BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Evanghelia dupa Machiavelli

    Povestea e veche aproape de cand lumea. Incepe cu Socrate, continua cu fondatorii SUA si se perpetueaza, intr-o forma sau alta, pana in zilele noastre. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A discuta despre politica fara a pomeni despre virtute, constata, printre altii, Robb McDaniel, e o imposibilitate.

     

    Si totusi, modernitatea, incepand de la Machiavelli incoace, a facut tot posibilul pentru a impinge in planul doi, trei sau cat vrei aceasta discutie. „Realismul“ a devenit, treptat, noua evanghelie. Conform acesteia, liderului politic nu i se mai cere sa fie moral – doar sa mimeze, suficient de convingator, moralitatea. Mai mult, nici cetatenilor nu li se mai cere acest lucru. Pentru a fi eficienta, spune-se, democratia nu trebuie luata prea tare in serios de catre „demos“. Delasarea, lipsa de implicare in viata publica a celor multi ar reprezenta nu defecte, ci adevarate virtuti, in absenta carora sistemul s-ar gripa. Vechea expresie „noi ne prefacem ca lucram, voi va prefaceti ca ne platiti“ e inlocuita prin „voi va prefaceti ca va pasa, noi ne prefacem ca va credem“.

     

    Argumentele noilor predicatori sunt convingatoare, pentru ca sunt rationale: sistemele politice bazate exclusiv pe principii morale au fost si raman lesne de transformat in regimuri totalitare si demagogice. Comunistii au batut toba virtutilor clasei muncitoare, ayatolahii s-au intors spre religie pentru a-si controla mai bine supusii, iar aproape de casa, alde Vadim sau Becali castiga puncte electorale semnificative, jucand aceeasi carte a intransigentei morale strabatute de un fior religios. De la transcendenta la demagogie nu e decat un pas, si acela usor de facut – motiv, asadar, suficient pentru a privi cu reticenta orice discutie politica axata pe „virtuti“. 

     

    Pana aici, toate bune si frumoase. Ideile, insa, au felul lor de a pacatui prin exces („pacatul din dreapta“, cum l-ar fi numit Sfintii Parinti). Odata smulse din context si devenite abstracte, chiar si ideile bune devin, mai devreme sau mai tarziu, malefice. Iara cine nu crede, vorba lui Hegel, n-are decat a arunca o privire asupra Revolutiei Franceze cu al sau Monsieur Guillotine. Odata scapata din chingile moralitatii, politica o ia la vale, pe tobogan. In absenta virtutilor, nimeni si nimic n-o mai poate opri sa degenereze intr-un cosmar. Simplu spus, pentru politica, virtutile sunt precum, zice-se, ar fi femeile pentru barbati: nu poti trai nici cu ele, nici fara ele.

     

    In contextul politic romanesc, liberalii au fost primii care, dupa 2004 – odata epuizata retorica anticoruptie – au redescoperit valentele discursului intransigent-moralizator, mostenit de la taranisti, in contextul confruntarii cu PD. De aici insistentele pe Legea Lustratiei sau pe impulsionarea activitatii CNSAS. In conditiile in care PD, la pachet cu presedintele Basescu, dau dovada de o sfiiciune aproape feciorelnica in raport cu aceste teme, liberalii au inceput sa bata si mai tare saua ca sa priceapa iapa. Dar, taman cand lucrurile pareau sa intre pe un fagas normal si iapa parea sa inteleaga, Ioan Gavrila-Ogoranu a fost chemat la ceruri. Moment mai prost ales pentru liberali nici ca se putea.

     

    Au unii oameni talentul asta, ca si dupa moarte sau, mai exact, prin moarte  sa bage bete in roate unui sistem altminteri uns binisor. Daca nu stiti cine a fost „badia Gavrila“, cum ii spuneau cunoscutii, aveti o scuza: n-a aparut nici in revistele de „high-life“ si n-a tinut nici prima pagina a ziarelor de scandal. A fost „doar“ ultimul conducator al unui grup de „partizani“ – romani care au ales sa se opuna comunismului cu arma in mana, cu orice risc. Nu am avut onoarea de a-l cunoaste personal pe badia Gavrila – am avut insa, mai tanar fiind, bucuria de a-i cunoaste pe multi dintre cei care au impartit cu el atat rezistenta armata din munti, cat si puscariile comuniste, inclusiv cea din Pitesti. Si totusi, in ciuda diferentelor, au/aveau un numitor comun: o moralitate senina, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Oameni trecuti binisor de 70-80 de ani, care izbutesc sa priveasca viata cu o prospetime pe care tinerii rebeli de 18 ani nu reusesc nici macar s-o ingaime. Vorba unuia dintre ei: „Abia dupa 15 ani de puscarie comunista incepi sa apreciezi viata asa cum se cuvine“.

     

    V-ati putea imagina ca liberalii, in frunte cu premierul Tariceanu, vor fi dat buluc la slujba de inmormantare a badiei Gavrila – moment mai prielnic pentru putina retorica anticomunista cu greu ar putea fi gasit. Ei as! Nici liberalii, dar nici presedintele Basescu, altminteri recunoscut prin nonconformism, nu au gasit „de cuviinta“. Motivul il reprezinta secretul lui Polichinelle, pe care inclusiv mass-media s-au straduit sa-l vare cat mai abitir sub pres: atat badia Gavrila, cat si partidul pe care il conducea, „Pentru Patrie“ (a auzit cineva de el?), erau filolegionari. Nomine odiosa! Corectitudinea politica nu l-a impiedicat pe presedintele Basescu sa bea sprituri cu Gigi Becali, dar nici pe Calin Popescu-Tariceanu sa se afiseze la Timisoara alaturi de semnatarii Proclamatiei de la Timisoara. I-a impiedicat insa pe ambii sa isi prezinte omagiile la catafalcul unui batranel trecut de 80 de ani care si-a petrecut buna parte din viata luptand de adevaratelea cu sistemul comunist. Nu cu, pardon, cartuse de Kent sau bancuri cu Bula.

     

    Nimeni nu ne cere sa fim cu totii eroi sau personaje de legenda. Bunul- simt ne cere insa sa ne scoatem cuviincios caciula in fata celor care sunt sau au fost. Intr-adevar, unii dintre ei s-au lasat amagiti de o retorica ce s-a dovedit, in cele din urma, nefasta. Nici un erou nu e perfect. Sa ridice insa piatra cel care n-a pacatuit deloc in acesti ultimi 60-70 de ani. Sa ridice primul piatra cel care a fost mai curajos decat badia Gavrila.

     

    Si, pentru ca tot veni vorba despre legionari – pe cand o discutie cu cartile pe fata despre aceasta miscare politica? Daca nu de altceva, atunci macar pentru ca si poetul nostru national (Mihai Eminescu ii zice), si Eliade, Cioran sau Noica au fost acuzati de simpatii proto- sau chiar legionare de-a dreptul. Cand mai multi intelepti arunca aceeasi piatra in aceeasi balta, merita sa analizezi, fara prejudecati, fenomenul. Avem (inca) un elefant in sufragerie: ce facem cu el?

  • La mana statului

    In plin proces de fuziune a Bursei de Valori Bucuresti (BVB) cu piata Rasdaq si in perioada adunarilor generale, care ar putea decide delistarea unora dintre companiile cotate, statul vine sa dea o mana de ajutor pietei de capital.

     

    Cea mai mare bursa de valori din lume dupa numarul de companii listate este cea din Bombay, cu 4.781 de firme cotate. La Bursa de Valori Bucuresti (BVB) se tranzactioneaza 65 de companii, grupate in doua categorii, carora li se adauga inca 43 de societati la categoria nelistate.

     

    Diferenta pare zdrobitoare, dar, daca raportam numarul de companii de pe piata la populatia celor doua tari, respectiv la miliardul de indieni si cele 22 de milioane de romani, se observa ca pietele sunt de fapt foarte asemanatoare, cu aproximativ cate o companie listata pentru fiecare 200.000 de locuitori.

     

    Si totusi, dupa finalizarea fuziunii cu Rasdaq, BVB si-ar putea depasi net „conditia“. Pe piata Rasdaq sunt acum listate 3.587 de companii. Din unificarea operatiunilor celor doua burse ar rezulta o piata cu un total de 3.695 de societati, valoare cu care BVB ar intra pe locul trei in topul institutiilor bursiere, inaintea unor piete de renume ca Nasdaq sau bursele de valori din Londra, Tokio sau New York, la doar putin in urma celei de-a doua clasate – piata din Toronto.

     

    Ce-i drept, o mare parte dintre societatile listate pe Rasdaq sunt doar trecute intr-un catastif. E posibil chiar ca o parte dintre ele sa nu mai existe. In acelasi timp, tranzactionate in mod curent sunt foarte putine societati.

     

    In fapt, din cele peste 3.500 de firme, numai 1.400 sunt tranzactionabile. Iar dintre acestea se misca cat de cat maximum 300. Mai mult, conform actualului proiect de unificare a celor doua piete, societatile de pe Rasdaq nu sunt obligate sa se inscrie la cota Bursei, ele urmand sa fie tranzactionate pe un sistem alternativ, cum este cazul societatilor de la categoria nelistate.

     

    Pe de alta parte, Bursa ar putea ramane si fara cateva dintre societatile active – atat de pe BVB, cat si de pe Rasdaq -, dupa ce Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM) a dat practic liber la delistari. La inceputul lunii februarie, comisia a emis o dispunere de masuri prin care permitea ca o companie sa fie delistata printr-o hotarare a Adunarii Generale a Actionarilor, adica daca actionarul majoritar vrea acest lucru. Mai bine de 10 companii au profitat de aceasta reglementare si si-au anuntat intentia de delistare. Aceasta dispunere de masuri nu va avea probabil viata lunga.

     

    Enervati ca oricum nu aveau prea multe alternative de investitii, investitorii pe bursa au protestat impotriva masurii CNVM si au avut partial castig de cauza. Prin Codul bursier, adoptat luna trecuta de actionarii BVB, delistarile vor fi permise doar in urma desfasurarii unei oferte publice. Codul trebuie aprobat insa de CNVM. In acest context agitat, un sprijin pentru investitori a venit de unde se asteptau, probabil, cel mai putin: de la stat. Guvernul a fost criticat in repetate randuri ca, desi periodic anunta tot felul de masuri pentru incurajarea pietei de capital, a evitat sa foloseasca bursa pentru diverse tranzactii, cum ar fi privatizarile.

     

    Insa ultima saptamana a fost plina de anunturi promitatoare din partea Executivului, care le propune jucatorilor la bursa noi variante de investitii. Miercuri, reprezentantii Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei (MCTI) si cei ai bancii de investitii Credit Suisse First Boston au semnat contractul de consultanta pentru listarea actiunilor RomTelecom pe piata de capital. Anunturile oficiale au stabilit ca termen pentru listarea operatorului de telecomunicatii lunile septembrie-octombrie.

     

    Cum o minune nu vine niciodata singura, in aceeasi zi guvernul anunta ca a mandatat Ministerul Transporturilor sa inceapa procesul de privatizare a noua societati din subordine, prin vanzarea prin oferte publice secundare a unor pachete de actiuni reprezentand 5% din capitalul firmelor.

     

    Intrarea la cota bursei a unor companii precum Metrorex, Aeroportul International Henri Coanda, Aeroportul International Bucuresti-Baneasa-Aurel Vlaicu, Aeroportul International Constanta, Aeroportul International Timisoara-Traian Vuia sau Administratia Canalelor Navigabile Constanta ar mai impulsiona piata de capital, ca sa nu mai vorbim de cresterea capitalizarii pietei.

     

    O alta companie asteptata la BVB este compania de transport a energiei electrice Transelectrica. Potrivit unui anunt facut in urma cu trei saptamani, Transelectrica va lista 10% din actiuni la Bursa de Valori Bucuresti in luna iulie, dupa ce va avea loc o majorare de capital.

     

    Dar cea mai asteptata listare, fara discutii, este cea a Fondului Proprietatea, cel mai mai mare fond de investitii din Europa Centrala si de Est. Deocamdata, nu s-a anuntat o data oficiala pana la care Proprietatea sa fie la cota bursei, dar investitorii spera ca va avea loc in acest an.

     

    Aceasta avalansa de listari – daca se vor finaliza cu succes – ar veni dupa o perioada secetoasa, in care numarul de companii nou-venite pe piata de capital se pot numara pe degetele de la o mana. Ce-i drept, la Bursa de Valori Bucuresti au venit mai multe companii, dar acestea „au promovat“ in general de pe piata secundara Rasdaq.

     

    Pe de alta parte, cum relatiile dintre companiile romanesti si cele indiene sunt din ce in ce mai stranse (vezi achizitia Terapia de catre Ranbaxy sau negocierile purtate de Mahindra & Mahindra pentru achizitia Tractorul), nu ar fi exclus chiar ca o firma indiana sa se listeze la Bucuresti. Sau, de ce nu, o companie romaneasca sa fie in atentia brokerilor din Bombay.

  • Revolutii sexuale

    Au existat revolutii sexuale in Romania? Au existat schimbari radicale de comportament erotic in reprezentarile publice, ceva asemanator cu miscarile hippie si alte forme de dezinhibare cu ceva coloratura de stanga din vest? E si asta un subiect. Mi-a venit in cap citind tulburatorul roman al lui Philip Roth, „Animal pe moarte“.

     

    Povestea unui Casanova, ar spune cineva grabit, dupa ce ar parcurge scurta poveste a lui Philip Roth. Nici vorba. Este istoria unui profesor dintr-un campus american, casatorit si cu un copil, care ia decizia sa profite din plin de schimbarea radicala a tinerilor din anii ‘60-’70, revolta nu doar ideologica, ci si revolutionare a spatiului intim, a viziunii asupra cuplului. In explicatia personajului – o voce altfel extrem de dura, cinica, fara urma de romantism pagubos sau de deprimare narcisista -, lucrurile stau mult mai simplu: avea de ales intre a-si insela sotia in dulcele stil clasic sau a se elibera de casatorie si a profita de eliberarea sexuala a studentelor (cu o singura regula: niciodata in timpul semestrului).

     

    Fascinanta nu e atat istoria de dragoste din „Animal pe moarte“, cat povestea schimbarii comportamentului erotic de la o generatie la alta. Un tip de vreo 40 de ani asista uimit la dezinhibarea completa a studentelor si studentilor sai. Si participa fericit la acest dans bahic de campus, inlaturand cu intelepciune hedonistica orice forma de ideologie. Sa fim intelesi, nu vorbim aici despre o evolutie organica a comportamentului sexual. Este exclusiv vorba despre o anumita imagine publica a individului, in varianta sa erotica. Inca o precizare: este aici povestea unei schimbari intr-un mediu academic aparte, cel american; evident, lucrurile stau altfel in Franta, de exemplu, care poate numara destule revolutii in perceptia sexului in societate, de multe secole incoace.

     

    Ajungem la intrebarea de la inceput. A avut Romania astfel de schimbari majore in perceptia asupra sexului? Nu ma aventurez in secolul al XIX-lea, dar, in perioada interbelica, sigur a existat o oarecare eliberare, odata cu dezvoltarea perceptiei culturale urbane. Romanele interbelice romanesti contin scene curajoase, teoretizari relaxate ale conduitei erotice. De cealalta parte, ne amintim de patania avangardistului Geo Bogza care, pentru un volum cu imagini poetico-sexuale foarte „hard“, a facut ceva puscarie.

     

    Dupa razboi, imaginea publica a sexului a fost stearsa complet. Comunismul a obscurizat viata intima a tovarasilor. Asta in vreme ce eliberarea sexuala avea in vest forme ideologice de stanga. Imi amintesc ca am citit o marturie amuzanta a unei mari traducatoare, Antoaneta Ralian, care povestea ca, in anii ‘50, avea misiunea nu doar de a transpune in romaneste carti straine, ci si de a curata de scene de sex indraznete respectivele povesti. Traditia „pudorii comuniste“ a continuat – e de ajuns sa ne uitam la un intreg limbaj al eufemismelor atunci cind se vorbeste despre sex. Romanele romanesti din anii ‘60, ‘70, ‘80 (Breban, Buzura et comp.) nu au decat foarte putine pasaje erotice „curajoase“. Iar duritatea sau indrazneala unora dintre ele nu vine neaparat dintr-o dorinta reformatoare a sexului in societate. In orice caz, literatura interbelica era mult mai inventiva la acest capitol. Poate Breban sa aiba un oarecare cuvant de spus cu scene din „Bunavestire“ sau „Don Juan“, in care erotismul sa cunoasca o oarecare expresie libera, interesanta, socanta.

     

    Veti spune: ce l-a apucat pe asta sa discute pasajele erotice, la ce sunt ele bune? Ce influenta pot avea paginile fara perdea asupra inaltei culturi? Ei bine, cred ca astfel de texte masoara si forta libertatii artistului si mai cred ca in anii ‘60-’70 un astfel de curaj ar fi fost util, in conditiile in care un teribil conservatorism dictatorial domina paturile conjugale si cabinetele ginecologice (avortul interzis, metode mizere de contraceptie).

     

    In Romania nu a existat o miscare de eliberare sexuala la vedere. Abia in anii ‘90 am inceput sa luam de-a gata libertatile altora. E chiar comic sa vezi ca in perioada amintita romanul a descoperit furibund si eliberarea sexuala, si eliberarea religioasa (doua forme sufocate de regimul comunist). Sexul a izbucnit firesc, direct ca metoda de vanzare: publicitatea, muzica, televiziunea l-au folosit din plin. Discutiile despre intimitatile cuplului („Din dragoste“, multe emisiuni de pe postul Acasa etc.) au explodat intr-o forma aparent libera, dar extrem de conservatoare in modul de a vedea lucrurile. Asa se face ca avem, de exemplu, o societate destul de permisiva cu discutii, texte, filme indraznete. Dar, de cealalta parte, avem mult primitivism in interiorul cuplului, un discurs sexist puternic, o slaba evolutie a femeii in scena publica. Cam asta se intampla cand ai dezinhibare in ce priveste discutiile despre sex, fara sa fi luptat pentru emancipare.

     

    Asa se face ca fiecare companie de cablu furnizeaza pentru sume modice programe pornografice la indemana fiecarui cetatean. Si in felul acesta credem ca nimic nu ne mai poate soca. Numai ca pornografia poate distra, dar nu poate emancipa. Poate obisnui ochiul cu practici sexuale la care bunicii nostri s-ar fi gandit mai greu, dar nu le poate deschide mintea indivizilor in ce priveste complexitatea cuplului, ca aparenta sociala si ca „celula de baza“ erotica.

     

    Cum spune Roth, pornografia e o forma decazuta de arta care are totusi un efect de anestezie, de impresie de libertate, de impresie de libertinaj pana la urma. Pornografia a intrat firesc in viata cotidiana a romanului. Fara ca acesta sa pretinda macar ca doreste sex, nu razboi. O fi bine, o fi rau?

  • Protocoalele lui Trismegistus

    Pana acum, oricine ar fi vrut sa studieze „Corpus Hermeticum“ (in editie critica, nu in nenumaratele fabricatii fara valoare) avea la dispozitie editia clasica de la Belles Lettres, scoasa de A. D. Nock si Andre-Jean Festugiere, care a aparut intre 1945 si 1954 (o editie anterioara a fost aceea a lui Walter Scott, Oxford, 1924, in traducere englezeasca).

     

    Intr-o intreprindere editoriala admirabila, casa italiana Bompiani a ales acum editia critica de la Belles Lettres, dar cu adaugirea unor lucruri pe care Nock si Festugiere nu aveau cum sa le cunoasca. Acestea cuprind anumite texte hermetice din codicele Nag Hammadi, impreuna cu textele originale copte, pentru cine simte nevoia sa le consulte. Si, desi aceste 1.500 de pagini costa doar 35 de euro, ar fi pur snobism sa sugeram ca asa ceva e pentru oricine o buna lectura in momentele dinainte de culcare. Este un instrument de studiu de neinlocuit si valoros, dar aceia care vor doar sa-si faca o idee despre scrierile hermetice se pot multumi cu una singura dintre ele, „Poimandres“, in 100 de pagini, publicata in italiana la editura Marsilio.

     

    In orice caz, povestea acestui „Corpus Hermeticum“ *) este fascinanta. Este vorba despre o serie de scrieri atribuite legendarului Hermes Trismegistus – zeul Thot pentru egipteni, Hermes pentru greci si Mercur pentru romani, inventatorul scrisului si al limbajului, al magiei, al astronomiei, al alchimiei si, ulterior, identificat nici mai mult, nici mai putin decat cu Moise. In mod firesc, aceste tratate au fost opera mai multor autori, traitori intr-un mediu cultural grecesc, hranit cu spiritualitate egipteana si cu referinte platonice, intre secolul al II-lea si al lII-lea dupa Cristos.

     

    Ca autorii au fost mai multi e demonstrat din plin de numeroasele contradictii intre diferitele texte, iar ca ei au fost filozofi elenizanti si nu preoti egipteni e sugerat de faptul ca aceste mici tratate nu contin referiri congruente cu teurgia egipteana sau cu orice forma de cult egiptean. Atractia acestor texte pentru atatea minti insetate de o noua spiritualitate se datoreaza faptului ca, asa cum arata Nock in introducerea lui, ele sunt „un mozaic de idei antice, deseori formulate prin scurte aluzii si la fel de golite de gandire logica pe cat de golite de puritate clasica lingvistica“. Dupa cum puteti vedea, jargonul de acolo este conceput deliberat pentru a declansa un sir nesfarsit de interpretari.

     

    Aceste mici tratate (cu exceptia unuia, „Asclepius“, care a circulat timp de secole in latina) au fost date uitarii o lunga perioada, pana cand un manuscris al unuia dintre ele a aparut pe neasteptate la Florenta in 1460, in timpul epocii umaniste, tocmai atunci cand oamenii se intorceau la intelepciunea antica, precrestina. Fascinat, Cosimo di Medici a poruncit ca textul sa fie tradus de Marsilio Ficino, care l-a intitulat „Pimandro“, dupa numele primului capitol. Ficino l-a prezentat apoi drept opera autentica a lui Hermes Trismegistus, izvorul celei mai vechi intelepciuni, de la care nu numai Platon, dar si crestinatatea s-au adapat. Aceasta a insemnat inceputul extraordinarului succes si al influentei culturale exercitate de scrierile respective. Dupa cum a remarcat Francis Yates in cartea lui despre Giordano Bruno, a fost o enorma neintelegere istorica, menita sa produca rezultate surprinzatoare.

     

    Apoi, in 1614, filologul elvetian Isaac Casaubon a adus argumente irefutabile spre a demonstra ca intregul „Corpus“ nu era decat o colectie de scrieri elenistice, fapt de care in zilele noastre nu se mai indoieste nimeni. Dar partea realmente extraordinara e ca expunerea lui Casaubon a ramas cunoscuta doar in cercurile invatatilor, si ea n-a afectat cu  nimic autoritatea „Corpus“-ului. E nevoie doar sa avem in vedere dezvoltarea intregii literaturi ocultistice, cabalistice, mistice si – desigur – „hermetice“ in secolele care au urmat (pana la autori moderni aflati deasupra oricarei suspiciuni). Oamenii au continuat sa considere „Corpus Hermeticum“ ca pe un produs daca nu chiar al divinului Trismegist, cel putin al unei intelepciuni arhaice, pe care se poate jura ca pe Biblie.

     

    Mi-am adus aminte de povestea „Corpus“-ului cu ceva vreme in urma, cand a fost publicat „Complotul“ lui Will Eisner (New York, Norton). Eisner, unul dintre geniile benzii desenate umoristice moderne (care a murit pe cand cartea era inca in tipografie), foloseste cuvinte si imagini ca sa spuna povestea „Protocoalelor Inteleptilor Sionului“. Partea interesanta in povestea lui tine nu atat de momentul cand a fost confectionat acest fals cu scop antisemit, cat de ceea ce s-a intamplat dupa aceea, in 1921, cand ziarul Times of London – urmat de o serie de invatati seriosi – au scris si au dovedit ca „Protocoalele“ erau un fals. As spune ca, incepand chiar de atunci, circulatia „Protocoalelor“ a inceput sa creasca in toata lumea, iar textele au fost luate in serios inca mai mult.

     

    Un semn ca, fie ca e vorba de Hermes ori de Inteleptii Sionului, diferenta dintre adevarat si fals nu e de nici un interes pentru cei ce pornesc de la o prejudecata, de la dorinta sau nelinistea de a li se revela un mister, un anume semn profetic devastator in cer sau pe pamant.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 24 mai.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    *) Culegere de 17 tratate de la sfarsitul epocii elenistice, atribuite lui Hermes Trismegistul („de trei ori maretul“) si care expun filozofia mistica a hermetismului, unde tema centrala este regenerarea si zeificarea omului prin cunoasterea divinitatii (n. red.).

  • Modelul de business s-a schimbat

    Anul trecut, Ion Tiriac, primul roman cu o avere de peste un miliard de euro, si-a angajat un director executiv, sefa biroului de consultanta de la Roland Berger, ca sa-i conduca afacerile. Probabil ca nici el nu mai stia numarul de firme pe care le detine si ce bugete au de facut managerii care le conduceau.

     

    Poate si Tiriac are nevoie de „restructurarea“ propriului business, nu numai companiile de stat. Gelu Tofan, „regele cauciucurilor“, a adus un italian la conducerea zilnica a ceea ce a mai ramas din afacerea cu anvelope. Dan Ostahie, patronul Altex, a delegat altcuiva responsabilitatea executiva zilnica a afacerii, pentru a avea mai mult timp sa se gandeasca la strategie.

     

    Acest gen de exemple vor fi din ce in ce mai multe in urmatorii ani. Cei care au pornit niste business-uri le-au crescut, le-au facut mari, au castigat de pe urma lor, au ajuns la un nivel la care, poate, nu mai au forta sau cheful sa le urmareasca zi de zi. Cand ai facut deja un milion de euro sau zece, nu mai esti atat de atent la ce se intampla in jur. 

     

    Economia de azi este total diferita de „terenul virgin“ in care antreprenorii romani si-au inceput afacerile. Nu mai sunt singuri pe piata, comenzile nu mai vin direct la firma, ci trebuie sa „muncesti“ pentru ele, marketingul castiga teren, o simpla oferta de vanzare nu mai este de ajuns, poate mai trebuie sa faci si un call-center. Angajatii de acum sunt total diferiti de cei de acum 10 ani. Participarea „cu entuziasm“ la crearea unei afaceri pe bani putini nu mai tine. Numarul de firme de pe piata este infinit mai mare, iar angajatii invata repede ca au de unde alege. Deficitul de forta de munca si numarul tot mai mare de investitori straini care sunt in cautare de personal i-a adus pe angajati la putere. Evolutia economiei este mai puternica decat forta sindicatelor. 

     

    Peste toate acestea, concurenta te pandeste dupa colt, iar orice pas gresit se traduce in bani si in pierderea pozitiei. Flanco era in 2002-2004 retailerul de electrocasnice numarul 1, o companie care a trezit din somn nu numai propria piata, ci si tot sistemul bancar prin ratele fixe de credit. In numai doi ani au fost insa depasiti de Altex, care a crezut inaintea lor in magazinele mari, chiar daca pe hartie – vanzari pe metru patrat – afacerea nu prea iesea la socoteala. Acum Flanco – companie care a fost preluata de Flamingo – adopta aceeasi strategie.   

     

    Cam din 2002-2003, piata este a cumparatorilor, nu a vanzatorilor, cum a fost timp de un deceniu. Uitati-va ce s-a intamplat in sistemul bancar in ultimii doi ani. Bancherii au fost nevoiti sa se „reseteze“ radical. Inainte stateau clientii la usa. Acum e invers. Nu-ti convine cum te-a tratat functionarul de la birou – ca ghisee de discutii si informatii nu prea mai sunt, daca va uitati bine, ci esti invitat pe scaun – te duci vizavi. La zece metri e o alta banca. La fel si la mobila, haine, supermarketuri, chiar si la telefonia mobila. Ideea este ca afacerile se schimba si din punctul de vedere al managementului, al modului cum este condusa firma. Si mai ales al cui o conduce. Tot mai multi antreprenori autohtoni care au avut curajul sa intre in jungla capitalista si acum au firme de peste 25 de milioane de euro pe an cifra de afaceri, ca sa dau un exemplu, vor fi nevoiti sa caute executivi care au lucrat prin multinationale (dar nu numai), obisnuiti cu politicile de marketing-vanzari, de cercetare a pietei si a dorintelor consumatorilor (nu mai merge cu lansarea unor produse si servicii dupa feeling), cu procedurile interne de raportare si urmarire a bugetelor.

     

    BUSINESS Magazin a lansat in acest an primul catalog „100 tineri manageri de top“, prin care a scos la lumina o parte din executivii de pana in 40 de ani, din esalonul al doilea, care insa vor conduce inevitabil marile afaceri in urmatoarele 2-3 decenii. Unii au deja pe mana bugete de peste 100 de milioane de euro, altii conduc cateva sute de oameni intr-un call-center, unde-i ca la armata. Birocratia unei companii mari unde trebuie sa raportezi totul incepe sa prevaleze.   

     

    Pentru antreprenorii romani care vor sa-si gestioneze profitabil business-ul pe care il au si sa nu-l piarda, catalogul BUSINESS Magazin constituie o buna sursa de resurse umane. Ganditi-va ca pana in 2000, Gelu Tofan a fost cel mai cunoscut industrias roman, „regele cauciucurilor“, iar in cinci ani a iesit din lumina reflectoarelor. E doar un exemplu.

     

    Modul de a face business s-a schimbat. Si de a conduce.

  • Dependenta si independenta

    M-am tot gandit cum sa ofer o analogie buna pentru conceptul de independenta energetica a Romaniei si nu-mi iesea deloc. Pana joi seara, dupa meciul Stelei din semifinalele… nu stiu carei cupe, ca nu ma pricep deloc la fotbal. Deci: independenta energetica a Romanei este, ca si dorinta Stelei de a merge in finala, un vis frumos, dar jocurile le fac altii, mai determinati.

     

    Saptamana trecuta presedintele Comisiei Nationale pentru Controlul Activitatilor Nucleare (CNCAN) Vilmos Zsombori a spus ca, in cazul in care Guvernul Romaniei va reusi sa dea in functiune toate cele patru reactoare ale Centralei Nucleare de la Cernavoda, Romania ar putea deveni total independenta din punct de vedere energetic. In opinia sefului CNCAN reactoarele 3 si 4, alaturi de energia produsa de hidrocentrale si cea bazata pe carbune ar putea asigura independenta energetica a romanilor, undeva, din 2012. Al doilea reactor de la Cernavoda urmeaza sa intre in productie la inceputul anului viitor, unitatile 1 si 2 urmand sa asigure 18% din consumul de electricitate din Romania. Pentru reactoarele 3 si 4, solutia avansata de Ministerul Economiei si Comertului prevede constituirea unei societati mixte cu capital privat si finalizarea simultana a unitatilor, costurile estimate fiind de 2,2 mld. euro.

     

    Teoretic, se poate. Datele Ministerului Economiei indica un nivel de independenta energetica a Romaniei de peste 70%, in timp ce UE se poate lauda cu numai 45% (nivelul bun este explicabil insa nu prin abilitatile speciale ale energeticienilor romani, ci prin nivelul redus al consumului). In cazul finalizarii celor doua reactoare si a unei cresteri a consumului de energie electrica in anumite limite, Romania si-ar putea reduce dependenta de o serie de importuri de combustibili. Dar de aici si pana la independenta energetica ar mai fi ceva drum. Si, fara dorinta de a contrazice spusele lui Zsombori, drumul deja mi se pare infundat.

     

    Ad litteram, independenta energetica ar fi atunci cand o natie ar produce energia sub variatele sale forme – electrica, termica, carburanti pentru transporturi – cat sa acopere consumul intern, consumand numai resurse locale. Din anumite puncte de vedere conceptul este tentant si suna bine, dar mai sunt destul de multe voci care il identifica cu ambitiile lui Ceausescu de creare a unui sistem economic inchis.

     

    Aici este prima capcana, cea mai subtila; personal, mi-e teama de un sistem economic inchis, care sa depinda de un numar de producatori locali. Acestia ar fi supusi, firesc, tentatiei de a-si impune propriile reguli pe piata si nu ma indoiesc ca si-ar gasi, nu e greu de ghicit cum, si sustinatori in zona politica, care sa-i ajute in demersul lor. Oricum, e numai o ipoteza, putin fezabila acum, de cand zicem ca avem capitalism.

     

    Pe urma, resursele. Cand a facut lumea, Dumnezeu a ascuns petrolul si gazele si carbunii in locuri putin prielnice omului, in adancuri, sub gheturi vesnice, sub nisipuri arse de soare sau pe fundul marii. Extractia a devenit din ce in ce mai costisitoare, iar piata le-a transformat in bunuri cu valoare extrem de sensibila si volatila – vezi ce s-a intamplat cu petrolul in ultima perioada. Nu trebuie uitata nici incarcatura politica a barilului de titei sau a metrului cub de gaz natural – criza gazelor rusesti de la inceputul anului a fost mai mult decat o intepatura pentru europeanul molesit de caldura care nu s-a intrebat nici o secunda de unde si cum si cu ce pret vine gazul la care se incalzeste.

     

    Romania s-a putut lauda destul de mult timp cu rezervele sale de petrol si gaze, dar in prezent se inregistreaza o reducere a capacitatilor de productie, ceva mai evidente in zona titeiului. De remarcat faptul ca exista in Romania rafinarii, cazul Petromidia, care prelucreaza numai titei din import.

     

    In al treilea rand, banii. Tot Ministerul Economiei avanseaza un necesar al investitiilor in sectorul energetic, pana in 2008, de aproape 8,5 mld. euro, din care 3,6 in productia de electricitate, un miliard in mediu, peste un miliard de euro in gaze naturale, 1,75 mld. euro in sectorul petrolier si 500 mil. euro in producerea de energie din surse regenerabile. Inca odata, vorbim de necesar si nu de investitii care se vor face sigur.

     

    Miza pe energia nucleara a Romaniei este logica, in aceste conditii, dar autoritatile vor trebui sa caute atat modalitati de eliminare a emotiilor firesti iscate in populatie de inmultirea numarului de reactoare in functiune, cat si rezolvarea problemei deseurilor radioactive, inca nu foarte presanta, dar care trebuie studiata din vreme.

     

    Doua sunt problemele la care romanii nu au reactionat suficient de rapid si de convingator. Prima este cea a diminuarii pierderilor energetice, iar cea de-a doua, a energiilor neconventionale. Unii au reusit sa cumuleze cele doua – Helena, un complex rezidential din Manhattan, care utilizeaza energia electrica produsa de panouri solare aflate pe toate cele 38 de etaje ale sale. Cladirea a fost inaugurata in octombrie anul trecut si produce peste 12.000 kWh.

     

    Mai mult decat cartea independentei reale din punct de vedere energetic, Romania ar trebui sa pluseze pe diversificare, de orice fel va fi fiind aceasta: in privinta furnizorilor de hidrocarburi, in special a dependentei de gazul natural rusesc, in materie de producere, prin incurajarea micilor companii sa isi creeze propriile generatoare, prin programe de eliminare a pierderilor de energie electrica si termica in zona casnica.

     

    Un dracusor ma tot imboldeste: Brazilia a devenit o forta in productia de etanol, mai mult de jumatate din masinile brazilienilor consumand un amestec de alcool si benzina; adoptarea sistemului in Romania n-ar fi oare considerata, oare, o risipa a bunatatii de bautura?

  • Elefantul din sufragerie

    Lucrurile decurg in felul urmator: dai curs unei invitatii formale si faci o vizita unei familii mai mult sau mai putin simandicoase. Apartamentul de pe Calea Victoriei ii apartine, formal, lui tante Yvette. Practic insa, tante Yvette e tolerata acolo de dragul mostenirii. Atinsa fiind de sifilis de pe urma aventurilor pe cheiurile Senei, habar nu mai are pe ce lume traieste.

     

    Se invarteste de colo pana colo prin sufragerie, fredonand cantece de Edith Piaf si afisand palarii cu pene de strut vopsite in mov. Discutia intre gazda si musafir decurge insa normal, pe teme dintre cele mai benigne: vremea, situatia politica, ultimele barfe mondene etc. Daca, la rastimpuri, matroana n-ar admonesta-o, in treacat, pe tante Yvette – „fii, tanti, cuminte, si lasa bomboniera pe semineu!“ -, ai putea crede ca tante Yvette e invizibila. In realitate, tante Yvette e elefantul din sufragerie. Elefantul pe care toata lumea se preface ca nu-l observa. Asta pana cand Gigel, cu genunchii zgariati, nu se intoarce de la joaca si urla in gura mare: „Tante Yvette e nebuna! Tante Yvette face pisu pe ea si bea apa de colonie a lui taticu!“. Yvette se supara, face botic, si toti – gazde si musafiri deopotriva – pleaca rusinati capul in pamant.

     

    Iata, pe scurt, istoria politica a UDMR – elefantul din sufrageria politicii romanesti, pe care nimeni nu a indraznit sa-l arate, pana mai ieri, cu degetul. A facut-o insa saptamana trecuta Monica Macovei, venita de la joaca prin afara politicii, cu genunchii zgariati, acuzand UDMR ca reprezinta „o frana in lupta anticoruptie“. Marko Bela a facut botic, iar deputatul Kelemn Hunor l-a acuzat pe Gigel c-a tras in piept aurolac. Nu ca asta ar reprezenta cu adevarat o premiera. Tante Yvette era obisnuita inca din 1990 cu statutul de victima. Au dat-o cu capul de toti peretii care cum au apucat: instalatorul pentru ca e mic-burgheza, vecinul de la sapte pentru ca vrea sa fure Ardealul, securistul de la opt pentru ca are ingropate bijuterii de familie in spatele blocului. La toate aceste atacuri, tante Yvette a lacrimat discret intr-o batista de dantela si a zambit, cu subinteles, pe sub voaleta ce-i acoperea fata brazdata de vremuri: stia ca, mai devreme sau mai tarziu, atat instalatorul, cat si vecinul de sapte sau securistul de la opt vor veni sa o caute.

     

    Si cum au mai venit! Daca ne apucam sa numaram pe degete, s-au facut zece ani de cand UDMR (sau tante Yvette, daca preferati) se afla la guvernare. O performanta demna de invidiat de catre orice partid din Romania. Precum fata saracului din poveste, a reusit sa fie nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata, nici la putere, nici in opozitie. Treptat, treptat, tante Yvette a inceput sa realizeze avantajele rolului de napastuita a blocului. A inceput sa realizeze ca a fi victima nu e, la urma urmelor, un capat de tara. Ba, poate fi chiar un inceput. Iar de atunci, tante Yvette n-a mai fost ce fusese odinioara. O nebunie „rentabila“ nu mai e nebunie. A inceput sa fredoneze cantece din Edith Piaf, chiar daca inima nu-i mai dadea ghes sa o faca. A inceput sa primeasca ciocolata instalatorului si sa aplece urechea la barfele vecinului de la sapte. Tanda pe manda, tante Yvette si-a pierdut sarmul. Lasand metaforele la o parte, UDMR-ului nu i-a priit prelungirea statutului de minoritate opresata. Indreptatiti in cererile lor pana la un punct, liderii acestui partid (formatiune culturala?) au inceput de multisor sa se rasfete. Orice critica, venita fie dinlauntru, fie dinafara partidului, e intampinata cu strigate de „viol“ si respinsa din start ca un atac indreptat impotriva minoritatii maghiare.

     

    Iata doar cateva dintre „performantele justitiare“ ale UDMR din ultimul an: a votat impotriva Ordonantei DNA si a perchezitionarii imobilelor lui Adrian Nastase; a amanat discutarea infiintarii Agentiei de Control al Averilor; a reusit sa schimbe formularele declaratiilor de avere ale demnitarilor, eliminand colectiile de arta, bijuteriile, veniturile realizate de copiii aflati in intretinere, a solicitat ca seful DNA sa fie numit de CSM etc.

     

    Prezentat odinioara drept liderul formatiunii exemplare a politicii romanesti in materie de democratie interna, blajinul Marko Bela a ajuns sa-l concureze pe Muhammad Hosni Said Mubarak, presedintele Egiptului, la capitolul longevitate intr-o functie reconfirmata democratic, din patru in patru ani. In tara, deloc intamplator, doar Corneliu Vadim Tudor se mai poate lauda cu o asemenea performanta. Distinsul domn Gyorgy Frunda, oferit pe vremuri drept model de eleganta politica, si-a tras de multisor cu firma-n cap, opunandu-se din rasputeri declaratiei de avere a parlamentarilor sau, mai recent, testelor de integritate pentru functionarii publici – si asta in calitate de presedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului din Senat.

     

    Ce-i drept e drept: „omul“, precum „libertatea“, „democratia“, „maghiarul“ sau „romanul“ reprezinta concepte suficient de abstracte pentru a putea ascunde in spatele lor, practic, orice. E un fel de alba-neagra, in care „asta are, asta n-are, asta e castigatoare“. Cand il acuzi pe Verestoy Attila, bunaoara, de coruptie, domnul Verestoy dispare. Se da, ca-n povesti, de trei ori peste cap si se transforma in maghiar. „Maghiarul“, din nou, ia-l de unde nu-i. Pana sa intinzi mana sa il apuci, a devenit deja minoritate oprimata, iar coruptia s-a si transformat in oprimare brutala. Ca si la alba-neagra insa, prestidigitatia tine doar pana la un punct. Vine o vreme cand nici o iuteala de mana nu te mai poate salva, iar UDMR se apropie cu pasi repezi de acest punct. Vorba deputatului Konyia Hamar Sandor: „In viata politica trebuie sa tinem cont de oferta si de pret“. Iar pretul UDMR la bursa valorilor continua sa se prabuseasca. Tante Yvette si-a pierdut voaleta si acum i se vad toate ridurile. Dintr-o „hetaeras“, o curtezana de lux, s-a transformat intr-o biata „pornai“, numai buna de inchiriat la colt de strada cu doi oboli.

  • Vine sfarsitul lumii. Si?

    Se cam duc de rapa urmatoarele: romanele, cartile in format traditional, cititorii, balenele, tigrii bengalezi, stratul de ozon, calota glaciara, padurile virgine, libertatea de expresie, increderea in institutiile democratice si cate altele. Cum procedam?

     

    Ce amuzant este sa mai aud o discutie sau sa mai citesc cate un eseu ingrijorat despre sfarsitul cartii, de exemplu. Scepticii declara emfatic ca literatura in forma traditionala (imprimata pe celuloza si stransa intre niste coperte) moare sigur, pentru ca vin formatele electronice peste noi si cititorii sunt oricum o specie in plina involutie.

     

    Sunt discutii care seamana foarte mult cu ingrijorarile ecologiste. Vorbesc pe un ton apocaliptic despre fapte grave pe care nu avem cum sa le resimtim decat printr-un soi de autosugestie stranie. Astfel de subiecte vin cumva sa umple golul lasat de angoasa inundatiilor, a furtunilor violente, a caldurilor nemiloase. De fapt, calota si topirea ei constituie un subiect atat de abstract… Tonul apocaliptic a fost insusit mai ales de miscarea de „stanga verde“, ecologistii impatimiti. Orice disparitie a unei specii de fluture devine un semn intr-o astfel de gandire obsesionala: nimic nu e hazard, globul e de fapt o imensa tesatura de simboluri pe care trebuie sa le ghicesti. Asadar, mai mult paranoia decat ideologie.

     

    O stire de un haz nebun circula pe agentii cu cateva saptamani in urma. Intr-o zona din Canada, aflata pe coasta de est, balenele s-au inmultit in ritm ametitor (si ingrijorator, mai ales pentru localnici) datorita unui program de protectie initiat cu sprijinul unei organizatii ecologiste, sustinute, evident, si de multe staruri de la Hollywood. Presate cumva de nemultumirea localnicilor, in majoritate pescari, autoritatile au stabilit o perioada de ridicare a prohibitiei la vanatoarea de balene. Tom Hanks si ceilalti s-au alarmat ingrozitor si au sarit in apararea balenelor. Finalul a ramas indecis. Concluzia nu poate fi decat una singura: daca, acum cateva milioane de ani, ar fi existat Hollywoodul, dinozaurii ar fi disparut mult mai greu. Nu am nimic cu balenele. Si nici cu pescarii din Canada. Dar nu vad viitorul omenirii cu un ocean colcaind de mamifere marine si cu jungle furnicand de alte animale rare asa cum il vad, probabil, starurile.

     

    Apocalipsa e la ordinea zilei. De aceea am facut acest scurt ocol ecologist. Ca sa ne intoarcem la un alt sfarsit: cel al culturii traditionale. Moare cartea, moare romanul, poezia e moarta deja, dragi cititori. Asa o fi. Dar de ce sa ne ingrijoram? Vor fi murind, dar eu vad din ce in ce mai multe carti in librarii, din ce in ce mai multe debuturi in literatura, din ce in ce mai mult text scris si publicat. Salman Rushdie, in eseurile sale recent publicate in romaneste („Dincolo de limite“, Editura Polirom), trateaza cu umor si luciditate aceasta lamentatie continua a oamenilor de cultura ca le dispar cartile. El spune ca in loc de 5.000 de romane noi pe an, ar fi mai bun un spirit critic al editurilor care sa nu mai arunce la plesneala mii de titluri (cu credinta ca „ceva-ceva o iesi“), ci sa mai si trieze.

     

    As duce mai departe aceasta observatie. Problema nu e ca arta este marginalizata. Apocalipsa culturii pare a fi alta: sunt prea multi artisti sau tipi care se cred artisti. Sunt prea multe „chestii interesante“ pe lumea asta, dintr-o data.

     

    Arta fotografiei a fost de mult timp sufocata de fotograful amator care surprinde peisaje, scene incredibile, toti crezand frenetic in muza lor de artisti. Cate „peisaje“ superbe am vazut fotografiate de catre prieteni! Unii au uitat sa se pozeze ei insisi de dragul unui apus frumos sau al unei coaste superb impadurite. Febra artistica este in plin avant. Prea multa cultura distruge cultura. Cam aceasta pare a fi concluzia.

     

    In cazul textului scris se produce un fenomen asemanator. E o adevarata inflatie. Forumuri, bloguri, site-uri de poezie „lacramoasa“, literatura, jurnalism, un tsunami de text neprelucrat cu aparenta autentica. Prea putini indraznesc sa numeasca fenomenul o plictiseala curata pentru ca blogul e la moda, nu te poti lua de el. De fapt, cei care isi exhiba, viata, gandurile, sentimentele, fotografiile pe net sunt, bietii de ei, un soi de proto-artisti, incearca feelingul de la inceputuri, feelingul amatorului: acela de a-si exhiba productiile. Numai ca arta adevarata se prelucreaza, nu se ofera in forma bruta. Pana si la supermarket ti se da o punga sa-ti cari untul, salamurile si revistele in masina. E chestie de politete. De aia nu-mi plac blogurile si forumurile, pentru ca sufoca expresia, pentru ca dau impresia de libertate totala si sunt, de fapt, o libertate totala de defulare, ceea ce e cu totul altceva.

     

    Nu absenta artei, a culturii din vietile noastre e tragica (eu chiar m-am plictisit de atata produs cultural), ci absenta spiritului critic, a educatiei selectiei. Lipseste nobilul cinism al alegerii. Pana la urma, in toate lamentatiile despre disparitia culturii in oceanul internautic (sau alte forme de apocalipsa, alegeti dumeavoastra forma), esenta e una singura: consumul este cel mai egoist act omenesc, de la consumul de ecler cu ciocolata pana la consumul de romane contemporane. Arta e o afacere extrem individualista. Nu ma intereseaza ca dispar cartile. Mai am oricum atatea de citit. Dispar cartile, nu se vor mai scrie romane, se vor scrie numai bloguri? Ura. Deci viitorul indepartat chiar e o plictiseala. Ce bine ca nu-l apuc.

  • Soferii beti ai lui George W. Bush

    Daca avem doar doua optiuni, pe care o alegeti? Un Iran cu arme nucleare? Sau un atac asupra siturilor nucleare iraniene condus si justificat in fata lumii de echipa de securitate nationala a lui Bush, cu Don Rumsfeld la carma Pentagonului?

     

    Eu parca as convietui mai bine cu un Iran nuclear. Si, in vreme ce stiu ca bine e sa ne pastram deschise toate optiunile, am incredere zero in capacitatea acestei administratii de a gestiona un atac militar complex impotriva Iranului, ca sa nu mai vorbim de socurile militare si diplomatice de dupa.

     

    Pentru cineva care a crezut – si inca mai crede – in faptul ca e important sa incheiem cu bine capitolul Irak, e imposibil sa sprijine aceasta administratie in orice actiune militara ofensiva impotriva Iranului, dat fiind nivelul de incompetenta pe care echipa Bush l-a afisat in Irak, refuzul de a-si recunoaste greselile si de a-i indeparta pe cei care le-au facut.

     

    Ma uit la oficialii lui Bush care se ocupa de securitatea nationala cam cum ma uit la soferii beti. As vrea sa le iau permisele de conducere a politicii externe pentru urmatorii trei ani. Imi pare rau, baieti, trebuie sa stati acasa – sau sa luati un taxi. Sunati la 1-800-NATO-CHARGE-A-RIDE. Nu veti mai conduce singuri. In nici un caz masina mea.

     

    Daca democratia noastra ar fi fost una parlamentara, intreaga echipa Bush ar fi fost deja indepartata din functie, si pe buna dreptate. In Irak, presedintele trebuia sa conduca, sa gestioneze si sa ceara socoteala subordonatilor – si n-a facut asa. Condoleezza Rice trebuia sa coordoneze – si n-a facut asta.

     

    Donald Rumsfeld trebuia sa asculte – si n-a ascultat. Dar noi n-avem un sistem parlamentar, si – desi unii cred ca administratia asta e terminata – ei bine, nu e. Asa ca ce-i de facut? Pentru ca nu putem lua, pur si simplu, o pauza de politica externa.

     

    Macar la Pentagon trebuie facuta o schimbare. Rumsfeld se descrie drept un ministru preocupat, gata sa le puna la dispozitie generalilor din Irak indiferent cati soldati ar cere – doar ca ei n-au cerut. E un comportament ridicol – dar chiar daca generalii n-ar fi cerut, intrebarea relevanta, domnule Rumsfeld, ar fi: dumneavoastra ce le-ati cerut lor?

     

    Ce i-ati intrebat cand ati vazut jafurile, cand ati vazut munitia lui Saddam abandonata si ramasa nepazita, cand ati vazut ca nimeni nu controla granita dintre Irak si Siria ori cand ati constatat ca Irakul era atat de nesigur incat pretutindeni rasareau alte militii? Ce le-ati cerut generalilor? Nu le-ati cerut nimic si nu le-ati spus nimic, pentru ca niciodata n-ati intentionat sa trimiteti acolo mai multi soldati. De fapt, ati crezut ca puteti sa spulberati regimul Saddam si s-o stergeti. O tampenie. Asa ca daca avem de ales intre o alta operatiune condusa de Rummy in Iran (ori un Iran nuclear) si a ne opune prin mijloace clasice, eu prefer sa ne opunem. O scurta nota diplomatica catre mullahii Iranului ar fi de-ajuns: „Domnilor, daca vreodata veti folosi vreun dispozitiv nuclear sau daca veti da vreunul teroristilor, vom distruge fiecare sit nuclear in parte cu arme nucleare tactice. Daca e vreo parte a propozitiei pe care n-ati inte-les-o, va rugam sa ne contactati. Multumim“.

     

    Daca imi doresc sa fi existat o a treia cale? Da, imi doresc. Dar singura a treia cale care are noima ar fi sa provocam Iranul la negocieri fata in fata pe toate subiectele care ne dezbina: Irakul, sanctiunile, armele nucleare. Un astfel de gen de diplomatie presupune insa doua lucruri.

     

    In primul rand, echipa Bush ar trebui sa ia o decizie intr-o chestiune care ne dezbina de cinci ani: vrea o schimbare de regim in Iran sau o schimbare de comportament? Daca se hotaraste pentru o schimbare de regim, atunci diplomatia n-are nici o sansa. Iranienii nu vor negocia niciodata, iar aliatii nostri se vor teme sa lucreze cu noi. In al doilea rand, daca echipa Bush e gata sa se multumeasca cu o schimbare de comportament a Iranului, diplomatia are totusi o sansa – dar numai daca avem aliati si daca lansam o amenintare credibila cu forta, una care sa-i faca pe iranieni sa negocieze serios. Singura situatie in care Iranul ar fi de acord cu o intelegere substantiala cu SUA ar fi sa creada ca America are sprijin si acasa si peste granite pentru o solutie militara (sau pentru sanctiuni cu adevarat severe). Principalul motiv pentru care Rumsfeld ar trebui sa plece acum ar fi ca nu poate avea o optiune diplomatica sau militara vizavi de Iran, in conditiile in care atat de multi oameni cred – asa cum cred si eu – ca daca am avea de ales intre a consimti la o confruntare condusa de Rumsfeld si a lasa Iranul sa-si faca arme nucleare si a ne obisnui cu gandul asta, ar alege ultima varianta.

     

    S-ar putea ca lucrul cel mai intelept, indiferent de circumstante, sa fie sa convietuim cu un Iran nuclear. Dar ar fi placut sa avem de ales. Ar fi bine sa avem varianta unei intelegeri diplomatice prin care sa se puna capat programului nuclear al Iranului – dar asta ar putea veni numai la pachet cu o amenintare credibila cu forta. Dar noi nu vom avea nici un fel de sprijin pentru o astfel de varianta, nici acasa, nici in strainatate, cata vreme Rumsfeld conduce Pentagonul. Nici un om in toate mintile nu l-ar urma pe acest individ intr-o alta confruntare – iar asta chiar e o datorie strategica pe care trebuie sa ne-o platim.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 17 mai al BUSINESS Magazin.

     

    Traducere de Mihai Mitrica

  • O fata in zona moarta

    Eroina textului de astazi e practic necunoscuta in Romania, cu toate ca face lucruri exceptionale. Nu este astronaut, nu sare fara parasuta de la 10.000 de metri si nu prinde serpi cu mana goala. In felul ei, Filatova Elena Vladimirovna este un activist pentru responsabilitate sociala.

     

    Am aflat de Elena Filatova de pe unul din cele doua forumuri de motociclisti pe care sunt inscris. Acolo fauna nu este tocmai dusa la biserica, fiind vorba de motociclisti care au primit macar odata botezul asfaltului patriei, fie din vina lor fie a partenerilor de trafic; este, in acelasi timp, o comunitate corecta, ironica, realista, cu capul pe umeri.

     

    Lista de discutii care vorbeste de tanara ucraineanca a fost neobisnuit de sobra: comentariile au fost de genul „s-a strans carnea pe mine“ si „am ramas fara cuvinte“. Elena Filatova traieste in Kiev si este pasionata de istorie, de gatit, de munca ei, de site-ul ei de pe Internet (www.elenafilatova.com) si de motociclete. Are un Kawasaki Big Ninja ZX-11 la mana a doua; motocicleta este o masina puternica, de 1.100 cc si 147 de cai putere, care ar pune in incurcatura multi baieti si care alearga… sa zicem ca repede.

     

    Elena Filatova alearga cu motocicleta ei in zona moarta care inconjoara centrala nucleara de la Cernobil. Nu este un gest gratuit si infantil, cum repede ar categorisi unii: foloseste un contor Geiger, iar tatal ei, specialist in fizica nucleara, a invatat-o cum si de ce trebuie sa se fereasca – radiatia s-a concentrat in plante, dar nu in asfalt, astfel incat calatoria este posibila. Zona moarta se afla la 130 de kilometri de casa ei si ii ofera, spune ea, drumuri libere, peisaje frumoase si liniste.

     

    La 20 de ani de la accident, Elena este singura legatura a lumii cu orasul Pripiat, aflat in imediata apropiere a centralei, si cu satele din Ucraina si Bielorusia, astazi parasite. Pozele si filmele pe care le-a facut acolo sunt intr-adevar impresionante, chiar daca nu au fost realizate cu o mana de maestru: case abandonate, parcul de distractii, monumente inutile, masini de pompieri sau barje abandonate pe rau, rarele animale salbatice care mai traiesc in atmosfera contaminata. A adunat in timp o mica arhiva, pe site-ul Elenei se afla triste secvente video si fotogafii ale unei lumi care isi va reveni abia peste 600 de ani: pot fi vazute secvente din Pripiatul de dinainte de accident, un oras unde au trait oameni, care au muncit, au iubit, au urat sau s-au scarpinat. Multi au murit repede, nevinovati, si mai multi s-au imbolnavit si vor muri nevinovati. Si mai multe poze arata orasul de dupa.

     

    Poate cel mai relevant film din arhiva Elenei este cel cu inregistrarea buletinului de stiri al televiziunii sovietice in care s-a anuntat accidentul. Cu generic cu tot 14 secunde de film in care o voce seaca a zis ca a avut loc dar se lucreaza si ca s-a format o comisie… 14 secunde pentru 600 de ani.

     

    Site-ul Elenei Filatova a fost pentru mine mai convingator decat orice grup de activisti Greenpeace aninati cu lanturi cine stie pe unde in lumea asta. Problema mea nu sunt centralele nucleare in sine, ci cei ce manuiesc destine umane, care administreaza, sunt cei care ajung sa conduca direct sau indirect natii si care la un moment dat ar trebui sa spuna ceva mai mult de 14 secunde.

     

    Atunci, celor care conduceau Uniunea Sovietica nu le-a pasat de ce se intampla cu oamenii; parada de 1 mai din Kiev trebuia sa se tina, chiar la un nivel al radiatiilor de zeci de mii de ori mai mare decat cel normal. Acum spunem ca democratia a schimbat fata lumii si ne simtim in siguranta. Distanta intre siguranta si nesiguranta este de o fractiune de secunda si nu ne apartine, poate fi vointa naturii, a Celui de Sus sau a altcuiva de sus.

     

    Responsabilitatea sociala este a tuturor, dar in special a celor ce pot lua decizii. Responsabilitatea sociala este, in opinia mea, manevrarea maselor mai mult decat sa racneasca extaziate la finalul unui meci de fotbal, este siguranta si stabilitate, o frantura de secunda pentru fiecare ultim necajit de undeva sau, ca sa trecem la chestiuni mai concrete, ceva mai mult decat simpla contabilitate bugetara, un nivel de trai decent, un nivel al somajului realist, asta ca sa pastram uvrierul vioi, o dupa-amiaza libera in parc, da’ libera. Asta cu riscul de reducere a popularitatii. Pentru ca asa este corect.

     

    Responsabilitatea mea sociala nu include, de exemplu, condusul in conditiile unei balonari cauzate de apa plata cu lamaie. Nu stiu in ce masura sunt constienti cei de sus de aceasta; de multe ori se pare ca nu si ca in sufletele lor unitatile de masura sunt asezate otova. Ii rog sa rezerve cinci minute din timpul lor personal pentru Elena Filatova si poate unitatile de masura se vor indrepta.

     

    Trebuie s-o contrazic pe Elena: peisajul este chiar urat. Si la Cernobil.