarea contractelor, cei trei jucatori asteptau ca, anul acesta, guvernul sa aprobe studiul care atesta pretul corect al lucrarilor si sa se poata apuca de lucru. Raspunsul autoritatilor a fost altul: proiectul Bucuresti-Brasov este oprit cel putin deocamdata. Motivul? „Lipsa de transparenta in atribuirea lucrarilor“, spune Ministerul Transporturilor. Negocierile cu cei trei investitori ar urma sa fie reluate dupa adaptarea legislatiei romanesti in domeniu, la cerintele europene. 

    Din nou, intervin in discutie „constrangerile“ europene. Aceleasi care au incurcat si alte planuri ale unor investitori. Iar constrangerile europene trec dincolo de legislatie.  Acelasi Minister al Transporturilor recunoaste ca „prioritatea numarul unu in domeniul infrastructurii rutiere“ este alt proiect. Cel al autostrazii care leaga vestul tarii de Constanta, pe coridorul IV paneuropean. Cum vor reusi autoritatile sa impace si Uniunea Europeana si investitorii straini?

    Deocamdata, perspectivele nu sunt tocmai incurajatoare. Compania austriaca Strabag a fost cea dintai care i-a cerut explicatii lui Gheorghe Dobre, ministrul transporturilor. Strabag „nu poate intelege logica anuntului dumneavoastra de oprire a proiectului“, spune Rudolpf Krapf, directorul de proiect al companiei, intr-o scrisoare adresata oficialului de la Transporturi. Ca urmare, compania sustine ca „va cauta toate mijloacele legale“ pentru rezolvarea situatiei. Cat de pregatiti sunt oficialii de la Bucuresti pentru un conflict cu nume mari din Europa? Ce cale de mijloc vor gasii mai-marii de la Transporturi? Si, mai ales, de unde vor scoate banii pentru finantarea lucrarilor daca acestea vor incepe? Sunt doar cateva intrebari care nu au, deocamdata, un raspuns. Ramane, doar, ca actualii guvernanti sa incerce, revenind la fabula, sa gaseasca o varianta pentru transportarea, de pe un mal pe altul, a lupului, caprei si a verzei.

  • Nimic despre Elena Udrea

    Oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu intr-un moment foarte delicat inseamna o ruptura. Faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni.

    Cei care au avut placerea sa-l intalneasca zilele trecute pe Andrei Plesu au putut vedea o frunte destinsa si o fata scaldata intr-un zambet sugubat, de om linistit. Un om scapat parca de o povara grea, multumit ca s-a intors la ale lui. Pus pe giumbuslucuri si pe lucruri mari. Si, in orice caz, cu arterele la locul lor, elastice si gadilate voios de un sange parca mai proaspat decat oricand in ultimele luni.

    Asta e partea frumoasa a lucrurilor. Partea proasta e ca de la Cotroceni a plecat o institutie. Fara Andrei Plesu, toti oamenii presedintelui par acum, dintr-o data, prea putini. Fireste, Traian Basescu e suficient de puternic incat sa se dovedeasca omul momentului si sa faca fata cu bine perioadei pe care o traversam. Dar, cu suvita sau fara, el nu poate sa le faca pe toate, bine, de unul singur.

    Pana la urma, cele mai spectaculoase mutari pe care le-a facut Traian Basescu in calitate de sef de stat tin de politica externa. 

    Ca parte din ele i se datoreaza sfatuitorului prezidential e cert. Pana si cei mai inversunati critici ai lui Traian Basescu recunosc ca, la capitolul politica externa, presedintele a dovedit maturitate, cel putin la nivel de consistenta a mesajului.  Or, acum, presedintele ramane un pic schiop intr-o perioada foarte incarcata. Decizia liderilor de grup din Parlamentul European, prin care Romaniei nu i se permite deocamdata sa-si trimita observatori in PE, sub pretextul ca ar costa prea mult, este numai fata vazuta a unei situatii tot mai critice. Nu mai e deja un secret faptul ca tot mai multi crestin-democrati germani cer redeschiderea negocierilor cu Romania. Si ca raportul de tara pe care Comisia Europeana il va da publicitatii la toamna este asteptat de multi ca un semnal pentru invocarea clauzei de salvgardare. Momentul este delicat nu doar in legatura cu raceala de pe axele Bucuresti-Paris si Bucuresti-Berlin. Criza ostaticilor si discutiile privind retragerea trupelor din Irak sunt o alta durere. In sfarsit, subiectul Marii Negre, unul dintre cele mai iscusite abordari de politica externa ale presedintelui, se afla in faza aprofundarii. Vointa politica in a-l construi pe mai departe e necesara dar nu suficienta. Asa ca, oricum ai socoti, plecarea lui Andrei Plesu, acum, inseamna o ruptura. Iar faptul ca n-a stiut sa-l pastreze aproape pe unul dintre cei mai valorosi dintre sfatuitori este esecul nr. 1  inregistrat de Traian Basescu de la instalarea la Cotroceni. 

    Motivele legate de sanatate invocate de Andrei Plesu duc cu gandul la retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidentiala. Atunci, Traian Basescu a plans. Acum ar fi trebuit sa planga. Nu vom sti niciodata, probabil, ce anume i s-a intamplat intr-adevar lui Theodor Stolojan asta-toamna. Asa cum niciodata Andrei Plesu nu va spune ce anume l-a determinat, in realitate, sa-l paraseasca pe Traian Basescu. Avem o explicatie mai degraba poetica: efortul si ritmul de la Cotroceni depaseau puterea arterelor fostului consilier prezidential. Poate ca seful statului e cu adevarat un tip dracos. Cu care e greu sa tii pasul in toate cele. Sunt multi cei care n-au votat Traian Basescu la alegerile din 2004 dar care il crediteaza in sondajele de opinie date publicitatii pana acum cu multa si foarte multa incredere. O buna parte dintre acestia si-au spus ca daca oameni precum Andrei Plesu, Theodor Stolojan sau Renate Weber s-au dus langa el, e un semn suficient de bun intru mersul cumsecade al lucrurilor in Romania. De aceea, privita dinspre oamenii care nu stiu cum vorbeste si cum se poarta Traian Basescu atunci cand nu e la televizor, plecarea lui Andrei Plesu pare de neinteles. 

    Pentru cei care au avut ocazia sa stea ceva mai mult in preajma lui Traian Basescu, respectiv a lui Andrei Plesu, plecarea ar putea parea, intr-un fel, de inteles. Toti insa, chiar daca n-o constientizeaza, erau linistiti atata vreme cat Andrei Plesu era unul dintre sfatuitorii presedintelui. O liniste pierduta acum.

  • Romania in Tara Minunilor (II)

    MOTO: Ramase o vreme descumpanita, dar, in cele din urma, o strafulgera o idee: „Hei, dar asta e o carte scrisa in oglinda, de buna seama! Iar daca o voi aseza in fata unei oglinzi, cuvintele se vor aseza din nou in ordinea cuvenita!“  (Carroll Lewis, Prin Oglinda Fermecata si Ce a Gasit Alice Acolo)

    Avem de ales intre doua numere pentru toate urgentele: 911 sau 112. Integrarea in Europa ne surprinde cu pantalonii in vine – ar putea suna rezumatul, brutal formulat, al primei parti a textului, publicat in urma cu trei saptamani.

    Obsedati de calendarul integrarii si de multitudinea detaliilor tehnice ce-si mai asteapta inca rezolvarea, clasa noastra politica pare incapabila sa depaseasca orizontul lui 1 ianuarie 2007 si sa gandeasca la o scara mai mare. Procedand astfel, riscam sa ratam taman dimensiunea politica – adica singura care, pe termen lung, conteaza cu adevarat. Dovada? Cu doar cateva luni inainte de a trimite la Strasbourg 35 de parlamentari cu statut de observatori, nici unul dintre partide nu stie cine vor fi acestia sau pe ce criterii urmeaza sa fie alesi. Mai mult, cu exceptia PSD si UDMR, membrii celorlalte partide nu s-au decis inca nici din ce bloc politic european vor face parte. Iar despre modul in care se va desfasura alegerea europarlamentarilor anul viitor, nimeni nu sufla un cuvintel. O atare inconstienta e cu atat mai surprinzatoare cu cat, daca ne vom bucura de un singur avantaj in viitoarea Europa largita, acesta nu e nicidecum dimensiunea economica, asupra careia sunt focalizate toate energiile. Avantajul nostru va fi unul strict politic. Multumita dimensiunilor sale, in viitorul Parlament European Romaniei i-au fost acordate mai multe locuri decat Belgiei, Olandei, Greciei etc. Vocea noastra se va face auzita mai puternic decat  ne-ar indreptati performantele economice si institutionale, spre nemultumirea, mai mult sau mai putin vadita a altor state. Si tocmai acestui avantaj ne pregatim sa-i dam cu piciorul.

    Minimalizarea dimensiunii politice a constructiei europene e boala veche si nu obligatoriu mioritica prin excelenta. Posibilul rezultat negativ al referendumului francez asupra Constitutiei europene are explicatii predominant politice, nu economice. De buna seama, liberalizarea serviciilor, prevazuta in viitorul tratat, care va permite muncitorului roman sa lucreze cot la cot dar pe bani mai putini decat cel francez, reprezinta, la o prima vedere, o explicatie economica. La o privire mai atenta, insa, devine vizibila componenta politica. Liberalizarea serviciilor este interpretata drept un pas decisiv in directia unui liberalism de tip anglo-saxon, putin gustat de catre multi europeni si, cu atat mai putin, de catre francezi. Dupa cum tot drept exces liberal – de aceasta data de tip politically correctness – a fost caracterizata si incapatanarea liderilor europeni de a exclude din preambulul tratatului orice referire expresa la radacinile crestine ale Europei, cuplata cu disponibilitatea, considerata de multi exagerata, de a accepta inclusiv Turcia in Uniunea Europeana. Si cum altfel decat impotenta politica poate fi caracterizata candoarea dezarmanta cu care principalii actori europeni au recunoscut ca nu exista plan de rezerva in cazul unui referendum francez cu rezultat negativ?

    Ceea ce, conform principiului dominoului, ridica o alta intrebare cruciala, fundamental politica: in ce masura soarta unei asemenea constructii poate fi lasata la mana maselor largi de oameni ai muncii? Pentru moment, e suficient sa ne amintim ca preambulul Constitutiei americane, semnat doar de o mana de oameni, incepe, abrupt, cu „We the People of the United States“ (Noi, poporul Statelor Unite) – afirmand (si astfel aducand in existenta) o entitate politica care altfel, de facto, statea sub semnul intrebarii (de altfel, acelasi „we“/„noi“ apare inca din Declaratia de Independenta – „we hold these truths to be self-evident“, cand SUA nu erau decat un vis in mana unui grup de revolutionari). In replica, proiectul Constitutiei europene vorbeste limpede despre „popoarele Europei“. Si cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: ce fel de Europa ne dorim? Noi, romanii, adica. Una calchiata dupa modelul american sau altceva? Pentru ca vrand-nevrand, toate discutiile in jurul proiectului european se invart in jurul modelului american. Vrand-nevrand, orice discutie despre Uniunea Europeana se raporteaza, pozitiv sau negativ, la Statele Unite. Crudul adevar este ca habar n-avem si putin ne intereseaza. Mentalitatea este una de genul „las’ sa ajungem noi acolo, si-apoi vazand si facand“. In subconstientul nostru colectiv – dar, si mai grav, in subconstientul intregii noastre clase politice – exista nerostitul gand conform caruia Europa … este. E un dat, in fata caruia trebuie sa te pozitionezi. Ei bine, Europa nu este! Europa devine. Este „intru“, vorba lui Noica. Iar cea mai buna dovada ca e vie e faptul ca vrea sa se sinucida in Franta lui „je m’en fiche“.

    In aceasta Europa vie, Romania poate avea – in modul cel mai practic cu putin-  ta – un cuvant greu de spus. Pentru asta, insa, ar trebui sa stie mai intai ce vrea. Ce vrem. Iar politicienii tac. Sau, cand vorbesc, nu pot iesi din tiparele SUA, uitand un lucru pe care Alice il invatase pe propria-i piele: in oglinda, toate sunt pe de-a-ndoaselea. Daca Europa intr-adevar „reflecta“ modelul american, apoi o face cu toata seriozitatea oglinzii: stanga devine dreapta, susul, jos, iar modernitatea, postmodernitate. Pana si numarul unic de telefon in caz de urgente este pe dos: in SUA e 911; in Uniunea Europeana – si, de saptamana trecuta, si-n Romania – e 112. 

    P.S.: Alte detalii picante ale acestei comparatii „in oglinda“, in numarul de saptamana viitoare.

  • Nici o vorba despre lebede

    Este cel putin curios/subtil ironic/firesc sa scrii un articol despre interesul investitional al austriecilor pentru o tara ai carei locuitori au asteptat, de-a lungul istoriei sa-i spunem palpabile pentru traitorul in Romania, pe oricine – numai pe austrieci nu.

    Un articol „de bine“, fapt care adauga o incarcatura suplimentara pentru jurnalistul roman, scolit sa se miste cu dezinvoltura numai in domeniul relatarilor negative.  Romanii i-au asteptat pe americani, si n-au venit; sau ma rog, au venit, dar nu asa cum au crezut parintii nostri sau asa cum am crezut noi. Visam la axe Bucuresti-Londra-Washington care mai mult ii pun in incurcatura pe interlocutorii nostri. Si ii ignoram cumva tocmai pe cei ce par decisi sa depaseasca prejudecatile si sa faca afaceri spornice in Romania. 

    Mai mult, austriecii au facut afaceri menite sa dureze, in domenii de activitate cu bataie lunga, depasind natiile cu talente comerciale limitate. Si mai mult, rigoarea si conservatorismul de care dau dovada vienezii nu poate decat sa foloseasca romanilor care lucreaza pentru ei, familiarizandu-i cu concepte cu care nu prea erau obisnuiti sa lucreze. In ansamblu, ceea ce se intampla acum cu Romania si cu Austria este un caz din ceea ce se cheama acum mondializare; trecand peste o istorie comuna, de multe ori cu aspecte pe care e bine sa le uitam inchise in manualele de istorie, peste diferentele de cultura sau de educatie, peste diferentele dintre rigoarea germanica si boema latina, unii vin la altii si lucreaza impreuna. Terenul de incercare care a devenit acum Europa, unde o diversitate enorma de spirit si convingeri incearca lucrul la unison creeaza si astfel de aliante care in urma cu 20 de ani ar fi putut parea imposibile. 

    Viena a fost si este, spun specialistii, in mod traditional, poarta Occidentului spre Europa de Est, un cap de pod atat pentru firmele americane, japoneze sau britanice; urnite de interesele care au trecut pe langa ele, companiile austriece cauta acum porti de extindere iar Rasaritul Europei a devenit acum terenul lor de vanatoare. 

    Pe de alta parte, si Austria a fost si este pentru romani o poarta spre Occident, la modul cel mai concret, pentru ca majoritatea celor care ravnesc sa lucreze in Europa cea bogata trec prin Austria. Este o chestiune cu fata si dos, pentru ca  genereaza atat comentarii acide ale politicienilor despre pericolul migratiei, dar creeaza si castig – am citit o estimare care avansa o suma frumusica, cam un miliard de euro, ca provenita din sucul baut sau sandvisul mancat sau benzina cumparata in Austria de majoritatea dintre sutele de mii de trecatori romani spre apus. 

    Oricum, problema in ansamblu nu trebuie privita prea sentimental, cresterea investitiilor austriece in Romania nu are prea mult de-a face cu bunele sentimente pe care respectivii le-ar nutri pentru noi. Este mult mai mult o problema de piata si de nevoie de extindere – Romania este o piata importanta, suficient de ignorata pana acum cativa ani ca sa devina atragatoare in prezent. La fel de adevarat este si faptul ca austriecii vor prefera totusi Transilvania, din cauza apropierilor istorice de neevitat. Cum spuneam: cu toate ca istoria postdecembrista a relatiilor romano-austriece incepe cu drama lebedelor mancate de unii romani la Viena in 1990 (un subiect mult mai suculent decat o amarata de privatizare, fie ea si de la Petrom), imi place totusi sa cred ca acest inceput  a fost uitat de cei mai multi romani si austrieci. Prezentul asa ar spune.

  • Altfel de lumina

    Sarbatorile pascale sunt ale luminii, si chiar daca au trecut in acest numar, as vrea sa uitam un pic de toate problemele si sa va ofer trei mostre de lumina.

    Unu. Primavara ploioasa in metrou, cu miros nesuferit de caine ud si cu lume multa, mai incruntata decat de obicei. Pe scaunele din fata mea un tip mare, putin ingandurat, cu pantofi butucanosi, din aceia ieftini, luati din piata, cu talpa groasa si cu niste ornamente crete, cam urate. Pantaloni cu genunchi, dar curatei si maini zdravene si muncite. Langa el o femeie subtire, cu un aer linistit, mai degraba tanara, tineretea aceea fara varsta si valabila si la 50 de ani. Fusta gri si haina mai degraba de musama. 

    La o zguduitura a trenului s-au privit si atunci am realizat ca sunt impreuna; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fara sa zambeasca, dar curat, limpede. Pentru o secunda si el a parut mai putin incruntat si i-au sclipit si lui ochii. Au comunicat si, timp de o secunda, si-au spus cat intr-un roman gros. Mi-a facut bine privirea aceea a lor, o regasesc din ce in ce mai rar, pe strada sau aiurea; o farama am pastrat-o iar pe cei doi i-am trecut in lista mea de invingatori marunti – se aveau unul pe celalalt, adica stapaneau toata lumea. 

    Doi. Hotel scortos, de superlux, unde se tine o adunare despre viitorul satului romanesc dupa aderarea la Uniunea Europeana. Normal, lipsesc taranii si nu a fost invitat nici macar unul sau doi primari de sat; sunt prezenti insa oficiali de la Comisia Europeana, cercetatori, sociologi, ceva ziaristi. Pe randul al doilea de scaune stau doua Costume Negre cu Camasi Albe si Cravate Grena si cu Pantofi cu Botul Ascutit Foarte Foarte Luciosi, despre care imi dau seama, mai tarziu, ca au functii la un minister si la Presedintie. 

    Costumul de la minister a stat linistit, a ascultat parerile vorbitorilor despre satul romanesc, s-a cerut la tribuna si a vorbit si el ceva, pe urma a plecat. Costumul de la Presedintie a ascultat si el atent si a vorbit, dar de pe scaun. A atras atentia asupra faptului esential ca, in legatura cu satul romanesc si cu integrarea in Uniunea Europeana, ne aflam intr-o stare de „asimetrie de atentie“. Pe urma a plecat. 

    Cum stateam mai in spate, nu-i vazusem pana atunci ochii; nu i-am vazut nici dupa ce s-a ridicat si a plecat, pentru ca avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fractiune de secunda in lentilele negre. 

    Trei. Margine prafuita de capitala europeana si un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras in cap si cu camasa in patratele. Ma cearta ca am urcat in fata, dar il ignor; ma cearta in continuare pentru ca i  s-a parut ca vreau sa trantesc usa, de care, de altfel, nici nu ma atinsesem inca. A inchis el usa. Obosit de cearta, taximetristul meu a tacut pret de cativa kilometri. Dar nu multi. 

    „Ce ne facem, dom’le, cu Basescu asta?“, ma intreaba la un moment dat, asta dupa ce si-a dat seama, din conversatia cu insotitoarea mea, ca lucrez prin presa. Nu m-a lasat sa-mi declin competenta in legatura cu modul de intrebuintare al presedintelui si a continuat, fara punct si virgula dar cu intonatii pline de naduf, sa ma informeze in legatura cu starea drumurilor, cu vilele construite nu stiu pe unde, cu modul in care se descurca el odata si cu modul in care unii au pus stapanire pe unele spatii comerciale si cum respectivele spatii comerciale isi schimba oferta – prea des pentru puterea de intelegere a omului meu. Intrebarea retorica „…pai stii dumneata?…“ se repeta destul de des; la intrebarea mai putin retorica „…pai stii dumneata cat costa kilu de slanina?…“ am ajuns la gara si a trebuit sa-l determin sa opreasca pentru a cobori, in sfarsit. Taximetristul a coborat ca sa deschida portbagajul; am profitat de momentul de tacere pentru a-i comunica ca stiu cat costa kilu de slanina si ca, fara nici o legatura cu toate cele pomenite, cred ca lui o sa-i fie tot mai greu, in continuare. Am prins in ochii lui o lumina derutata, nu stiu daca era in legatura cu slanina sau cu bacsisul lasat.

  • Cum ne vom face peste zece ani cumparaturile

    Cine vrea sa stie cum vom face cumparaturi in viitor nu trebuie sa studieze comportamentul clientilor occidentali, cu dare de mana si stiinta „de card“. Poti intrezari viitorul daca te uiti la copiii de 14 ani, care nu au prea multi bani in buzunar, dar sunt legati prin cordonul ombilical de computer, sau la micii intreprinzatori de succes care dau viata ideilor lor intr-una din tarile emergente.

    Asta a fost lectia pe care am inva-  tat-o intr-un seminar la care am participat recent, in cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos. Este imposibil sa porti o discutie serioasa despre modul in care ne vom face cumparaturile in viitor fara sa iei in calcul modalitatile de plata ale viitorului. In calitate de CEO al MasterCard Europe, poate ca e de asteptat sa subliniez importanta mecanismelor electronice de plata. Dar de unde ma aflu eu, din inima Europei si a unei retele globale de plata, imi este foarte clar ca asistam la o revolutie a retail-ului, pe masura ce platile electronice, si nu cash-ul, devin moneda de schimb preferata in comert. 

    Principalul motor al acestei revolutii este tehnologia – ea fiind cea care determina cresterea segmentului de vanzari la distanta. Acest tip de vanzari le permite consumatorilor sa cumpere produse fara sa-si paraseasca locuinta sau biroul, folosind telefonul sau calculatorul. Internetul este ruta principala a comertului electronic si se afla intr-o continua dezvoltare, cu un numar de tranzactii si un volum in permanenta crestere.  Chiar si cand tranzactiile au loc in lumea reala, bancnotele si monedele sunt inlocuite tot mai des cu carduri. In Marea Britanie, la sfarsitul anului trecut, pentru prima data in istorie, valoarea tranzactiilor cumulate, pe carduri de debit si de credit, a depasit valoarea tranzactiilor in cash. Si in centrul Europei, oamenii se indeparteaza tot mai mult de cash. Aceasta schimbare radicala in comportamentul nostru de cumparare si de plata se petrece in ciuda faptului ca mare parte din puterea de cumparare este in prezent detinuta de consumatori care nu au tehnologia in sange. 

    Acesti oameni sunt ceea ce David Stern, de la Asociatia Nationala de Baschet (NBA), unul dintre participantii Conferintei Financiare de la Davos, numea „imigranti digitali“. Acestia au migrat catre noua lume a tehnologiei, dar inca isi amintesc cum era comertul in trecut si continua sa aiba reticente cand au de facut cumparaturi online.    

    Pe de alta parte, cei mai multi dintre adolescentii de azi sunt prima generatie de „nativi digitali“. Ei sunt generatia Play Station, o generatie care se avanta fara retineri in lumea comertului virtual. In prezent puterea lor de cumparare este limitata, dar in urmatorii zece ani vom asista la cel mai mare transfer de valori financiare intre generatii din intreaga istorie a omenirii. Bunurile familiilor vor fi mostenite de acesti „nativi digitali“ care, in plus, vor mai avea venituri semnificative din salarii. Acesta va fi momentul in care vom asista la adevarata explozie a comertului virtual. 

    Economiile in dezvoltare din Europa Centrala si de Est pot fi de asemenea considerate ca fiind niste societati „nativ digitale“. Fara povara unor sisteme de plata mostenite, multi dintre consumatorii din aceste tari, aflati in jurul varstei de 20-30 de ani, au adoptat noile tehnologii cu acelasi entuziasm ca si adolescentii germani sau britanici indragostiti de Play Station. Acesti consumatori dobandesc si ei rapid puterea de cumparare care va determina dezvoltarea comertului pe pietele respective.   

    Dar potentialul comertului virtual are si el limite. Nativii digitali fac parte dintr-o generatie care doreste sa obtina satisfactie imediata, insa in cazul achizitiilor pe Internet exista o intarziere intre momentul in care cumperi si livrarea propriu-zisa. Iti poti cumpara rapid legumele sau masina de spalat pe Internet, dar tot trebuie sa astepti pana ce ele ajung la tine. Companiile care vor reusi sa gaseasca o modalitate de scurtare a duratei de livrare vor avea un avantaj competitiv semnificativ. 

    iPod este un exemplu de produs de succes care a atras nativii digitali. Acestia se simt foarte bine in mediul virtual, au veniturile necesare pentru a achizitiona un astfel de produs simbol (care a fost el insusi promovat intens si apoi lansat pe Internet) iar apoi isi pot alege si descarca pe iPod orice melodii vor, instantaneu.  Site-ul de licitatii eBay a creat si el o piata globala de bunuri si servicii. Infiintat acum aproape 10 ani, eBay are 100 de milioane de membri inregistrati, care petrec mai mult timp pe acest site decat pe oricare alta adresa, facand din eBay cea mai populara destinatie pentru cumparaturi pe Internet. 

    Dar aceasta revolutie a avut loc numai datorita sistemelor electronice de plata, care au permis efectuarea de tranzactii securizate in toata lumea. Metoda de plata este cea care guverneaza transformarea magazinului din colt, din caramida si mortar, dar si evolutia magazinului virtual. Cardurile pre-platite, care au o anumita suma de bani incarcata in prealabil, pot deschide noi piete si pot oferi mijloace sigure de plata pentru acele segmente de public care pana acum au facut parte din populatia nebancarizata.

    Acum, utilizand carduri pre-platite, cu SecureCode, pensionarii sau cei care beneficiaza de ajutoare sociale pot si ei sa cumpere bunuri si servicii din lumea virtuala, la fel de simplu si de confortabil cum o pot face posesorii de carduri de debit sau de credit. Acest tip de carduri va fi cu precadere important pentru economiile emergente.

    In Europa, tehnologia bazata pe chip si pe PIN confera mai multa viteza si siguranta tranzactiilor. Consumatorii de azi vor, normal, sa-si petreaca mai mult timp facand cumparaturi si cat mai putin posibil platind pentru acestea – prin urmare, orice metoda de accelerare a procedeelor de plata e binevenita. Cardurile contactless, care permit efectuarea de tranzactii fara sa te oblige sa dai cardul din mana, sunt tot mai des folosite la intrarile pe autorute sau in benzinarii si in curand vor fi introduse si pe arterele transcontinentale europene.

    Un alt punct de diferenta important, care va modifica obiceiurile noastre de cumparare, este personalizarea sau localizarea tot mai accentuata. In Davos, Gail Fosler, economist sef al Conferintei, remarca faptul ca, pe masura ce se dezvolta, pietele capata un profil etnic tot mai clar evidentiat. 

    In Europa Centrala si de Est, pe masura ce creste puterea de cumparare, consumatorii cauta nu numai produsele occidentale, de care au fost privati atata vreme in trecut, ci si acele produse care raspund nevoilor lor specifice si care incep sa aiba un caracter etnic.                                                               Companiile globale, care se extind pe piete internationale, au de invatat de pe urma acestei observatii. Daca vor incerca sa vanda in continuare produse universale, nediferentiate la nivel global, ignorand diferentele culturale si etnice, vor vedea cu surprindere ca pozitiile lor de piata vor fi atacate. 

    Pe masura ce produsele se segmenteaza si se diferentiaza pe criterii etnice si culturale, structura pietei devine mai complexa si impune crearea unor modele noi de afaceri. Marcile globale va trebui sa-si adapteze produsele pentru a face fata cerintelor unor consumatori tot mai sofisticati. In Asia, mai multe companii mici au atacat frontal gigantice multinationale, oferind pietei produse locale, create special pentru nevoile consumatorilor locali. 

    In Indonezia, Unilever a pierdut semnificativ din cota sa de piata pe detergent, in favoarea unui producator local care vindea detergent sub forma de pasta, in loc de praf. Pasta era mai usor de folosit pentru cei care preferau sa spele de mana hainele. Tot in Asia, producatorii locali care au adus pe piata variante locale de ceai si inghetata, au reusit sa castige cota de piata in detrimentul multinationalelor.

    Multi dintre managerii prezenti la Davos, cum e cazul lui Arun Sarin, seful Vodafone, au recunoscut ca produsele „marime universala“ au inceput sa devina tot mai nepotrivite cu actualele piete, tot mai complexe. Pentru a mentine nivelul de profitabilitate, pe masura ce companiile de telefonie mobila se extind pe piete noi, ele trebuie sa-si schimbe si modelele de afaceri, pentru a face fata noilor conditii. 

    Politica lor de preturi si marjele de profit trebuie sa se reduca drastic pentru a putea oferi convorbiri accesibile pentru pietele emergente. Aceasta inseamna ca, pentru a mentine profitabilitatea, volumele, respectiv traficul, trebuie sa creasca.  Daca nu ai modalitati de plata flexibile, cum sunt cardurile pre-platite sau cardurile in general, noul model de business e impracticabil. Numerarul nu e metoda de plata cea mai eficienta pentru acest tip de serviciu.

    Consumatorul global devine mai exigent. El pretinde o calitate a serviciilor care poate fi atinsa doar cu ajutorul tehnologiei digitale.  Ca si bunurile de larg consum, sistemele electronice de plata cu valoare adaugata (cum sunt cardurile pre-platite, cardurile de debit si de credit) pot fi personalizate pentru a raspunde nevoilor consumatorilor din fiecare piata. Pe viitor, cumparaturile digitale nu vor mai fi apanajul exclusiv al Internetului. Un comerciant hibrid, la granita dintre lumea reala si cea virtuala, va descatusa potentialul imens dat de intalnirea clientilor educati cu cei nebancarizati din intreaga lume.  

    Aici, in Europa, piata bancara si a produselor electronice dezbate in prezent modul in care se va implementa Zona Europeana Unica de Plata (Single European Payment Area). Crearea SEPA este esentiala pentru stabilirea unei modalitati unice de plata, cu ajutorul unui card de debit, oriunde in zona europeana si in oricare din pietele interne.  Dar pentru ca acest sistem sa functioneze, e nevoie de o platforma care sa permita bancilor sa-si adapteze serviciile la nevoile diverse ale consumatorilor din diferite piete. Pentru a-l parafraza pe Victor Borge, „numai cardurile pot sa faca asta“. Numerarul nu e un sistem de plata versatil, ci utilitarist, iar el nu adauga suficienta valoare lumii comertului, care se afla intr-o continua schimbare.

    Liceenii de azi, nativii digitali si consumatorii din Europa Centrala si de Est sunt mostenitorii comertului de maine. Aceste generatii vor dispune in curand de resursele materiale si morale pentru a beneficia de intreg potentialul comertului electronic. Nativii digitali vor cere mai mult de la comercianti, iar valoarea adaugata va veni in special din personalizare.           

    Pe masura ce ei devin salariati si incep sa cheltuie, vor veni, cu siguranta, si cu solutii pentru scurtarea timpului de livrare a bunurilor, astfel incat ei sa se bucure rapid de ceea ce comanda, iar comerciantii sa-si primeasca si ei plata, rapid si sigur. Cand se vor intampla toate acestea, vom vedea un „drum al matasii“ in varianta digitala, pe care cu greu o sa-l mai recunoastem.                  

  • Optica la jumatatea paharului cu entuziasm

    Cateva modificari in rezultatele unui studiu periodic al Institutului pentru Libera Initiativa din Romania ma fac sa cred ca romanii intra intr-o perioada mai lucida, mai prudenta, in care incep sa depaseasca entuziasmul legat de aderarea la Uniunea Europeana si sa perceapa just „valorile capitalismului“.

    Poate ca specialistii ma vor contrazice, pentru ca marea parte a reducerilor de procente inregistrate se pot inscrie in marjele de eroare inevitabile. Cred insa ca in cei cativa ani care despart sondajele pe care le voi invoca s-au inregistrat modificari de perceptie, as spune necesare si bine venite; exista o masa ce grupeaza in jur de 5 – 10% din populatia urbana care si-a modificat raspunsurile. Mai greu sunt de identificat motivele, dar cred ca niste lamuriri sunt posibile.

    Cea mai importanta modificare este la capitolul celor care ar porni o afacere proprie, in cazul in care ar fi someri si ar castiga un miliard de lei – 33% in prezent fata de 50,9% in 2001 si peste 63% in 2003. Alte optiuni semnificative sunt „pun banii la banca si traiesc din dobanda“ (18% in 2005, 27,4% in 2003), „imi platesc datoriile“ (15% acum, 23,3% in 2003), „ii folosesc pentru a pleca in alta tara“ (6% in prezent, 11,9% in 2003). Intrebati daca si-ar deschide o afacere pe cont propriu daca ar avea banii necesari, fara a mai specifica o anumita suma, 70% dintre respondenti au spus da (83% in urma cu doi ani), iar 20% au optat pentru nu, fata de 12,2% in 2003.       

    Pentru cei mai multi dintre romani (50%) un venit mai bun este mai important decit siguranta locului de munca. Numarul acestora a crescut, pentru ca in 2003 au raspuns asemanator 45%. A crescut si procentajul celor ce opteaza pentru un loc de munca bine platit dar care necesita un program prelungit, de la 55,5% in 2003 la 68% in 2005.  Prima intrebare care se pune este de ce a scazut numarul celor dornici sa isi deschida o afacere. 

    Prima explicatie, si cea mai simpla, ar fi urmatoarea: cine a dorit sa porneasca o afacere a facut-o deja, de unde un interes mai redus din partea celor ramasi, mai putin dispusi sa riste intr-o afacere proprie. O alta explicatie care poate fi luata in consideratie ar fi cea a cresterii castigurilor salariale si a nivelului de trai, trend evident la publicul urban, care a reprezentat tinta chestionarului intocmit de ILI si CURS. Afirmatia este sustinuta si de numarul in crestere al celor dispusi sa munceasca mai mult pentru castiguri mai mari. La aceasta explicatie as adauga si plecarile masive in strainatate din ultimii ani, actiune care, in esenta, echivaleaza cu inceperea unei afaceri – omul investeste capital pentru a putea pleca si castiga mai mult decat in Romania. 

    Datele de la Registrul Comertului ar contrazice un pic tendintele si afirmatiile de mai sus, dar valoarea aproximativ egala a inmatricularilor din ultimii ani trebuie interpretata si prin prisma infiintarii de noi firme dar de catre aceiasi oameni. 

    Firme pornite cu bani putini si cu mult entuziasm, o caracteristica a primilor ani de dupa revolutie, i-a trecut vremea; coruptia, fiscalitatea, birocratia par sa fi invins o parte din spiritul antreprenorial al romanilor. Pentru ca 63% din oraseni vad in coruptie, 70% in birocratie si 67% in taxele si impozitele mari principalele piedici in demararea unei afaceri.  In fapt ce se intampla este chiar definitivarea unei clase de mijloc, cele cinci procente pomenite mai sus, o clasa realista, obisnuita deja cu traiul in capitalism, care analizeaza ofertele din piata si reactioneaza corespunzator (vezi reducerea numarului celor ce si-ar depune banii la banca pentru a trai din dobanda). E adevarat ca germenele de clasa de mijloc din Romania nu se incadreaza, probabil, in definitia uzuala a clasei de mijloc din Occident; sunt suficient de bogati ca sa nu traiasca in saracie si suficient de saraci pentru a nu fi incadrati in categoria celor bogati – concret, diferenta dintre o vacata in Turcia sau Grecia si o vacanta in Maldive. Plecarile in strainatate la munca si contactul cu realitatile de acolo sunt un alt motiv pentru prudenta manifestata de cei intervievati.

     O a doua modificare in perceptia publica este cea asupra imaginii angajatorilor firme private, identificati acum ca avand principalul merit in crearea de locuri de munca (de 62% din oraseni). Nevoia de siguranta a romanului angajat se traduce prin cartea de munca. Procentul celor ce ar face carti de munca angajatilor, in cazul in care ar avea o firma, nu s-a schimbat, ramanand in jurul valorii de 87%. A scazut in schimb numarul celor care ar cauta o formula in care sa nu plateasca prea multe impozite la stat, de la 60% la 46% (efectul cotei unice?). 

    Entuziasmul major legat de integrarea in Uniunea Europeana se pastreaza, dar, in 2005, 85% din respondenti s-au declarat de acord cu integrarea, fata de 90% in 2003. In ciuda entuziasmului, mai putin de jumatate din oraseni (43%) cred ca viata lor va fi mai buna dupa aderare; se constata si aparitia unui potential grup de eurosceptici, pentru ca 16% cred ca viata se va schimba in rau. 53% din locuitorii oraselor cred ca Romania ar trebui sa faca reformele cat mai repede, pentru a se integra in 2007 in UE, dar procentul a scazut de la 58% in 2003. A crescut in schimb procentul celor ce prefera o reforma graduala, de la 30% in 2003 la 34% in 2005. Avem aici, pe langa oboseala celor stresati de reforma, probabil aceleasi influente enumerate pana acum. 

    Transformarea unei Romanii a extremelor intr-o tara normala este inca un obiectiv indepartat. Dar diferenta dintre entuziasmul nefondat si luciditatea cuminte pe care cred ca am identificat-o in raspunsurile celor o mie si ceva de oameni e folositoare; la jumatatea paharului cu entuziam nu pandeste blazarea, ci inscrierea lucrurilor intr-o logica fireasca.

  • Ce va invinge? Teama sau lacomia?

    Acum cativa ani, fotbalistul Adrian Ilie spunea cu amaraciune ca trebuia sa plece de la Valencia cand era pe val si cluburile se bateau pe el. Dar l-a ascultat pe impresarul sau, Giovanni Becali, care il sfatuise sa ceara o marire de salariu si sa ramana. Dar intre timp, situatia se schimbase.

    A venit un alt antrenor care nu a fost fanul lui, iar in mai putin de un an Adrian Ilie (foto) a devenit o rezerva de lux a echipei. Iar de aici pana la o cadere in gol pe scara fotbalistica nu a mai fost decat un pas. La polul opus, Hagi a acceptat sa-si incheie conturile cu Barcelona si sa mearga la Galatasaray, un club mult mai mic.

    Acum, multi antreprenori, pionierii capitalismului in Romania, au aceeasi dilema. Sa-si vanda afacerea acum cand au oferte sau sa astepte inca doi-trei ani, in speranta ca vor veni mult mai multi investitori carora le vor pune pe masa dosarul unei companii mai puternice si care s-ar traduce in obtinerea mai multor bani. Exact ca si la bursa. Poti sa vinzi astazi si sa-ti incasezi profitul sau sa astepti inca o saptamana, in speranta ca vor veni mai multi cumparatori care vor ridica pretul si vei putea vinde mult mai bine. Dar trebuie sa te gandesti ca nu esti singurul vanzator si ca piata se poate intoarce impotriva ta peste noapte.     

    Dupa un deceniu de dezvoltare solitara, mai mult din instinct, cu putini jucatori, ceea ce pana la urma a fost un lucru normal, antreprenorii trebuie sa se gandeasca tot mai serios la ce vor face in continuare. Sunt ei atat de puternici pe piata locala astfel incat sa se bata cu „invadatorii“, firmele mari, multinationalele, care dispun de resurse financiare semnificative si mult mai ieftine, la care se adauga cunostintele de management, de marketing sau de vanzari mult solide? Pot compensa  resursele pe care le au altii cu ce au castigat ei in anii de lupta crunta pe piata – un nume, relatii, cunostinte care deschid rapid usile, obtinerea unor contracte bune cu statul, o intelegere mult mai buna a ceea ce se intampla in jur, o rapiditate de miscare mult mai buna? 

    Capitalismul salbatic din Romania este aproape de sfarsit. In unele domenii cred ca a luat deja sfarsit, iar antreprenorii romani si-au luat deja adio de a mai putea conta in lupta. Cel mult mai pot 

    sa reziste pe o piata care se intinde pe raza unui judet.  Mai sunt sectoare in care ei sunt inca singuri, cum ar fi industria mobilei, IT sau piata avocaturii. Cel putin pana acum. Dar urmeaza anii cu forma cea mai dura de capitalism – concurenta. Iar armele de lupta se schimba. Daca inainte vanzatorul facea legea, acum lucrurile s-au schimbat. Tot mai multi jucatori au intrat pe piata, iar consumatorii au de unde alege. Strategiile de marketing si de vanzare predomina, iar experienta in acest domeniu se va impune. Pentru multi, intrarea in afaceri nu a fost o problema la care sa fi reflectat mult. A fost poate cea mai usoara decizie, nu prea aveau alternative si era mai mult o aventura din care nu aveau ce pierde. 

    Acum sunt insa pusi in fata celei mai grele decizii. Renunta la afacerea pe care au cladit-o si pot incasa acum profitul, recompensa mult asteptata pentru anii de capitalism salbatic, sau se pensioneaza si isi numara dolarii in liniste pe o plaja din Hawaii, sau mai pot astepta, incercand sa scoata un pret mai mare. 

    Dar exista si a treia varianta – la care trebuie sa se gandeasca serios. Sa piarda afacerea de vanzare, nu pentru ca ar da faliment, ci pentru ca nu vor mai fi interesanti peste doi ani, cand piata va fi mai concurentiala, regulile mult mai stricte, iar obtinerea unui contract cu statul va fi mult mai grea. Acum dilemele mult mai multe, pentru ca vanzarea (sau cumpararea) unei afaceri este poate cea mai grea decizie. 

    La bursa se spune ca nu este bine sa te indragostesti de actiuni sau ca vanzarea in pierdere este cea mai buna decizie de cumparare pe care ai luat-o.  

    Teama sau lacomia, care dintre ele va invinge?