BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cand popularitatea devine populism

     

    Capra calca piatra, piatra crapa-n doua. Politicienii profita de popularitatea populismului. Prima expresie se preda in scoala primara, la exercitiile de dictie. A doua s-ar cuveni recitata la inceputul pricarei sedinte parlamentare, la exercitiile de politicianism. In urma cu doar cateva saptamani, semnalam aparitia unei conjuncturi favorabile, care sa permita modificarea Legii Electorale, in sensul introducerii votului uninominal la Senat. Urmand rationamente diferite, dar facand aceleasi calcule politice, dusmani declarati precum cei de la PD si PSD ajunsesera sa sustina, practic pe o singura voce, o masura capabila sa reimprospateze peisajul politic romanesc. PNL se afla si el pe undeva, prin apropiere. Astrele pareau sa ne zambeasca.

     

    Minunea n-a tinut decat cateva zile. Saptamana trecuta, aceeasi lideri ai PSD si PD au decis, nu se stie cum, nu se stie de ce, sa pluseze. De la votul uninominal s-a ajuns, tam-nisam, la parlamentul unicameral. In aceeasi logica a prefixului, ne putem trezi azi maine trecand de la tricicleta la trichineloza spiralis. Ca parlamentul este, pentru tot romanul, un soi de ciuca a batailor, o demonstreaza fiecare sondaj de opinie, in care increderea electoratului in institutia parlamentului se plaseaza, constant, in coada clasamentului. In consecinta, orice masura care vizeaza restrangerea sa este intampinata cu chiote de satisfactie. Din moment ce toata lumea este convinsa ca “parlamentarii nu sunt buni de nimic” si ca “ard gazul de pomana pe banii nostri”, de ce sa nu oferim poporului satisfactie, renuntand pur si simplu la una dintre cele doua Camere?

     

    Ce-i drept, e drept. La aceasta ora, atributiile Camerei Deputatilor si cele ale Senatului se suprapun intr-un mod deopotriva deranjant si inutil. In mod normal, o asemenea constatare ar trebui sa duca la propuneri de diferentiere a functiilor, a modalitatilor de alegere (vot uninominal la Senat si pe liste la Camera Deputatilor), insotite, eventual, de o decalare a mandatelor (doi-trei ani pentru deputati, patru-sase ani pentru senatori). A solutiona, insa, problema suprapunerii atributiilor prin inlaturarea brutala a uneia dintre Camere (care?) echivaleaza cu rezolvarea unei dureri de masele prin taierea capului.

     

    O simpla privire pe harta lumii ne arata ca parlamentul unicameral reprezinta o formula preferata indeobste in Africa si Asia. Daca am da curs unei asemenea propuneri ne-am afla, fara indoiala, intr-un club “select”: China (pardon, Republica Populara Chineza), Burundi, Sri Lanka, Singapore, etc. In Europa exemplele sunt rarisime si explicabile prin conjuncturi mai degraba nefavorabile istoric – Grecia (Vouli ton Ellinon) Portugalia (Adunarea Republicii) si Croatia (Sabor), plus Serbia si Muntenegru sau prin exceptionalismul nordic – Danemarca (Folketing) si Finlanda (Eduskunta). N-avem – sau n-ar trebui sa avem – a ne regasi in nici unul dintre exemplele mai sus mentionate, dupa cum n-avem a ne regasi in experienta Israelului (Knesset-ul) sau cea a Turciei (Büyük Millet Meclisi).

     

    Daca e sa formulam lucrurile ceva mai direct, putem spune ca, exceptand cazul entitatilor politice de dimensiuni relativ reduse, cu un grad crescut de omogenitate, optinunea pentru parlamentul unicameral demonstreaza o anumita doza de zgarcenie intelectuala si de pragmatism politic prost inteles – ambele “calitati” cu tendinte evidente de derapaj inspre un sistem totalitar. In Filosofia Dreptului, Hegel explica suficient de limpede, din punct de vedere logic, necesitatea existentei celor doua camere in sistemul legislativ. Daca esenta politicului, spune el, consta in “negociere”, aceasta negociere presupune, automat, doi termeni. E mai mult decat un simplu “check-and-balance”. E insasi modalitatea de obiectivizare a ideii de politic. Un contra-argument frecvent intalnit este acela conform caruia camera superioara isi afla rostul doar in cazul federatiilor, caz in care senatorii reprezinta statele/regiunile. Nimic mai fals. Chiar si in Statele Unite, senatorii reprezinta –sau macar ar trebui sa reprezinte – ceva mai mult: brutal spus, controlul elitelor asupra maselor.

     

    De masse nu ducem lipsa. Cu elitele, insa, dupa cincizeci de ani de comunism, stam mai prost. Culmea ar fi ca acum, cand ne aflam pe punctul de a ne pune pe picioare, nu doar din punct de vedere economic, ci si politic, sa cedam tentatiilor populiste, oferind satisfactii inutile unei nemultumiri amorfe. De la un Mircea Geoana, disperat sa controleze prin orice fel de mascari agenda publica, n-aveam mari asteptari. De la liderul unui partid popular aflat, mai degraba din intamplare, pe cai mari, da. Distanta dintre “populari” si “populism” e ingijorator de mica si poate fi strabatuta cat ai zice “parlament unicameral”.

     

    Heraclit, pare-mi-se, zicea ca lucururile “isi fac rautati” unele altora, incercand sa se scoata, reciproc, din existenta. In Romania de azi, s-ar zice, prefixele si sufixele isi fac rautati unele altora. Prin urmare (pentru a incheia ciclic, ca in romanele lui Rebreanu) nici o sansa de a ne bucura prea curand precum Bucuroaia de bucuria lui Bucur cand Bucur s-a intors, bucuros, din Bucuresti.

  • Psihologia paianjenului

    Ce s-a intamplat recent la New Orleans si reactia intarziata a autoritatilor federale americane la dezastrul cauzat de uraganul Katrina e continuarea fireasca a reactiei recente a autoritatilor romane la inundatiile din Moldova. Un amestec de “mie nu mi se poate intampla asa ceva” si “oricum e numai 1% din suprafata tarii”. Un model periculos de gandire, care ascunde o mare capcana.

     

    Cu vreo cinci decenii in urma, scritorul francez de science-fiction Gerard Klein a scris o scurta povestire, “Civilizatie 2190”. Supravietuitorii Marelui Razboi Atomic (povestirea a fost scrisa in plin razboi rece) coboara din spatiu pe pamantul ajuns in stadiu de desert radioactiv si, minune, descopera o ultima casa ramasa neatinsa si, in ea, ultima biblioteca a umanitatii.

     

    Mana de oameni care a rezistat cataclismului pierduse, in cei 200 de ani scursi de la inceperea razboiului si pana in momentul in care s-a putut pasi din nou pe Terra, orice notiune despre civilizatia mama. Asa ca cele doua sute si ceva de volume descoperite reprezinta pentru ei o comoara. In timp ce membrii echipei culeg de pe rafturi nepretuitele volume, comandantul echipei rasfoieste cateva carti: ucigasi rasar din tenebre, femei tipa ingrozite, usi tainice se deschid si lasa sa treaca fantome inspaimantatore, coperti viu colorate si titluri de genul “Ingropat de viu” sau “Ucigasul cu mana de argint”.

     

    Comandantul e fascinat de civilizatia pe care o descopera si trage concluzia ca pamantenii au fost cu adevarat niste genii. Secundul il informeaza ca au descoperit si trei carti legate in piele, volume de stiinta – imi mai aduc aminte doar un singur titlu: “Psihologia paianjenului”, cu grafice si statistici.

     

    Pentru comandant este momentul suprem: “Psihologia paianjenului! Cu grafice si statistici!”, exclama el incantat de intelepciunea civilizatiei pe care o credea pierduta.

    Sentimentul pe care l-am incercat la finalul povestirii si Klein il incerc destul de des fie mergand pe strada, fie in tren sau pur si simplu rasfoind stirile. Ca o Balanta autentica ce sunt, cad destul de des dintr-o extrema in alta, de la optimism si incredere exagerate la tristete si neputinta. De multe ori am incredere absoluta in oameni si in capacitatea lor de a reactiona omeneste, coerent si frumos la problemele cotidiene, mari sau mici, sau la necazurile altora. Dar de mult mai multe ori, si asta ma ingrijoreaza cel mai tare, mi se pare ca oamenii au renuntat sau renunta prea usor la valori cum sunt altruismul sau curatenia sufleteasca.

     

    Cred sincer, de exemplu, ca romanii au uitat valoarea banului. Cu tot respectul pentru cei ce au cladit afaceri pe termen lung, multumindu-se sa reziste cand era de rezistat si reusind sa castige cand a fost de castigat, pentru ca exista si astfel de oameni, sunt convins ca majoritatea conationalilor mei nu incearca, in acest moment, decat sa dea lovitura vietii. De la instalatorul care cere echivalentul salariului mediu pe economie pentru a schimba un amarat de robinet pana la….(completati spatiul liber cu cine vreti), exista o majoritate furisata pentru care a urca pe scara sociala inseamna fie a te cocota pe umerii celuilalt fie a taia treptele scarii vecinului. Fara a fi constienti de raul pe care il produc comunitatii.

     

    Avem aici nu numai o consecinta a pervertirii de caractere provocata de anii de comunism si lipsuri, ci si un efect de bumerang al perioadei de capitalism de dupa revolutie: marile averi iscate din nimic, traiul pe credit sau din trafic de orice, de la “bune intentii” pana la promisiuni desarte nu au facut decat sa convinga masele ca se poate si asa. Si este usor. Si poti scapa de lege. Sondajul “Valori romanesti, valori europene”, realizat de IRSOP si publicat saptamana trecuta este edificator in acest sens. Iar responsabilii acestei tari, desi exista chiar si articole in Constitutie care sa ii oblige, nu fac nimic pentru a schimba aceasta perceptie. Ba chiar le convine, cred, pentru ca impuscatul francului aduce un surogat de pace sociala. Pentru cat timp?

     

    Sindromul 1% este atunci cand ignori, voit sau nu, faptele, pentru a selecta ce iti convine si ce iti suna bine. Daca nu ai putere de decizie si daca de hotararea ta nu depind multi oameni atunci te priveste ce ti se intampla. Dar daca ai putere, intr-un fel sau altul, si esti responsabil de mii sau milioane de oameni, lucrurile se schimba. Una din cele mai colorate comunitati din Statele Unite, cea a bluesmanilor de cariera, s-a transformat rapid intr-o multime anarhica, cu accente razvratite. Cum calaretii pe cai albi sau salvatorii cu jeep-uri prafuite care sa faca ordine pana la venirea Garzii Nationale sunt numai personaje de film, situatia a degenerat mai repede decat au putut reactiona autoritatile (si, contrar presei internationale, nu cred ca alte administratii, de oriunde ar fi ele, ar fi putut sari in ajutorul sinistratilor mai repede decat au facut-o americanii).

     

    Nu vrea sa ma gandesc ce s-ar putea petrece intr-o situatie asemanatoare, cum ar fi un cutremur puternic, ca tot exista psihoza, intr-un Bucuresti supraaglomerat, deja semianarhic la periferie dar si in anumite zone centrale. Aici nu exista nici capabilitatile, nici tehnica si nici utilajele de care dispun americanii, pe cand reactia unei multimi speriate si pusa pe rele e aceeasi, indiferent de meridian.

     

    Un sfat pentru autoritati: cititi “Psihologia paianjenului, cu grafice si statistici” si cele 200 de voume insotitoare, dar la un moment dat s-ar putea sa descoperiti ca nu ati identificat biblioteca adevarata.

  • Benzina cu pipeta?

    Pretul litrului de benzina la pompele din Romania ar ajunge periculos de aproape de 5 lei noi daca petrolul atinge valoarea prognozata, cea de 100 dolari barilul. Daca mai adaugam si ultima transa de majorare de accize din octombrie, ajungem la concluzia ca vom cumpara in curand benzina cea mai scumpa din zona.

     

    Pana acum doi-trei ani, un viitor cu benzina de un euro ni se parea un scenariu infiorator. Pentru urmatorii ani ar trebui sa inceapa sa ne fie frica de benzina de doi euro. Pentru ca, daca pretul barilului urca si urca, pana ajunge la prognoza specialistilor de 100 de dolari (sau chiar mai mult), iar intre timp cursul leu-euro se mentine sau eventual mai coboara un pic, scenariul cu doi euro ar fi chiar plauzibil. Deocamdata petrolistii ne asigura de un singur lucru: ca ritmul cresterii pretului la pompa in Romania este de alert, de 3% pentru fiecare 10% in plus al pretului pe baril, dupa cum spune presedintele Rompetrol, Dinu Patriciu.

     

    Asadar, daca maine pretul barilului ar fi 100 de dolari, am face plinul cu peste 4 lei noi/litru. Daca mai adaugam si cresterea la accize de 12,5% care va avea loc de la 1 octombrie, obtinem un pret de 4,5 lei noi. Calendarul initial de crestere a accizelor a fost dat peste cap din cauza ca guvernul a fost nevoit, la cererea forurilor internationale, sa introduca o majorare de accize prevazuta in Codul fiscal la 1 aprilie in loc de 1 iulie. Majorarea din octombrie, care este parte a calendarului, era prevazuta initial sa fie mai mica, a fost fixata la 12,5% pentru a acoperi si deprecierea euro, pe care organismele internationale nu o prevazusera la inceputul anului.

     

    Astfel, pretul unui litru de motorina a crescut la 1 aprilie cu peste 800 de lei, cel al unui litru de benzina cu plumb cu 2.000 de lei si al unuia de benzina fara plumb cu 800 de lei. Pe langa majorarea de luna viitoare, guvernul va mai opera o noua majorare la 1 iulie 2006. Valorile de atunci vor fi stabilite in proiectul de modificare a Codului fiscal pentru 2006, ce va fi elaborat in aceasta toamna. Cat absoarbe statul din pretul carburantilor? Din pretul la pompa al benzinei in Romania, 67,5% reprezinta TVA si accize, la care se mai adauga taxa de drum. De altfel, chiar autoritatile recunosc ca la nivelui accizarii combustibilului stam mai bine decat ar fi trebuit, acesta fiind deja la nivelul la care ar fi trebuit sa ajunga Romania in 2006.

     

    In conditiile in care pretul barilului salta semnificativ pretul benzinei la pompa, soferii nu pot decat sa ridice din umeri si sa-si concentreze furia impotriva accizelor si taxelor incluse in pretul carburantilor. Se face astfel ca nivelul ridicat al taxelor a inceput din nou sa creeze tensiuni in statele europene, la fel ca in timpul crizei petroliere din anii ””70. Diferenta este ca acum piata sufera mai mult din cauza speculatiilor, nemaifiind vorba de o lipsa acuta de petrol, ca in trecut.

     

    Potrivit datelor International Energy Agency (IEA), ponderea taxelor in pretul benzinei din UE era in 2004, in medie, de 70%. Franta percepe aproximativ 74% taxe pe benzina (in conditiile in care pretul pe litru este acum de 1,005 euro), Germania 72,1% (la un tarif de 1,074 de euro), Marea Britanie 77% iar Italia 68% (la un pret de 0,063 euro litrul). In conditiile in care pretul petrolului creste iar previziunile sunt alarmante, guvernul german se gandeste serios sa inghete cresterile accizelor la carburanti programate pentru aceasta toamna. In Olanda, unde un litru de benzina premium costa 1,45 euro, guvernul ia in considerare pentru 2006 sau chiar si 2007 o limitare a taxelor pe benzina, iar in Franta guvernul este amenintat de proteste de strada daca nu renunta de tot la accize. Asta in conditiile in care accizele mari fac ca pretul benzinei europene sa fie dublu fata de cel din America.

     

    Diferentele sunt cu atat mai impovaratoare cu cat in Europa salariile sunt adesea mai mici decat cele din Statele Unite, situatia fiind cu atat mai dramatica in tarile in curs de dezvoltare. Administratiile SUA, trecute si actuale, mizeaza pe faptul ca subventionarea obiceiului de a conduce masina pe distante mari – pentru transport personal sau comert – este de natura sa stimuleze economia. In Romania, conducerea masinii stimuleaza parca ritmul cresterii taxelor la benzina.

     

    Intrebarea naturala: in cat timp ne vom lovi de astfel de preturi? Pretul titeiului este acum cu 50% mai mare decat in 2004 – saptamana trecuta, ajunsese la 70$/baril la bursa din New York – si nu da semne ca ar scadea. Analistii prevad, dimpotriva, ca va continua sa creasca pana spre 100$/baril in urmatoarele 12 luni – sau poate chiar mai mult. Reprezentantii companiilor petroliere spuneau ca impactul pretului petrolului asupra pietei romanesti de produse petroliere se va simti in urmatoarele 20 – 45 de zile. Se pare insa ca impactul a venit un pic mai repede. Din 5 septembrie, pretul carburantilor la Petrom a crescut cu 700 de lei, “urmarind fluctuatia cotatiilor internationale ale produselor petroliere”.

     

    Avem, asadar, un cumul de factori care va impinge pretul benzinei pana in vara anului viitor spre un nivel apropiat de cele din Marea Britanie sau Olanda, care sunt si cele mai mari din Europa. Foarte importante vor continua sa fie cerintele UE referitoare la taxe, dar si conditiile pe care este posibil sa ni le mai impuna Fondul Monetar International referitoare la calendarul accizelor. Sa nu mai vorbim de viitor incert al rezervelor de petrol si al cresterii pretului barilului pe piata internationala.

  • Katrina si razbunarea lui Hegel

    Uraganul care a devastat Louisiana si Mississippi le-a reamintit americanilor o lectie pe care stramosii lor, pionierii, o invatasera instinctiv: in absenta politicii, omul se transforma in fiara zoon politikon – animalul politic -, devine animal pur si simplu.

     

    “Si va reamintesc ca acestea nu sunt imagini din Africa sau din alt colt al lumii a treia!” Vocea lui Wolf la CNN suna gatuit. Pare mai emotionat decat a fost dupa atacul de la World Trade Center din 11 septembrie. Si are de ce. Ce-i drept, murisera atunci peste 2000 de oameni si SUA se aflau in fata primului atac de proportii pe propriul sau teritoriu. Dar oricat de socante ar fi fost imaginile celor doi zgarie nori colapsand in centrul New Yorkului era vorba, in definitv, doar despre doua blocuri ceva mai inalte. Restul orasului si toata infrastructura ramasesera neatinse. Efectele, oricat de dureroase, au putut fi gestionate cu relativa eficienta intr-un interval de timp relativ scurt. “Sistemul” a continuat sa functioneze.

     

    Katrina, insa, este o alta poveste. Nu doar pentru ca numarul mortilor si cel al pagubelor materiale depasesc cifrele de la 11 septembrie, ci mai ales pentru ca distrugerea este totala. “Sistemul” a fost maturat de ape. Infrastructura de care depinde viata americanului de zi cu zi a disparut cu desavarsire de pe o suprafata mult mai extinsa. Nu mai exista electricitate, deci nici computere, nici aer conditionat, nici cuptoare cu microunde. Nu mai exista apa calda sau rece, nici ATM-uri, si nici macar banci. Telefoanele fixe sau mobile nu mai functioneaza, cartile de credit au devenit brusc inutile, strazile impracticabile, masinile transformate in mormane de fier vechi. Posta nu mai are cum ajunge si nici n-ar avea unde, pentru ca adresele cu pricina au disparut luate de ape. Ratele pentru casa sau carti de credit vor continua, teoretic, sa se acumuleze, dar nimeni nu stie deocamdata cum ar pute fi ele platite – nu doar pentru ca nu sunt bani, ci pur si simplu pentru ca bills-urile nu au unde si cum sa mai fie trimise. Documente esentiale, diplome, certificate de nastere, atestate bancare, pasapoarte, au fost inghitite de ape. Identitatea multora atarna in clipa de fata doar de propriul cuvant. I – Tarzan, you – Jane. Dovezi? Nu mai exista.

     

    “The American way of life” si-a schimbat intelesul peste noapte. Pentru supravietuitorii ramasi blocati in New Orleans s-a transformat in hobbesianul “homo hominis lupus”. Pojghita de civilizatie a disparut ca si cum n-ar fi fost. A ramas doar legea junglei. Se ucide pentru o sticla de apa sau se fura o punga de lapte praf. Cine poate si (mai) are chef, violeaza.

     

    Cine nu, fura de la vecini, sau fura din magazinele ramase fara protectie cam tot ceea ce se poate fura. Cu noima, sau fara. Se fura mancare si pusti si medicamente, dar se fura si televizoare, inutile in absenta electricitatii, sau pantofi de sport – de parca ai putea pasi mai elastic cu apa pana la piept. Cand, dupa caderea Bagdadului, televiziunile prezentau imagini cu irakieni dezlantuiti, praduind magazinele capitalei, americanul obisnuit clatina din cap si-si mai deschidea un can de soda, comod instalat pe canapea. Cand aceleasi televizuni prezinta aceleasi imagini, de aceasta data din New Orleans, americanul de rand schimba, stingherit, canalul.

     

    Pentru ca in restul Americii viata curge, inca, normal. La Washington D.C., unde m-am nimerit saptamana trecuta, pentru cateva zile, cea de-a 101 intalnire anuala a American Political Science Association (APSA) a decurs cat se poate de firesc. Uraganul Katrina a venit prea tarziu pentru a putea fi prins in program. Asa ca s-au prezentat lucrari stiintifice cat se poate de serioase, dintre care multe se bazau, cum e la moda, pe “rational choice theory” – teoria alegerii rationale. Conform acestei teorii, e rational sa nu te prezinti la vot, cata vreme votul tau, in sine, nu poate inclina decisiv balanta electorala. Statistic vorbind, nu se “renteaza. Iar cand situatia incepe sa, pardon, puta, la fel de rational fiecare actioneaza conform propriului sau interes. Cand pretul benzinei creste de la o zi la alta, iar presedintele Bush face interventii televizate in care ii roaga pe americani sa nu dea buzna la statiile de benzina decat daca e absolut necesar, americanul rational gandeste in termeni de “collective action”: daca eu stau acasa, dar toti vecinii merg sa-si faca plinul, eu raman cu buza umflata. In consecinta au aparut primele cozi la statiile de benzina si primele semne de panica – benzinarii inchise si preturi umflate (5 dolari galonul, in Georgia).

     

    Cine seamana vant, culege furtuna. Americanii n-au fost dintotdeauna asa. Pe 21 septembrie 1620, pionierii de pe Mayflower, trezindu-se singuri intr-o Lume Noua, au realizat, in absenta studiilor de politiologie, ca fara legi (fara-de-legi) si fara o organizare politica nu se poate. Ca “fiecare pentru sine insusi” reprezinta o atitudine paguboasa. In consecinta au semnat cu totii (barbatii, mai exact), faimosul “Mayflower Compact” in care se angajau sa respecte si sa se supuna legilor votate de catre majoritate. In absenta oricarei politicci, administratii, justitii etc, colonia de la Plymouth a rezistat si s-a dezvoltat, iar Mayflower Compact i-a servit drept constitutie pentru urmatorii 70 de ani. In general, inceputurile Statelor Unite ale Americii au fost marcate de ideea de “self-government”. Pionierii au devenit, de voie, de nevoie, politicieni pana-n varful unghiilor. Acum, refugiatii din New Orleans isi scot ochii unii altora, sunt incapabili sa se organizeze singuri si asteapta cu totii interventia guvernului pe care-l injurau pana mai ieri. Vorba fostului secretar al Apararii, Bill Cohen: “Guvernul e dusmanul, pana cand ai nevoie de un prieten.”

     

    Pare-se ca Hegel si-a racit gura de pomana. A fost nevoie de Katrina, pentru ca americanii sa inceapa a se intreba ce s-a intamplat cu spiritul lor civic si daca ideea statului minimalist, atat de draga liberalilor pur sange, nu merita revizuita pe ici, pe colo. Si-anume prin partile ei esentiale.

  • Daca voi nu (ma) vreti…

    Sistemul bancar al unei tari este un domeniu critic pentru economie. Toate (sau mare parte din) fluxurile monetare trec prin banci, sub o forma sau alta. Astfel, intreaga activitate din sectorul primar isi gaseste un echivalent in economia secundara, adica sectorul financiar.

     

    Mai mult, prin specificul sau, sistemul bancar multiplica aceste fluxuri de bani, in asa fel incat putem spune ca “economia secundara” a uzurpat cu multi ani in urma rolul de vedeta in fata industriei sau agriculturii. In plus, economiile populatiei sunt “adapostite” in buna parte in banci, asa incat apare si o delicata problema sociala.

     

    Iata de ce sistemul financiar-bancar este privit cu atata atentie si ingrijorare, iar statul a creat un mecanism – cel al Bancii Centrale – care sa reglementeze, controleze si monitorizeze activitatea bancara, sa defineasca si implementeze politica monetara a tarii. Astfel, BNR se constituie pe fundamentul bancilor comerciale din Romania, iar impreuna cu acestea trebuie sa asigure stabilitatea financiara a tarii, in cadrul unui “gentlemen””s agreement”. Fire vazute si invizibile leaga managementul institutiilor pietei financiare, iar divergentele de opinie se rezolva amical, fara a impieta asupra sentimentului de piata concurentiala si libera.

     

    Ce ne facem insa, cand acest echilibru se rupe, cand oficialii bancii centrale transmit pietei un mesaj, iar cei care aud nu mai asculta? Acest lucru se intampla in momentul de fata in Romania. Conducerea BNR si-a asumat tinte clare, si in consecinta monitorizeaza evolutia situatiei economice prin prisma impactului pe care aceasta evolutie o poate avea asupra inflatiei, in principal si a altor agregate monetare, in subsidiar. Masuri care altadata au fost amanate sau neglijate, trebuie luate acum – desi unele par oarecum exagerate, ele sunt rezultatul lipsei unei actiuni mai ferme in ultimii ani.

     

    Decizii precum cresterea rezervei minime obligatorii la valuta, inasprirea conditiilor de creditare pentru populatie, dar mai ales propunerea de restrangere a creditarii in valuta de catre banci la 2,5 ori capitalurile proprii ale acestora sunt evident masuri prudentiale si vin sa semnalizeze sistemului bancar o crestere structurala si care poate deveni permanenta, a riscului pietei financiare.

     

    Conducatorii bancilor comerciale sunt si ei sub presiune. Obiectivele de crestere a cotei de piata pe care si le-au asumat fata de actionari, oportunitatile deosebite de majorare a profitului (datorate dezechilibrelor monetare despre care am tot vorbit in ultimul timp) precum si concurenta tot mai acerba pe o baza de clienti care se dezvolta mai incet decat oferta (existenta) de credite, i-au determinat pe bancheri sa isi neglijeze obligatia de garanti ai stabilitatii financiare, ca sa nu mai vorbim ca au “uitat” de gestionarea dezechilibrului pe valute intre active si pasive din bilantul propriilor banci.

     

    Notiunea de risc a fost rupta de cea de profit, si ori de cate ori s-a intamplat acest lucru in trecut, efectele pe termen lung au fost nefaste. In acest context, a aparut un conflict clar intre bancile comerciale si BNR, in care bancile comerciale incearca sa gaseasca “artificii” pentru a ocoli si neutraliza masurile luate de banca centrala, iar reactiile si contra-reactiile genereaza o spirala periculoasa si costisitoare pentru clienti (fie ei persoane fizice sau companii) si asupra mediului de afaceri in general. Cauza principala a situatiei prezente este in opinia mea crearea unor asteptari prea mari privind performanta sistemului bancar.

     

    Cresterea nevoii de consum intern, imbunatatirea  puterii de cumparare a romanilor, evolutia favorabila a economiei romanesti pe parcursul mai multor ani si, nu in ultimul rand, aderarea la UE au generat un optimism usor exagerat privind perspectivele Romaniei. Sistemul financiar, care pana nu demult a actionat ca o frana in mersul economiei (prin reticenta de a finanta companiile cand aveau mai multa nevoie), a devenit brusc “motorul” acesteia. Curand insa, capacitatea de dezvoltare a sistemului corporatist s-a epuizat, asa ca bancile au atacat noul segment: retailul.

     

    Persoanele fizice prezinta numeroase avantaje pentru banci: putere mica de negociere, cunostinte financiare modeste, nevoi personale mari si in general, cerere pentru produse standardizate, care implica si costuri de operare mai reduse. Potentialul urias de crestere a pietei de retail (pentru a ajunge la nivelul tarilor din CEE, ca sa nu mai vorbim de UE) a creat asteptari foarte mari din partea sistemului bancar, dar si intocmirea unor bugete pe masura…

     

    Reactiile de acum ale bancherilor, care duc dobanzile la depozite sub asteptarile de inflatie (chiar si cele mai optimiste) pentru anul 2006 de 5%, precum si afirmatii agresive de genul “vom finanta clientii direct din strainatate, de la bancile mama” vin sa exacerbeze tensiunile existente. In final, puterea este in mana BNR si banca centrala poate lua masuri oricat de agresive considera necesar pentru a-si infaptui politica monetara. Totusi, ar fi fost de dorit o “solutie pasnica” pentru obtinerea limitarii creditelor in valuta la valori rezonabile. Masurile de forta stirbesc imaginea BNR; pe de alta parte, slabiciunea bancii centrale in fata presiunilor politice, ale bancherilor sau ale mediului de afaceri ar fi chiar mai distructiva pentru BNR si pentru economie, in general.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania

  • Fotografiatul politic nu poate fi interzis

    Versiunea Partidului Conservator despre popularii europeni e in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul acestora. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu de catre Partidului Popular European, ci pentru respingerea sa.

     

    Tara noastra frumoasa si bogata e presarata, ici-colo, de semnul “fotografiatul interzis”, afisat in preajma unitatilor militare sau a altor locuri strategice. Probabil ca or fi vreunii care isi inchipuie ca simpla prezenta a acestui semn pazeste secrete de stat la care, astfel, spionii sau spioancele nu au cum sa ajunga. De cand cu fotografiile realizate prin intermediul satelitilor care pot prezenta, de exemplu, silueta unui om pe o strada din Sibiu (nu e exclus ca fotografiile la care au acces expertii NASA iti arata si marca ceasului de pe mana sibianului), semnul “fotografiatul interzis” pare o gluma buna.

     

    Tot asa, nu poate fi interzis nici fotografiatul politic. Desi exista inca ciudat de multe incercari in acest sens. Scandalul stenogramelor PSD e deja notoriu. Numai cine nu vrea nu poate citi spumoasele discutii din sedintele conducerii de partid (si de stat) din anul preelectoral 2004. Discutii fara perdea, intre amici. Socante prin fondul lor, prin ceea ce exprima ele, prin preocuparea exclusiva pentru interesul propriu, de grup. Pentru totala lipsa de consideratie fata de “prostime”. Caz tipic de discurs dublu. Se spune ca haina il face pe om. Pe politician il descrie si felul in care gaseste de cuviinta sa vorbeasca, sa se exprime, sa puna la cale. Se mai poate spune ca politica e arta de a minti frumos. Ca in cazul oricarei arte, exista si aici artisti si talentati, artisti de mana a doua si jalnici epigoni. Invatatura nr. 1 a fiecaruia este aceea ca, pana la urma, totul se afla. Altfel spus, minciuna politica are picioare scurte.

     

    Un alt exemplu, mai recent, cu o culoare proprie, a fost oferit saptamana trecuta de vicepresedintele Partidului Conservator, Daniela Popa, reprezentanta PC la o sedinta importanta a Partidului Popular European. La sedinta respectiva s-a discutat, intre altele, despre cererile PD si PC de intrare in PPE. Au participat, adica, pe langa liderii popularilor europeni, reprezentanti a inca trei partide romanesti. Oficiali PPE au facut declaratii in legatura cu concluziile sedintei. Cu toate acestea, la intoarcerea in patrie, conservatoarea plecata in misiunea imposibila de a-i convinge pe popularii europeni ca PC si-a schimbat deopotriva parul si naravul s-a gandit ca macar pe romani “sa-i duca”.

     

    La Bruxelles a fost ca la examen. Cei doi pretendenti romani, PD si PC, si-au prezentat programele politice, istoria, activitatea curenta, forta politica actuala, promisiunile si “scrisorile” de recomandare. Partea de programe a fost cel mai usor de rezolvat; un text bun poate fi redactat rapid. Partea de promisiuni, asemenea. Trecand la lucruri mai serioase, argumentele principale ale celor doua partide au fost reprezentarea parlamentara si faptul ca fac parte din coalitia aflata la putere in Romania. Au, cu alte cuvinte, greutate pe scena politica autohtona, deci pot promova valorile PPE cu mai mult succes decat PPCD, cel mai autentic partid crestin-democrat din Romania, lipsit insa de forta. Dupa cum se stie, candidatii din Romania stau mai prost la capitolele istoric si scrisori de recomandare credibile. Astfel, ambele partide au devenit populare/conservatoare abia de cateva luni. Mai degraba din oportunism decat din convingere, s-a spus. (La ce altceva sa te gandesti vorbind dspre un partid care pana nu de mult era membru al Internationalei Socialiste – incomodat acolo de PSD -, respectiv altul care a oscilat continuu, printre doctrinele imbratisate cel mai mult timp fiind social-liberalismul sI umanismul?)

     

    Ei, bine, versiunea vicepresedintei PC a fost in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul popularilor europeni. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu, ci pentru respingerea sa.

    Acestea sunt doar doua exemple. Incercarea de prostire in fata este, insa, o meteahna larg raspandita. Dar, dupa cum se vede, e un bumerang. Politicienii mincinosi au doua variante. Fie sa devina artisti ai mintitului, dar asta cere talent si experienta (iar pana s-o dobandesti, o poti incurca), fie sa renunte la dublul limbaj si, mai ales, sa nu mai incerce sa-i ia de prosti pe ceilalti. Exista suficient de multi “fotografi”.

     

    Povestea cu fotografiatul are si un erou enervant de pozitiv. Atat de pozitiv inca cei mai multi il considera erou negativ. Este vorba despre liderul PPCD, Gheorghe Ciuhandu. Liderul fostului partid taranist a fost unul dintre cei carora li s-au cerut acele scrisori de recomandare pentru cele doua partide romanesti pretendente la PPE.

    Ei bine, Ciuhandu a luat cuvantul si a spus ceea ce toata lumea stia, amintind amanunte din activitatea politica din anii din urma a celor doua partide (inclusiv inamicitia fata de fostii taranisti). Punctul de vedere al reprezentantilor PPCD a fost unul principial corect: ei au cerut amanarea acceptarii PD ca membru observator (pentru “clarificari” doctrinare, dar si ca sa le dea democratilor “timp de gandire” in vederea crearii unui pol de centru-dreapta, impreuna cu PPCD, fireste!) si respingerea cererii conservatorilor (din cauza traseului politic discutabil, a doctrinei confuze si a suspiciunilor care planeaza asupra catorva lideri PC).

     

    Pozitia lui Ciuhandu a cantarit greu atunci cand grupul de lucru a formulat propunerile catre Biroul Politic al PPE. Astfel, grupul de lucru a recomandat ca PD sa primeasca statutul de observator pe o perioada nedeterminata (timp in care actiunile democratilor vor fi monitorizate), in vreme ce PC pur si simplu nu a primit aceasta recomandare.

    Liderii PD s-au declarat dezamagiti de atitudinea lui Ciuhandu (care are si o doza de calcul politic in ea; intrarea PD in PPE va insemna, in mod cert, diminuarea pozitiei PPCD la Bruxelles). Dar nici unul nu ar putea contrazice vreuna din obiectiile acestuia. Ciuhandu a prezentat o fotografie politica (pe care popularii europeni o aveau, oricum, “din satelit”) si a aratat ca un grup politic serios nu-si poate fura caciula si are niste principii la care nu poate inchide ochii.

  • In care romancele nu mai sunt asa de frumoase

    Cum vine o vedeta din vest, mai mult sau mai putin cunoscuta, prima declaratie redata fidel de presa romaneasca este despre femeile din Romania: “Romancele sunt cele mai frumoase din lume!” sau ceva de genul asta. O prejudecata colectiva pe care o cultivam sau le-o inducem altora cu mandrie.

     

    Mai mult. Cand romanii se intorc din calatorii in strainatate una dintre frazele preferate este acea dizagratioasa (puternic sexista) remarca: femeile lor arata foarte rau (fie ca e vorba despre Franta, Grecia sau Statele Unite)! Toate lucrurile sunt mai bune la ei. Totul pana la femei, capitol la care, cica!, excelam.

     

    Doua sunt filierele din care isi extrage puterea o astfel de mandrie. Pe de o parte, desi sunt evidente semne de

    emancipare, cultivam inca in discurs un sexism evident. De cealalta parte, exista o axioma populara inca extrem de raspandita: o increderea vie a romanului in “bogatiile naturale”. Nu se poate sa nu fi auzit de cel putin o suta de ori fraza: “Dom’le, ceva nu e in regula, tara asta e plina de bogatii si, totusi, nimic nu merge cum trebuie”. Din aceste doua izvoare se trage si titlul acordat romancelor de “poate cele mai frumoase femei ale lumii”.

     

    Femeile noastre sunt mai ales apreciate pentru felul in care se imbraca sau, mai degraba, dupa felul in care isi exhiba, cu mult mai multa aplicatie decit in Occident, calitatile fizice. Sar in ochi fardurile tipatoare si tocurile cui de zece centimetri folosite inca de la prima ora a diminetii. Atrag atentia cu hainele facute sa uimeasca la orice ora din zi. Nu e vorba de indrazneala, ci de extrema limitare in alegeri. Fardul, rujul, decolteul, ciorapul sunt prea frecvent folosite in dimensiunea lor de accesorii stridente. Se produce o captare fortata a ochiului. De ce? O posibila explicatie: romancele sunt inca in etapa de descoperire a laturii utilitare a cosmeticelor sau a hainelor (nu intamplator, in Romania gasesti foarte greu nuante).

     

    In urma cu cativa ani, inainte de a pleca in Spania, o prietena mi-a facut o lista de cumparaturi: erau numai creme cu anumiti indici (diverse numere sau “factori”…), farduri cu anumite nuante. Si am inteles de ce mai tarziu. Am pierdut acolo o ora numai ca sa mi se aduca o anumite varietate de crema de noapte. In Romania insa, la standurile aceleaiasi firme de cosmetice, nu existau decat doua-trei varietati… Romancele au fost si sunt inca (desi lucrurile s-au ameliorat vizibil in ultimul timp), printre altele, si victimile pietei de cosmetice de la noi. Putina varietate si multa stridenta.

     

    Aceasta ar fi una dintre cauze. Sa trecem la alte observatii. De ce mi se pare mie, de exemplu, ca, in mod evident, femeile din Franta sau Spania sau Italia sunt mai frumoase? Pentru ca fiecare femeie (si barbatii in buna masura) are un stil. Pentru ca frumusetea este mult mai variata. Cochetaria, stilul apar de la momentul in care se duc sa faca sport pana la promenada de seara. Apoi, nu exista tiparul unic, atat de provincial, al frumusetii zvelte, slabe, strident rujate, care se indreapta in graba spre discoteca. Inca de prima oara am fost socat de frumusetea femeilor plinute din vest sau de frumusetea femeilor prea slabe, de incredibila frumusete si distinctie a doamnelor in varsta sau foarte in varsta.

     

    Monopolul “prototipului” romanesc (slaba, inalta, cu forme totusi accentuate etc.) era spulberat sau era pastrat doar pentru revistele lucioase… Grija oamenilor pentru par, mai ales, este absolut socanta: poti vedea pe strada tunsori dintre cele mai futuriste, purtate cu maxima naturalete.

     

    Se cloneaza cumva hiatusul social romanesc. La noi, diferente stridente intre bogatie si saracie, la ei, un echilibru mult mai solid intre extreme. Tot asa, la noi intre urat si frumos se deschid distante astronomice. in vest, uratenia pare uneori o chestie de perceptie. Fiecare incearca sa-si caute cu nontalanta un stil.

    Da, poate ca frecventa de topmodele pe cap de locuitor este mai mare la noi. Cu siguranta sunt etalate mult mai multe haine sexy in imprejurari neasteptate la noi. Este un strat de fard gros asternut peste o lipsa acuta de stil si de imagintie. Poate avem multe “exemplare” frumoase care defileaza pe strazi, avem mult mai putine femei frumoase insa decat ne place sa credem…

  • Sase ori cit?

    O crestere de peste sase ori a profitului net este pentru o companie un semnal cit se poate de bun. Cu atit mai bine si pentru proprietarii cit si pentru actionarii acesteia. Este cazul Petrom, principalul petrolier operator de pe piata romineasca. Dar originea bunelor rezultate nu se afla in curtea companiei, ci se datoreaza evolutiilor de pe piata internationala.

     

    Petrom a inregistrat in primele sase luni ale anului o cifra de afaceri in crestere cu 16%, la 1,25 miliarde euro si un profit net 164 milioane euro, principalii factori care au influentat evolutia rezultatelor fiind, dupa cum recunosc chiar oficialii companiei, preturile ridicate ale titeiului, si implicit ale produselor petroliere. Ma rog, ei adauga si alte elemente cum sunt cresterea eficientei si controlul costurilor. Investitiile companiei s-au redus cu 17% comparativ cu primul semestru al anului 2004, pâna la 121 de milioane de euro, iar numarul angajatilor a trecut sub pragul de 50.000, de la 50.575 la 49.350.

     

    In segmentul de explorare si productie, compania petroliera a consemnat usoare scaderi fata de perioada ianuarie-iunie 2004. Astfel, productia de titei si gazolina s-a diminuat cu 2%, la 2,64 milioane de tone, iar cea de gaze a scazut cu 5%, la 3,099 miliarde de metri cubi. Exprimata in barili, productia a scazut cu 4%, la 39,28 milioane de barili echivalent petrol. Investitiile pe acest sector au inregistrat o scadere cu 13%, la 315 milioane de lei, iar numarul salariatilor a regresat de la 26.711 la 26.021.

     

    Petrom explica scaderea productiei prin declinul natural al zacamintelor, dar si prin elemente care au afectat activitatea, cum ar fi programul de intretinere pentru echipamentele din productia de gaze si productia sezoniera scazuta in lunile de vara. In ceea ce priveste segmentul de rafinare si petrochimice, cantitatea de titei procesat a scazut in primele sase luni cu 4%, la 3,147 milioane de tone, in special in urma reviziei instalatiilor petrochimice, in conditiile in care gradul de utilizare a scazut de la 82% la 79%.

     

    Vanzarile totale au crescut cu 1%, la 2,387 milioane de tone, in special pe baza avansului pe piata interna, pe fondul mentinerii exporturilor la un nivel apropiat de cel de anul trecut, de 1,138 milioane de tone. Compania estimeaza ca detine 30% din piata.

    Rezultatele Petrom au influentat in bine si raporarile grupului OMV, care a cumparat, la finele anului trecut, pachetul majoritar de la compania petroliera romineasca. Austriecii considera ca au devenit “clear number one in Central Europe” in urma cumpararii Petrom, iar profitul net le-a crescut cu 112%, de la 280 de milioane de euro in prima jumatate a anului trecut la 693 de milioane de euro in acest an.

     

    Unii ar putea intreba cum ar fi aratat rezultatele petrolistilor la un pret mai cuminte al petrolului, de 30 – 35 de dolari/baril, in loc de aproape 70 de dolari/baril. Pentru ca evolutia preturilor produselor finite urmeaza, in mare, tendinta imprimata de cotatiile titeiului, probabil ca valorile nu ar mai fi fost asa de spectaculoase, dar companiile si-ar fi pastrat cistigurile; in plus soferii, de oriunde in lume, par destul de putin dispusi sa treaca la biciclete, iar trasportatorii, desi afectati, vor gasi posibilitati de compensare a cresterilor de costuri.

     

    Piata bursiera romineasca nu a parut impresionata de rezultatele Petrom, pentru ca actiunile nu au inregistrat cresteri spectaculoase; mai mult, inregistrau la finele saptaminii trecute o scadere a pretului. Am vazut in presa chiar si un titlu retoric – cine blocheaza ascensiunea titlurilor Petrom?

    Raspunsul e simplu, chiar compania. Adica situatia in care se afla si nevoia sa de restructurare. In informarea OMV privind rezultatele, la capitolul privind numarul angajatilor este nevoie de precizari speciale – grupul are 6.550 de angajati pentru a fi prezent in 27 de tari, iar o nota de subsol preciza numarul angajatilor Petrom, 50.000. Iar numarul angajatilor si eficienta acestora nu sunt singurele probleme pentru OMV, sa adauga de exemplu depozitele care executa mai putin de o livrare pe zi, multiplele sisteme informatice de care dispune compania, in locul unuia integrat si eficient, infrastructura insuficienta si experienta limitata in folosirea computerelor, statii necompetitive.

     

    Dupa eliminarea tuturor acestor probleme se va putea vorbi de o restructurare reala, iar pretul actiunilor companiei nu va mai fi blocat de nimeni.

    E drept ca austriecii au inceput sa curete Petrom de balast, iar sase luni nu sunt un termen dupa care sa se poata vedea mare lucru. Procesul de restructurare initiat vizeaza, printre altele, inchiderea locatiilor neprofitabile si reanalizarea proiectelor de investitii iar, in urmatorii ani, benzinariile Petrom vor fi trecute, in urmatorii ani, in administrarea unor parteneri externi, fie in franciza, fie in cadrul programului Full Agency (partenerul sau dealerul selectat va gestiona statia preluata pentru si in numele Petrom, in schimbul unui comision, urmand sa angajeze personalul statiei). Procesul va fi gradual si vizeaza transformarea companiei, in conditiile in care directorul general Gheorghe Constantinescu apreciaza ca Petrom se situeaza, in cazul unor indicatori de referinta, sub media industriei la nivel european.

     

    In incheiere, o rautate: rezultatele au fost anuntate intr-o conferinta de presa; nu mi-a placut deloc, da”” deloc abundenta de “potential de sinergii”, “profesionistii”,

    “dialog constructiv”, “program larg”, “pozitie stabila” si altele de acest fel. Dar acesta e un capitol la care nu ajuta nici restructurarea si nici o crestere de sase ori a profitului. Poate dupa sase ori cit?

  • Farmecul discret al provinciei

    Strategia e veche de cind lumea: in fata unui dusman mai puternic, pararesti centrul si te refugiezi la periferie. Parasesti capitala, parasesti cetatea, si te refugiezi in localitatile mai putin importante strategic. Daca nici asta nu se dovedeste indeajuns, dai foc satului, otravesti fintinile si-ti cauti scaparea in paduri si prin munti.

     

    Asa au procedat dacii in fata ocupatiei romane, asa mai apoi proto-rominii, in fata navalirilor popoarelor migratoare si tot asa a ajuns, pentru o vreme, guvernul Rominiei la Iasi. Centrul e confortabil in vremuri tihnite. In timpuri de restriste, insa, toata lumea redescopera farmecul discret al provinciei.

     

    PSD a invatat lectia inca din 1996, cind s-a retras cu cai si arme “in teritoriu”, baricadindu-se acolo pentru citiva ani – timp suficient pentru ca “ocupantii” Capitalei sa se sfisie reciproc. PSD n-a avut decit a sta si-astepta, aidoma inteleptilor chinezi care “fac nefacind”. Pentru succesul actiunii, insa, mai era nevoie de ceva – o pregatire temeinica, planificata a “teritoriului” exact in eventualitatea unor astfel de “navaliri”: cunoasterea amanuntita a terenului, grine ascunse prin pesteri, arme tupilate prin scorburi si persoane de incredere, care sa-ti ofere adapost taman cind potera e pe urmele tale.

     

    In cazul PSD-ului, planificarea s-a imbinat cu norocul: fiind construit din capul locului ca un partid “de mase”, si beneficiind de vechea dar sanatoasa mentalitate a “intaririi structurilor administrative locale” mostenita de la Partidul Comunist, retragerea “in teritoriu” nu s-a produs sub semnul panicii. Dimpotriva. Functionari mai mari sau mai mici, colonei de politie sau simplii sefi de post, procurori sau magistrati – toti erau cu lectia bine invatata: Afara-i vopsit gardul, inlauntru, leopardul!

     

    Istoria parea sa se repete si in acest ciclu electoral, pina cind liderii Aliantei D.A. au inceput sa inteleaga importanta “provinciei”. Descentralizarea si reforma administratiei publice locale au incetat a mai fi simple sintagme demagogice, lipsite de continut. Atit puterea cit si opozitia dau semne ca inteleg cum merg, cu adevarat, lucrurile. Jocurile politice mari se vor fi facind ele in Bucuresti, dar “implementarea” (horrible dictum!) este si va ramine apanajul “teritoriului”. Aici, ce-i drept, politicile sunt marunte, meschine chiar, privite dinspre Capitala: un aviz pentru constructia unui spatiu comercial, o inlesnire de plata, un parking subteran (sau etajat), un Mall, un sef de serviciu pe ici pe colo – nimicuri din astea. Luate impreuna, insa, devin o forta redutabila. Si nu pot fi luate decit impreuna. Provincia nu se ofera decit “la pachet”.

     

    Aici, toata lumea, indiferent de coloratura politica, cunoaste pe toata lumea – daca nu direct, macar prin interpusi. Birfele circula mai repede decit mijloacele de transport in comun, si totusi aparentele sunt salvate de fiecare data. Oricine poate constata ca scandaluri majore in orase mici nu exista. De ce? Pe de o parte, pentru ca, in provincie, frica de a intra “in gura tirgului” e inca in masua sa potoleasca orice infierbintari de moment. Pe de alta parte, pentru ca increngatura de interese, cunostiinte comune, obligatii, rubedenii, s.a.m.d. este intr-atit de vassta si intr-atit de complexa incit oricind se poate gasi cineva dispus sa mijloceasca o “impacare de ochii lumii”, din care toata lumea sa iasa “basma curata”. (In treacat fie spus, un studiu care saa contrapuna o civilizatie a “basmalei curate” uneia a “salvarii obrazului” – gen Grecia sau China – ar fi, cu siguranta, deosebit de interesant.)

     

    Din aceasta perspectiva trebuie intelese eforturile depuse de catre liderii Aliantei D.A. pentru modificarea procedurilor de revocare a presedintilor Consiliilor Judetene si a Legii Administratiei Publice Locale. Si tot din aceasta perspectiva, opozitia manifestata atit de catre reprezentantii PSD cit si de unii reprezentanti ai puterii in teritoriu. Vestea buna ar fi ca, din aceasta confruntare de interese, exista mari sanse ca Rominia sa se aleaga cu ceva bun pe termen lung. Semnale in aceasta directie au inceput sa apara. Exista deja mai multe propuneri pentru modificarea legii electorale in cazul alegerilor locale: una de introducere, incepind cu 2008, a votului uninominal pentru presedintii Consiliilor Judetene; una ca primarii si viceprimarii sa candideze “in tandem” pentru a evita conflictele ulterioare; o alta, ca primarul sa propuna viceprimarul(ii); propunerea conform careia consilierii locali sau judeteni sa poata fi schimbati pe motiv de absenteism; in fine, propunerea de introducere, initial sub forma experimentala, a functiei de city-manager in organigrama primariilor. 

    Personal, nu sunt de acord cu toate propunerile mai sus mentionate si-n plus am altele, de care, pina acum, n-a pomenit nimeni. Dar asta, pentru moment, conteaza mai putin. Important acum e ca lucrurile au inceput sa se urneasa si in ceea ce priveste provincia. Strazile orasului mic sunt, ca pe vremea lui Macedonski, tacute, iar casele, lipsite de arcade. In schimb, acum “s-aud in el tirade despre-al politicei secret”.

  • Despre autoconsum si productivitate

    Ne intrebam adesea ce face ca economia tarilor dezvoltate sa functioneze mai bine ca a noastra. Diversi analisti ofera solutii tot atat de diverse: lipsa coruptiei, mentalitatea “de munca”, un cadru legislativ sau investitional care incurajeaza productia etc. Sunt toate acestea adevaruri generale, dar prea abstracte pentru cititorul obisnuit.

     

    Pentru uzul cititorului obisnuit se folosesc “imagini” precum roata care se invarte sau motorul care duduie (in plin sau in gol). Arareori analistii recurg la exemple simple din bugetul unei familii.

     

    Plecand de la ideea (banala, si care nu cred sa fie originala) ca se poate stabili un paralelism aproape perfect intre modul de a gestiona economic o tara, o companie sau o familie, putem folosi un exemplu si sa comparam economia Romaniei cu, sa spunem, cea americana.

     

    O problema a oricarei familii este cresterea nepotilor. In Romania, un bunic pus in situatia de a-si ajuta copiii – care muncesc – la cresterea nepotilor face cel mai simplu lucru: isi ia sarcina de a-si ingriji nepotul opt ore pe zi, cat timp parintii sunt la serviciu. Un astfel de comportament produce in societate un aport (contribuie la produsul intern brut al tarii) egal cu valoarea muncii prestate de mama/unul dintre parinti (care, daca nu ar dispune de ajutorul bunicului, ar trebui sa renunte la slujba). In SUA, acelasi bunic (de fapt altul, cu mentalitate de american) si-ar lua o slujba si din banii castigati, ar plati o doica/baby-sitter pentru nepot. Iata cum, in afara de parintele care munceste, s-au mai creat inca doua locuri de munca: pentru bunic si pentru doica… Desigur, aceasta contribuie nu numai la produsul intern brut al tarii, dar si la buget, prin taxele pe venit platite de cei doi contribuabili, precum si la capacitatea unei familii (a femeii baby-sitter) de a se intretine. Iata cum, in mod natural intre cele doua economii apare o diferenta datorata mentalitatii oamenilor.

     

    Mai mult, se creaza locuri de munca suplimentare, iar la bugete se incaseaza mai multi bani. Un alt exemplu de autoconsum care duce la aceleasi rezultate este urmatorul: romanii din mediul rural (si Romania are un procent al populatiei care locuieste in mediul rural de aproximativ 47,3%, mult mai mare decat UE, SUA si chiar tarile din Europa Centrala si de Est) consuma o buna parte din productia agricola pe care o realizeaza. Astfel, munca acestor oameni nu se inregistreaza in produsul intern brut, ei nu platesc taxe pe venit, iar potentialul de dezvoltare al economiei este franat. Cele doua fenomene prezentate mai sus sunt caracteristice tarilor cu un nivel de dezvoltare scazut. Specializarea muncii este mai redusa, multe activitati (in special in domeniul serviciilor) lipsesc sau sunt produse “intern”. Fenomenul autoconsumului in special a caracterizat perioada de recesiune de pana in anul 2000, si este o masura a ramanerii in urma inca a economiei noastre fata de alte tari.

     

    Cresterea productivitatii muncii este un alt concept abstract pentru majoritatea cititorilor, dar cu mari implicatii in economie. Avansul mai pronuntat in productivitate din Romania fata de UE sau orice alta tara poate determina si explica aprecierea leului fata de moneda nationala a tarii respective, desigur alaturi de alti factori (inflatie, rata dobanzii etc). De exemplu, daca in Romania cresterea de productivitate in ultimele 6 luni a fost de 10% iar in SUA de 6%, este normal ca leul sa se fi apreciat cu aproximativ 4% fata de dolar in aceeasi perioada, ca efect numai al diferentei de productivitate.

     

    Devine astfel important sa putem intelege si cuantifica in mod corect cresterea productivitatii muncii. Problema de intelegere se refera la partea calitativa a definitiei. Intuitiv, spunem despre o economie ca e mai productiva decat alta, daca foloseste tehnologie mai avansata, utilizeaza mai putina mana de lucru pentru a produce aceleasi bunuri, sau invers, daca folosind aceeasi mana de lucru produce bunuri cu valoare mai mare. La o prima evaluare, Romania pare mai degraba in plutonul tarilor cu productivitate redusa, iar structura exporturilor noastre vine sa intareasca aceasta evaluare.

     

    Materii prime sau semifabricate primare (otel, tabla, aluminiu) si produse cu valoare adaugata mica (lohn, confectii, echipamente electrice simple) sunt printre principalele produse de export ale tarii noastre. Totusi, variatia de productivitate de la o perioada la alta conteaza si nu marimile absolute, asadar prima imagine s-ar putea sa fie inselatoare. De aceea, cuantificarea matematica a variatiei de productivitate este importanta.

     

    Pare simplu sa intelegem definitia matematica a productivitatii: raportul dintre productia realizata (exprimata de exemplu prin valoarea adaugata bruta in economie) si numarul de salariati care au realizat aceasta productie. Problemele apar in masurarea celor doua marimi, in special in economii care au o pondere mare a activitatii necontabilizata (economia gri), pentru ca este greu de cuantificat relatia dintre procentul de productie nedeclarata si procentul de salariati neinregistrati, si evolutia in timp a acestor cifre. Tinand cont de nivelul mare de impozitare al salariilor din Romania pana in 2005, fata de procentul modic de impozitare a profitului, cred ca fenomenul de frauda a fost mai raspandit in ceea ce priveste utilizarea muncitorilor fara carte de munca, decat in nedeclararea corecta a cifrei de afaceri a companiilor. Astfel, in opinia mea productivitatea muncii raportata oficial in Romania este mai mare decat cea reala, si probabil si variatia acestei marimi in timp; in consecinta aprecierea leului ca efect al cresterii productivitatii mai mari in tara noastra este discutabila.

     

    Cand vom ajunge sa diminuam autoconsumul catre valori “normale” si vom fi in masura sa avem o imagine corecta asupra productivitatii, o sa stim cu adevarat ca romanii au mentalitatea, iar Romania are posibilitatea, sa micsoreze diferentele fata de tarile dezvoltate.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania