BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Piata dragostei

    Of, cate discutii despre marele razboi intre sentiment si libido, intre sex si dragoste! Se pierd in istorie miile de pagini dedicate temei. Sunt doua imparatii ale sentimentelor pe care omul contemporan se amageste ca le-ar putea impaca: sexul si dragostea.

     

    Din pacate sau din fericire, faptul ca se scriu zeci de retete despre felatia perfecta sau despre cum sa ai un megaorgasm in 30 de secunde nu afecteaza in nici un fel opozitia stramoseasca intre doua mari industrii. Ati inteles bine! Industrii! Una a sexului si cealalta a dragostei.

     

    Despre industria sexului se scrie cu delicii si in tabloide, si in cele mai scrobite publicatii financiare. Pentru ca sexul pare fara secrete, e simplu de tradus in cuvinte, imagini sau cifre, dupa caz. Cand spui industria XXX toata lumea stie despre ce e vorba. Cu mult mai multa retinere se vorbeste despre o industrie a dragostei.

     

    Dragostea (iubirea sau cum vreti sa-i spuneti) este un subiect fragil, ocolit de analisti, iar simplul fapt de a-l aseza in sintagma „industria dragostei“ este in sine deja o mare blasfemie. Sunt doua mari perspective asupra dragostei care par sa domine „piata“. Viziunea macho, pe de o parte, in care dragostea este „chestia“ aia dintre pauzele de sex. Si mai e, apoi, viziunea extrem feminizata, telenovelistica, in care dragostea este „chestia aia“ extraordinar de importanta in care sexul e un mic amanunt in comparatie cu intensitatea sentimentelor.

     

    Un lucru foarte important s-a intamplat in ultimii ani in Romania. Mari intelectuali au descoperit avantajele industriei amorului. In timp ce foarte tinerii scriitori inca adora pornografia, Mircea Cartarescu filozofeaza molcom, matur pe o tema frivola, deloc hard: „De ce iubim femeile“. A fost un hit editorial, cartea s-a vandut excelent. Cat despre textele insele, unele sunt delicioase. Au fost, bineinteles, prilej pentru masele frustrate de scriitori romani (care nu se vand) sa deplanga comercializarea, prostituarea lui Cartarescu. Dar de cand sa scrii despre dragoste se cheama prostitutie? Miscarea lui Cartarescu a fost una extrem de inteligenta, una de scriitor care nu a stat degeaba in Vest, a mai si invatat cate ceva pe acolo. Principala lectie: un scriitor mare are nevoie de un public mare.

     

    Mai nou, a aparut o antologie de poezie de dragoste alcatuita de Ioana Parvulescu si cu un CD pe care sunt imprimate lecturile lui Gabriel Liiceanu. Liiceanu este un sustinator aprig al elitelor, vede fenomenul cultural in ierarhii, il vede mai ales impartit in alesi si neofiti. De aceea poate parea surprinzatoare o astfel de productie comerciala venita din zona Humanitas. O credinta conservatoare despre ordinea lumii culturale naste o sanatoasa viziune comerciala. Ce poate fi mai frumos!

     

    Avem o dilema. Am vrea ca piata dragostei sa fie ocupata numai de insipide lucrari de genul „100 de cai de a-l innebuni“, „50 de secunde pana la orgasmul absolut“, „Cum sa-ti vrajesti partenerul“, „150 de texte care o cuceresc definitiv“? Deja aici suntem in zona de comercial extrem. Este zona in care dragostea se intalneste cu detergentii, dar si cu produsele XXX. E la fel de monotona precum intrigile ritmice dintr-un film porno. De aceea e indicat ca marele public sa aiba acces la poeme de dragoste alese de un filolog, de un cunoscator.

     

    Multe dintre optiunile Ioanei Parvulescu sunt previzibile pentru un cunoscator. Evident, pot aparea si conflicte intre gusturi poetice. Nu inteleg, de exemplu, cum de lipseste Arghezi cu formulari amuzant-comerciale, numai bune de retinut („Pasunea mea tu sa fii / Cu papadii. / Eu sa fiu boul tau alb si nevinovat / Care te-as fi pascut si te-as fi rumegat“ sau, mult mai simplul vers, „Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine“), in conditiile in care Voiculescu e prezent. Putem dezbate la nesfarsit, e placerea carcotasa a cititorului, pana la urma. Si de ce n-am pune si versurile unor trupe recente care agita inimile tinere in ziua de azi cum o facea povestea lui Werther odata?

     

    Sa mergem in alta zona din piata dragostei, zona in care s-a inregistrat, probabil, cel mai spectaculos succes din istoria noastra mediatica: Acasa TV. Un tsunami de sentimente felurite, cu intrigi previzibile, cu tone de cliseu. Dar asa e dragostea, monotona. Cert e ca aduce mai multi bani decat ar putea-o face vreun canal cu sex explicit vreodata. Publicul e preponderent feminin, publicitatea la margarina si detergenti curge in valuri. Nu intamplator diversi scriitori contemporani vizionari (Michel Houellebecq) si cam misogini prevad stingerea treptata a speciei masculine si a sexului traditional. Barbatii nu vor pierde batalia genetica, ci batalia comerciala. Sunt mult mai prosti cumparatori decat femeile. Glumesc (sper).

     

    Dragostea e o piata. Dragostea ne frustreaza cel mai mult in actul comunicarii. Cand esti indragostit, primul lucru pe care esti gata sa-l spui nu e traditionalul si deja agasantul „te iubesc“, ci „nu am cuvinte sa spun ce simt“. Ei bine, toata aceasta frustrare retorica  trebuie umpluta cu tone de cuvinte de duh, telenovele, poezii ieftine sau poezii foarte fine, texte despre amor scrise excelent sau scrise cu picioarele, fiecare dupa dorinta si putinta. Ce e cu adevarat incurajator este ca scriitorii buni incep sa prinda gustul comercial al dragostei. De ce sexul poate fi vazut ca un business, iar dragostea nu? Asadar, intr-o competitie anatomica, putem avea uneori scoruri surpriza: cordul vinde mai bine decat zonele erogene. Iar poeziile de bun-gust pot fi mai comerciale decat retetele aiuristice de succes in amor.

  • Regia: Groucho Marx

    Citesc intr-unul dintre cele mai importante si serioase cotidiene italiene un titlu pe mai multe coloane: „Infruntare Berlusconi-Prodi“. A se slabi, cum se zice prin partile mele. Avand in vedere ca suntem intr-o perioada electorala si ca rivalii in cauza sunt chiar Berlusconi si Prodi, la ce v-ati fi asteptat, sa plece impreuna pe furis si sa-si petreaca week-end-urile intr-un motel ca doi indragostiti?

     

    Ce stire ar fi putut fi, in cursul ultimelor alegeri americane, sa vorbesti despre o infruntare Kerry-Bush? Si totusi, acest lucru se intampla, in cursa mass-media de a gasi in fiecare zi subiecte dramatice, ca si cum nu ar ajunge cele din celelalte pagini, unde se vorbeste despre asalturi asupra ambasadelor, de gripa aviara sau de scandalurile de pe piata gazelor. Acestea sunt, fara doar si poate, niste alegeri sub semnul nebuniei, ce par a fi regizate de Groucho Marx (care spunea ca „nu voi deveni niciodata membru al unui club dispus sa-l primeasca pe unul ca mine“).

     

    Ceea ce eu am invatat de tanar, scapat din fascism si initiat in misterele democratiei, este faptul ca intr-o campanie electorala, doua sau mai multe formatiuni se concureaza reciproc si ca pe tot parcusul procesului electoral, cei ce fac parte din formatiunea A trebuie sa vorbeasca frumos de formatiunea A, ridicandu-i in slavi capacitatea de a guverna, si sa vorbeasca urat de formatiunea B. Acum insa, ceea ce-i preocupa cel mai mult pe membrii fiecarei grupari in parte pare a fi sa vorbeasca de rau propriul partid si sa ridice in slavi factiunile interne. Acest lucru nu este valabil doar in cazul Uniunii1), care a facut din asta un sport de-acum consacrat, ci si de Casa Libertatilor2), unde singura libertate este cea de a defaima cu lovituri de maciuca.

     

    Chintesenta, sau sinteza exemplara a acestei tendinte, am vazut-o atunci cand la Matrix3) a aparut Marco Ferrando4). Acest domn are anumite opinii cam greu de impartasit, dar si altele care, in cursul unei conversatii calme, nu ar parea neaparat delirante. Tocmai pentru a-si apara aceste opinii, Ferrando a facut tot posibilul sa-si reechilibreze comportamentul si sa excluda interpretarile excesiv de rauvoitoare; in compensatie insa a dedicat mare parte din timpul sau incercarii de a demonstra ca programul lui Prodi este la fel cu cel al lui Berlusconi, daca nu si mai rau, iar critica sa nemiloasa i-a adus probabil Polului5) o mana de voturi (sau Uniunii o mana de abtineri).

     

    Desigur ca este de apreciat curajul celui ce vrea sa spuna cu orice pret ceea ce considera el a fi adevarul, dar cine face aceasta alegere trebuie sa renunte a mai face politica – sau cel putin nu incearca sa fie ales parlamentar in cadrul unei formatiuni pe care o dispretuieste, facand o figura ingrata de opozant in interiorul acesteia. Politica este arta compromisului, si daca ai ales sa fii de o anumita parte a baricadei, trebuie sa faci tot ce poti pentru a nu o cobori in ochii publicului. Cel putin nu in timpul campaniei electorale. Cine vrea sa coboare in arena n-are decat sa amane certurile interne pentru mai tarziu.

     

    Spectatorii (cum sugera mereu Mentana6), incercand, dupa ce el insusi o declansase, sa opreasca emfaza sinucigasa a invitatului sau) cred ca au avut impresia ca Ferrando este pe statul de plata al lui Berlusconi. Impresie cu siguranta eronata, pentru ca ipoteza cea mai rationala (si putin cam tragica) este ca acesta face ceea ce face in mod absolut gratuit.

     

    Nebuniile electorale nu se opresc aici. Uitati-va la razboiul sondajelor. In principiu, cine comanda un sondaj ar trebui sa-l tina secret, avand in vedere ca astfel poate capata avantajul de a afla ceva ce adversarul nu stie. Dar acum sondajul si-a asumat functia de formator de opinie: trebuie sa-i mobilizeze pe nehotarati, plecand de la principiul ca acestia sunt o mana de subdezvoltati al caror unic ideal este sa se dea de partea invingatorului – sau a celui ce se proclama ca atare dinainte.

     

    Avand in vedere ca aceasta este imaginea pe care Berlusconi o are despre intreg electoratul sau, si nu numai despre cei indecisi, este evident ca nu-i pasa daca sondajele sunt sau nu reprezentative. Ar putea sa i le incredinteze chiar si Vannei Marchi7), si probabil ca o va face. Dar de ce sa-ti orchestrezi singur o campanie defavorabila pentru a demonstra ca sondajele de stanga sunt mai bune? Adevaratii indecisi care ar putea vota pentru Uniune nu prea sunt dispusi sa-l iubeasca pe invingator (dimpotriva, multi adora sa sustina opozitia). Acestia sunt cei deziluzionati de centru-stanga, dar care sunt inca terorizati de ideea ca Berlusconi va invinge din nou. De aceea, ar putea fi atrasi la vot tocmai lasand sa se inteleaga ca (prin abtinerea lor) Berlusconi mai are inca posibilitatea de a invinge.

     

    Pierzandu-se in razboiul sondajelor, Uniunea risca sa lase sa cada in gol nenumarate minciuni ale adversarului. Polul a pus in circulatie manifeste pe care scrie „Armata obligatorie? Nu, multumesc“ si mi se pare ca membrii Uniunii care apar la televizor ar trebui sa aminteasca in fiecare moment cu voce tare ca armata obligatorie a fost abolita chiar de guvernul de centru-stanga – si ca, asadar, Berlusconi isi manifesta inca o data neinfricata sa incredere in lipsa de pregatire si in memoria slaba a electoratului.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 29 martie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

     

     

    Notele redactiei:

    1) Coalitia de opozitie de centru-stanga, condusa de Romano Prodi;

    2) Coalitia de centru-dreapta, condusa de premierul Silvio Berlusconi

    3) Talk-show pe Canale 5;

    4) Politician de stanga, liderul gruparii Progetto Comunista din cadrul PRC, partidul comunist italian;

    5) Polul Libertatilor, fosta denumire a Casei Libertatilor (vezi nota 2);

    6) Enrico Mentana este jurnalist de televiziune, moderatorul emisiunii Matrix;

    7) Vanna Marchi este o femeie de afaceri devenita celebra in urma unor emisiuni de teleshopping, in prezent acuzata de escrocherie.

  • Va rugam, nu inca un comitet!

    O masa la care sa fie stransi mai multi reprezentanti ai diferitor ministere, dintre care majoritatea sa nu aiba habar de piata de capital, este ultimul lucru de care are nevoie Bursa acum.

     

    „Vom incuraja Bursa de Valori, folosind-o pentru marile privatizari.“ A fost un slogan pe care fosta guvernare, cea a PSD, l-a luat rapid in brate dupa 2001. Atunci devenise evident ca popularitatea Bursei creste, iar PSD avea nevoie sa isi imbunatateasca imaginea pe un segment de votanti unde statea foarte prost: persoanele cu studii superioare si venituri sau economii mari sau medii. Adica investitorii tipici pe piata de capital.

     

    Ca sloganul a ramas doar o promisiune electorala timp de trei ani este deja un lucru stiut. Nici o mare companie de stat nu a mai fost listata la bursa din 2001, anul intrarii Petrom, iar titlurile de stat sunt in aceeasi situatie. Mai mult, chiar si cand vanzarea unor pachete de actiuni pe bursa era o alegere evident mai profitabila pentru stat, fostul Guvern a decis sa ocoleasca piata de capital. Cel mai recent exemplu a fost vanzarea pachetului de actiuni de circa 7% pe care statul il detinea la Banca Romana pentru Dezvoltare prin negociere directa, nu prin oferta publica la bursa de Valori, unde actiunile bancii erau foarte cautate. Pe langa cateva zeci de milioane de euro, Guvernul a pierdut atunci definitiv si increderea brokerilor si investitorilor. In plus, a dovedit ca nu a inteles nici pe departe cat de important e rolul bursei in crearea unei economii cu adevarat functionale.

     

    La aproape doua luni de la instalarea noului Executiv, saptamana trecuta, ce le este dat sa auda din nou apropiatilor pietei de capital? Ca Guvernul este hotarat „sa foloseasca bursa pentru marile privatizari“ si sa „infiinteze un comitet interministerial pentru a alimenta bursa cu tot ceea ce inseamna pachete reprezentative pe care le detine statul, pentru a profita si de aceasta perioada buna din piata de capital“.

     

    Eu unul, cand am auzit din nou fatidica propozitie cu privatizarea, am cazut pe ganduri. Care au devenit de-a dreptul negre cand a mai intervenit si cuvantul „comitet“.

     

    O masa la care sa fie stransi mai multi reprezentanti ai diferitor ministere, dintre care majoritatea sa nu aiba habar de piata de capital, este ultimul lucru de care are nevoie bursa acum. La fel cum nu are nevoie nici de reluarea fara fundament a eternelor promisiuni de pana acum: listarea CEC, Romtelecom, BCR, a distribuitorilor de energie.

     

    Cand sa fie listat CEC, daca procesul de privatizare este abia la inceput? Dar BCR, care nu are nici macar o strategie de privatizare?

     

    Cat de dispusi vor fi grecii de la OTE sa colaboreze cu statul pentru a transforma in societate publica un Romtelecom despre care nu sunt dispusi sa dea nici macar informatii elementare? Ce sa mai vorbim de rapoartele financiare sau de analizele care va trebui puse la dispozitia investitorilor dupa listare?

     

    Actualul Guvern, care a promis chiar si in campanie electorala ca va ajuta bursa, trebuie sa stie ca perioada buna prin care trece piata in prezent nu se va prelungi la nesfarsit, asteptand votul mai stiu eu carui comitet.

     

    De ce nu poate sa scoata AVAS pur si simplu la vanzare o parte din pachetul de actiuni Alro Slatina pe care il mai detine? Compania este foarte profitabila, pretul la bursa este foarte ridicat iar investitorii se vor ingramadi cu siguranta sa cumpere.

     

    Situatia este aceeasi si la Ministerul Industriilor, unde pachetul de 10% din Petrom pe care Guvernul a promis ca il va scoate la vanzare nu trebuie sa mai astepte.

     

    La fel, in loc sa promita listari care vor avea loc peste doi ani, Executivul poate da „exemplul suprem“ de incredere in bursa. Adica listarea titlurilor de stat, care a avut loc de multi ani in celelalte tari din Europa Centrala si de Est. Decizia este pe masa unui ministru de finante care are un portofoliu de investitii de aproape 500.000 de dolari pe bursa.

     

    Daca astfel de decizii si punerea lor in practica nu vor urma in lunile care vin, momentul va fi ratat. Banii investitorilor straini, care incep sa vina deja in valuri, vor pleca spre alte tari.

     

    Tari care au inteles de mult ca bursa este mai mult decat un slogan electoral sau cuvant de impanat discursuri pe la diverse seminarii.

  • Cand doar antibioticele nu mai ajuta

    La doi ani de la intrarea sub umbrela gigantului elvetian Novartis, afacerile slovenilor de la Lek pe piata romaneasca a medicamentelor arata din ce in ce mai rau. Simptome: scaderea drastica a cotei de piata. Solutii: eventual alte achizitii.

     

    Adapostirea sub o umbrela mare de ploaie ajuta daca afara e vreme rea. Dupa aceea, umbrela devine inutila, ingreunand miscarea. Cam astfel se pot rezuma cei doi ani ai Lek Romania in cadrul Novartis. Istoria incepe de fapt in 2000, cand un grup de medici romani cu initiativa vindea pentru 10 milioane de dolari o fabrica de peniciline din Targu – Mures, PharmaTech, catre o companie slovena cu ambitii regionale. Compania era Lek, iar achizitia ii propulsa pe sloveni in pozitia de producatori autohtoni in Romania, dupa ce mai multi ani se multumisera cu cea de reprezentanta.

     

    Fabrica a fost integrata rapid in grup iar rezultatul a fost o cota de piata cumulata a celor doua companii de 3,9%, in conditiile in care primul competitor, grupul britanic GlaxoSmithKline detinea 11,5% din piata. 

     

    Slovenii au intrat rapid „in paine“ si au decis sa nu se multumeasca doar cu atat, demarand un proiect de constructie a unei fabrici noi de cefalosporine. Numai ca in 2002, consolidarea inevitabila a fragmentatei industrii mondiale de medicamente avea sa ajunga si la Ljubljana. Acolo unde Daniel Vasella, seful Novartis (acum al saselea jucator mondial) si Metod Dragonja, presedintele Lek au decis ca slovenilor le va sta mai bine sub aripa grupului elvetian. Iar Lek a fost cumparata astfel de Sandoz, divizia de medicamente generice (fara patent) a Novartis. In Romania, primul efect al preluarii apare dupa cateva luni: schimbarea profilului de fabricatie al noii fabrici Lek. Aceasta urma sa nu mai produca cefalosporine, pentru care, Sandoz avea suficiente capacitati, ci macrolide (o clasa mai avansata de antibiotice), precum eritromicina sau azitromicina. Noua fabrica trebuia sa devina centrul de competenta al Sandoz pe macrolide.

     

    Ce s-a intamplat insa pe piata interna la doi ani de la preluare? De la peste 4%, nivelul din 2002, cota de piata cumulata Sandoz – Lek in 2004 a scazut la 3,3%. „Vanzarile cresc cu 20% in fiecare an, insa nu ne aflam pe segmentul bun de piata“, spune Tomislav Cuk, country manager al Sandoz pentru Romania.

     

    Intr-adevar, intrarea in Sandoz nu a adus multe lucruri bune pentru Lek in Romania. Portofoliul de produse nu s-a largit aproape deloc iar grupul depinde in continuare in procent de 80% de vanzarile de antibiotice. Segment in plina scadere pe piata romaneasca: de la o pondere de 25% in 2002 din punct de vedere cantitativ, antibioticele au scazut la circa 20% in prezent. Mai plastic spus, Sandoz se afla acum cu aproape toata greutatea corpului intr-o barca ce se scufunda.

     

    Solutia ar fi largirea rapida a portofoliului cu medicamente cardiovasculare, pentru sistemul nervos central sau musculoscheletic. Un segment de piata important dar neexploatat deloc de Sandoz – Lek este de asemenea cel al OTC-urilor, adica medicamentele fara prescriptie.

     

    Alta solutie ar putea fi achizitia unui producator roman cu pozitie importanta pe segmentele mentionate: jucatori mari precum Sicomed Bucuresti sau Terapia Cluj sau medii precum Labormed Pharma.

     

    „Nu excludem varianta achizitiilor de companii sau extinderilor tehnologice ale capacitatilor existente“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Andreas Rummelt, directorul general al Sandoz.

     

    Raspunsul este insa unul general. De la inaltimea vanzarilor globale de 3 miliarde de dolari din 2004 ale Sandoz, divizia din Romania (cu cele 30 de milioane de dolari ale sale) aproape ca nu se vede.

     

    La fel, in cei circa 28 de miliarde de dolari ai Novartis (vanzarile din 2004), nici Sandoz nu inseamna mult: doar putin peste 10%. Si asta in conditiile in care este singura divizie a Novartis care a inregistrat scaderi ale profitului. Si nu oricum, ci cu 50%.

     

    A fost pariul pe generice al lui Vasella gresit? Va renunta elvetianul la o divizie care teoretic ar trebui sa anuleze efectul expirarii patentelor la medicamentele originale in viitor, dar care in prezent pierde teren din cauza concurentei acerbe cu companiile indiene sau chinezesti, cu costuri mai mici?

     

    „Nu vrem sa vindem Sandoz“, spunea saptamana trecuta, la Basel (cartierul general al Novartis), Vasella. Lucru care nu ii incalzeste insa prea tare pe managerii din Romania. Care se uita cum intrarea intr-un grup international nu aduce numai beneficii. De fapt, probabil multi dintre ei nici macar nu isi mai aduc aminte care ar fi trebuit sa fie acestea.

     

    Laurentiu Ispir –  Basel, Elvetia

  • Despre Marii si palarii populare (I)

    Parafrazandu-l pe Moromete, ne putem intreba: „Unde mergem noi, Nila, tata?“

     

    Intru pe un teren minat. Stiu. Daca o fac, totusi, e pentru ca nu putem amana la nesfarsit o discutie esentiala pentru viitorul acestei tari – iar „esential“ in acest caz nu reprezinta un artificiu retoric. De cateva luni o tinem intr-o distractie continua: campanie electorala, dezbateri televizate, formarea guvernului, acuzatii si contra-acuzatii, destituiri si numiri din si in functii de conducere, algoritm etc. Oricat de interesante, de suculente sau de palpitante ar fi insa aceste schimbari – importante si ele, de-altminteri, in viata politica a oricarei tari -, la o scara istorica ele nu sunt decat modificari superficiale: valuri zgomotoase pe suprafata marii politice. Importanta, pe termen lung, e insa marea propriu-zisa. Despre aceasta mare mi-am propus sa discut astazi.

     

    Traian Basescu si Alianta D.A. au castigat alegerile cu un discurs fundamental de dreapta si, mai precis, cu unul liberal. Oamenii care au votat schimbarea si-au manifestat implicit simpatia si increderea in valorile liberalismului: piata libera, respect pentru drepturile omului, restrangerea atributiilor statului etc. Fenomenul era, in buna masura, previzibil si justificabil. Dupa cinsprezece ani in care statul fost comunist s-a lasat cu greu induplecat sa-si mai reduca pretentiile, iar liberalismul a fost o biata cenusareasa ideologica, regruparea romanilor spre dreapta era binevenita. Despre ce fel de „dreapta“, insa, vorbim?

     

    Fericitul Augustin se intreba in Soliloquiile sale: „Ce-i timpul? Daca nu ma-ntrebi, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu“. Cu „dreapta“, in Romania, avem aceeasi problema. Putem vorbi despre ea mult si bine. Cand vine insa vorba s-o definim, incepem, brusc, sa ne balbaim cu totii: partide politice, analisti si societate civila. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba ca laie, ba balaie. (Faptul ca PD, un partid declarat social-democrat, a ajuns sa fie perceput „de dreapta“ vorbeste de la sine.) Confuzia nu ni se „datoreaza“ insa in intregime. Conceptul insusi a devenit suficient de vag, la fel ca si cel de „liberalism“, iar faptul ca acceptiunile difera de pe un mal al Atlanticului pe celalalt nu usureaza limpezirea situatiei. Si totusi, in conditiile in care se tot discuta atat despre unificarea PNL cu PD sub auspiciile unui partid popular, cat si despre impartirea scenei politice romanesti in doua mari blocuri – unul de stanga si unul de dreapta – ar cam trebui sa ne lamurim ce vrem, pana nu e prea tarziu. Nu de alta, dar zice-se ca e bine sa fii atent la ceea ce-ti doresti, pentru ca s-ar putea implini.

     

    Cateva semnale de alarma au fost deja trase. Un analist politic competent – si l-am numit aici pe Toader Paleologu – atragea atentia ca, daca ne dorim intr-adevar o bipolarizare a scenei politice, ar trebui, pe de o parte, sa facem trecerea de la sistemul proportional de vot la cel majoritar iar, pe de alta parte, sa optam pentru un sistem clar prezidential, in locul celui mixt de pana acum. Tot el propunea si o regandire a calendarului electoral care sa raspunda mai bine sistemului majoritar/prezidential, precum si o revizuire a Constitutiei. Chiar daca sunt in total dezacord cu solutia propusa de Toader Paleologu, nu pot sa nu admir doua aspecte: (1) faptul ca solicita imperios o clarificare a unei sistem politic care se innamoleste pe zi ce trece, fiind gandit de la bun inceput ca un soi de struto-camila, fara sanse de izbanda. (2) ca atrage atentia asupra unei revizuiri de ansamblu, inteligent orchestrata, a sistemului; cu carpaceli punctuale, criza sistemului politic din Romania nu se va rezolva de la sine.

     

    Un al doilea semnal de alarma a fost tras de PNTCD care, in campania electorala, a fluturat explicit sloganul statului minimalist (un slogan care, intr-o forma mai indulcita, a fost fluturat si de catre Alianta D.A.). Elitele de dreapta s-au grabit sa salute ideea statului minimalist – iar daca in final au votat cu Alianta, iara nu cu PNTCD-ul, a fost din ratiuni practice. In perspectiva unei viitoare fuziuni PNL-PD-PNTCD ne putem astepta, asadar, la reluarea acestui slogan. Ca statul minimalist e o componenta esentiala a ideologiei liberale, nu incape nici o indoiala. E insa o componenta esentiala a ideologiei de „dreapta“? Nicidecum.

     

    Elitele noastre de dreapta ar trebui sa mai puna mana pe carte. In realitate, exista doua feluri de „dreapta“: dreapta liberala si dreapta corporatista. Prima pune accentul pe individ, inteles la modul abstract, a doua pe comunitate, inteleasa la modul organic. Una e „liberala“, cealalta, „conservatoare“. Prima e o dreapta „de stanga“, a doua e o dreapta „de dreapta“. Dreapta „de stanga“ e preferata, in general, in Marea Britanie si SUA. Dreapta „de dreapta“, aparent paradoxal, in Europa de Nord si de Sud. Dincolo de disputele ideologice, insa, un lucru e sigur – nici un om serios nu mai discuta despre „disparitia statului“, „piata libera“, sau „stat minimalist“, pentru simplul motiv ca asa ceva, vorba ardeleanului, „nu se exista“. Intrebarea care se pune acum, spun toti analistii seriosi, nu e „cat de mult trebuie sa se implice statul?“, ci „in ce fel?“.

     

    Aici e aici – locul unde se innoada sistemul politic, calendarul electoral si constitutia. Locul unde se inoada si se deznoada destinele unei tari. Despre aceste legaturi, insa, si despre felul in care noua, romanilor, ni s-a furat statul, saptamana viitoare.

  • Ordinul „generalului“ nu se executa

    E clar pentru toata lumea: Banca Nationala apasa pana la fund pedala scaderii dobanzilor si nu are nici cea mai mica intentie sa ridice piciorul. In fiecare luna, ba uneori chiar de mai multe ori intr-o luna, banca centrala mai taie cate un pic din dobanda de interventie.

     

    Miscarea, chiar daca transmisa cu incetinitorul, pare sa fi convins si bancile comerciale sa isi ajusteze politica de dobanzi. Dupa o lipsa de reactie aproape totala la primele miscarii ale BNR, inceputul anului 2005 a adus si scaderi de dobanzi in piata. Vestea buna este ca tendinta de scadere este deja un fapt cert si nimeni nu se mai indoieste ca va continua. Vestea proasta: miscarea se simte mai puternic la depozitele plasate in banci si ceva mai timid in cazul creditelor.

     

    Nici nu a inceput bine anul si BNR a mai taiat 0,5 procente din dobanda de interventie, adica cea cu care remunereaza banii atrasi de pe piata monetara. Dupa alte sapte scaderi din anul precedent, aceasta miscare coboara dobanda de interventie a BNR la 16,5%. O valoare destul de greu de imaginat acum jumatate de an, cand se situa la 21,25%.

     

    Din perspectiva BNR, scaderea dobanzii de interventie este o urmare fireasca a nivelului de inflatie inregistrat anul trecut. Chiar daca nu toti au crezut ca aceasta se va putea situa sub 10%, rata inflatiei a avut in 2004 o singura cifra. Comparativ cu anul precedent, inflatia s-a redus cu 4,8 puncte procentuale, ajungand la 9,3%.

     

    Cum au reactionat bancile? La inceput, in nici un fel. Timp de cateva luni, nici una dintre marile banci nu a umblat la dobanzi, preferand sa castige in continuare din diferenta de aproape 14% dintre dobanzile incasate si cele platite.

     

    Pe de alta parte, asa cum spune fostul presedinte al BRD, Bogdan Baltazar, „scaderea dobanzii de interventie a Bancii Nationale nu este un ordin al generalului care trebuie executat, ci este doar un semnal pentru piata bancara“.

     

    Unul dintre argumentele des invocate de bancheri atunci cand justifica faptul ca nu reduc mai agresiv dobanzile la credite se refera la dobanda mica cu care sunt remunerate depozitele obligatorii pe care trebuie sa le faca la Banca Nationala.

     

    Cu toate acestea, hotararea cu care banca centrala isi continua miscarea de reducere a dobanzii de interventie a dus, in sfarsit, si la ajustari din partea bancilor. Aproape toate marile institutii financiare romanesti au mai taiat cate 1-2 procente din dobanzile practicate.

     

    Reasezarea dobanzilor poate fi si o urmare a intrarii in vigoare, la inceputul anului, a legislatiei care obliga bancile sa afiseze asa-numita dobanda anuala efectiva (DAE). Un cost al creditului care poate ajunge si pana la 40% – si care acum este si foarte vizibil – are de cele mai multe ori un efect negativ asupra  clientilor.

     

    Prin reducerea dobanzii, principala componenta a DAE, se ajunge si la o diminuare a acestui indicator, pana la niveluri mai putin descurajante pentru clienti. Cat vor mai continua sa scada dobanzile? Greu de raspuns, in conditiile in care, chiar si la costuri uneori exagerate, romanii continua sa se imprumute.  Asadar, bancile nu au de ce sa se simta fortate sa isi reduca aceasta sursa de venituri.

     

    Potrivit datelor furnizate de BNR, in luna noiembrie a anului trecut, dobanzile la creditele in lei pentru persoanele fizice s-au situat la 27,2% pe an, dupa o scadere de 1,4 puncte procentuale in octombrie si un maxim de peste 30% in martie. Fata de inceputul anului, creditele in lei s-au ieftinit cu mai putin de un procent.

     

    Si in cazul depozitelor, situatia e cam aceeasi. Scaderile bruste de dobanzi ar putea indrepta banii romanilor catre alte tipuri de investitii, sau chiar spre consum. In aceste conditii, scaderea dobanzilor intr-un ritm prea accelerat ar putea avea ca efect cresterea presiunilor inflationiste, adica ultimul lucru pe care BNR si l-ar putea dori. Cu atat mai mult cu cat, si prin scaderea nivelului de impozitare pe venituri, romanii vor dispune de mai multi bani.

     

    Pe de alta parte, reducerea in continuare a dobanzilor pentru plasamentele in lei este o miscare absolut necesara in perspectiva liberalizarii contului de capital. Liberalizare care, incepand cu luna aprilie, le va permite strainilor sa devina jucatori directi pe piata monetara romaneasca, adica sa faca depozite in lei sau sa cumpere titluri de stat.

     

    Si, in conditiile in care dobanzile de pe piata internationala nu depasesc cateva procente, plasamentele in lei sunt extrem de atractive pentru straini. Potrivit analistilor, pentru ca sistemul financiar romanesc sa fie, macar in parte, protejat in fata intrarilor speculative de capital, dobanda de interventie a bancii centrale ar trebui sa scada cel putin pana la nivelul de 14-15 procente.

  • Criza de personal calificat

    10 aprilie e ziua meciului pentru Primaria Capitalei. Interesant nu e ce va promite fiecare. Exista promisiunile de anul trecut. Interesant e cine se va arunca in lupta.

     

     Primaria Bucuresti e rasfatata primariilor si, totodata, are fotoliul cel mai expus. O institutie care gestioneaza fonduri comparabile cu cele ale unui minister. Are cea mai mare vizibilitate. Primarul general primeste cele mai multe voturi, in Romania, dupa presedintele tarii. Prin urmare, este/devine un „greu“. E reduta in care Traian Basescu a rezistat patru ani avandu-i impotriva pe toti, mai putin cei care l-au ales. De unde a sarit in cea mai inalta functie in stat. E o piatra de incercare. Un examen adevarat.

     

    In plus, acum, Primaria nr. 1 poate avea rolul pionului de la mijlocul unei table de sah. Pentru Alianta PNL-PD, miza e pastrarea in familie. Pierderea primariei ar fi ciudata si greu de explicat. Pentru PSD, o victorie ar mai atenua gustul amar al anului 2004. Ar putea afirma ca a iesit din criza, si-a regasit cadenta, nu mai e sifonat si, mai ales, ca nu e doar partidul needucatilor/neinformatilor.

     

    Interesant nu e, acum, ce va promite fiecare tabara. Exista promisiunile de anul trecut. Interesant e pe cine vor arunca in lupta cele doua forte.

     

    Prima impresie e aceea a crizei de oameni. Nu atat la Alianta. Aici, lucrurile sunt clare. Un sondaj de opinie il va alege pe unul dintre cei doi posibili candidati: Ludovic Orban (PD), respectiv Adriean Videanu (PD). Orban, in prezent viceprimar general, e considerat un expert in administratie locala. Videanu, vicepremier in guvernul Tariceanu, e recunoscut pentru reusita in afaceri.

     

    Numele amandurora au fost intens vehiculate de-a lungul timpului, pentru diferite functii sau candidaturi. Daca pentru Orban inscrierea in cursa ar parea logica, in cazul lui Videanu, care are deja o slujba buna, ne-am afla din nou in plin sindrom Ciorbea-Basescu (politicianul care a convins intr-un loc e trimis sa convinga, musai, si in altul).

     

    Criza de oameni e insa evidenta la PSD. Traditional, liderii de prim rang ai partidului prefera sa stea deoparte, sa se conserve. (Insusi Adrian Nastase marturisea ca a candidat la prezidentiale doar impins zdravan de la spate.) Marile personalitati ale PSD se simt atat de mari incat prefera sa nu riste intr-o competitie electorala directa si aleg cai mai simple de reusita, precum intrarea pe liste in Parlament sau numirea in functii. 

     

    Ii vedeti pe maharii din PSD, pe Dan Ioan Popescu, sa zicem, cerand oamenilor voturi pentru Bucuresti? Pe impetuosul (pana la un punct) Victor Ponta?

     

    Toate sansele sunt ca solutia PSD sa urmeze vechea reteta: „iepuri“ de tipul Duvaz, fezandati cu importuri gen Ilie Nastase (solutia Ralu Filip poate fi interpretata drept o testare a pietei) sau „independenti“ gen Vanghelie (se vorbeste si despre candidatura lui Cristian Popescu, poreclit „Piedone“). Ori mutari asa-zis surprinzatoare, despre care s-a vorbit insa si asta-vara, gen Ionel Blanculescu (fostul sef al Autoritatii Nationale de Control, care a incercat zadarnic sa-si creeze o imagine de tip dur in lupta cu coruptia) sau Doru Giugula, seful consilierilor PSD din CGM. Simptomatic e ca Sorin Oprescu, care apare in aceste zile drept cel mai puternic posibil candidat, are deja imaginea unui candidat etern, batut o data de Viorel Lis (il mai stiti?) si a doua oara de Traian Basescu. De fiecare data, la limita. Dar rasunator.

     

    Din pacate, criza de oameni din PSD poate fi generalizata la nivelul intregii societati. De ce partidele n-au curaj sa propuna nume noi? De ce sistemul nu permite cariere politice previzibil ascendente? De aici, priceputii la toate care nu sunt in stare de nimic. Ideea nu e sa ai candidati ori sporovaielnici de profesie. Lucrurile nu trebuie doar enuntate, ci si infaptuite.

     

    Dar ce inseamna in Romania anului 2004 sa fi politician? Ori sa ai niste bani pe care sa-i pui sa lucreze pentru tine (povestea scaunelor de parlamentar cumparate nu e nici macar una noua), ori sa fi capatat ceva notorietate ca ziarist, actor, cantaret sau sportiv. Ori sa faci parte din familie (vechi activist comunist, ori fiul/fiica lui). Politicienii pur-sange, meseriasii administratiei pot fi numarati pe degete.

     

    Vom intra in normalitate atunci cand in functii cheie vor fi oameni pe care ii recomanda nu faptul ca „dau bine la televizor“ ci amanuntul ca stiu, in primul rand, ce si cum trebuie sa faca.

     

    Altfel, vom sta mereu si mereu la poarta, suparati pe soarta nemiloasa si ne vom uita la cei buni (dar nu foarte) de gura. Iar peste patru-cinci ani vom vedea aceleasi talk-show-uri despre eternul conflict Iliescu-Nastase, la care vor participa aceiasi analisti prafuiti. Vor fi aceleasi dispute marunte intre aceiasi politicieni mutati, ca steagurile lui Pristanda, de la UTC la Ape sau la Tehnica (pe vechi) sau de la Palatul Parlamentului, la Victoria, Cismigiu sau Cotroceni (pe nou). Iar la o numaratoare mai atenta vom avea surpriza sa constatam nu ca avem o gramada de politicieni meseriasi ci doar niste Iliescu mai mici. Si nici macar prea multi.

  • Marketing state-of-the-art

    In urma cu 20 de ani am citit Regii Blestemati, de Maurice Druon, o carte despre unul din regii Frantei, Filip al IV-lea, cunoscut si sub numele de Filip cel Frumos, si despre lupta lui pe viata si pe moarte cu Ordinul Templierilor.

     

    Peste ani, povestea revine in actualitate, dar intr-o forma moderna, adecvata timpurilor: Codul lui da Vinci. Cartea scrisa de Dan Brown a facut ravagii anul trecut, fiind cea mai citita si cea mai bine vanduta. Este si acesta un argument pentru a o citi.

     

    Este o carte usoara, interesanta: lasa in urma cateva intrebari, dar se citeste repede, se poate povesti la fel de repede si nu o lasi din mana pana nu o termini. Se va vorbi despre ea peste ani? Probabil ca nu, sau mult mai putin decat despre Regii Blestemati.

     

    Ce are in plus fata de sutele de mii de titluri care apar in fiecare an? O imbinare fericita intre religie, mister, crima, bani si istorie. Plus dialoguri (problema mea). Si un final fericit, asa cum mai sunt toate filmele americane.

     

    Codul lui da Vinci este echivalentul perfect al unui film american, politist, cu un inceput de dragoste intre protagonisti, plus o trecere in revista a istoriei. Asta ca sa-ti aduci aminte de scoala: cine a fost Leonardo da Vinci, ce a facut el, ce e cu tabloul Cina cea de Taina – pe care il vezi pe atatia pereti in chip de carpeta, ce adaposteste Muzeul Luvru, intre timp mai faci o trecere prin istoria Ordinului Templierilor, afli lucruri fascinante despre simboluri, despre masonerie si societati secrete, mai aduci in discutie Biserica sau iti pui intrebari despre religie. Si te mai gandesti ca protagonistii cartii iti vorbesc despre ceva familiar tie si multor altora – website, Google, casute vocale, sms-uri (inclusiv familiarul avertisment: aveti doua mesaje noi).   

     

    Daca privim cu detasare, dincolo de partea literara, ne putem gandi la Codul lui da Vinci ca la o carte de istorie, de religie, ca la un ghid turistic si de ce nu, ca la un exemplu modern de a face marketing si advertising pentru anumite obiective. Nu mai tin minte daca personajele principale au baut vreodata Coca-Cola sau Pepsi, dar amintirea lor in text inseamna advertisingul modern – private placement. Asa cum se petrece acum in filme. Oricum, sa stiti ca personajele cartii poarta anumite marci de haine sau prefera anumite hoteluri. Ce reclama mai buna ar fi?

     

    Departe de mine de a schimba programa scolara, dar cred ca pentru a invata mai bine istoria lumii sau macar o parte din ea, elevilor ar trebui sa li se recomande cartea, ca lectura obligatorie. Sigur vor retine mai mult si li se va parea mai interesant decat un manual scolar. Plus ca acopera si perioada romanelor politiste, peste care sunt gata sa sara, avand in vedere ca nu mai sunt la moda. 

     

    Ganditi-va ca oferiti iubitei un crin. Pe langa gest, mai trebuie sa ocupati un spatiu gol din punctul de vedere al conversatiei. Ce poate fi mai interesant decat sa adaugati istoria crinului, ce semnifica el, cine-l poarta si de ce. Este un bun prilej pentru a face o incursiune in istorie. Daca nu ai citit cartea, ai o mare sansa sa primesti o nota mare. Chiar si daca ai citit, tot vei primi nota de trecere, fiindca esti la curent cu noutatile zilei. 

     

    Dar mai mult decat atat, Codul lui da Vinci este un perfect ghid turistic al Luvrului si al tablourilor celebre ale lumii. Dupa aparitia cartii, mii de turisti au inceput sa priveasca mai atent tabloul Cina cea de Taina, al lui Leonardo da Vinci, pentru a vedea daca persoana care se afla langa Isus este un ucenic sau Maria Magdalena. A avut Isus o sotie si aceea a fost Maria Magdalena? Este acesta cel mai cumplit secret al umanitatii si exista dovezi, transmise din generatie in generatie printr-un ritual secret, care ar putea sustine acest lucru? Si daca ar fi adevarat, puterea Bisericii s-ar preface in scrum?

     

    A fost de ajuns ca autorul cartii sa teasa o intriga, moderna, cu elemente la zi, incarcata de mister – in jurul masoneriei, al Ordinului Templierilor, al Bisericii, pentru a scoate o carte care nu-ti aduce batai de cap fiindca nu ai inteles ce a vrut sa spuna autorul in propozitie si pe care nu trebuie s-o lasi pe noptiera, in speranta ca a doua zi vei intelege mai mult.

     

    Codul lui da Vinci este un roman ca acest comentariu, usor. Bun sau prost, imi asum ambele variante.

  • Imaginea de la incheietura mainii

    Vladimir Putin este, in prezent, unul din personajele importante ale planetei. El este constient de importanta sa si de aceea nu se sfieste sa afiseze, la incheietura mainii drepte, un ceas Patek Philippe Perpetual Calendar de 60.000 de dolari.

    Valoarea ceasului este egala cu valoarea totala a salariului prezidential dintr-un intreg an de zile. Presedintele rus a evoluat, pentru ca in 2003 purta tot un Patek Philippe, dar un model diferit, Caltrava, de trei ori mai ieftin (suna ciudat, pentru ca 20.000 de dolari nu-i o suma de ici, de colea).

    George W. Bush este si el un personaj important al planetei. Bush junior poarta un Timex. Valoarea ceasului este de 50 de dolari. Excentricitatea ceasului presedintelui american este ca poarta o inscriptie  gravata: George W. Bush presedinte, 20 ianuarie 2001. 

    Din punct de vedere financiar, diferenta dintre cele doua ceasuri este enorma. Din punct de vedere economic diferenta dintre Rusia si SUA este enorma. In ecuatia cu ceasurile si economiile intervine un factor esential, imaginea. Adica modul in care cei mai importanti oameni ai lumii tin sa fie receptati de cei ce ii privesc. 

    Lui Putin pare sa nu-i pese (oricum, in cazul lui poate fi vorba si de pasiunea pentru ceasuri pe care au dovedit-o rusii in timp). Sau poate rusilor nu le pasa, majoritatea fiind inca extrem de ocupati cu supravietuirea. De fapt lui Putin poate sa nu-i pese pentru ca e ocupat cu altele: sa nu uitam ca i-a iesit smecheria cu cota unica de impozitare, ca are crestere economica si de nivel de trai, dar si stabilitate politica. Unii ar spune ca totul s-a facut in stil rusesc.

    Lui Bush ii pasa, pentru ca atat i-ar fi trebuit, la cate a avut pe cap in campania electorala. Si in  mod cert si americanilor le-ar fi pasat despre ceea ce poarta presedintele lor la incheietura mainii stangi.

    La mijloc, intre Patek Philippe si Timex, stau romanii. 

    Romanii sunt de doua feluri, politicieni si restul (este numai una din multele categorisiri ce se pot face). In cazul politicienilor exista mai multe categorii – cei carora le pasa de restul romanilor, cei carora nu le pasa si cei ce dau impresia ca le pasa, dar de fapt nu.  Nu ne pasa de politicienii carora nu le pasa de restul romanilor. Cu toate ca nu ne pasa, imaginea lor este prezenta in prime time, la jurnalele de stiri, eventual drept clienti ai PNA.

    Sa-i lasam deoparte si pe cei carora le pasa. Ei sunt asa putini, incat ar trebui ocrotiti ca o specie rara sau pe cale de disparitie. Cea mai raspandita categorie este a treia, cei care dau impresia, cu toate ca nu. Teatrul pe care il joaca poate pacali multimea o vreme, dar nu pentru mult timp. Iar exa-menul periodic pe care il dau politicienii, din patru in patru ani, are rezultate conforme cu masura in care respectivilor le-a pasat sau nu. 

    Se ia un partid care se confrunta cu scaderea popularitatii. Ca in majoritatea partidelor, cei mai multi dintre conducatorii respectivului partid sunt din categoria a treia. Ei au incercat sa gaseasca un reprezentant care sa candideze pentru primaria unui mare oras din Romania. L-au ales, crezand ca alegerea lor e cea mai buna, pentru ca se potriveste unei tipologii umane destul de raspandita in Romania. Personal cred ca s-au inselat, pentru ca respectivei tipologii nu-i place sa se recunosca in mod public si la varf. Acum alti sefi, mai mari, s-au suparat si ar vrea sa schimbe ce au decis primii. Cred ca demersul sefilor mari nu se bazeaza totusi pe faptul ca le-ar pasa foarte tare de locuitorii orasului; zambetele cumva sceptice care au urmat anuntului desemnarii sunt motive mai plauzibile pentru supararea lor. 

    Un alt politician caruia i-a iesit totul pana in prezent joaca in prezent un joc periculos „de-a pasatul“. O inginerie locativa, cu accente de Radio Erevan, l-a propulsat pe politicianul nostru, despre care multi au crezut ca chiar ii pasa, pe prima pagina a jurnalelor. Pentru a arata cat ii pasa, politicianul in cauza a anuntat initial ca renunta la casa in cauza. Pe urma, tot pentru a arata cat ii pasa, a zis ca se mai gandeste si ca asteapta constatarea Parchetului. 

    Cele doua cazuri sunt fatete ale politicianismului din Romania. Cu ceva influente de ceas scump, purtat la mana dreapta. Din pacate influenta s-a marginit numai la aspectele nu prea placute.

    O imagine favorabila, venita direct din verbul „a pasa“, e un bun mai de pret decat ceasul scump, cu toate ca iata, acesta se dovedeste mai tentant. Este lectia pe care a invatat-o presedintele american; strict in cazul sau, unii i-ar reprosa ca ii pasa de prea multe natii de pe glob si isi ia prea multe griji pe cap. Da, dar el are ceas de 50 de dolari. 

    Fara nici o legatura cu cele scrise mai sus, Silvio Berlusconi are un Constantin Vacheron de 540.000 de dolari.

  • Vindeti tot ce aveti si faceti-va investitori financiari!

    „Conform legii privind statutul BNR, n-avem nici o obligatie legala sa mentinem un anumit obiectiv de curs, ci stabilitatea preturilor si un nivel optim al rezervelor internationale.“ Acesta este raspunsul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu, catre toti cei care injura banca centrala pentru caderea euro si afectarea afacerilor.

    Cam cinic acest raspuns. Nu cred ca cei care tin pe umeri exporturile romanesti, care se chinuie sa gaseasca in afara piete de desfacere pentru produsele romanesti, meritau un asemenea raspuns. Pana una-alta, fara ei am fi o tara numai de importatori si nu cred ca i-ar ajunge guvernatorului toata va-luta din seif pentru a plati factura externa. Ar trebui, deci, ca Banca Nationala sa aiba grija de exportatori: daca nu prin curs, macar sa nu le fluture legea prin fata ochilor ca argument suprem.

    Nu-mi aduc aminte sa fi folosit aceasta prevedere legala atunci cand trebuia sa apere stabilitatea preturilor. Intr-adevar, inainte nu era prevazuta explicit in statutul BNR apararea stabilitatii preturilor, iar guvernatorul folosea acest argument pentru a justifica de ce nu a putut sa se bata cu inflatia. Ca nu avea lege si nu se putea lupta cu guvernul. De-abia acum, dupa 15 ani de tranzitie, inflatia a devenit o prioritate pentru guvernator.     El ar trebui sa se gandeasca la faptul ca in economie mai sunt si alti agenti economici care lucreaza dupa buget si care au de dat socoteala in fata actionarilor in fiecare luna. Azi iti faci calculele dupa un curs, peste o saptamana cand te uiti la incasari iti plangi de mila. Si o iei de capat cu socotelile folosind un alt curs. 

    Pentru a nu fi afectati de aceste fluctuatii, guvernatorul le reaminteste celor loviti de oscilatiile cursului ca pot sa-si acopere riscul prin contracte la termen. Corect. Asa spune teoria economica. Practic, daca te duci la o banca si ii ceri dealerului un curs leu/euro la o luna, iti ofera o asemenea cotatie – intr-o plaja atat de mare – incat iti piere tot interesul.  Poate daca guvernatorul s-ar fi preocupat sa faca si o piata valutara la termen lichida, in care sa ai cotatii tot timpul si intr-o plaja redusa, nu intr-o diferenta de 3.000-5.000 de lei intre cotatia de cumparare si cea de vanzare, atunci sugestia lui de a trimite agentii economici sa faca hedging valutar ar fi avut valoare practica. 

    Un alt argument folosit de Mugur Isarescu pentru a raspunde criticilor este acela ca BNR nu poate folosi la infinit cursul ca o subventie pentru agentii economici. Adica nu mai poate acoperi ineficienta economica a companiilor care traiau bine mersi din cresterea tot timpul a cursului. Un argument corect, daca am pastra aceeasi unitate de masura tot timpul. Sa ne aducem aminte de perioada 1995-1996, atunci cand dolarul a fost tinut pe loc, tot de Banca Nationala, la solicitarea guvernului Vacaroiu si a PDSR, pentru a tine in viata mamutii industriali nerestructurati si a raportat astfel crestere economica. Cursul a fost tinut pe loc, iar cand i s-a dat drumul, din ianuarie 1997, nimic nu l-a mai oprit. Iar cresterea dolarului a afectat nu companiile rele, ci in primul rand pe cele bune. Iar guvernatorul nu si-a pus cenusa in cap.

    Credeti ca, acum, scaderea euro va scoate de pe piata companiile proaste, care traiesc din curs? Ma indoiesc. Tot companiile viabile vor fi nevoite sa umble la restructurari. Mai avem pana sa ajungem la companiile neperformante. Intre timp o sa mai acumuleze datorii si o sa se imprumute mai mult. Ce-i drept, la o dobanda mai mica. Nu la suta la suta, ca acum cativa ani.

    La un moment dat, cand argumentele economice s-au terminat, Mugur Isarescu a afirmat sec: cei care pierd fac scandal, iar cei care castiga tac din gura si fac si mai multi bani. Eu as traduce aceasta fraza printr-un indemn adresat agentilor economici: nu are rost sa va mai plangeti; vindeti tot ce aveti, lasati-va de productie, comert, servicii, nu va mai bateti capul cu gasirea unor piete externe de desfacere, cu obtinerea unor comenzi pentru a da de lucru la oameni, a plati impozite si a mai obtine profit. 

    Faceti-va investitori financiari. Puneti toti banii in depozite in lei sau in valuta si asteptati sa vina Banca Nationala sa faca simulari. Sigur asa o sa fiti mai castigati.