BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Logan si-a luat din nou elan

    Dacia Logan a trecut testul elanului pe care publicatia ProMotor l-a organizat in premiera in Romania. Rezultatul testului din Romania il infirma pe cel al Automobil Clubul German, care a anuntat ca masina s-a rasturnat la 65 km/ora.

    Nu trebuie sa fii mare cunoscator de zoologie ca sa stii ca elanul traieste prin tarile nordice, unde, nu-i asa, poate fi uneori calcat de masina, iar masina in cauza mai rar va fi un Logan, mai ales de cand cu restrictiile pentru calatoriile in spatiul Schengen pentru cetatenii romani.

    In schimb, in eterna si fascinanta Romanie, multitudinea de Loganuri are de infruntat o gramada de obstacole – de la biciclisti si carute pana la turme de oi care pot sa-ti apara in cale dupa vreun viraj negociat o idee mai rapid decat prevede Codul rutier – si atunci se pune problema stabilitatii masinii in situatii critice. De fapt, asa a aparut si ideea controversatului test al elanului, cand un cetatean nordic, in urma aparitiei unui elan in calea autoturismului sau, s-a gandit sa reproduca in conditii de test situatia si deci, necesitatea de a o evita.

    Toata aceasta polemica si agitatie a aparut dupa ce Automobil Clubul German – ADAC – a prezentat rezultatele testului la care a supus o Dacia Logan si in urma caruia aceasta s-a rasturnat. Pana aici toate bune. Din pacate insa pentru credibilitatea celor de la ADAC – sunt in general recunoscute seriozitatea si profesionalismul germanilor, nu? – aproape instantaneu au aparut fisuri in comunicatul acestora: masina era dotata cu trei jante de aluminiu si cu o roata de rezerva de tabla pe trenul fata, fapt inadmisibil, deoarece astfel masina poate reactiona diferit la viraje. In plus, la doar cateva zile de la aparitia stirii pe site-ul ADAC, aceasta a disparut fara urma. Nu mai poate fi gasita nici macar in arhiva de stiri, ori o stire atat de importanta ar trebui sa ramana vizibila, nu?

    In plus, pozitia agresiva a soferului in faza premergatoare rasturnarii denota o dorinta arzanda de a rasturna masina (va asigur ca daca vrei cu adevarat sa rastorni o masina, orice masina, se poate!), fapt incriminat chiar de cei de la Renault. In urma acestor evenimente, revista ProMotor – liderul publicatiilor auto din Romania – a organizat in premiera pentru Romania, primul test al elanului pentru un autoturism Dacia Logan pentru a verifica cele sustinute de germani. Testul s-a efectuat in 2 august 2005, la ora 13:00, in Bucuresti – la pavilionul Romexpo. Masina utilizata provenea din parcul de presa Dacia si era absolut identica cu cea folosita in testul ADAC, iar testul in sine a respectat conditiile din Germania. La fata locului s-au aflat reprezentantii Dacia, jurnalisti, o masina de politie dotata cu aparatura radar care sa certifice viteza de parcurgere a testului precum si o masina de salvare, pentru orice eventualitate.

    Dupa o verificare a presiunilor din pneuri, masina s-a lansat pentru inceput cu viteza de 65 km/h, viteza standard de efectuare a testului. Rezultatul a fost excelent, masina nici macar nu a derapat. Rezultatul a linistit asistenta si viteza a crescut progresiv: 70-80-90 si chiar 100 km/h. In mod absolut normal pentru o masina fara ESP (control electronic al stabilitatii), la viteze de peste 80 de km/h masina a intrat in derapaj, insa a ramas perfect controlabila si, desi a daramat un jalon, a reintrat in traseu. In prima faza masina a fost condusa de doi piloti cu experienta in Campionatul National de Raliuri. Dar pentru a nu se crea impresia ca masina ar putea fi stapanita doar de specialisti, la volan s-a urcat si prezentatoarea emisiunii ProMotor, Roxana Ciuhulescu, care s-a descurcat perfect in parcurgerea testului.

    Concluzia? Dacia Logan este, pana acum, o reusita tehnologica si economica (chiar daca nu respecta pretul anuntat de 5.000 de euro), iar recenta declaratie a unui concern german vis-à-vis de un proiect de masina de 3.000 de euro anunta o apriga batalie pe taramul masinilor ieftine.

  • Spectacolul SIF-urilor

    Ridicarea de facto a pragului maxim de detinere la societatile de investitii financiare (SIF) a adus un nou val de cumparatori la Bursa: iar asta s-a tradus intr-o crestere cu o treime a valorii acestora pe bursa in numai trei saptamani.

    In mai putin de o luna, valoarea de piata a celor cinci SIF a crescut de la aproximativ un miliard de euro pana la peste 1,3 miliarde de euro, mai ales pe fondul cumpararilor speculative ale celor care spera sa isi vanda actiunile mai scump atunci cand pe piata va incepe lupta pentru SIF-uri. Pentru ca majorarea pragului de detinere pana la 1% e sinonima cu eliminarea totala a acestuia, dand de fapt unda verde pentru preluarea SIF-urilor.

    Investitori romani si straini se pregatesc, de mai multi ani, pentru momentul in care vor putea obtine majoritate in Adunarea Generala a Actionarilor si, implicit, vor putea prelua controlul asupra SIF-urilor. Statutele SIF-urilor prevedeau ca un investitor, impreuna cu persoanele in numele carora acesta actioneaza in mod concertat, nu poate detine mai mult de 0,1% din actiunile unei societati. Noile prevederi ridica pragul la 1% si nu mai fac nici o referire la persoanele cu care investitorul actioneaza impreuna – practic, un investitor poate cumpara oricat de multe actiuni vrea si poate impreuna cu rudele, prietenii ori firmele pe care le detine – cu conditia ca nici unul dintre cumparatori sa nu depaseasca 1%.

    Asta inseamna ca investitorii care au achizitionat treptat, in ani buni, prin diverse firme si persoane, pachete estimate pana la 20% din SIF-uri – cu care era greu de dovedit ca actioneaza impreuna – nu vor mai fi nevoiti sa se mai ascunda. Si vor putea, practic, sa preia controlul asupra SIF.

    Procesul prin care ridicarea efectiva a pragului a devenit realitate a adus emotii investitorilor de la Bursa, fiind pretext de speculatii puternice pe piata cu actiunile SIF. Guvenul a aprobat la mijlocul lunii trecute o ordonanta simpla prin care obliga SIF-urile sa isi modifice de la 0,1% la 1% pragul maxim de detinere, prezent in statute inca de la infiintare. Ulterior, dupa doua lungi saptamani de asteptate pentru actionarii SIF-urilor – sau pentru cei care vroiau sa cumpere – ordonanta a fost publicata in sfarsit in Monitorul Oficial. Cand toata lumea credea ca mai are cateva luni de asteptat pentru a putea cumpara mai mult de 0,1% dintr-un SIF, timp in care societatile trebuiau sa modifice statutele, CNVM a cerut Bursei de Valori sa modifice restrictia din sistemul de tranzactionare care nu permitea investitorilor sa cumpere mai mult de 0,1% din actiuni la fiecare SIF, astfel ca majorarea pragului a devenit efectiva de saptamana trecuta.

    Pe langa posibilitatea de preluare, ridicarea pragului la SIF-uri a creat premizele si pentru intrarea in actionariatul acestora a fondurilor straine de investitii; pentru administratorii acestora, pachetul maxim de 0,1% pe care puteau sa il cumpere pana acum – in valoare de pana la 200.000 de euro – nu era decat o bataie inutila de cap.

    De altfel, brokerii au apreciat saptamana trecuta ca peste jumatate din actiunile cumparate in prima zi de dupa ridicarea pragului, cand SIF-urile au sarit cu peste 11%, au fost achizitionate de fondurile straine de investitii.

    Dar, spre deosebire de investitorii romani, fondurile straine de investitii se vor uita de acum inainte mai atent la ce au SIF-urile de fapt in portofolii si mai putin la ultimele profituri, care sunt relevante doar pentru dividendele pe care SIF-urile le vor acorda anul viitor – nu si pentru valoarea reala a pachetelor de actiuni detinute de fiecare SIF.

    Conform mai multor analisti de la Bursa, valoarea reala a portofoliilor SIF depaseste cu pana la 40% valoarea raportata de acestea. De altfel, in ultimele saptamani, SIF-urile au depasit cu cateva procente valoarea contabila pe care o raporteaza. 

    Dupa ce joi au „explodat“, cu o medie de 11%, SIF-urile au pierdut vineri cam jumatate din ce castigasera cu o zi inainte. Brokerii de la Bursa spun ca scaderea de 5-6% de la finalul saptamanii este normala, unii dintre actionarii SIF-urilor, dupa ce s-au vazut cu 35% mai bogati in doar trei saptamani, grabindu-se sa-si marcheze profiturile.

    In ultimii ani, ridicarea pragului de detinere a fost „combustibilul“ care a tras in sus actiunile SIF-urilor. De fiecare data cand problema pragului de detinere a fost dezbatuta – fie ca era vorba de proiectul unei legi speciale a SIF-urilor sau de legea pietei de capital, formulata de CNVM si discutata ulterior in guvern si parlament – SIF-urile au crescut la Bursa. Si nu s-au intors niciodata de unde au plecat atunci cand dezbaterile s-au incheiat intr-un fel sau altul.

    De la inceputul anului 2002 pana in prezent, profitul adus de SIF-uri s-a ridicat la aproximativ 450%, fata de o crestere de aproximativ 250% a indicelui BET, care urmareste cele mai mari companii de la Bursa. Brokerii spun ca SIF-urile au si de acum incolo sanse sa depaseasca  cresterea medie a Bursei, in conditiile in care sunt inca destul de departe de valoarea actuala a portofoliilor pe care le detin, valoare care creste la randul sau o data cu Bursa.

  • Zar de fuga“ peste hotare

    Pentru politicienii romani, „zarul de fuga“ la care apeleaza atunci cand se afla in criza este dat, de regula, ori de cartea nationalista, ori de lucrarile infaptuite in strainatate, pentru binele tarisoarei de acasa.

    Reuniunea de la Salzburg a premierilor din sud-estul Europei i-a venit manusa lui Calin Popescu-Tariceanu, in contextul in care la Bucuresti are de a face cu o situatie delicata. Cum sa demonstrezi mai bine cat esti de util pentru tara ta decat lucrand pentru ea peste hotare?

    Impreuna cu ministrul de externe, proaspat uns vicepresedinte la PNL in locul demisionarei Mona Musca, Tariceanu a participat, sobru, la o intalnire civilizata, de salon, asa cum ii sta bine premierului. De la Salzburg, premierul s-a intors cu cateva declaratii favorabile din partea cancelarului austriac, Wolfgang Schussel. Faptul ca Austria va prelua presedintia UE la 1 ianuarie 2006 poate da greutate vorbelor lui Schussel (care „se asteapta“ ca Romania sa devina membru UE la 1 ianuarie 2007), dar acestea nu ies, totusi, din limbajul diplomatic de rutina.

    Cele doua zile la Salzburg l-au ajutat insa pe premier sa ia o pauza de la clinciurile in care era prins la Bucuresti, unde avea de gestionat mai multe crize, in interiorul partidului, al Aliantei, al Coalitiei, al imaginii proprii, precum si deja banalele crize prin care trece Romania frecvent (inundatii, cazuri de coruptie nerezolvate, fuga din tara, pe sest, a cate unuia gata de bagat la puscarie s.a.).

    Pauza de Romania a fost, totodata, cel mai bun raspuns la replica lui Traian Basescu, via Adriana Saftoiu (referitoare la „pericolul ca oameni din guvern sa intre sub influenta unor grupuri de interese economice“). In acest fel, Tariceanu a avut un ragaz si a pasat problema serviciilor secrete, carora le-a cerut sa indice daca exista intr-adevar suspiciuni asupra vreunui membru al Executivului si care este acela. Raspunsul primit dupa trei zile („nu reiese“ sa fi fost cazuri de influentare din partea unor grupuri de interese economice) a facut mai lesnicioasa intoarcerea premierului.

    Tariceanu stie insa ca aparenta liniste e trecatoare, la fel cum trecator (si aparent) e si succesul din afacerea „guvern & grupuri de interese“. Caci odata inceput acest joc, este posibil ca Traian Basescu (plecat si el – imediat dupa anuntul purtatoarei de cuvant – intr-un binemeritat concediu strategic, e drept, in tara) sa arunce pe piata, intr-un fel sau in altul, lucruri care sa-l stanjeneasca pe premier. Oricum, inghesuit din toate partile (colac peste pupaza, la sfarsitul saptamanii trecute incepuse din nou sa ploua bezmetic), lui Tariceanu ii va fi din cale afara de greu sa reziste pana la Raportul de tara, singura posibila gura de oxigen la care mai poate spera (si in acest caz, eventuala nota buna i s-ar datora in special Monicai Macovei, daca va reusi sa puncteze in continuare la reforma in Justitie).

    Este limpede insa ca lui Tariceanu i se potriveste mult mai bine tovarasia unor personaje europene subtiri, alaturi de care poate puncta, inclusiv pentru Romania, decat intrigile de la Bucuresti. Exista insa personaje care, iata, oricat ar fi incercat sa transmita contrariul, nu se potrivesc cu imaginea de salon. Adrian Severin a fost ministru de externe in guvernul Ciorbea, dar foarte putin. Si nu i-a ajutat la imagine. Pana in urma cu cateva zile, s-ar fi crezut ca i-a ajutat prezenta ulterioara in tot felul de organizatii internationale. Probabil insa ca staif ai sau n-ai. Ca staiful nu se cumpara, orice diurna ai avea.

    A veni la Bucuresti din saloanele europene ca sa joci o nefericita carte rasista, asta da contraperfomanta! Incredibila isprava a „europeanului“ Severin se cunoaste. El a semnat intr-un ziar un text (pe care apoi si l-a asumat, fara sa dea vina pe greseli de interpretare) in care spunea ca Traian Basescu este tatar, deci „alogen“ (adica minoritar), deci „stie sa inteleaga si sa manipuleze perfect suferintele popoarelor in mijlocul caruia traieste“, deci face parte din aceeasi stirpe a corsicanului Bonaparte din Franta, a austriacului Hitler din Germania si a gruzinului Stalin din Rusia, care au pricinuit necazuri popoarelor in mijlocul carora s-au manifestat.

    Este greu de banuit macar ce l-a putut determina pe Severin sa gandeasca si, mai mult, sa scrie asemenea lucruri. Daca aceasta teorie ar fi fost enuntata de xenofobul de serviciu, inca ar mai fi smuls un zambet, alaturi de indignarea fireasca. Atunci cand un ins subtire ca Adrian Severin vine insa cu astfel de lucruri, explicatia e doar una: insul nu e chiar atat de subtire. Strainatatea prinde bine pentru ca ofera modele si distanta. Distanta data de aflarea in strainatate te ajuta sa vezi mai bine intregul din tara ta, fara sa te pierzi in amanunte nesemnificative.

    Si te ajuta sa fi vazut intr-o lumina mai favorabila, sa apari mai bun decat esti pentru ca ai de a face cu oameni cu greutate (deci esti si tu un „greu“) si, nu-i asa, lucrarile tale sunt inalte, pentru ca privesc binele tarisoarei de acasa. Rau e atunci cand te intorci la Bucuresti si se dovedeste ca, in ceea ce te priveste, prima impresie (cod H2O) a fost cea buna. Vorbeam in numarul trecut despre felul in care politicienii isi pot da singuri, pardon, suturi in fund. Se vede ca fostul ministru al sanatatii care si-a batut nevasta era mic copil.

  • Pasaport catre birocratie

    Intr-o saptamana, peste 4.000 de romani au ramas fara pasaport dupa aplicarea reglementarilor privind calatoriile in spatiul Schengen. Protestele in cascada, venite din toate partile, au lansat o dezbatere cu accente indignate si au readus in discutie o meteahna mai veche a statului roman: aceea ca mai intai taie, dupa aceea masoara, apoi coase la loc si in cele din urma taie din nou.

    Primul si cel mai des invocat repros facut statului roman e ca n-a facut, din timp, un minim efort de comunicare pentru a-si informa cetatenii pe de o parte despre logica si motivele pentru care o astfel de masura e necesara si, pe de alta, despre sanctiunile pe care cei care au incalcat-o urmeaza sa le suporte.

    Al doilea e ca ordonanta spune ca autoritatile vamale ar trebui sa retina pasapoartele celor care au depasit fara nici o justificare termenul legal de sedere in statele Schengen. Nu pasapoartele tuturor celor care au depasit termenul, cum s-a intamplat de fapt. E adevarat, probabil ca nu toti cei peste 4.000 de romani carora li s-au retinut actele sunt in regula. Dar unii au motive si pot dovedi cu acte ca au fost, de exemplu, internati in spital sau ca au un contract de munca in derulare – dar statul, incarnat de aceasta data in vamesii de la frontiera de vest, n-au stat sa le cantareasca, pe motiv ca nu e treaba lor.

    O poveste veche, de altfel: de ce sa dovedesc eu, statul, ca tu ai depasit nejustificat termenul de sedere? Eu iti iau pasaportul, il trimit in orasul care ti l-a emis si n-ai decat sa te duci tu la directia de pasapoarte, sa dovedesti cu acte – traduse si autentificate – ca nu esti vinovat si sa-ti recuperezi actul. Oamenii de afaceri sunt, si ei, iritati si gasesc ca situatia in care sunt pusi e umilitoare si ridicola. Intr-un comunicat oficial, Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania s-a declarat „consternata“ ca orice businessman trebuie sa se prezinte la vama cu o invitatie legalizata din partea partenerului de afaceri, fapt care, spune AOAR, il pune intr-o postura penibila, de inferioritate. „Nu putem sa acceptam sa fim tratati ca cetateni de rangul doi de catre chiar institutiile statului platite din taxele si impozitele suportate in primul rand tocmai de catre oamenii de afaceri“, se arata in comunicatul AOAR.

    Dar un alt repros facut statului roman e de natura economica. Ar fi vorba de efectele pe care o astfel de masura le are asupra unei clase speciale: una care numara cateva milioane de romani. Muncitorii in strainatate sunt o categorie pe care orice guvern trebuie s-o iubeasca, un fel de „copil cuminte“ pe care nu trebuie sa-l supraveghezi la teme – mai intai, pentru ca au reusit sa iasa, pe cont propriu, din tagma somerilor, apoi pentru ca trimit in tara banii pe care-i castiga si, pe cale de consecinta, alimenteaza frumoasele cresteri economice pe care guvernul le anunta cu satisfactie.

    Cifrele oficiale arata ca, numai daca se iau in calcul transferurile bancare, in tara au intrat in ultimii patru ani peste 6 miliarde de euro de la muncitorii romani din strainatate: cele 1,1 miliarde de euro in 2001 au urcat pana la 2,3 miliarde de euro anul trecut. Raportate la produsul intern brut, aceste sume au o pondere de 2,45% din PIB la nivelul anului 2001 si de 4% in 2004. Sumele totale sunt imposibil de aflat, dar sunt cu siguranta semnificative si intra in tara si prin buzunarul muncitorilor sau al cunostintelor acestora – iar o parte dintre ei si-au pierdut pasapoartele saptamana trecuta.

    Unele estimari spun ca banii intrati in tara atat prin transfer bancar, cat si „in buzunar“ s-ar ridica la circa 4 miliarde de euro in 2004 – adica aproape cat investitiile straine. Iar acesti bani n-au stat in banci, ci au circulat in economie, alimentand cresterea pietei constructiilor, a comertului si, implicit, a consumului: o demonstreaza vanzarile record pe care multe companii din domeniul constructiilor si al comertului – in special cele de electrocasnice – le au vara, cand muncitorii din strainatate se intorc acasa.

    Pentru anul acesta se estima ca numai transferurile bancare ar putea ajunge la 3 miliarde de euro – dar estimarile ar trebui recalculate din perspectiva masurilor care au intrat in vigoare la 1 august. Dupa aproape o saptamana in care subiectul pasapoartelor a dominat Romania – de la informatii zilnice privind numarul actualizat de pasapoarte retinute pana la stiri in care se relata despre romani care-si suna rudele si prietenii aflati la munca in strainatate, cerandu-le sa nu cumva sa se intoarca in tara – Ministerul Administratiei si Internelor a facut ceea ce trebuia sa faca de la bun inceput: a cerut trimiterea pasapoartelor de doua ori pe zi, prin posta speciala, catre serviciile judetene, a anuntat un termen (de trei zile) pentru restituirea pasapoartelor celor care pot justifica depasirea termenelor de sedere in strainatate si a cerut serviciilor specializate sa simplifice la maximum procedurile.

    A anuntat, mai mult, ca va analiza daca nu cumva ar fi bine sa nu mai ridice pasapoartele celor care au depasit termenul de sedere in strainatate, ci sa introduca datele acestora intr-o baza de date si sa le interzica numai iesirea din tara, vorbind, intr-un comunicat, despre „avantajele acestui sistem“. Cum spuneam: intai taiem, apoi masuram, dupa aceea coasem la loc si in cele din urma taiem din nou. Dupa care explicam in conferinta de presa ce eleganta si civilizata e noua taietura.

  • Tv cablu

    „O concurenta duopol nu este negativa pentru piata si va dau exemplul telefoniei mobile“, comenta in aprilie Radu Petric, presedintele Asociatiei de Comunicatii prin Cablu pe marginea zvonurilor privind preluarea companiei Astral Telecom de catre americanii de la UPC, care s-a si semnat la sfarsitul saptamanii trecute. Tranzactia, care va fi supusa avizului Consiliului Concurentei, ne lasa cu aceeasi intrebare fara raspuns – cea mai importanta. Vom putea, de acum, sa ne alegem compania de cablu TV la care sa ne conectam?

    Afirmatia lui Petric, chiar daca a fost facuta inainte de semnarea tranzactiei, nu se sustine. Intr-adevar, Connex si Orange impart piata telefoniei mobile in mod autoritar, detinand impreuna circa 96% din piata. Dar nu poate fi vorba de duopol pentru simplu motiv ca undele radio sunt peste tot. Aproape oriunde te-ai afla, poti sa folosesti reteaua unuia, a altuia sau a ambilor operatori, sa te abonezi la unul sau la ambii, dupa cum crezi ca e mai convenabil.

    Situatia e complet diferita in cazul companiilor de cablu, iar discutia e veche. Spre deosebire de operatorii de telefonie mobila, cablistii si-au delimitat clar teritoriile pe care isi fac afacerile. Si sustin ca nu se extind in afara acestora pe motiv ca investitia pe care ar trebui sa o faca pentru a „trage“ cablu intr-o zona aflata in afara acoperirii propriei retele doar pentru unul, doi sau chiar zece abonati nu se justifica. Si au dreptate, dar doar partial – cu siguranta exista zone de intersectie a celor doua retele unde consumatorii pot sa aleaga o companie de cablu TV sau alta. Iar asta inseamna ca – daca nu exista nici un pact de „neagresiune teritoriala“ – reteaua unuia dintre operatori se poate extinde peste a celuilalt fara nici o problema, daca o cer clientii si/sau interesele companiei.

    Revenind la tranzactia UPC-Astral – in urma careia circa 60% din piata va fi controlata de doar doi operatori, UPC Romania si RCS&RDS – Consiliul Concurentei va aviza favorabil tranzactia, probabil. Asa si trebuie, dar, ca si in alte cazuri, ar putea face recomandari. Pana acum organismul de reglementare nu s-a sesizat si nici nu s-a pronuntat in ceea ce priveste companiile de cablu. Acum are ocazia sa o faca.

    Si o alta problema. Care dintre operatori isi anunta fiecare client, cu cel putin 30 de zile inainte, modificarile din grila de programe? Timisorenii, bacauanii, ploiestenii si cei din zonele in care UPC a intrat in concurenta atat cu RCS & RDS cat si cu Astral vor spune ca americanii fac asta. Acolo unde a intrat in competitie directa cu ceilalti doi mari operatori, UPC (care inainte de a cumpara Astral detinea circa 10% din piata) nu a avut alta sansa de a se diferentia decat prin „micile lucruri“ care conteaza in relatia cu clientul. Provocarea pentru UPC este sa extinda comportamentul si filosofia sa de business la nivelul intregii retele pe care a preluat-o. Sa faca un rebranding nu numai la nivelul siglei, ci si la nivelul relatiei cu clientul. Sa ii determine pe clienti sa spuna „da, e altceva!“.

    Pe langa faptul ca a preluat cel de al doilea operator de servicii de televiziune prin cablu, UPC a preluat concomitent si unul dintre cei mai importanti furnizori de servicii Internet si de telefonie fixa. Deodata, UPC Romania, care opera doar cablu TV si avea doar un proiect pilot de dezvoltare la Timisoara a serviciilor de Internet, s-a trezit a fi unul dintre cei doi mari furnizori de servicii triple play (telefon, Internet si TV pe acelasi suport).

    Compania va trebui sa isi adapteze rapid strategia si prioritatile de dezvoltare la piata romaneasca – cu atat mai mult cu cat, din primavara anului viitor, RomTelecom va intra pe piata cu servicii de transmisie TV prin intermediul traditionalelor linii telefonice de cupru, devenind, prin zestrea de abonati (potentiali clienti de servicii triple-play), un jucator important pe aceasta piata. Iar cablu TV exista deja in majoritatea locuintelor care au linii telefonice de la RomTelecom. Consiliul Concurentei nu are de ce sa isi faca griji.

    Zilele cvasi-duopolului RCS&RDS – Astral Telecom si acum RCS&RDS – UPC vor apune, de facto, in momentul in care semnalul TV va veni si prin firele de cupru ale RomTelecom. Atunci, cu siguranta vom avea macar o alternativa la o eventuala nemultumire privind serviciile companiei de cablu. Prin urmare, nu exista nici un motiv pentru care UPC si RCS&RDS sa nu se gandeasca sa „rupa pisica“ de pe acum, declarand ostilitatile deschise – care ar fi, in cele din urma, in beneficiul clientului.

    Atat doar ca un rebranding si o fuziune nu sunt lucruri simple si probabil ca nu se vor incheia in sase luni decat cu un insemnat efort financiar si de resurse umane din partea americanilor de la UPC, care va trebui sa aduca o adevarata armata de specialisti in Romania. Altfel, interconectarea intre UPC si Astral, de la nivelul echipamentelor de retea si pana la cel uman, nu se va fi incheiat la momentul intrarii pe piata a celui mai serios competitor de pana acum, RomTelecom.

    E de inteles de ce apropiatii tranzactiei UPC – Astral spuneau, inainte de semnare: „ori se face pana in toamna, ori nu se mai face deloc“.

  • Torturele“ vamale

    „Cine n-a parasit tara sa si n-a trecut prin vama de la Rusava nu poate avea o idee giusta de torturele la care este supus nenorocitul calator, mai cu seama daca din pacatele sale va avea cu dansul tutun sau vreun alt articol colonial.“ Asta scria N. Filimon pe la 1860 in jurnalul sau de calatorie „Escursiuni in Germania meridionala“.

    Autorul povesteste cu ironie despre legendara vigilenta a vamesului roman pentru tot ce insemna „colonial“: cafea, tutun si altele asemenea. Si despre taxele usturatoare pe care le plateai pentru un asemenea lux. In fond, asta inseamna vames, nu? Ei bine, in zilele noastre, vamesul si-a largit paleta judecatilor. Altfel spus, a inceput sa-si antreneze simturile pentru chestii abstracte, pentru previziuni: trebuie sa-si inchipuie ce se intimpla daca „iti da drumul“ din sau in Romania. Mai rau e atunci cand legile ii vin in ajutor: mai intai esti considerat vinovat, iar apoi trebuie sa demonstrezi la un ghiseu contrariul…

    Filimon descria in secolul al XIX-lea un vames normal care avea datoria sa verifice marfuri cu taxa speciala sau sa descopere marfuri interzise. Indatorire care ar trebui sa fie si azi primordiala. E mai important sa opresti un transport de droguri sau de marfuri ilegale decat sa lasi sa-ti „scape“ cativa romani in Europa cu mai putin de 100 de euro pe zi sau un roman in Romania cu peste 90 de zile in strainatate…

    Totusi, astazi la vama senzatia e alta. Esti banuit nu ca ascunzi droguri in anvelope, ca n-ai platit vama pentru cine stie ce marfa, ci, mai „grav“, esti banuit de fi comis infractiuni mult mai vagi: ai stat prea mult prin UE, probabil ai lucrat fara forme legale etc. La plecare, vamesul se uita la tine si se intreaba daca chiar ai bani sa faci turism prin Europa sau ai de gand sa muncesti pe la vreo firma de constructii din Italia. Incearca sa-ti citeasca biografia viitoare. Nu mai este un vames al marfurilor, ci un vames al sufletelor – el ghiceste intentii! Nu stiu daca ati avut curiozitatea si timpul sa va plimbati cu masina prin Europa. Ostilitatea fata de tine ca roman se reduce paradoxal pe masura ce mergi spre vest. Cele mai multe intrebari le primesti la iesirea din Romania.

    Nimic nu se compara cu momentul in care scoti banii si-i fluturi prin fata ghiseului. Aventura incepe asadar cu o violare a intimitatii portofelului… Ungurii sunt deja mai amabili, prin Slovenia inca persista o urma de suspiciune. La intrarea in Italia, o ultima urma de indoiala. Apoi, „free as a bird“, vorba cantecului. Uiti de nationalitate, uiti de pasaport pentru ca poti sa zburzi prin Franta, prin Spania fara sa te intrebe nimeni nimic la frontiera. Pasaportul se pierde printre bagaje…

    Abia la intoarcere incepi sa reconstientizezi cele doua elemente vitale: frontiera si pasaportul. Iar daca ai ideea stralucita sa intri pe la Nadlac, constientizarea iti poate iesi pe nas. Ore in sir ca sa intri in tara si mereu aceeasi suspiciune dominanta. Treci pe la doua ghisee consecutive – nu va inchipuiti ca e chestie de eficienta! Vamesii se plimba de colo in colo cu hartoage in mana, cetatenii straini protesteaza cu voce tare, romanii mormaie in barba. Cam acesta e marele control vamal, un control al nervilor…

    Pana la urma, este vorba despre acea senzatie de nesiguranta in ciuda „actelor in regula“. E vorba despre: „A, te dai nevinovat? Lasa ca-ti gasim noi ceva“. Iar ultimul scandal cu pasapoartele nu face decit sa amplifice respectiva senzatie. Sa recapitulam: brusc, cateva mii de romani raman fara pasaport, presa explodeaza, romanii plecati refuza sa se mai intoarca, balbele autoritatilor etc. Se afla ca ordonanta fusese data cu ani buni inainte de guvernul PSD ca sa le inchida gura celor de la Bruxelles.

    Si, dupa obiceiul stiut, a fost o lege care nu se aplica. Adica, sa fie si ei multumiti, si noi… Un impaciuitorism tipic: legile sunt doar pentru UE, iar noi ne facem cu ochiul. Oare cate legi in latenta de acest gen stau sa ne mai loveasca in plin?

  • Treaba poporului e sa consume. Acum.

    La finalul anului trecut a facut cariera declaratia guvernatorului BNR, care cerea romanilor sa consume mai putin de sarbatori, pentru ca a crescut consumul prea mult de-a lungul anului. Iar multi s-au imprumutat pentru acest lucru.

    In lipsa productiei, pentru ca anul trecut s-a muncit cel mai putin, a agriculturii peste care a dat apa si a pierderii de teren la export din cauza cursului valutar, consumul intern a fost principalul motor de crestere economica. Bun si asta.

    Datoriile fac parte din viata, iar daca nu consumi acum – iti iei o masina, o casa, un televizor cu plasma, te duci in concediu la turci, greci sau pe alte plaje, mergi mai des la restaurant (cand esti tanar si mai poti sa mananci trei feluri de mancare, nu numai unul, fara sa risti sa iei imediat Colebil, sau poti sa mai conduci cu peste 100 km la ora  fara sa risti sa faci infarct) –  atunci cand?

    Poporul trebuie sa consume, iar cei care conduc tara trebuie sa-i incurajeze pe oameni. Nu sa le spuna sa fie mai temperati. Chiar si in cazul in care se imprumuta pur si simplu ca sa consume. Daca nu ar fi crescut atat de puternic consumul, de unde ar mai fi avut Ministerul Finantelor venituri la buget in crestere? Pe ce sa puna TVA si accize, pe productia de grau, care nu s-a facut? Daca nu ar fi luat romanii credit de la banca, de unde ar fi avut Vladescu sa incaseze impozit pe profit? Iar bancherii au raportat anul trecut cele mai mari castiguri din istoria lor.

    Daca nu ar fi cumparat romanii atatea masini, de unde ar fi raportat Petrom si Rompetrol profituri record, iar bugetul de unde ar fi incasat si accize si impozit pe profit? Iar daca Petrom nu ar fi castigat peste 500 de milioane de euro anul trecut, conform estimarilor, actiunile companiei nu ar fi fost atat de tranzactionate la bursa si nu ar fi crescut, iar statul nu ar fi avut pe ce sa puna impozit. Iar exemplele pot continua. Daca tot au grija de „cresterea consumului“, atunci ar trebui sa se aiba grija ca  poporul sa plateasca o dobanda mai mica la lei si chiar la valuta.

    Guvernatorul BNR si ministrul finantelor trebuie sa aiba grija de evolutia cursului valutar astfel incat sa nu se inregistreze fluctuatii mari care i-ar speria pe oameni. Si nu cred ca ar trebui sa tempereze consumul sau importurile. Pentru ca oricum vor creste. Si pana la urma este chiar bine. Daca iti place o masina straina si ai bani sa o cumperi, de ce sa fii patriot cu orice pret? Ca sa nu creasca deficitul de cont curent? Nu e problema ta. Trebuie mai degraba ca guvernantii sa umble la investitii sau sa impulsioneze exporturile pentru toate mijloacele economice. De cateva luni se taraganeaza preluarea fabricii de la Daewoo si vanzarea ulterioara unui alt producator care poate ar avea un succes mai mare cu ea.

    In loc ca asta sa fie o prioritate, nici pana acum nu s-a rezolvat. Renault a cumparat Dacia cu 50 de milioane de dolari si a investit inca 300 de milioane. Iar acum Dacia a spart piata cu Logan, a marit exporturile cu cateva sute de milioane de euro, iar cifra de afaceri a trecut de un miliard de euro. Practic, Renault i-a facut Pitestiului o respiratie gura la gura si a ridicat din nou in picioare o intreaga zona industriala. Toate aceste lucruri le stiu toti.

    Pana si cei care conduc tara, pentru ca in fiecare program de guvernare figureaza la loc de cinste. Daca e asa, atunci cei aflati la putere – si presedintele, si premierul, si vicepremierul Copos, si guvernatorul BNR, nu numai cei care conduc Agentia Romana de Investitii Straine – ar trebui sa-si asume, in scris, cum face orice manager cand se prezinta in fata actionarilor, nivelul investitiilor pe care le vor atrage. Sau cu cati investitori au vorbit – si straini, si romani – si cati au pus „banul jos“, atrasi de promisiunile pe care le fac oficialii nostri si mai apoi de mediul de afaceri pus la dispozitie de catre ei.

    Daca poporul consuma „atat“, importurile cresc cu peste 6 miliarde de euro, iar deficitul de cont curent se duce la peste 10 miliarde de euro, atunci toti cei pe care i-a ales poporul trebuie sa aduca 10 miliarde de euro investitii in economie. Banii pe care ii trimit romanii care lucreaza in afara, ei fiind cei mari mari investitori in economie – peste 3 miliarde de euro pe an, nu se pun atata vreme cat guvernantii nu au nici un merit aici. 

    Pana una-alta, vicepremierul George Copos a anuntat ca vrea sa-l atraga pe Viorel Moldovan la Rapid. Asta inseamna cel mult 200.000 de euro. De la BCR vin 2 miliarde de euro, de la RomTelecom un miliard. Pana la 10 miliarde de euro mai e de munca.  Treaba poporului este sa consume. Acum, nu peste un deceniu. Daca se fac deficite, atunci cei care conduc trebuie sa gaseasca solutii cum sa le acopere.

  • Focul lui Arhimede si societatea civila

    Marturisesc: multa vreme, societatea civila a fost pentru mine un soi de mancare chinezeasca. Dupa cum arta culinara chinezeasca amesteca, fara complexe, gusturi care pentru europeanul de rand se situeaza la poluri opuse ale spectrului gustativ, atitudinea mea in fata societatii civile era un amestec de simpatie si suspiciune.

    Simpatie, datorita valorilor democratice promovate de catre majoritatea ONG-urilor – sustinute, in proportie zdrobitoare, cel putin initial, cu finantare occidentala. Si suspiciune, din cauza vehementei si „tehnicitatii“ cu care aceste valori erau promovate – o vehementa de cele mai multe ori oarba la nuante si, prin aceasta, aducatoare aminte de vehementa de odinioara a comunistilor. (In volumul „Exploring the Civil Society“, aparut la Routledge in 2004, aveam sa regasesc aceeasi suspiciune, formulata de-asta data in termeni mult mai transanti de catre Chris Hann, directorul Institutului Max Planck pentru Antropologie Sociala. Acesta sugereaza ca partizanii societatii civile se afla in pericol de a deveni o noua „biserica“ intelectuala, comparabila „religiei seculare“ a marxism-leninismului.) Din acest punct de vedere, ma situam fara sa stiu pe aceeasi pagina atat cu Ion Iliescu, Alina Mungiu-Pippidi (nu radeti!) sau Adrian Nastase, cat si cu majoritatea analistilor anglo-saxoni, pentru care „societatea civila“ se reduce la numarul ONG-urilor si, respectiv, la numarul membrilor acestora.

    Odata acceptata aceasta definitie, nu este de mirare faptul ca PSD-ul, in general, si Adrian Nastase sau Severin, in particular, s-au grabit sa contracareze influenta ONG-urilor considerate „de dreapta“ (in realitate, predominant de stanga, conform acceptiunilor occidentale) cu ONG-uri de-ale noastre, neaose, romanesti, finantate masiv de la bugetul de stat – gen Fundatia Nicolae Titulescu, Casa Noua Europa etc.

    Dupa cum nu este de mirare nici ingrijorarea Occidentului in raport cu „slabiciunea“ societatii civile in tarile din Estul Europei. Conform World Values Survey, numarul mediu de participare la ONG-uri este aici de doar 0,91, in vreme ce in democratiile consolidate este de 2,39, ba chiar si in societatile post-autoritare se ridica pana la 1,82. Mai mult, trendul participarii indica o scadere constanta in ultimul deceniu.

    Inainte, insa, de a intra in panica si de a ne smulge, din disperare, parul de pe cap, haideti sa aruncam o privire la ceea ce inseamna, de fapt, societate civila. Incursiunile in istoria intelectuala a unui termen sau a unei expresii reprezinta, intotdeauna, un demers profitabil. Buuun. Stim, asadar ca expresia de societate civila provine – cum altfel? – din latinescul „societas civilis“, dar asta nu ne ajuta cu mare lucru, pentru ca, pana prin secolul al XVII-lea, nu desemna decat diferenta dintre societatea umana si cea „naturala“, a animalelor. Printre primii ce „relanseaza“ expresia se numara Hobbes, Locke, Grotius si Montesqieu.

    Fiecare o face dintr-un unghi diferit, dar toti tintesc, mai mult sau mai putin, in aceeasi directie: cata vreme omul este harazit cu darul ratiunii si al autodeterminarii, societatea civila reprezinta asocierea libera (voluntara) a oamenilor intru realizarea unui scop comun. Mai mult, acest tip de asociere, creeaza o interfata intre individul izolat si stat, sau politica practicata la modul oficial. Simplu spus, societatea civila se situeaza cu fundul in doua luntri: nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum. Societatea civila devine astfel, treptat, un soi de zona crepusculara – si, ca atare, extrem de atractiva (buna la toate) pentru o sumedenie de minti luminate, de la Hegel sau Marx (din nou, nu radeti!), la Tocqueville, sau, mai catre zilele noastre, Croce si Gramsci.

    Spatiul nu imi ingaduie detalii, dar cateva clarificari se cuvin facute: initial, societatea civila era inteleasa printr-o prisma eminamente religioasa (crestina); desi „libere“, asociatiile care compun societatea civila nu erau/sunt catusi de putin atotinclusive – nu „intra cine vrea si ramane cine poate“, ci, de multe ori, intra cine vrea asociatia; in fine, dar nu in cele din urma, societatea civila NU se rezuma doar la ceea ce azi numim ONG-uri, ci la o gama extrem de larga de asociatii, incepand cu cele religioase, trecand prin sindicate, biserici si terminand cu mass-media.

    Privita din aceasta perspectiva, societatea civila se sparge in bucati, dar devine, totodata, mult mai simpatica. Locul oglinzii „dintr-o bucata“, reflectand o realitate oficiala usor de masurat, autentificata de vreun tribunal sau de vreo Camera de Comert, e preluat de catre o multitudine de oglinzi, care mai mari, care mai mici, in care fiecare isi poate regasi, pe undeva, reflectat chipul. N-avem, asadar, a ne teme prea tare: societatea civila din Romania e bine, merci, vioaie si agitata.

    Iar daca doreati o dovada in plus, nu trebuia decat sa fii urmarit, cu coada ochiului, mass-media de saptamana trecuta – adica o parte a societatii civile ce a focalizat, dintr-odata, intr-un singur punct: Adrian Nastase. Acesta e riscul (sau avantajul) oglinzilor multiple: focalizate cu indemanare se transforma intr-o arma extrem de eficienta.

    O stia si Arhimede, acum aproape trei mii de ani, pe cand apara Siracuza de invazia romanilor: o singura oglinda concava, oricat de mare, nu va putea aprinde o corabie. O sumedenie de oglinjoare, insa, focalizate in acelasi punct, da.

    Cand apeleaza la Parchetul lui Botos pentru a-i „repera“ onoarea, Adrian Nastase face apel la oglinda mare, dar, in realitate, inofensiva. S-ar putea insa sa fie prea tarziu.

    Oglinzile marunte, dar multe din mass-media stau, cu toatele, rasucite in aceeasi directie. Seful Camerei Deputatilor a inceput sa sfaraie si sa scoata fum. Daca insista, oglinjoarele vor da foc de-a binelea carierei politice a celui care-a fost, cu voia dumneavoastra, Adrian Nastase.

  • Tristetea de dupa artificii

    Cred ca in straturile superioare ale atmosferei, deasupra Bucurestiului, mai pluteste inca cenusa artificiilor lansate de Anul Nou, si iata ca, asa cum ne-a anuntat presedintele in dimineata zilei de 1 ianuarie, gasim in fiecare zi cate ceva care sa ne surprinda.

    Si nu avem nici o sansa sa ne plictisim. Ne adie pe la nari scandaluri cu duhoare de mercaptan si cu izuri de cercuri de interese, ne minunam de secretele si de eficienta financiara a matusilor, ne uitam cum merg anchetele pana in panzele albe, de vin ditamai directorii din BNR si de la banci comerciale sa discute cu procurorii Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie; alti procurori ar putea sa capete misiunea vietii lor, in sensul ca ar putea fi trimisi spre tinuturi mai reci si mai neprimitoare pentru a afla ce si cum cu contractele de gaze si cu preturile si cu negocierile. Sa le tinem pumnii, pentru ca vor avea nevoie: in materie de contracte comerciale e mai greu cu „ce si cum“ si e si mai greu de aflat „cine si cat si de ce“.

    Totul ar fi frumos spre pasionant, subiectele sunt grase si laptoase, numai bune de muls, si marturisesc ca as sta toata ziua in fata televizorului pentru a urmari sosirile, plecarile, declaratiile, replicile si contrareplicile, asa, ca la un meci de fotbal, cu o berica si cu ceva saratele.

    Nici nu mai incap discutiile despre alte subiecte. Cine sa se mai intrebe si sa analizeze faptul ca productia industriala merge tot mai slab (sa nu-mi reprosati aici „..de ce n-o faceti voi?…“, pentru ca am tot facut-o, iar analizele ziaristilor nu vindeca ce strica altii) si pe cine sa mai impresioneze estimarile care anunta un record al investitiilor straine in Romania, in acest an, peste sase miliarde de euro.

    Nu ne mai lasa nici spectacolul politic, nici goana dupa audienta televizionistica si nici inima parca nu ne mai trage ca altadata. In cazul meu, ultimul motiv se aplica cu atat mai abitir, pentru ca suntem in ianuarie, iar prima luna a anului are o incarcatura cenusie aparte, am si scris un editorial, anul trecut, despre asta.

    Anul acesta o sa ma multumesc sa citez o poezie scrisa de Ioan Es. Pop, pe care l-am descoperit, cu surprindere, marcat atat de colaborarea cu Ziarul Financiar, cat si de spectacolul cotidianului. Iata:

    „am si eu o afacere pe lumea asta:
    ma dau specialist in nenoroc.
    am inchiriat un spatiu la subsol,
    pe langa cimitirul armenesc,
    unde concurenta e acerba.

    pot zice ca-s si eu patron de-acuma.
    si stiu prea bine cu cine lucrez:
    de n-ar exista acesti marunti oameni tristi,
    pana la urma niste neispraviti cu totii,
    lumea ar pieri in doua zile.

    si-apoi, sa fiu cinstit, la firma asta a mea,
    nu lucram ca sa facem oamenii fericiti,
    ci doar cel mult sa-i usuram
    de prea multa nefericire,
    sa aducem nefericirea,
    aproape de fericire,
    sa usuram binele de prea bine
    si raul de prea rau.

    ca cererea la noi e inca zero
    iar partenerul de afara ne da tepe,
    asta inca nu se cheama faliment.
    vor veni in curand parteneri seriosi,
    despre care ziarul financiar
    se va grabi sa scrie pe pagina-ntai,
    si vor cumpara nefericire pe bani grei,

    la ora asta avem mai multa decat
    cehia si ungaria la un loc,
    ardealu-i al nostru, ce mai,
    suntem poate singurii
    care mai pot exporta
    nefericire pura ca heroina –
    a occidentalilor e contrafacuta de mult.
    mare paguba ca romania
    nu stie vinde ce are mai bun.
    iar o sa ne-o ia altii inainte,
    pentru ca norocul nu vine de doua ori.

    si-atunci or sa schimbe guvernul,
    crezand ca acolo e buba“.

    Ce ar mai fi de spus? Nu prea multe, si promit ca o sa il salut pe Ioan Es.Pop si mai respectuos, de-acum inainte, cand o sa-l intalnesc. Totusi ma vad obligat sa mai adaug cate ceva, pentru politicienii care, din pura intamplare, ar citi acest text, ar rezista pana in acest punct si nu s-ar dumiri care este rostul sau: m-am folosit de scriitura poetului pentru a le aduce aminte de ceea ce ar trebui sa fie principala lor preocupare: romanii. O tara de multumire pentru acestia.

    Oricum s-ar traduce asta: electrocasnice, dobanzi, salarii, salam, vacante, doua, trei sau patru roti modeste, cativa pereti, o privire mai limpede, o sanatate mai buna, ceva stabilitate. Cu restul pana la atingerea starii de fericire stiu oamenii sa se descurce si singuri, putem fi invinovatiti de orice, dar de lipsa capacitatii de a ne descurca si de a ne adapta nu. E misto cand vezi pe scena politica cum se infige grupul de la Cluj, cum grupurile de la Bucuresti se incaiera si isi invinetesc figurile sau cum grupul de la Bacau se vede tot mai scos din carti. 

    E trist ca existenta unei femei, Tamara Cernasov, poate afacerista de geniu, dar poate femeie nevinovata, este transformata in balci, si asta dupa moartea sa. Dar spectacolul, sau mai bine zis un anumit gen de spectacol, plictiseste repede, ba poate isca sentimente negative – specialistii din televiziuni o pot confirma.
    Si atunci putem amenda circul, si putem imprumuta o alta vorba de la Ioan Es. Pop: „‘S un om norocos. Castig tot ce pierd“.

  • O supa mai ciudata

    Ultima data cand l-am vazut pe Luciano Bianciardi a fost la intrarea in Derby Club, paradisul milanezilor get-beget prin anii ‘60, unde tocmai incepeau sa cante Enzo Jannacci, Cochi si Renato si unde Villaggio a pronuntat fraza celebra conform careia crucisatorul Potemkin era doar un mare c…t.

    Vremuri eroice si de mare veselie, dar in ziua aceea Bianciardi* era trist – am aflat ulterior ca suferea de niste framantari interioare pe care si le trata cu alcool. Bianciardi trist? Desigur. De altfel, in intreaga opera a acestui mare scriitor de comedie razbate o umbra de melancolie, si adeseori de indignare. Intr-adevar, stilul sau era unul sarcastic, iar sarcasmul se naste intotdeauna dintr-o manie dureroasa.

    Nu cred ca Bianciardi a fost uitat, dar iata ca pentru a ne aminti de el mai bine, editura Isbn publica „L’Antimeridiano“ (Bianciardi a satirizat cu orice ocazie lumea marilor edituri, pentru care cu repulsie a lucrat si el). In termeni editoriali, acest antimeridian este un meridian in toata puterea cuvantului, o vasta culegere din scrierile lui Bianciardi, mai bine de doua mii de pagini, stranse intr-un prim volum; ramane sa aflam ce va cuprinde in cel de-al doilea.

    In orice caz, cel ce doreste sa reciteasca acest autor sau cel ce se apropie de scrierile sale pentru prima data va gasi toate romanele si povestirile, si in plus eseurile si jurnalele de tinerete.

    Trei dintre primele carti ale lui Bianciardi („Il lavoro culturale“ – „In campul muncii culturale“, „L’Integrazione“ – „Integrarea“ si „La vita agra“ – „Viata e grea“) sunt nemiloase si savuroase tablouri ale aventurilor unui tanar intelectual confruntat cu lumea jurnalismului si a editurilor dintr-o mare metropola. In „La vita agra“, demna de o epopee, ramane scena in care o redactoare (Bianciardi mi-a spus numele ei real) insista pe langa tanarul traducator pentru ca acesta sa redea textul original cat mai fidel: „Ea imi traduce: «Stati cuminti, baieti»… dar textul original era: «Come on, boys». Intelegeti? Mi-a inversat semnificatia: «Come on, boys» inseamna «haideti, baieti» si ea a pus tocmai opusul. Apoi, mai departe, unde era descrierea inaltarii drapelului la catarg, a tradus, mi se pare, «marinarii s-au descoperit» – asa a tradus ea, cu toate ca textul in engleza spunea «the crew raised their hats». Vedeti engleza cat este de precisa? Marinarii si-au ridicat beretele in aer. Le-au ridicat, intelegeti, pentru a saluta steagul pe catarg“. Un mare teatru grotesc.

    Apoi, trebuie neaparat citite doua romane istorice, „La battaglia soda“ („Batalia sifonului“), despre povestile de pe vremea lui Garibaldi, si „Aprire il fuoco“ „(Cand s-a deschis focul“), despre cinci zile din istoria orasului Milano.

    Pot parea prea legate de timpul cand au fost scrise, pentru ca Bianciardi ii punea sa circule pe langa personajele epocii, de la Garibaldi la Cesare Correnti, si pe contemporanii sai, muzicianul Giorgio Gaber, ziaristul Giorgio Bocca, arhitectul Roberto Guiducci sau pictorul Emilio Tadini – si acesta din urma pus sa vorbeasca in anii 1800 in stilul experimental al romanelor din anii ‘60.

    Nu se poate spune insa ca se pierde ceva daca personajele nu sunt recunoscute de cititor, pentru ca tocmai Tadini preciza ca, atunci cand vorbea despre garibaldini, Bianciardi se refera la partizani – si atunci cand ii infatisa pe anumiti politicieni piemontezi de la acea vreme, reprezenta de fapt puterea democrat-crestina din Italia vremii lui.

    Dar pe cei ce vor dori sa deguste umorul corosiv al lui Bianciardi ii sfatuiesc sa citeasca o povestire scurta, „La solita zuppa“ („Supa cea de toate zilele“), unde el dezvolta o idee exploziva: isi imagineaza un Milano al anului 1965, unde sexul nu mai reprezenta un tabu (si in 1965 sexul era un tabu mai abitir ca astazi), ci mancarea. 

    Cititorul isi poate imagina o serie de situatii in care oamenii vorbesc cu maxima libertate despre acte de nepronuntat si le practica cu dezinvoltura, in timp ce merg intr-un fel de casa de toleranta pentru a manca o friptura. Incredibil cand o spui, aceasta nuvela intrase in vizorul nu mai stiu carei cenzuri, nu-mi amintesc exact daca a fost vorba si de un proces, dar am gasit copia scrisorii pe care editorul mi-o ceruse s-o scriu pentru a o prezenta ca proba in justitie. Cu referinte docte din abundenta, la toposul lumii pe dos si la Scrisorile Persane ale lui Montesquieu, incercam sa amintesc toate cazurile in care literatura a privit lucrurile dintr-o perspectiva rasturnata, cu finalitate satirica, dar morala.

    Si ma cazneam sa explic ca, atunci cand termenii sexuali conoteaza acte culinare, isi pierd incarcatura erotica si ca poate doar in cazul descrierii unor acte sexuale, o anumita incarcatura erotica ar fi putut fi vreodata atribuita unui termen precum „friptura“.

    Asta in afara situatiei in care, precizam, „prezenta vulgara a fripturii, cu aromele si gusturile ei, intervine grosolan ca ipoteca grotesca asupra realitatii sexuale evocate“. Ca atare, spuneam in concluzie, „daca vreun cititor, in mod necivilizat, s-a excitat la citirea acestei povestiri, atunci acela trebuie chemat in judecata“.

    Dureroasa ipocrizie, cea de care am dat dovada, dar trebuia sa-l ajut pe Bianciardi, mereu in conflict cu capetele seci care gaseau ca plebea trebuie sa-si ridice palariile.

     

    *) Scriitor si traducator italian (1922-1971), care a explorat in romanele sale climatul economic si politic al Italiei postbelice.

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 1 februarie.