BusinessMagazin

Category: Opinii

  • O unire de vreo doua ori pe an

    Istoria nu e nedreapta doar cu oamenii. Uneori e nedreapta si cu poeziile. Luati, bunaoara, cazul „Scrisorii IV“ de Mihai Eminescu. Sigur, nu are nici intinderea si nici problematica „Scrisorii a III-a“, dar asta n-o face cu necesitate mai putin demna de admiratie.

     

    Cu toate acestea, daca (nadajduiesc) oricine poate recita cateva versuri din „Scrisoarea a III-a“, putini sunt cei care pot cita ceva din a IV-a sau macar sa-i poata descrie tema. Asta in ciuda faptului ca, dupa toate canoanele, iubirea (sau aparenta ei) este pentru toata lumea un subiect mai „fierbinte“, mai „aproape de inima“ decat patriotismul sau politica.

     

    Sau nu? Pai, sa vedem: daca va mai amintiti, Alianta D.A. a pornit la drumul electoral cu o declaratie de dragoste mai fierbinte decat cele din „Romeo si Julieta“ – si inca de atunci m-am numarat printre putinii care au pledat pentru o dragoste „cu masura“. O dragoste chibzuita, daca pot spune asa. Nu v-as mai plictisi inca o data cu toata argumentatia in favoarea pastrarii distinctiei dintre liberali si pedisti (fie ei social-democrati sau populari). Am avut ocazia s-o fac, in repetate randuri chiar in aceasta pagina.

     

    Pe scurt, unificarea liberalo-pedista si crearea unui unic pol „de dreapta“, ar valida automat ca unica alternativa „respectabila“ o stanga pesedista. Si, chiar daca PSD s-ar transforma peste noapte intr-un partid social-democrat decent, a bipolariza scena politica romaneasca ar ingusta la extrem optiunile alegatorilor. Ma vad insa nevoit sa revin asupra discutiei, cata vreme si subiectul pare sa revina in actualitate de fiecare data cand incep sa zic „hop“ c-am sarit „santul“.

     

    Daca ceea ce se petrece episodic (si spasmodic) intre PNL si PD se poate numi iubire, numai Mihai Eminescu ne poate lamuri. „Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van/ Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?“

     

    Din nou toata lumea pare a o tine gaia matul cu unificarea liberalo-pedista: o sustine presedintele, o sustin dizidentii din Partidul National Liberal, condusi de Stoica si Stolojan, o sustine si Partidul Democrat  si – culmea – o sustine mai nou si premierul. Mai sa fie! Te scarpini in crestet si te minunezi: daca toata lumea e atat de unita „in cuget si-n simtiri“, de ce se mai paruiesc oamenii astia?

     

    Bun, liberalii lui Tariceanu joaca la cacealma. Cerand pedistilor sa accepte participarea pe liste comune la viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, ca o preconditie pentru unificare, liberalii reusesc, intr-un tarziu, sa impinga pedistii intr-o pozitie dificila. Daca pedistii zic „nu“, se cheama ca nu vor cu adevarat mult clamata unificare. Daca zic „da“, se fac de tot rasul in Parlamentul European, unde si-asa pendularea lor de la social-democratie la populari e privita cu circumspectie de catre colegii europeni. Acolo, familiile ideologice sunt ceva mai  mult decat o pereche de ciorapi de care te poti repede lepada, cata vreme asa cer „interesele momentului“.

     

    Ce-si imagineaza insa ceilalti sustinatori ai unificarii? Sa-i dam, inca o data, cuvantul lui Eminescu: „Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!/ Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?“. Haideti sa ne imaginam, pentru o clipa, ca alde Basescu, Boc, Stoica si Stolojan isi vad visul cu ochii, si unificarea PNL-PD are loc fara o sciziune masiva in randurile PNL. Sa ne imaginam ca, peste un an, scena politica romaneasca este deja bipolarizata intre PSD si viitoarea constructie de dreapta. Pohta ce-au pohtit. Ce se va intampla mai apoi?

     

    Pai, dupa cum scriam saptamana trecuta, intrarea in UE va avea drept consecinta majora disparitia – intr-un interval relativ scurt de timp – a satului romanesc. Sat de ferme „nu se exista“, vorba ardeleanului. Deplasarile masive si bruste de la sat la oras vor crea o categorie de „taroseni“ care va alimenta din plin partidele anti-sistem, gen Partidul Noua Generatie sau Romania Mare. 

     

    In aceste conditii, o eventuala bipolarizare a scenei politice nu va face decat sa arunce paie pe un foc deja aprins. Cele doua partide mari si „respectabile“ vor fi automat percepute ca facand parte din aceeasi „gasca“. Sau, daca preferati o varianta mai stiintifica, din acelasi „cartel“ (vezi clasificarea lui Katz si Mair).

     

    Sentimentele anti-sistem vor exploda automat, mai ales in conditiile in care aceste partide „respectabile“ vor fi obligate de pozitia in Parlamentul European (si de fondurile europene) sa evite, macar intr-o prima faza, un discurs extremist, total antieuropean, lasand astfel coridorul liber pentru excentricii de tot felul, Gigi y compris.

     

    Promotorii proiectului unionist se vor trezi astfel in situatia „inginerilor ecologici“ de care pomeneam saptamana trecuta: de buna-credinta, importa iepuri pentru ca sunt pe cale de disparitie. Drumul spre iad fiind pavat cu bune intentii, in curand se vad nevoiti sa importe vulpi, pentru ca rozatoarele s-au inmultit excesiv; pe urma lupi, care sa starpeasca vulpile. Incet-incet, se va ajunge in cele din urma la ursi. Obligate sa stavileasca hemoragia de voturi inspre partidele anti-sistem, partidele „respectabile“ vor fi, asadar, nevoite sa imprumute tot mai mult din discursul acestora.

     

    Iar daca, peste acest scenariu (logic, imi place sa cred) mai aruncam si un sistem prezidential, atunci sa va tineti! Au trecut deja cativa ani de cand Scott Mainwaring constata ca un regim prezidential cuplat unui sistem multipartinic reprezinta, pentru democratie, un amestec exploziv. Dintre cele 31 de democratii stabile de pe planeta, doar patru au regim prezidential, iar dintre aceste patru doar Chile, intre 1934 si 1974, a avut SI regim prezidential SI sistem multipartinic. Vorba ceea: cei patru apostoli au fost trei: Luca si Matei. S-avem, asadar, grija ce ne dorim. Pentru ca s-ar putea implini. Din pacate, nimeni nu mai citeste in zilele acestea „Scrisoarea IV“: „Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans,/Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stins?“.

  • Wibree bate Bluetooth?

    La inceputul acestei luni, Nokia a anuntat ca pregateste o noua tehnologie, care functioneaza dupa principiile clasicului Bluetooth, doar ca are nevoie de mai putine resurse si este mai ieftina. Teoretic, Wibree, asa cum a fost numita, ar avea toate sansele sa se impuna pe piata.

     

    Wibree este o tehnologie noua bazata pe unde radio, prin care utilizatorii pot conecta echipamente mobile precum telefoane, PDA-uri, BlackBerry-uri sau computere intre ele sau cu alte echipamente, precum ceasuri, tastaturi wireless sau jucarii. Altfel, Nokia vrea sa extinda conectivitatea dintre echipamentele de mici dimensiuni care inconjoara utilizatorii, oferindu-le acestora posibilitatea sa transfere diferite fisiere, precum clipuri video, melodii, poze sau documente de la o distanta de pana la 10 metri intre echipamente si la o viteza de 1 Mbps. In plus, cel mai mare producator de telefoane mobile a descoperit solutia prin care transferul de date dintre echipamentele conectate prin Wibree sa foloseasca doar o fractiune din puterea consumata in cazul transferului prin Bluetooth.

     

    Avantajele noii tehnologii? Este mai ieftina, iar implementarea acesteia presupune costuri mai mici, permitand nu doar conectarea intre o gama mai variata de echipamente, dar si adaptarea la solutii Bluetooth. Iar Nokia nu a dezvaluit inca toate atuurile noii tehnologii, intrucat vrea sa pastreze „cireasa de pe tort“ pentru lansarea comerciala anuntata pentru prima jumatate a anului viitor. Pe cat de entuziasmati ar putea fi devoratorii de noi tehnologii de vestile venite din tabara Nokia, acestea nu sunt nici pe departe la fel de bune si pentru sustinatorii tehnologiei Bluetooth, existenta pe piata inca din 1999, ce-i drept intr-o versiune mai putin avansata decat cea de astazi.

     

    Practic, intr-un viitor inca incert, Wibree ar putea sa inlocuiasca tehnologia Bluetooth. Inainte de orice, pentru ca este prima tehnologie care asigura conectivitatea intre echipamente mobile si alte gadget-uri care indeplinesc diferite functii si astfel schimba modul in care utilizatorii folosesc terminalele mobile. Tocmai acest element cheie ii ofera un potential de crestere extrem de mare, sunt de parere unii specialisti in domeniu.

     

    „Prin faptul ca extinde rolul pe care-l joaca echipamentele mobile in viata utilizatorilor, tehnologia Wibree are toate sansele sa castige repede cota de piata“, declara recent un oficial Nokia, citat de mass-media internationale.

     

    Pe de alta parte, tehnologia Bluetooth este existenta pe piata de mult mai mult timp, fiind deja integrata in majoritatea telefoanelor mobile de ultima generatie, dar si in alte echipamente, precum laptop-uri, PDA-uri si, mai nou, playere digitale. De altfel, consumatorii de tehnologie au gasit noi metode de utilizare a acesteia, asa cum s-a intamplat in cazul unui american care a incorporat in periuta lui de dinti un modul Bluetooth. Urmarea? Periuta electrica functioneaza numai atunci cand este conectata la computer.

    De altfel, sustin specialistii, ar fi destul de dificil ca Bluetooth sa fie inlocuita peste noapte de o alta tehnologie. Pe de alta parte, atrag tot ei atentia, evolutia Wibree ar putea fi totusi similara cu cea a Bluetooth, care, pe masura ce a fost incorporata in tot mai multe echipamente, a castigat tot mai mult teren in fata tehnologiei de transfer prin infrarosii.

     

    Dar recentul anunt al oficialilor Nokia aduce insa o alta intrebare: de ce vrea producatorul de telefoane sa vina cu o noua tehnologie, avand in vedere ca piata nu duce lipsa de standarde wireless de transfer de date? Raspunsul nu a fost dat de cei de la Nokia, dar analistii din domeniu sunt convinsi ca cele doua tehnologii pot functiona in paralel, fara divergente. La aceasta convingere contribuie si anuntul ceva mai recent cu privire la discutiile purtate intre Bluetooth SIG, compania care ofera tehnologia Bluetooth, si Nokia, in vederea incorporarii standardului Wibree in propriul sau standard. Aceste discutii insa nu au fost finalizate, motiv pentru care nu se stie inca sigur daca ar trebui sa se puna un semn de intrebare deasupra Bluetooth.

     

    Pe de alta parte, pe piata mai exista si alte standarde similare Bluetooth, precum Zigbee sau Z-Wave, insa acestea sunt mai putin populare. Si totusi, temerile lor par a fi cele mai mici. „Deocamdata, avand in vedere detaliile sarace oferite de Nokia asupra Wibree, nu putem decat sa presupunem ca este o solutie pe care compania vrea sa o integreze numai in terminalele proprii“, a declarat un oficial Zigbee Alliance. De aceeasi parere sunt si reprezentantii Zensys, proprietarul Z-Wave, care considera ca, „pana acum, Nokia nu a spus nimic care sa ne sperie sau sa ne ameninte pozitia pe piata“.

     

    In aceste conditii, mai exista oare loc pe piata pentru inca o astfel de tehnologie? Cei de la Nokia sunt convinsi de asta, invocand argumentul ca tinta lor este diferita de cea a Zigbee Alliance si Zensys, ale caror tehnologii au fost dezvoltate mai ales pentru pietele industriale.

     

    Pe langa asta, oficialii companiei au motivat anuntul lor – un anunt facut cu foarte mult timp inainte de lansarea oficiala – prin aceea ca vor sa dea unui numar cat mai mare de companii sansa sa se alieze cu ei pentru acest nou standard. Pana acum, membrii aliantei din spatele Wibree, care vor integra tehnologia in echipamentele lor, sunt destul de putini – Broadcom Corporation, CSR, Epson si Nordic Semiconductor.

     

    „Wibree este o tehnologie importanta care le ofera utilizatorilor mult mai multe posibilitati de utilizare a echipamentelor“, declara recent Bob Iannucci, seful Nokia Research Center. „De asta vrem ca standardul sa fie acceptat repede pe piata, pentru a-l putea comercializa si integra in cat mai multe echipamente intr-un timp scurt.“

     

    Oficialii Nokia vor reveni cu mai multe informatii la cald despre Wibree in preajma lansarii comerciale a tehnologiei. Pana atunci, in aer va pluti o incertitudine in ceea ce priveste piata.

  • Despre un film frumos

    Am vazut „A fost sau n-a fost“ al lui Corneliu Porumboiu. Am ras sincer cu gura pana la urechi. Am stat intr-o sala destul de plina pentru un film fara efecte speciale, vedete stralucitoare si, vai, pe deasupra si romanesc (in mod normal, toate ingredientele pentru ca sala sa fie goala).

     

    L-am sorbit pana la ultima imagine. Pentru ca e o clasica poveste in care se spun atat de multe prin vorbe putine sau prin locuri comune. Nu mi-au fost zgariate timpanele sau retinele nici macar cu o singura pretentie megalomanica a regizorului. Totul este modest, perfect, sclipitor.

     

    Unul dintre cele mai frumoase momente din film: realizatorul emisiunii despre Revolutie ii ia cu masina (un Mercedes vechi care trozneste din toate incheieturile) pe invitati. La un moment dat Virgil Jderescu, vedeta televiziunii locale (un amestec de Tuca si Paunescu absolut delicios), sta langa domnul Piscoci, un batranel simpatic de meserie Mos Craciun (sau Gerila, dupa caz) si discuta despre nimic. Piscoci conchide: „S-a dus dracu’ si anotimpurili astea“.

     

    Imi place acest dialog pentru ca scoate la lumina umanitatea incredibila a locului comun. Limbajul de lemn intim este unul dintre marele mistere ale comunicarii. Este momentul acela in care oamenii se apropie neconflictual, in care se ataseaza prin formule standard. In film, urmeaza marea confruntare: talk-show-ul, si el plin de locuri comune, dar cu specific romanesc si generatoare de conflict. In studio se afla moderatorul cu aer de mare luptator care se face mic la cea mai mica amenintare, profesorul betiv care a facut impreuna cu trei colegi „revolutia de la Vaslui“ si pensionarul indiferent, amuzant, anti-erou. Intra in discutie directa cu invitatii prototipul gospodinei nervoase, securistul afacerist-moralist care le stie pe toate si te ingroapa in procese daca zici ceva, chinezul „obiectiv“ si mama unui soldat mort la revolutie care ii invita sa lase vorba si sa priveasca ce frumos ninge afara. Limbajul de lemn, limbajul cliseizat, este pe nedrept taxat, automat, negativ. Trebuie sa nuantam. Cliseul poate fi cea mai dura arma anti-omenire, dar si cel mai sigur mod de a securiza un spatiu. Cliseele ucid in regimurile totalitare. Imediat se sorteaza lasii, lingaii, bunii utilizatori de poncife care taxeaza tot in functie de cateva fraze standard. In acest caz, cliseul te inregimenteaza, cliseul inseamna compromis.

     

    Nu sunt insa de acord cu discursul revolutionar anti-burghez si anti-cliseu. Pentru ca locul comun este unul dintre cele mai solide elemente ale intimitatii, ale spatiului securizat familial, prietenesc, de grup etc. Insasi revolutia e un cliseu, unul din acelea deranjante. Locul comun e benefic in intimitate. Cu un prieten vechi ce faci altceva decat sa tot repeti dialoguri ritualice care va fac pe amandoi sa va simtiti bine, in siguranta? O relatie solida se construieste pe dulcile clisee. Ma amuza psihologii de prin filme care primesc cupluri aflate in criza si le sfatuiesc sa varieze, sa se surprinda unul pe celalalt. Cred ca, mai curand, cei doi destabilizati ar avea nevoie de un set solid si indestructibil de locuri comune care sa-i lege. Ma amuza iarasi cei care se plang de uzura cuvintelor „te iubesc“. Pai, asta e si ideea. Repetitia e ritualica. Ambele parti stiu ca de fapt nu comunica nimic cand spun „te iubesc“, dar respecta o forma profunda de legatura spirituala.

     

    Cand locul comun iese din terenul propice al intimitatii, devine periculos. El este asa-numita minciuna din politica. De fapt, e o vraja pentru captatio benevolentiae, o „vrajeala“. Locul comun aduce si cele mai rapide avansari intr-o companie – trebuie sa respecti proceduri, sa vorbesti in sintagme pe care sa le recunoasca toata lumea. Normal ar fi sa fie invers. Creativitatea la munca, in public; dulcele loc comun, rezervat doar pentru cei dragi. Linguseala si supunerea sunt doua forme aparent creative – de fapt foarte cliseizate – de flatare; nu au ce cauta in spatiul public, oricat de profitabile ar fi. Sunt indecente cand ies din intimitate. Ele sunt bune pentru rasfatat parinti, copii, prieteni dragi. Cine sunt sefii ca sa merite ce e mai bun din noi? Glumesc si nu prea.

     

    Revenim la „A fost sau n-a fost“. Revolutia nu e subiectul acestui film, evident. Mie chiar imi place orasul ala nenumit pe care toti il recunoastem drept Vaslui. Nu am fost niciodata acolo. Dar Vasluiul lui Porumboiu pare un loc linistit in care oamenii vorbesc despre anotimpuri, se uita la televiziunea lor locala si imprumuta bani de la chinezi. Nu e asa de rau cum pare.

     

    Diferenta dintre un oras de provincie si o metropola este tocmai manevrarea locului comun. Provincialii folosesc doar formule inofensive pentru apropiere. Metropolitanii, din dorinta de de-cliseizare si originalitate, iti pot deversa in cinci minute cele mai intime si „creative“ dintre confesiuni.

     

    Cea mai buna solutie: sa te pastrezi provincial in metropola? Nu-i asa ca am un ritm al inferentei destul de nebulos? Asta e, s-au dus dracului si anotimpurile…

  • Unde-i trimitem pe poeti?

    In Corriere della Sera s-a starnit saptamanile trecute o polemica doar in aparenta artificiala. Totul pleaca de la un interviu al lui Nanni Balestrini*, aparut in Liberazione**.

     

    Omul nostru, incapabil sa evite provocarile chiar la varsta care ar trebui sa-l puna la adapost de asa ceva, lamentandu-se ca editorii au incetat a mai publica poezie, spune ce noroc ca exista Internetul, care pune in circulatie poeziile tuturor. Evident, Balestrini se gandeste atat la site-urile care-i antologheaza pe poetii cunoscuti, cat si la cele care-i gazduiesc pe debutanti si admite ca este dificil sa te orientezi intr-o astfel de abundenta de informatie, dar semnaleaza cateva adrese demne de incredere. Dupa interpelarea altor poeti si critici, s-au evidentiat trei obiectii principale. Prima (si imi pare a fi corecta) este ca, si daca au fost intrerupte anumite colectii de poezie, asta nu inseamna ca editorii au incetat a mai publica poezie, iar unii dintre poetii cei mai cunoscuti (ma refer la contemporani, nu la clasici) vand chiar tiraje de 10.000 de exemplare. A doua (si aceasta foarte justa) este ca pentru poetii tineri care vor sa se faca cunoscuti exista si alte canale alternative decat Internetul, precum revistele, festivalurile si lecturile publice. A treia este ca, dupa cum a spus un poet laureat, „daca intri pe Internet sa cauti poezie gasesti o gramada de material fara viata,  exteriorizari emotionale ale prostilor satului, iar blogurile sunt facute in principal de exhibitionisti. In lipsa unei orientari, poti sa iei cea mai mare plasa posibila“. Nici aceasta a treia obiectie nu este gresita, pentru ca pe Internet gasesti intr-adevar de toate, numai ca ea cere unele precizari ulterioare. Mai ales ca, fidel invatamintelor lui Toma Necredinciosul, dupa ce am vazut diferitele afirmatii din respectiva polemica, sunt tentat sa trantesc un al meu „respondeo dicendum quod“.

     

    Cu siguranta, colectiile de poezie si alte locuri selecte unde cei ce fac si cei ce citesc poezie se intalnesc si se asculta raman indispensabile atat pentru tinerii poeti, cat si pentru tinerii cititori. Pentru primii, pentru ca gasesc in ele un teren de confruntare unde sunt criticati, selectionati si, s-o spunem pe cea dreapta, sfatuiti sa-si schimbe meseria daca (asa cum se intampla in cazul majoritatii celor 90% de fiinte umane alfabetizate care mai devreme sau mai tarziu incearca sa poetizeze) nu sunt decat brate sustrase de la agricultura. Pentru cei din a doua categorie, pentru ca gasesc cine sa le serveasca drept filtru si drept girant. Un tanar indragostit de poezie de obicei poate accepta drept bune chiar versuri care nu sunt sau care sunt doar calchieri ale altor versuri bune – in timp ce, daca va cauta poezie intr-o colectie de un anumit prestigiu, stie ca, in masura in care ne putem increde in judecati de gust, ceea ce citeste a primit girul cuiva care se presupune ca are gustul cultivat in mod special.

     

    Imi amintesc de anii mei de liceu petrecuti intr-un oras de provincie, unde puteam cel mult sa pun mana pe cateva carti din colectia Specchio de la Mondadori, dar citeam in fiecare saptamana revista „La fiera letteraria“ („Bestia literara“). Exista acolo o rubrica in care (asa cum in alte reviste exista curierul inimilor) se publicau pasaje scurte din opere poetice trimise de cititori, insotite ba de elogii, ba de incurajari, ba de-a dreptul de corectii sau teribile taieturi. Totul se intampla conform criteriilor poetice ale epocii si gusturilor recenzorului anonim, dar pentru mine insemna o mare lectie de critica, o invitatie la evaluarea stilului si nu a bunelor sentimente, al carei prim rezultat (pentru care literele patriei ar trebui sa-i fie recunoscatoare revistei) a fost ca m-a facut sa-mi arunc la gunoi propriile versuri.

     

    Este posibil sa existe site-uri pe Internet care sa poata desfasura o astfel de functie? S-ar putea obiecta ca pentru o singura „La fiera letteraria“, care reprezenta unicul saptamanal de litere si arte pe care un tanar il putea gasi la chiosc in acele vremuri, Internetul ofera 10.000 de site-uri cu acelasi profil – si deci apare si in acest caz drama imposibilitatii de a selectiona. Imi amintesc totusi ca si pe vremea mea circulau (gratis) revistute pentru poeti cu plata; totusi, intr-un anume mod (intuitiv sau datorita vreunui sfat al cuiva) intelesesem ca trebuia sa ma incred mai degraba in „Fiera“ decat in celelalte foite. La fel s-ar putea intampla si cu poezia pe Internet. Intrucat au dreptate cei ce amintesc de existenta festivalurilor si a revistelor, se presupune ca un poet si un cititor de poezie seriosi pot primi indicatiile corecte pentru a se orienta catre site-urile de incredere.

     

    Dar ceilalti? Dar prostii satului si internautii obsedati care nu se dezlipesc de computer si nu stiu ca exista revistele si festivalurile? La moarte cu ei, cum s-a intamplat dintotdeauna si inainte de Internet, atunci cand cete de lemingi poetici au cazut in capcana acelor „vanity press“ si a premiilor fictive promovate in ziare, ingrosand randurile acelei armate subterane de autori pe propria cheltuiala, care marsaluieste paralel cu lumea „oficiala“ a literelor si, ignorata de aceasta, o ignora la randul ei. Cu avantajul ca, putandu-si publica pe Internet samizdaturile, poetii slabi nu ii vor ingrasa pe sacalii poeziei. Si, avand in vedere ca bunatatea Celui de Sus este infinita, exista probabilitatea ca in acea mlastina infernala sa infloreasca din cand in cand si cate un trandafir.

     

    * poet Si romancier italian, unul dintre fondatorii curentului literar al Neoavangardei.
    ** Liberazione – ziar comunist italian

  • Cetateni de onoare

    Daca am fi fost o natie cu simtul umorului si nu asa incrancenati, cel mai bun raspuns la editorialul aparut in Il Tempo ar fi fost urmatorul: autorul trebuia facut cetatean de onoare al Bucurestiului.

     

    Nu raspunsuri din partea Ministerului Afacerilor Externe, nu drept la replica de la ambasadorul roman. Cetatenia de onoare l-ar fi obligat sa vina in barlogul lupilor care il inspaimanta atat si sa dea piept nu cu o gasca de manelisti infierbantati si deranjanti, ci cu imaginea cea mai colorata a Romaniei pe care nu o place atat de tare.

     

    Daca ati ratat cumva subiectul: editia electronica a cotidianului italian a publicat un editorial al ziaristului Augusto Parboni; acesta are, se pare, o problema cu romanii din Italia, pe care ii face in fel si chip. Sincer, vreo doua din problemele evidentiate de colegul meu editorialist m-au distrat in cel mai inalt grad: zice domnia sa ca romanii sunt „foarte buni acrobati“, reusind „sa intre in case urcand pe zidurile cele mai dificil de escaladat“ sau ca „mintea criminala a acestor banditi este inca in stare sa inventeze si sisteme tehnologice care «sug» banii din conturile bancare ale italienilor“. Iar ultima spaima a lui don Augusto m-a dat gata – romancele „ii incanta cu frumusetea lor estica pe batranii bogati cu care se casatoresc pentru a obtine cetatenia si, de ce nu, un cont bancar“.

     

    Mintea mea estica m-a indemnat, iata, nu sa-i aduc aminte tot felul de istorii cu mafia italiana la ei acasa sau pe aiurea prin lume, ci sa-i sporesc faima lui Parboni; ba as fi facut o petitie la Primaria Capitalei pentru ca apartamentul jurnalistului sa fie la ultimul nivel al celei mai inalte cladiri din Bucuresti, la adapost de acrobati, si as importa cateva urate vestice care sa-i populeze spatiul si care sa-i calmeze inhibitiile. Pai nu?

     

    In registrul serios, acum: ce-i de facut? Ca scursuri ale societatii romanesti au plecat prin lume, e un adevar. Nu sunt nici mai multi si nici mai rai decat ceea ce au lepadat alte natii, chestiunea e ca avem, de fapt, de schimbat o imagine. In vara acestui an am trait doua saptamani chiar in mijlocul unei comunitati de romani stabiliti in Italia, cu acte in regula si cu toate cele: slujbe, prieteni, copii la scoala, datorii la banci. N-am regasit, in micul orasel din apropierea Romei, nici una din spaimele prietenului Parboni; as spune ca in cele mai multe planuri romanii au facut bine respectivelor comunitati, trezind la viata, economiceste vorbind, zone intregi care vegetau cateva luni bune pe an.

     

    Oraselele in cauza erau „de vacanta“, cu locuinte populate in special in perioada concediilor. Romanii au inchiriat casele si apartamentele, au platit chirii si facturi, au determinat aparitia de magazine (trei supermarketuri in cinci ani, intr-un oras cu sub 20.000 de locuitori, cum e?) si au tinut in viata mici afaceri de familie italienesti. Micii, busuioaca de Bohotin, amaratele pufarine (dar de acasa) sau gogonelele murate nu mai sunt in nici un caz marfuri exotice, ci fac parte din oferta curenta a multor magazine. Inainte de a jindui la conturi bancare italienesti, romancele au curatat case si au ingrijit copii si batrani.

     

    Italia de astazi este atunci cand cativa romani merg, intr-o seara calda de vara, la un restaurant si vine o chinezoaica fasneata sa ii serveasca si le ofera, intr-o italiana fluenta, un mix de mancaruri chinezesti si italienesti, si din carciumioara de alaturi razbat ba o cantoneta, ba un fragment de cantec popular osean. Italia din mintea lui Augusto Parboni nu mai este posibila si Italia nici nu mai vrea sa fie asa. Italia i-a prins de fapt pe multi din romani in sistem si nu le va mai da drumul: oamenii aceia au capatat responsabilitati acolo, au pornit afaceri, au relatii si interactioneaza. Multi vor pastra legaturile cu cei de acasa si ii vor sustine financiar, dar nu vor mai pleca din Italia; cu acte in regula, deja tintesc spre credite imobiliare pe termen lung, pentru a scapa de povara mutatului periodic. Un copil care invata in italiana se va simti atras, desigur, de Romania bunicilor sau de gustul cozonacilor de Paste, dar va fi in mult mai mare masura roman si ceva mai putin roman. O diferenta de o singura litera, dar cat de importanta. S-ar putea sa fie viitorul intregii Europe: toate nationalismele de astazi, toate orgoliile si toate mandriile ingradite in iluzorii frontiere pot (si personal sunt convins ca asa va fi) disparea nu mai departe de cateva generatii.

     

    Chiar scaderea sumelor trimise de romanii din strainatate, tendinta conturata din primavara acestui an si confirmata in mijlocul verii (cu o treime mai putini in iulie 2006 fata de iulie 2005 – 299 de milioane de euro fata de 443 de milioane de euro) o pun pe seama integrarii romanilor in Europa de maine. Nu este o conjunctura, un fenomen conjunctural va fi o revenire a valorii transmiterilor. Sa nu-i acuzam, pentru ca au fost, fara sa banuiasca, mai de folos Romaniei decat orice alt sprijin venit din strainatate: au sustinut balante de plati, au contribuit la cresterea economica si au atenuat disparitati sociale pe care statul s-a dovedit incapabil sa le rezolve.

     

    Acrobati si fete frumoase, va salut. Sunteti cetateni de onoare.

  • Unde se duc „tarosenii“?

    E toamna. Iar toamna – o stie oricine – se numara bobocii. De cand intrarea Romaniei in Europa (din motive sentimentale prefer aceasta denumire tehnicului UE) a devenit lucru cert, au si inceput bilanturile, cantarind pe fata si pe dos avantaje si dezavantaje de toate felurile.

     

    Dar si acestea – cate au fost – s-au axat in principal pe componenta europeana a ecuatiei: europarlamentari, europartide, familii politice, comisari europeni, etc. Analiza impactului integrarii europene asupra politicii interne fie a lipsit cu desavarsire, fie s-a marginit la sperante: conform acestora, printr-o osmoza misterioasa, o prezumtiva eleganta specifica politicii „europene“ va modela politica damboviteana dupa chipul si asemanarea de la Strasbourg.

     

    Ingaduiti-mi sa ma indoiesc. Mult mai probabil, intrarea in Europa va avea, pe termen scurt, un singur mare perdant – PSD – si doi castigatori care se vor sfasia (sa speram) reciproc: PNG si PRM (ordinea, dupa cum veti vedea, nu este intamplatoare). Iar capul tuturor acestor „rautati“ va fi painea noastra cea de toate zilele. Nu, nu pentru ca si-a  schimbat (a se citi „pierdut“) gustul – cum se vaieta deunazi o prietena pe blogul personal. Si nici macar pentru ca si-l va „schimba“ si mai abitir dupa 1 ianuarie 2007. Importanta, din acest punct de vedere, nu e schimbarea in sine, ci cauza acesteia. Iar cauza trebuie cautata – mai mult sau mai putin metaforic – in procesul accelerat de disparitie a taranului roman. In noile conditii impuse de UE (observati, rogu-va, denumirea tehnica in noul context) taranul roman va fi inlocuit cu fermierul sau, mai probabil, cu fermierul-arendas. Pe scara istoriei – ca sa spunem asa – se aud opincile taranilor coborand si pantofii managerului agricol urcand.

     

    Scriam, in urma cu un an si mai bine, ca a sosit timpul sa ne luam ramas bun de la satul romanesc. Ca se cuvine sa ne facem bagajele temeinic – pregatindu-ne adica din timp amintiri numai bune de povestit nepotilor despre toate cele: fasaitul coasei prin iarba; gustul soriciului parjolit cu paie arse; sunetul molcom al talangilor; sunetul toacei la asfintit – si cate si mai cate. Nu, nu va speriati: n-am dat, la batranete, in mintea pasunismului. Observati ca nu va prezint catusi de putin imagini idilice ale taranului roman, ci imagini pur si simplu – intalnite inca astazi la tot pasul, disparate, insa, maine, pentru totdeauna.

     

    Si, totusi, unde se duc taranii cand se duc? Unii dintre ei la cimitir. Cei mai multi, insa, la oras. Devin „taroseni“ (ca altfel nu stiu cum sa le zic), nu lumpen-proletari, cum gresit li s-a spus. De buna seama, fenomenul migratiei de la sat la oras nu e de azi de ieri. Dar ceea ce ati vazut pana astazi a fost o nimica toata. Poate nu m-am facut bine inteles: nu e vorba doar de imputinarea taranilor – e vorba de disparitia lor si, dimpreuna cu ei, a satului romanesc: a mai auzit cineva de „crasma fermei“? Lasand la o parte orice alte consideratii, aceasta disparitie va marca profund baza electorala a PSD, oricum suficient de subrezita. Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios – spunea Eugen Ionesco. Taranul roman (fie el chiar partial urbanizat) vota, din reflex si din respect pentru o imagine cumpatata, dar in acelasi timp autoritara – cu Ion Iliescu.

     

    Ambii poli ai ecuatiei isi pregatesc acum iesirea din scena. Iar pana la consolidarea unei paturi sociale urbane, constienta de principiile stangii in sensul adevarat al cuvantului, se va mai scurge ceva timp si pe Dambovita lui Geoana si pe Somesul grupului de la Cluj. Ma grabesc sa adaug ca aceasta observatie nu reprezinta nicidecum vreo critica la adresa tendintei de modernizare a partidului. Cand apar caile ferate, a mai investi bani in vizitii e sinucidere curata. Constatarea e menita pur si simplu sa atraga atentia asupra unei stari de fapt si sa le reaminteasca membrilor PSD ca si evreilor traversarea unui amarat de desert le-a luat 40 de ani batuti pe muchie. Si asta in conditiile in care erau condusi de Moise.

     

    Si totusi, unde se duc „tarosenii“ atunci cand se duc? Ei bine, nefericirea face ca se duc la alde Gigi Becali. Am evitat cat am putut acest subiect – dureros pentru mine, trebuie sa marturisesc – pe de o parte cu speranta naiva ca daca-l ignor, va inceta sa existe, pe de alta, din dorinta de a nu mai arunca paie pe un foc deja incins. Vremea ascunsului dupa degete, din pacate, a trecut. Cu un constant 6-7% in sondaje, in conditiile actuale PNG e o forta (greutate?) de care, vrand-nevrand, trebuie sa tinem seama. Avem (inca) o tumora – cum procedam? Pe vremuri, clasicii constatau ca patimile nu se lasa controlate de catre ratiune si ca, prin urmare, singura solutie pentru a controla o patima este de a-i opune o… alta patima. Luptandu-se reciproc, cele doua patimi isi vor anula reciproc efectele negative (asa a aparut, de altfel, si ideea de „interes personal“ – dara asta e deja o cu totul alta poveste). Banuiesc ca ceva asemanator a avut in gand si Traian Basescu atunci cand a „mosit“ umflarea lui Becali in sondaje: decat sa ai un intreg segment electoral deplasat spre PRM, sa zicem, mai bine il imparti in doua si indemni, discret, partile sa se paruiasca reciproc. Pana aici, toate bune si frumoase. Din nefericire, insa, ingineriile astea „ecologice“ scapa adesea de sub control – dupa cum marturisesc australienii, care au incercat sa domoleasca invazia de iepuri folosind cainii Dingo (pare-mi-se). Lupta dintre PNG si PRM ramane inegala. Electoratul PRM, urbanizat, in majoritate, mai asculta inca muzica (de bine, de rau) populara si se mai emotioneaza cand mai asculta „Noi suntem romani“.

     

    O intreaga generatie, insa, de „taroseni“ nu va mai avea asemenea fioruri artistice. Putina lume a observat o coincidenta tulburatoare: erodarea satului romanesc, popularitatea manelelor si cresterea lui Becali in sondaje sunt fenomene suprapuse. Tare mi-este, asadar, teama ca 2007 ne va aduce ca imn, in afara de beEthovENiana Oda a Bucuriei si o mult mai becaliana Oda a Manelelor.

  • De trei ori Romtelecom

    A fost o stire seaca: de anul viitor, Romtelecom va intra pe piata televiziunii prin satelit. Noul plan de business prevede ca, de anul viitor, operatorul traditional de telefonie fixa sa concureze pe acest segment cu nume precum RCS & RDS, UPC Astral sau Digital Cable System. Care sunt insa nuantele?

     

    Anuntul ca Romtelecom ataca o noua piata a venit spre sfarsitul lunii trecute, oficialii fostului monopol de stat explicand atunci ca lansarea noului serviciu se inscrie in strategia companiei de extindere a portofoliului de produse si servicii. „Piata serviciilor de comunicatii electronice se transforma, iar evolutia tehnologica ne permite sa furnizam servicii integrate, respectiv telefonie, Internet si TV“, spunea directorul executiv de operatiuni al companiei, Georgios Argentopoulos. Practic, noul serviciu vine in completarea celor deja furnizate de Romtelecom si va permite companiei sa ofere clientilor servicii triple-play – televiziune, telefonie fixa si Internet. Astfel, prin intermediul serviciului de televiziune prin satelit, Romtelecom va putea concura direct, pe toate segmentele, cu operatorii de televiziune prin cablu care, in ultimii trei ani, au muscat serios din business-ul sau traditional – telefonia fixa.

     

    Din cate spune directorul general al Romtelecom, James Hubley, rata lunara de dezabonare la serviciile de voce ale companiei este insemnata. Transpus in cifre, compania pierde anual aproximativ 500.000 de clienti ai serviciilor de telefonie fixa. „Incepusem anul trecut cu 4,5 milioane de abonati si l-am terminat cu aproape patru milioane“, explica James Hubley, adaugand ca, la jumatatea acestui an, Romtelecom avea o baza de 3,77 milioane de clienti.

     

    La sfarsitul lunii iunie 2006, numarul liniilor fixe detinute de Romtelecom era  in scadere cu 9,99% fata de aceeasi perioada a lui 2005, cand totalul acestora era de 4,185 milioane.

     

    Dar inspre ce se indreapta toti acesti clienti? In proportie de 50%, acestia opteaza pentru serviciile de telefonie mobila, renuntand complet la telefonul fix, in timp ce restul de 50% prefera sa utilizeze telefonia fixa din pachetul triple-play (cablu TV, Internet si telefonie fixa) al operatorilor traditionali de cablu. Iar cei care fac pasul inspre acestia din urma au in vedere preturile mai mici, dar si faptul ca, pentru un singur abonament, pot beneficia de trei servicii diferite.

     

    Conform rapoartelor oficiale, din cei  3,7 milioane de romani abonati la serviciile CATV, aproximativ 2,4 milioane sunt clienti ai UPC si RCS&RDS. La sfarsitul anului trecut, numarul utilizatorilor de telefonie fixa era de peste 4,39 milioane, pe o piata in care erau activi 74 de furnizori alternativi, a caror cota era de aproximativ 10%. Romtelecom a mai cochetat cu televiziunea prin Cable Vision of Romania – societate de TV prin cablu subteran cu retele in Bucuresti, Buzau, Giurgiu, Sfantu Gheorghe, Slobozia si Targoviste, cu o baza de aproximativ 50.000 de clienti, la care insa a decis sa renunte pentru a se concentra pe dezvoltarea serviciilor care tin de telefonia clasica, precum si de date si Internet, dupa cum declarau oficialii operatorului la acea vreme. Anul trecut CVR a fost cumparat de Astral Telecom Cluj pentru 8,5 milioane de dolari.

     

    Tot anul trecut, mai exact in primavara, Romtelecom a lansat o oferta de internet in banda larga pentru companii, pentru ca la sfarsitul verii sa atace si piata clientilor rezidentiali. „Acestea sunt serviciile care vor marca viitorul companiei: Internet si date prin broadband, dar si alte servicii care se gasesc mai aproape de zona de IT, cum este recent lansatul Cyber Host – centrul de gazduire a datelor“, spune Hubley, estimand pentru anul acesta venituri de 25 de milioane de euro din serviciile de date si Internet.

     

    Rezumat la esenta, planul de transformare al Romtelecom arata astfel: o noua filosofie a companiei, un nou sistem de facturare, call centere, magazine Romtelecom modernizate si un portofoliu marit de produse si servicii.

     

    Potrivit unui raport al grupului elen OTE, Romtelecom a investit in ultimii trei ani peste 300 de milioane euro intr-o infrastructura noua pentru reteaua de acces si de transport, dar si pentru introducerea noilor tehnologii.

     

    Dar de ce a fost nevoie de o astfel de investitie si de o schimbare radicala a filosofiei de business a companiei? „In primul rand era necesara modernizarea, avand in vedere ca influentele de pe vremea cand compania era monopol de stat s-au resimtit puternic si dupa liberalizare“, explica Hubley. „Pe de alta parte, trebuia sa gasim metode sa generam venituri si din alte servicii si asa ne-am orientat catre servicii de Internet si date.“

     

    Dar exista si o problema: vechea retea fusese construita doar pentru trafic de voce. „Tocmai de asta este nevoie se investim aproximativ o jumatate de miliard de euro in noua retea NGN – Next Generation Network -, care sa suporte si traficul de Internet, date si orice alte servicii“, explica directorul companiei.

     

    Romtelecom nu a renuntat nici la mai vechi anuntatul proiect IPTV (Internet Protocol TV), un concept care va crea o punte de legatura intre serviciile de Internet si industria de home-entertainment. Tehnic vorbind, IPTV este tehnologia care permite transportarea semnalului TV in format digital – de unde si o calitate superioara a imaginii si a sunetului, comparabila cu cea a DVD-urilor.

     

    Largind putin cadrul discutiei, IPTV poate fi si unul dintre atuurile pe care Romtelecom le ia in calcul cand  mizeaza pe cartea serviciilor integrate. Potul e pe masa. Cine va castiga?  

  • Spleen de lectura

    Aveti probabil de multe ori senzatia ca nu prea aveti chef sa mai cititi nimic. Sa nu mai mancati nimic sau sa nu mai ascultati nimic. Ati experimentat cu totii angoasa de lectura, spleenul de lectura. Se manifesta ca o febra a shopping-ului combinata cu o lipsa teribila de apetit.

     

    E spleenul de lectura doar o stare? E o depresie provocata din interior sau din exterior? Sa incepem cu un exemplu mult mai comun despre amestecul de bulimie vizuala si anorexie a consumului propriu-zis. In supermarket, cumperi mult mai mult decat iti trebuie. Asta e si regula principala a jocului de-a cererea si oferta. Cumperi dintr-o foame teribila de satisfactie viitoare. Cumperi promisiuni. Dezamagirea e maxima acasa, cand golesti sacosele si gasesti pachete fade pe care nu mai ai chef sa le desfaci. Acelasi lucru se intampla si in cazul revistelor, ziarelor sau cartilor. Intri intr-un magazin dedicat „printului“ de orice fel, iesi cu bratele pline de reviste, ziare, carti. Cand vine vremea lecturii, esti deja epuizat, rasfoiala devine deprimanta, nimic nu te mai poate tintui, nimic nu-ti poate asigura fluxul lecturii. Pe de o parte, pana si lectura sufera de boala grea care vine odata cu shopping-ul isteric. Orgasmul cumpararii este incomparabil mai important decat lectura propriu-zisa. De cealalta parte, sunt inca prea multe lucruri despre care nu se scrie sau care raman neexplicate. Modelele publicistice sunt mult mai crude decat nevoile reale ale cititorului.

     

    E crud, dar e evident ca de multe ori avem, in fata unei carti sau reviste, acelasi comportament ca in fata unui salam. Avem sau nu o pofta misterioasa de achizitionare. Dar asta nu inseamna ca, acasa, respectivul produs nu va zacea uitat intr-un colt. Dorinta de consum se epuizeaza imediat dupa ce ai platit. O manifestare a acestei depresii de lectura este blazarea, gustul pentru excentricitati si soc. Lipsa de chef pentru lectura si introspectie. E ca in cazul sporturilor extreme pe care, aparent, le practica oameni plini de vitalitate si de optimism. De fapt, sunt preferate mai ales de oameni complet goliti interior care au nevoie de un ciocan in cap sau de pericol (controlat) iminent pentru a-si regasi sensibilitatea.

     

    Pofta vizuala, consumul virtual au depasit cu mult realitatile. Exista o intreaga cultura stranie a flirtului, de pilda. Stranie pentru ca, din tot ritualul de dinaintea sexului s-a impus, in lumea contemporana, mai degraba o mimare rapida a flirtului. Sexul insusi (o finalitate putin sperata de bietii trubaduri) face parte dintr-un joc repetitiv si obositor al palmaresului, daca imi permiteti o extrapolare destul de fortata. Dar cultul DJ-ului, al clubului, al muzicii care interzice dialogul, al comunicarii direct erotice, sunt semnul unei dorinte cel putin atipice. Am citit sau auzit sute de reflectii despre cum, dupa o seara de baut, provocari erotice si exces, sexul devine partea neplacuta a serii. E ca o forma a maximei epuizari, nu neaparat momentul culminant al ritualului erotic care l-a precedat. Altfel spus, exista o placere a provocarii si stimularii care provoaca dependenta si epuizare. Nu mai intereseaza pe nimeni finalitatea – sau ea devine secundara. De ce? Pentru ca e mai incitant locul de consum sau de „agatat“ decat finalizarea propriu-zisa.

    Ce se intampla cu huliganii de pe terenurile de fotbal? E cineva interesat de meci? Prea putin. E mai gustata toata agitatia din jurul meciurilor. Razboiul declaratiilor de dinainte de derby face audiente comparabile cu partida insasi. Consumi inainte sau dupa ce ai platit? – aceasta este intrebarea secolului. E o alegere foarte importanta. Cu alte cuvinte, alegi sa-ti epuizezi libidourile de tot felul cu cartea de credit in mana sau abia dupa ce plata a fost consumata incerci sa-ti fructifici achizitiile? Cumparaturile impulsive pot oferi o senzatie de eliberare noua, uneori sunt bune tratamente antidepresie.

     

    Inspectarea cumparaturilor poate aduce mari neplaceri – observi, de obicei, ca ai cumparat prea multe lucruri inutile, ca ai raspuns unor stimuli rudimentari. Iesirea din cercul vicios al orgasmului dinainte de consumul propriu-zis este una singura: autoeducare, redescoperirea dorintei de consum in sens traditional. Individul isi descopera personalitatea doar consumand. Cu cat te limitezi mai mult la pseudoconsumul prin achizitie, cu atat mai mult te paste abrutizarea completa a simturilor. Poti sa-ti cumperi orice. Dar trebuie sa rezisti tentatiei de a ceda mecanismelor de marketing, cele care te pot face sa crezi ca, in momentul in care ai cumparat o carte, te conving ca ai si citit-o. Educatia personalitatii incepe abia atunci cand trebuie sa consumi adecvat tot ce ai cumparat.

  • Islamul si Papa

    Trebuie sa incetam sa mai insultam Islamul. Deja ajunge. Nu, asta nu inseamna insa ca Papa ar trebui sa-si ceara scuze. Papa a tratat de fapt Islamul cu demnitate. A tratat credinta si comunitatea ei ca pe un adult care trebuie provocat si angajat in dezbatere. E un semn de respect.

    Ce este insultator este maniera ultra-grijulie, „politically correct“, de abordare a relatiei cu musulmanii care prinde radacini in Occident astazi. Care suna cam asa: „Sssssst! Nu spune nimic despre Islam! Nu pricepi? Daca spui ceva critic sau pui sub semnul intrebarii ceva referitor la musulmani, o sa-ti dea foc la casa. Sssst! Lasa-i in pace. Nu-i mai irita. Nu-s capabili de un dialog rational si civilizat despre problemele din comunitatea lor religioasa“. Ei bine, asta chiar ca-i jignitor. E o atitudine lipsita de respect si marcata de auto-cenzura, dar este atitudinea elitelor occidentale de astazi si ea incurajeaza o ciocnire a civilizatiilor „cu incetinitorul“ pe care Samuel Huntington a prezis-o. Pentru ca occidentalii de rand nu o cred. Ei vad violenta erupand din comunitatile musulmane, o gasesc infricosatoare si nu cred ca liderii lor le vorbesc cinstit despre asta.

     

    Asa ca multi vor acum sa construiasca un zid in fata Islamului. Ar fi teribil daca Turcia ar fi impiedicata sa intre in UE, dar inspre asta ne indreptam si singurul lucru care va opri acest proces este dialogul cinstit.

     

    Dar nu dialogul despre care vorbea Papa – unul intre Islam si crestinism. Acela e necesar, dar nu si suficient. E nevoie mai intai de un dialog intre musulmani si musulmani.

     

    Ca unul care am trait in lumea musulmana, m-am bucurat de prietenia multor musulmani de acolo si am vazut latura sensibila a Islamului in actiune, trebuie sa recunosc ca nu inteleg in ce mai crede Islamul zilele astea. De ce? In prima zi a Ramadanului din anul trecut un sinucigas musulman sunit s-a aruncat in aer intr-o moschee siita din Hilla, Irak, in mijlocul serviciului religios, omorand 25 de credinciosi. Anul asta, in prima zi a Ramadanului, un sinucigas sunit in Bagdad a omorat 35 de oameni care stateau la coada la benzina intr-un cartier predominant siit. In aceeasi zi, capetele a noua ofiteri de politie si soldati irakieni au fost descoperite la nord de Bagdad.

     

    Nu inteleg. Cum pot musulmanii sa arunce in aer alti musulmani in cea mai sfanta zi din an pentru ei – in moschei – si abia daca se vede o urma de protest in lumea musulmana, ca sa nu mai vorbesc de marsuri la care sa participe cate un milion de musulmani? Totusi, caricaturile daneze sau un discurs al Papei duc la proteste violente. Daca musulmanii care macelaresc musulmani – in Sudan, Irak, Egipt, Pakistan sau Iordania – produc o firava reactie comuna, in vreme ce caricaturile sau remarcile Papei produc proteste de masa, in ce mai crede Islamul astazi? Nu e o insulta sa pui o asemenea intrebare.

     

    Musulmanii ar putea spune: „Bine, dar cum e cu Abu Ghraib, Guantanamo sau Palestina? Hai sa vorbim si despre toate manifestarile voastre violente“. La care as raspunde: „Hai sa vorbim! Dar trebuie sa faceti si voi ca noi, pentru ca noi vorbim tot timpul despre locurile unde am dat gres!“. Nu putem avea un dialog cu sens daca nici noi nu suntem autocritici, dar nici musulmanii nu pot sa fie. Raspunsul e greu de primit si pentru ca Islamul nu are o ierarhie. Nu exista un papa musulman care sa defineasca credinta. Exista centre in care se invata Islamul in Egipt si Arabia Saudita, dar credibilitatea lor in randul maselor este slaba pentru ca adesea sunt privite ca unelte ale regimurilor. Asa ca acei predicatori musulmani autentici tind sa fie predicatorii de strada – agitatori care castiga legitimitate imprastiind ura atat asupra propriilor regimuri, cat si asupra puterilor occidentale care le sustin. Ca urmare, exista o masa mare de musulmani suniti lipsiti de dreptul de a alege, care nu sunt nici fundamentalisti violenti si nici adepti ai secularismului. Ei sunt oameni care ar vrea sa vada un mariaj intre Islam si modernitate. Dar acum este prea putin spatiu liber in lumea musulmana sunita – intre predicatorii agitatori si cei „oficiali“ – pentru ca aceasta sinteza sa fie discutata si definita. Am sperat ca Irakul va fi acel spatiu. De cate ori m-au intrebat oamenii cum mi-as da seama ca am castigat in Irak, am spus: vom castiga atunci cand Salman Rushdie (condamnat la moarte de ayatollahul Khomenei din cauza volumului „Versetele satanice“ – n.r.) ar putea sa tina discursuri in Bagdad. Sunt pentru un dialog respectuos intre Islam si Occident, dar mai intai trebuie sa aiba loc un dialog liber, respectuos, intre musulmani si musulmani. Ce conteaza nu e daca musulmanii ne spun in ce cred. Ce conteaza e ce isi spun lor insisi in limbile lor si cum se trateaza unii pe altii.

     

    Fara un razboi de idei adevarat in interiorul Islamului care sa lamureasca asta – un razboi pe care sa-l castige progresistii -, ma tem ca alunecam in cel mai bun caz spre un zid intre civilizatii si in cel mai rau caz spre o ciocnire cat se poate de reala.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 25 octombrie al BUSINESS Magazin

  • Plamanii comunicarii

    O patanie a colegilor de la Mediafax m-a facut sa ma razgandesc si sa reiau un subiect despre care am vrut sa scriu, dar am renuntat pentru ca m-am gandit ca multa lume nu este pregatita sa se priveasca in oglinda.

     

    Numele nu au importanta: un reporter vorbeste cu cineva, cineva ii spune ceva, reporterul apreciaza ca ceva-ul acela merita atentie si face o stire, pe care o scrie si o da pe flux, aceasta numai dupa ce persoana in cauza face publica informatia. Ulterior, informatia se dovedeste incorecta si cineva-ul in cauza arunca o parte din vina pe reporter si pe agentie. Sa nu te infurii?

     

    De cand lucrez in presa, foarte-foarte tare m-am infuriat doar de doua ori. Prima oara m-a suparat un coleg din trust, in timpul unei convorbiri telefonice. Lucram la agentie si in acea perioada eram un personaj extrem de stresat; nu-mi mai aduc aminte exact de unde a pornit, dar tin minte ce am zis dupa ce am inchis. Ca o sa-i mananc plamanii repectivului, in prealabil extrasi printr-o metoda cam neortodoxa; colegii mei s-au inspaimantat foarte tare si au izbucnit in ras – asta ca sa vedeti cat pret puneau pe supararea mea. A doua oara a fost un director de companie romaneasca din acelea de pe listele de lichidare cu care bombarda presa Victor Ciorbea, pe vremea cand era premier. Directorul in cauza era cu satarul lichidarii deasupra capului, dar nu-i pasa, el avea la momentul respectiv o problema cu competenta mea profesionala si cu cat ma pricep eu la domeniul de importanta strategica in care actiona domnia sa. Am incercat sa-i explic ca sunt altii care ma apreciaza pe mine si ca discutabila este competenta directorilor anchilozati in gandire, care i-au oferit lui Ciorbea posibilitatea sa-si dezvolte talentul de a intocmi liste. Astazi societatea pe care o conducea nu mai este, iar omul probabil mananca o pensie linistita. Am ramas numai eu si competenta mea, asa botita cum i-a parut.

     

    Motivul supararii actuale este comunicarea. In numarul 100 ati putut citi un articol intreg, bun si frumos, despre ce va sa zica presa economica si cum ii ajuta pe sefii de companii in munca. S-au spus acolo o gramada de lucruri si toata lumea a mangaiat pe toata lumea. Citind textul acela, m-am gandit ca reda numai o parte – frumoasa – a lucrurilor si nu le reda pe altele. Ce tin de comunicare schioapa, de suspiciune si de prudenta, aplicate acolo unde nu este cazul. Explicatie: imaginea companiilor si a oamenilor dintr-o companie, reflectata in presa, este suma unor perceptii ale jurnalistului; cand spun jurnalist ma gandesc chiar la jurnalisti (presa economica are din ce in ce mai multi si mai buni) si nu la fotografi pititi prin tufisuri sau la juni aburiti de filme americane de actiune, care isi inchipuie ca a face ziaristica este ceva ce penduleaza intre inchizitie si mesianism. Iar subiectele potentiale nu sunt de genul cine ce masina si-a luat sau cine cu cine merge in vacanta, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni si achizitii, despre succese si despre cadere (cu toate ca nu am intalnit inca afaceristul roman care sa recunoasca sau, mai mult, sa accepte ideea ca a gresit si sa vrea sa si vorbeasca despre asta). Pentru acest tip de jurnalism inca nu exista comunicare in Romania. Nu exista decat extrem de putini purtatori de cuvant adevarati, care sa aiba un raspuns competent si rapid la orice problema (uneori un „no comment“ simtit face mai mult decat o balmajeala aiuritoare) si care sa fie mai mult decat o interfata plapanda dar vamuitoare; nu exista multi oameni de PR eliberati de stereotipuri si nu exista, ceea ce-i mai rau, destui sefi de companii eliberati de stereotipuri (eu cel putin sunt jurat sa ma ridic si sa plec, politicos, desigur, din fata celui care imi va servi, a nu stiu cata oara, chestia aceea cum ca „…banul nu este important pentru mine, mai importanta este provocarea…“). Discretie, inteleg; nu inteleg insa raspunsuri de genul „nu va spun nimic, ca afla concurenta“ (dar poate e de bine, face concurenta icter mecanic cand vede rezultatele bune); mandrie, inteleg; nu inteleg insa orgoliul si suficienta. Sau narcisismul.

     

    Lucrez acum la un soi de istorie a businessului romanesc, mai precis a celor care au inceput sa faca afaceri in baza decretului-lege 54 din 1990. Inregistrari din acea perioada nu mai exista sau poate sunt, dar ingropate prin cine stie ce fund de arhiva – oricum, nu le-am identificat. Am publicat niste anunturi in Ziarul Financiar la care au raspuns foarte putini oameni. Reactie relativ corecta din anumite puncte de vedere, pentru ca atunci a fost un soi de Vest salbatic al afacerilor romanesti si, in aceste conditii, multora nu le va fi confortabil sa vorbeasca de primul milion strans; dar nu asta era ideea, ce incerc eu sa fac este sa adun o suma de povesti cat mai interesante, despre patroni de top, dar si despre proprietari de chioscuri care au avut curaj si spirit intreprinzator. Celor cu care am vorbit deja le-a placut ideea, asa ca ma pot mandri cu un fel de record: am in acest moment doi ditamai patronii care lucreaza pentru mine.

     

    Si nu, nimic din acest text nu este un repros si nici o vaicareala, ci o suma de constatari menite sa stearga aburul de pe oglinda si sa ma faca, personal, mai putin ravnitor la plamanii cuiva.