BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Dilema soparlei cu limba albastra

    Daca Franta este pentru multi Turnul Eiffel sau Anglia este Big Ben, mult timp Australia a fost pentru mine Ayers Rock, sau Uluru, cum ii spun aborigenii. Uluru este o formatiune stancoasa izbucnita de nicaieri in mijlocul desertului, care isi schimba culoarea in functie de zi si de anotimp, un loc special, pe care mi-ar fi placut sa-l vad chiar mai mult decat alte minuni ale lumii. Acum ma gandesc sa dau stanca pe un om.

     

     

    Cinci miliarde de dolari. 5.000.000.000 de dolari. 3.657.509.982,5 euro. Ce stare de confort v-ar induce o astfel de suma, cate case, masini, avioane, haine, barbati, femei, aur, diamante, Pipere si Banease, aer curat, apa limpede, nopti senine, nopti infierbantate, mangaieri sau zambete ati cumpara cu acesti bani?

     

    Cum ar fi sa-i numarati, admirati, sa le dati foc, sa-i tavaliti sau intoarce cu furca?

    I-ati refuza?

    Jeffrey Lee ii refuza.

    Pe Jeffrey Lee evolutiile bursiere il lasa rece. Pe Jeffrey Lee evolutiile bursiere l-ar putea face unul din cei mai bogati oameni din lume.

     

    Lee traieste in Australia, are 36 de ani, este unicul supravietuitor al tribului Djok si custodele zacamantului de uraniu Koongarra. Gigantul energetic francez Areva, spune cotidianul Sydney Morning Herald, s-a declarat interesat de cele 14.000 de tone de uraniu care reprezinta mostenirea lui Jeffrey. 14.000 de tone de uraniu l-ar aduce pe Lee, un personaj ce apare in fotografii intunecat, sumbru si darz, in elita lumii. El ar deveni al doilea bogatas al Australiei, la un fleac de 500 de milioane de dolari de primul.

     

    Dar Lee spune ca banii nu sunt importanti, ca are o slujba, ca isi poate cumpara mancare, ca poate pescui si poate vana. Pentru Lee mormintele strabunilor si locurile sale sfinte sunt mai importante decat masinile, casele, diamantele, avioanele sau Piperele. Pe terenul lui Lee s-au adapostit animale fantastice, sarpele-curcubeu sau o soparla uriasa cu limba albastra care nu trebuie cu nici un chip deranjata,

     

    „Tata si bunicul meu mi-au spus ca au fost de acord cu mineritul, dar eu am invatat si am aflat ca acolo este otrava. Tatei si bunicului le-au fost oferite masini, case si multe alte lucruri, dar nu le-a povestit nimeni despre uraniu si despre ce poate face acesta. Cred ca daca vom tulbura pamantul acela, se vor intampla lucruri rele…“, spune Jeffrey Lee, care incearca sa determine autoritatile sa includa mostenirea sa in parcul national Kakadu.

     

    Exercitiu de vara: ce ati face daca ati fi in locul lui Lee? Cum o fi sa-i traiesti viata?

     

    Cum ar fi un Lee roman? Cam ce mesaje ar primi „badea“ Lee, cum i s-ar propune afaceri fabuloase, cum i s-ar cere ajutorul, cum s-ar oferi unii si altii sa-i administreze mostenirea, sa-i puna borduri, sa-i intinda covoare rosii, sa-i faca masaj relaxant sau sa vaneze in locul lui.

     

    Mult timp dupa ce am citit stirea am tot facut exercitii de genul acesta, incercand sa-mi dau seama cum as rezolva dilemele soparlei albastre. Am gresit, cred acum, pentru ca nu este potrivit sa-l judeci in vreun fel sau altul pe Lee.

     

    El are o credinta si o respecta; societatea in ansamblu ar trebui sa-i respecte credintele. Intamplarea sau poate divinitatea au pus, in mod ironic, ceva pretios pentru civilizatia moderna intr-un loc dificil; tot ironic, intamplarea sau poate divinitatea, au ascuns petrolul sub funduri de mare sau sub nisipuri arzatoare si a dus gazele in siberii infrigurate. Poate ca este un semnal pentru civilizatie, care ar trebui sa isi schimbe prioritatile si necesitatile.

     

    Indarjirea lui Lee nu este noua si, pentru ca s-au mai vazut cazuri de soparle cu limba albastra devorate de civilizatie si pentru ca nu prea este in firea lucrurilor ca un ranger australian sa tina piept unei inundatii de dolari, exploatarea va incepe la un moment dat. Poate ca Hollywoodul va prelua povestea si un Lee musculos si misterios se va lupta pe ecrane cu corporatia lacoma, dupa avertismentul „bazat pe o poveste reala“.

     

    Lumea va ofta fie pentru muschii lui Lee de pe ecran, fie pentru faptul ca „nu mi-a dat mie Dumnezeu norocu’ asta“. Si poate ca Lee va deveni al doilea cel mai bogat din Australia.

     

    Nu va mai avea soparla cu limba albastra.

     

    De o bucata de vreme cred ca domnul Kennedy a fost un smecher si jumatate cand a servit americanilor povestea aceea cu „intreaba-te ce poti face tu pentru America“. O multime de oameni ca Lee au facut si fac tot ce pot, fiecare pentru america lui. Acum lumea in intregul ei ar trebui sa se miste si poate ca multimile de savanti si guverne si agentii si ministri ar trebui sa se preocupe de pastrarea mitului soparlei cu limba albastra. Toti pentru Lee.

  • Forte proaspete dupa concediu

    Vanzarile din comertul cu amanuntul au crescut in iunie cu 16% fata de aceeasi luna a anului trecut, acesta fiind cel mai ridicat ritm de crestere din 2007. Vanzarile ies astfel din concediul in care au intrat de la inceputul acestui an odata cu incetinirea brusca a ritmului de crestere. Concediu ce a fost cu atat mai evident cu cat 2006 a marcat pe toata linia recorduri de vanzari.

    Ca si cheful de munca de dupa concediu, vanzarile cu amanuntul n-au revenit insa in mare forta, cresterea incasarilor din retail fiind de 9,6% in primele sase luni ale acestui an fata de perioada similara a anului trecut, conform datelor Institutului National de Statistica. Spre comparatie, cresterea vanzarilor din primul semestru al anului trecut a fost de peste doua ori mai alerta (24%); dar si bazele de crestere au fost mai mici. Dar primele luni din acest an nu au adus numai o incetinire a vanzarilor, ci si o scadere (in luna februarie), nemaiintalnita in ultimii ani, cel putin de la intrarea pe piata a retelelor internationale de retail.


    In acest context, deschiderea saptamana trecuta a magazinului Carrefour din inima Bucurestiului, cel de-al optulea al retelei, a fost parca sincronizata cu revigorarea vanzarilor din retail. Anuntata initial, timid (doar prin intermediul unor afise lipite pe geamul spatiului preluat de la Univers’all) pentru 20 iulie, magazinul si-a deschis usile pentru clienti abia in prima zi a lunii august. Desi spatiul plasat chiar langa Unirea Shopping Center nu coincide cu reteta francezilor ce au preferat sa-si deschida, pana acum, sapte spatii de vanzare de peste 8.000 mp fata de cei 3.600 mp din Piata Unirii, avantajul acestuia din urma este amplasamentul. Iar in comert, prima conditie de business este locatia magazinului. Dovada si faptul ca, dintre toate magazinele retelei Carrefour, Orhideea, plasat tot in centrul Capitalei, inregistreaza cel mai mare trafic de clienti. Chiar daca nu mai este singurul jucator de pe piata, veteranul pietei la capitolul hipermarketuri, Carrefour, detine in continuare suprematia la capitolul cifra de afaceri, chiar daca in ce priveste numarul de magazine a fost deja depasit de nemtii de la real, ce au intrat pe piata de mai putin de doi ani si au ajuns deja la noua magazine. real planuieste insa ca pana la finalul acestui an sa mai deschida inca sase noi magazine. Pe fondul miscarilor agresive ale competitiei, in randul careia se mai inscriu Auchan si Kaufland, Carrefour apasa pedala deschiderilor pana la podea. Planurile pentru 2007 vizeaza deschiderea unui alt magazin in Cluj si inca doua in Iasi, dupa ce in urma cu doar cateva luni Carrefour a plusat, anuntand alte trei spatii peste cele sase proiecte anuntate pentru anul in curs si 2008. Toate cele trei magazine nou anuntate urmeaza sa fie deschise anul viitor – la Oradea, Bucuresti si Arad si se alatura celor programate pentru Pitesti si Suceava.


    Comertul, chiar cu ritmuri de crestere ce nu se ridica la nivelul celor inregistrate anul trecut, este in continuare suficient de atractiv in Romania pentru ca toate retelele de pe piata sa dea zor sa acopere o arie cat mai mare din suprafata tarii. Pentru ca piata locala asigura in continuare castiguri atractive pentru companiile straine. Astfel, Metro Cash & Carry Romania a inregistrat in prima parte a acestui an pe piata romaneasca un ritm de crestere a vanzarilor peste media grupului. „Tarile care aduc venituri mari grupului – Rusia, Romania si Ucraina – continua sa inregistreze ritmuri de crestere peste medie“, potrivit raportului financiar al Metro Group.


    Afacerile Metro Cash & Carry in Europa de Est s-au majorat cu 13,2% (12,3% fara a lua in calcul variatiile de curs valutar), pana la valoarea de 5,2 mld. euro, in primele sase luni ale anului fata de perioada similara a anului trecut. La nivel international, profitul companiei germane a scazut cu 60% in al doilea trimestru al anului, comparativ cu aceeasi perioada din 2006, ajungand la 104 mil. euro. In perioada similara a anului trecut insa, profitul companiei de 262 mil. euro fusese alimentat de incasarile obtinute de pe urma vanzarii a 41% din Praktiker. Rezultatele in scadere intervin insa pe fondul consolidarii de pe piata germana, dublata de achizitia a 85 de spatii de vanzare de la Wal-Mart, cel mai mare comerciant la nivel international. Pentru afacerea nemtilor, Romania este unul dintre cele mai importante motoare, ce a imprimat, alaturi de Rusia, Ucraina si tarile asiatice, un ritm de crestere ce a putut contrabalansa achizitiile spatiilor Wal-Mart.


    De vreme ce cifra de afaceri inregistrata de Metro Cash & Carry Romania a fost mai mare in prima jumatate a anului fata de aceeasi perioada a anului trecut, este evident ca incetinirea ritmului de crestere a vanzarilor din retail nu si-a gasit corespondent si in comertul de tip cash & carry. Si nici in hipermarket si in general in noile formate de magazine, care anunta trimestru de trimestru afaceri in crestere.

  • Paradigma ceasului cu cuc

    Maracineni (jud. Buzau, primavara-vara 2005), Tarlisua (jud. Bistrita-Nasaud, iunie 2006), Glina (jud. Ilfov, iulie-august 2007). Fiecare calamitate (ivita sau descoperita) a surprins pe principalii doi actori ai scenei politice in ipostaze de fiecare data diferite.

     

    Traian Basescu si Calin Popescu-Tariceanu au, cum spune englezul, o lunga istorie comuna in ceea ce priveste intrecerile. Au inceput-o prin 2005, cu o cursa castigata detasat de presedintele Traian Basescu in jurul podului prabusit de la Maracineni; au continuat vara trecuta cu o intrecere cu elicopterele oficiale si o strangere de mana plina de energie electrostatica pe podul de la Tarlisua. Ultimul episod, cel de la Glina, i-a gasit pe amandoi pe pozitii cu totul diferite: in acest moment nu mai exista un favorit sigur pentru victorie si nicio „mana moarta“ dinainte cunoscuta de toata lumea; meciul de-abia de acum se joaca.

     

    Ideea Aliantei D.A. din 2004, de a se prezenta in campania electorala cu un tandem „candidat la presedintie-propunere pentru postul de premier“ calchiat dupa modelul american, a fost una foarte buna. Nu neaparat „pentru“ PSD – care nu a pierdut scrutinul prezidential doar pentru ca a scos din urna doua variante total nepotrivite -, ci pentru noi, ceilalti, spectatorii scenei politice. Pentru ca, desi initial gandita ca sa dea impresia unei coeziuni de actiune la varful ierarhiei politice, ideea s-a transformat pe neasteptate intr-unul dintre cele mai performante instrumente de control democratic din istoria Romaniei. (Daca ne-ar fi venit aceasta idee dimpreuna cu intorsatura sa neasteptata, sa zicem la inceputul anilor ’90, in timpul mandatelor Roman, Stolojan sau – mai ales – Vacaroiu, cred ca nu s-ar mai fi luptat nimeni pentru o Lege a accesului la informatiile de interes public: ar fi fost satula presa de ele. Exagerez, fireste, dar asta numai pentru ca ipoteza mi se pare teribil de seducatoare.)

     

    Imediat dupa ce Calin Popescu-Tariceanu s-a razgandit – destul de stangaci – cu privire la declansarea alegerilor anticipate in 2005, tandemul din care facea parte s-a transformat intr-unul dintre cele mai bine reglate mecanisme cu greutati, aidoma ceasului cu cuc din casa bunicilor mei. Ingeniosul (dupa cum spunea gardianul „Dumnezeu“ din „Cel mai iubit dintre pamanteni“) mecanism este astfel conceput incat isi extrage energia necesara functionarii din caderea controlata a unei greutati si, implicit, urcarea controlata a contragreutatii. Ei, in cazul nostru, cand s-a pornit ceasul, Calin Popescu-Tariceanu era, daca imi este permisa licenta, aproape la pamant si inca mai cobora; Traian Basescu, fireste, cat mai sus si, implacabil, in urcare.

     

    Pozitiile lor, trebuie precizat, nu se refera neaparat la popularitate, ci mai ales la credibilitate, care pentru imaginea oamenilor politici aflati intre ciclurile electorale este un indicator subiectiv mult mai important decat cifrele cu care ii noteaza diversele sondaje.

     

    Dupa ce s-a „ridicat“ cu podul de la Maracineni, presedintele Basescu nu a inteles ca, daca nu face ceva care sa inverseze reversibilitatea procesului, timpul va lucra in defavoarea lui: asa ca, in 2006 pe podul de la Tarlisua, un premier ajuns gafaind cam in acelasi timp pe aceeasi scandura cu presedintele a jucat rolul de beculet rosu care incepe sa palpaie a avarie. Prea putini, insa, s-au uitat inspre el, orbiti de reflectorul ai carui lucsi inca nu palisera de tot. Daca s-ar fi uitat, poate ar fi descoperit mai devreme gunoaiele de la Glina si presedintele nu si-ar fi reconfirmat zilele trecute statutul de „urmaritor“ care este silit sa urmeze pasii de dans impusi, in premiera, de Calin Popescu-Tariceanu: la legea pensiilor – un pas in spate cu pretentiile de justificare a banilor, la moartea patriarhului – un pas in lateral cu decorarea post-mortem, la groapa de la Glina – un pas in fata cu etalarea spiritului civic al constructorilor prieteni.

     

    Insa spre deosebire de Tariceanu, imi pare ca Basescu nu mai are pamant sub picioare, ci o mlastina in care cu care cu cat te misti mai mult, cu atat te cobori mai tare. Si, nu vreau sa va sfasii inimile, dar cea mai crunta imagine pe care am vazut-o recent la „Animal Planet“ e cea a unui bivol robust intepenit pana la genunchi in mlastina, inconjurat de o ceata de hiene care il mananca. De viu. Nu e nicio trimitere la personajele din intrecerea de mai sus, e doar o idee despre cat de departe se poate ajunge.

  • Suma unor temeri

    Sperietura de pe pietele bursiere de la sfarsitul lunii trecute n-a fost o panica in toata regula. Rata dobanzii la certificatele de trezorerie americane cu scadenta la zece ani – un indicator mai bun decat cotatiile actiunilor pentru ceea ce cred investitorii ca se va intampla cu economia – a scazut brusc.

    Cu toate astea, rata dobanzii se afla la un nivel mai mare decat cel atins la jumatatea lui mai si cu mult peste cel de la inceputul anului. Aceasta ne spune ca investitorii inca mai considera ca o recesiune, care ar obliga Rezervele Federale (Fed) sa reduca dobanzile, este destul de improbabila.

    Asa ca ceea ce s-a intamplat n-a fost chiar suma tuturor temerilor. Dar a fost suma unor temeri – a trei, mai precis.

    …

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton. Urmatorul lui text va aparea in numarul din 22 august al BUSINESS Magazin. 

    Traducerea si adaptarea de Mihai MITRICA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

     

  • Parcare pe bonuri de masa

    In ziua de „cod rosu“ am vazut Romania. Aceasta insemnand nu ca am facut ochii roata si mi-am bucurat retina cu galbenul lanurilor, albastrul apelor cristaline si rosul din ochii injectati ai poporenilor. Am vazut doar o intamplare care nu a atras atentia nimanui, fapt care ma face, cu atat mai mult, sa spun ca am vazut Romania.

     

    Imaginea Romaniei era cam asa: vine o tinerica, imbracata corect, gen corporate,  coafata corect, machiata corect si care parcheaza incorect in statia de autobuz din fata Hanului lui Manuc. Instantaneu, poate din asfaltul incins, rasare langa masina unu’. Unu’ era cam inchis la culoare, cam pletos, cu o sapca cam de smecher si haine cam de second hand; ansamblul era intregit de un teanc de foi rupte dintr-un carnetel de matematica si un pix ieftin. Unu’ era, chipurile, responsabilul parcarii si a actionat in cazul tinerei corecte ca atare, cerandu-i ceva cu un ton autoritar. Bani, desigur. Tanara parea constienta de ilegalitatea comisa si am vazut ca s-a minunat oarecum de solicitatea impetuosului personaj; respectivul nu a slabit-o, tot foia pixul si bucatelele acelea de hartie, tanara nu parea foarte convinsa de autoritatea lui, a cedat totusi destul de repede si, ce sa vezi, n-avea bani. Ma rog, poate nu avea maruntis. Ala nu ceda, pixul flutura amenintator, asa ca tanara a scos un bon de masa si i l-a dat. Pixul s-a domolit, unu’ s-a indreptat spre alte victime, dar numai dupa ce si-a aranjat sapca si frizura in oglinda retrovizoare a tinerei.

     

    Intersectia din apropiere este de regula deservita de mai multi politisti, pentru ca este unul din cele mai aglomerate locuri de pe planeta, dar in cea mai calduroasa zi de la facerea lumii in zona nu era niciun aparator al ordinii publice; probabil respectau codul rosu.

     

    Intr-o fractiune de secunda m-am gandit la toti oamenii corecti, buni, cinstiti condamnati sa suporte asaltul constant si coordonat al smecherilor de varii calibre, cu bucatele de hartie rupte anapoda din carnetele si cu pixuri fluturande. Mi se pare o lupta continua si cumva nedreapta, pentru ca smecherii sunt prea multi si pentru ca bonurile de masa sunt pe sfarsite. Nici terenul de lupta nu ne este favorabil, pentru ca avem de-a face  cu marea mlastina a superficialitatii (am stat destul sa ma gandesc cum sa-i spun si am ales varianta cea mai benigna).

     

    Si cred ca de superficialitatea de care vorbesc suferim cu totii, oriunde am sta, in fata sau in spatele pixului fluturand; ganditi-va numai de cate ori v-ati scuzat cu „nu am timp“, desi, sincer, aveti destul timp.

     

    Si smecheria lui unu’ si timiditatea tinerei si nemultumirea mea sunt, desigur, manifestari firesti ale umanitatii si nu au o exceptionalitate romaneasca; ce ne diferentiaza este amploarea pe care astfel de fenomene au capatat-o si modificarile de fond pe care le-au suferit romanii.

     

    V-ati gandit vreodata ca afacerile, in Romania, sunt lipsite de o institutie fundamentala, cea a garajului? Garajul in care, la americani, au inceput o sumedenie de afaceri care ulterior au cucerit lumea, cum este Apple. Cate asemenea au inceput la noi? Putine, eu stiu doar cateva si proportiile nu se respecta nicicum.

     

    Cata incredere avem in propriul spirit intreprinzator? Dati o cautare pe Google cu „Sheri Schmelzer“ si veti descoperi povestea unei gospodine americane care, in mai putin de doi ani, a creat o companie pe care a vandut-o cu zece milioane de dolari. Sheri nu a inventat vreun motor minune si nici nu a revolutionat tehnologia informatiei, a creat numai niste ornamente mai speciale (eu le-am denumit zanganele pentru gaurele, o sa cititi in numarul urmator al revistei despre ele). Sheri nu este singura, mai exista alte milioane de oameni cu idei si care nu se dau batuti si tin la tichetele lor de masa, ca sa zic asa.

     

    La noi, superficialitatea de care vorbeam mai sus e stapana. Garajul e facut fie sa adaposteasca o rabla, fie un monstru cromat; doar atat. Jongleriile cu acte, terenuri, falimente, pixurile fluturande si bucatelele de carnetele inlocuiesc ingeniozitatea cuminte si spiritul intreprinzator. Rostim „firma de apartament“ nu cu o nuanta de respect ci cu ironie, crezand ca dimensiunea, la orice se va fi aplicand – tupeu, bani, relatii -, conteaza. Doar atat. 

     

    Peste bonul acela de masa si peste mica ilegalitate cu parcarea si peste smecheria falsului proprietar de parcari se afla lucruri mai importante, ignorate (poate din „lipsa de timp“?): respect pentru sine, pentru ceilalti si pentru legi, bun-simt, spirit curat si indrazneala. Stiu, termenii respectivi suna oarecum desuet si pot parea a nu se potrivi cu lumea trepidanta in care traim. Chichita e ca si viata in sine poate veni la un moment dat fluturand un pix si niste foi de hartie, iar tichetele de masa se vor fi terminat.

  • Blogging Social Responsability

    Mult-asteptatul prim buget serios cheltuit pentru promovarea pe bloguri, cateva mii bune de euro, nu va imbogati nici de aceasta data vreun blogger.

     

    Bloggingul pentru bani e ca o loterie cu multi jucatori entuziasti, dar cu doar cativa premiati. Iar acestia au castiguri mai degraba de categoria a doua. Initiativa blogger-ului Clickio de a incerca sa vanda publicitate pe blogul personal pentru cine se nimereste pentru a declansa inceputurile promovarii prin acest canal de comunicare ar fi avut aceeasi soarta ca mai toate incercarile de pana acum ale altor bloggeri. Doar ca de data aceasta cateva amanunte i-au dat o dinamica diferita. Pachetul publicitar, scos la licitatie pe okazii.ro, ajunsese saptamana trecuta (la momentul inchiderii editiei) la o valoare de aproape 12.000 de lei (3.800 de euro). Poate cel mai important aspect, blogger-ul Clickio sau, in cealalta ipostaza, Ionut Oprea, directorul de comunicare al Media Pro Interactiv, a reusit sa atraga in aceasta campanie nume cunoscute si pe bloguri, dar si in pestrita lume a afacerilor online din viata reala. Si-au anuntat implicarea, pe parcursul a catorva zile, Orlando Nicoara, directorul Media Pro Interactiv si poate cea mai influenta persoana din online in acest moment, directori sau antreprenori de la OgilvyOne sau Treeworks si Kondiment, agentii de design web, jurnalisti sau bloggeri cunoscuti. In total, in jur de 30 de persoane care vor promova numele celui care a castigat licitatia si care se vor alege doar cu un beneficiu de imagine. Banii vor fi donati unei organizatii non-profit, aceasta fiind o alta nota originala a proiectului. Ce nu s-a schimbat nici de aceasta data e faptul ca entuziasmul pentru profitul din Internet, de orice natura ar fi el, a ramas apanajul oamenilor din Internet, iar „investitorii“ in promovarea prin bloguri au ramas putini. Cei care au ridicat cu insistenta cartoane cu oferte in cadrul licitatiei erau practic doar 3 persoane. E vorba de Radu Apostolescu, unul dintre proprietarii Emag, Matei Malos, tanarul antreprenor din spatele site-ului MagazinulDeCase.ro, si un enigmatic personaj cu numele de utilizator Raul. Castigatorul licitatiei, elitista si de o parte si de alta a pachetului scos la vanzare, va obtine promovarea clasica prin banner, dar si un articol sub semnatura, adica ceea ce ii intereseaza de fapt pe advertiseri. Un laptop despre care autorul povesteste pe blog ca il foloseste atunci cand isi scrie articolele are potentialul de a aduce mai multi cumparatori ai acelui model printre cititorii blogului decat bannerele de langa articole. Daca Oprea spune ca articolele despre compania/produsul advertiserului vor fi realizate in „conditiile independentei editoriale descrise pe blog“, la mii de kilometri distanta, in Colorado, autoarea unui blog fara pretentii numit superwham.net are o abordare putin diferita. In loc de okazii.ro foloseste eBay, cel mai mare site de licitatii din lume, blogul e unul singur, iar tariful pare chiar mic. Pentru 6,99 dolari se angajeaza sa scrie un articol pozitiv despre orice produs. Cu mult mai putin decat tarifele de zeci de euro vehiculate ca ar fi oferite celor cativa bloggeri cu trafic mare din Romania de producatori de racoritoare, telefoane mobile sau alte produse la care conteaza in ochii consumatorilor ca sunt folosite de blogger-ul favorit.

     

    Ce pot face toti ceilalti scriitori de jurnale in lipsa unui trafic si a unei influente care sa-i evidentieze in fata cumparatorilor de publicitate online? Varianta standard este publicitatea contextuala prin Google, acele mici spatii cu text marcate distinct din jurul articolelor. Doar ca nimeni (din Romania cel putin) nu poate spune ca a reusit sa faca din acest sistem o sursa principala de venit si mirajul banilor pe bloguri a ramas. E perfect normal. Din moment ce blogul inseamna publicistica, incepand sa devina o categorie de sine statatoare inclusiv la concursuri de jurnalism, el ar trebui, asemenea unui ziar, sa produca bani. Doar ca blogul este in general un ziar scris de o singura persoana. Proiectul de blogvertising al lui Oprea este, iata, o noua confirmare ca pentru a obtine venituri din aceasta activitate e nevoie nu de un blogger, ci de un grup cat mai mare de scriitori care sa fie citit de un public asemanator. E ceea ce incearca de mai mult de un an Bobby Voicu, unul dintre bloggerii cu influenta, care voia sa creeze o retea de bloguri care prin trafic cumulat al autorilor ei sa poata atrage bugete rezonabile de publicitate. Blogoree.ro, numele proiectului, a devenit intre timp motor de cautare pentru blogurile romanesti si nu obtine alta publicitate decat cea prin Google.

     

    Dupa acelasi tipar a fost inceputa anul trecut o campanie initiata de Razvan Varabiescu, managing director la Media Direction. Doar ca dupa ce pachetul de blogvertising a ajuns sa cuprinda 150 de bloguri, proiectul a fost abandonat, fiind invocata diferenta mare intre traficul unui site si cel al unui blog si deci greutatea de a atrage bugete consistente cu un trafic prea mic. Inseamna succesul de care s-a bucurat proiectul de blogvertising al lui Oprea ca urmeaza si alte investitii in promovarea prin bloguri? Depinde de cifre. Daca pretul pentru ca mesajul sa ajunga la publicul tinta e bun si mai ales daca blogurile cu autoritate si trafic, scrise de o mana de autori cu ego-uri puternice, se vor putea vinde si cu alte ocazii impreuna, atunci media plan-urile advertiserilor vor include si categoria blog.

  • Anticoruptia vazuta prin lentila

    Traian Basescu a ajuns la fundul sacului. Stati, nu aplaudati, ca nu e motiv de bucurie. Chiar daca nu va place actualul presedinte, pana de idei in care a intrat s-ar putea sa ne dauneze tuturor. Chiar daca – e pur si simplu o ipoteza – „pana“ o fi cumva premeditata pentru a amorti vigilenta altora.

     

    Nu sunt ceea ce se cheama un talent in arta fotografiei; dar imi place sa cred ca privesc la peisajul politic cu ochiul unui „bird watcher“(as fi folosit varianta romaneasca daca nu ar fi sunat licentios) care isi ajusteaza constant lentilele ca nu cumva imaginea vreunei vietati sa se imprime neclara in memoria aparatului. Asa ca nu m-a deranjat prea tare ca peisajul din fata mea s-a schimbat de la un Basescu fulminant, la apogeu in 2004, la un presedinte artagos si indisciplinat in 2005-2006, ajungand in 2007 la un jucator obosit, fara o prospetime in tactica. Asta nu inseamna si ca stiu ce va urma: declinul sau, dimpotriva, revenirea invigorata a presedintelui. Eu spun doar ce vad pentru ca o fotografie exceptionala – in care se vede nu ce se intampla, ci ce se va intampla in urmatoarea secunda – o faci (daca esti si bun si norocos) o data in viata; eu stiu doar de una, cea a lui Eddie Adams din 1969.

     

    Presedintele Traian Basescu a fost un jucator politic foarte inteligent tocmai prin aceea ca a stiut sa speculeze la maximum momentul. „A fost“ pentru ca in ultimele sapte luni nu prea l-am mai vazut cu bujiile reglate sa-i dea la timp scanteia: ori percuta prea repede, cum a fost in cazul demisiei anuntate inainte de suspendarea din functie, ori prea tarziu, cum a fost cu recenta disputa privind marirea pensiilor. Unii spun ca e din cauza ca a reusit sa-i indeparteze pe consilierii care aveau ideile bune si nu mai are cu cine sa se antreneze pentru clenciurile in care s-a obisnuit sa se avante. Eu cred ca e mai mult vina lui ca, in cadrul sistemul pe care si l-a definit, Traian Basescu a ajuns sa atinga tavanul cu coatele; asta s-a intamplat nu pentru ca a crescut foarte mult intr-un timp scurt, ci pentru ca n-a vrut sa-i creada pe cei care spun ca, daca dintr-un sac tot iei fara sa pui nimic in loc, ramai la un moment dat cu mana goala.

     

    Pana acum vreo doi ani, nu era in Romania anticorupt mai mare decat actualul presedinte; poate doar Monica Macovei sa se mai fi apropiat de arhetipul prezidential, insa cu o oarecare sfiala sa nu-i tulbure veghea. David Copperfield sa fi fost si nu gaseai atata coruptie pe minut sa o scoti de urechi si sa o arati la public cum reusea proaspatul presedinte. Numai ca, de la un moment dat, iepurii au inceput sa cam semene intre ei si panglicile sa se cam innoade. Motivul? Simplu, scamatorul schimba exponatele intre ele numai ca sa nu ajunga la trofeele mai serioase, printre care unele de care era foarte atasat (vezi casa din Mihaileanu, prietenii de la Golden Blitz etc.).

     

    Asa ca n-a fost greu pentru adversari sa-l taxeze pe procedura, nu pe fond; pe fond, presedintele Basescu avea dreptate: in Romania, ca in orice alt stat exista si grupuri de interese nelegitime, si coruptie si rezistenta la schimbare. Insa daca tragi imprastiat si nu concentrezi tirul si mai ales daca eviti in mod evident anumite tinte, nu ai cum sa iei calificativ de trecere pe poligon. Criticile aduse pe procedura l-au lasat pe Traian Basescu izolat intr-un univers ingust, cu tinte a caror prezenta acolo era de multe ori insuficient argumentata; celelalte tinte, dar si altii care simteau ca le-ar putea veni randul, au profitat si

    s-au retras mai in umbra, de unde nu mai sunt asa de vizibile.

     

    Am ajuns prin urmare sa nu mai avem o voce credibila in materie de anticoruptie, chiar daca presedintelui inca ii place sa se prezinte astfel mai ales in publicatiile internationale de mana a doua. Pentru ca tot Dinu Patriciu, Calin Popescu-Tariceanu, Ion Iliescu, Dan Voiculescu, cei 322 etc. am tot servit in ultima vreme si, mie unul, mi s-a cam acrit. In acelasi timp ma gandesc ca intre timp altii s-au invrednicit si ei de un loc sau poate de o avansare pe lista anticoruptie a presedintelui; dar, pentru ca Traian Basescu se incapataneaza sa nu schimbe registrul de doi ani, ascensiunea lor ramane anonima. Si asta nu e deloc de bun augur pentru mentinerea in stare de functionare a acelui principiu de „checks and balances“ la care Montesquieu se pare ca s-ar fi gandit cand a desenat mecanismul unei democratii sanatoase. Doar daca presedintele nu sta in tacere la masa de lucru si pregateste o lista noua, proaspata, cu care sa ia prin surprindere audienta; oricat ma straduiesc, insa, varianta asta nu-mi suna deloc realista.

  • Cautam pacificator

    Nici nu-mi pot imagina cum m-as fi simtit daca as fi fost tatal unui soldat din Irak si tocmai as fi citit ca parlamentul irakian a decis sa intre in vacanta in luna august, pentru ca, asa dupa cum a explicat Tony Snow, purtatorul de cuvant al Casei Albe, in perioada asta chiar e cald, „130 de grade Fahrenheit (54 de grade Celsius)“.

     

    Am fost si eu in Bagdad vara si chiar e cald. Dar stiti ceva? E cu mult mai cald cand esti imbracat intr-o uniforma a armatei SUA, duci in spate o mitraliera si un rucsac si nadusesti sub o cascheta de otel cu gandul ca o bomba poate oricand sa fie aruncata spre tine din orice parte.

     

    …

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 15 august al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea Si adaptarea de Mihai MitricA


    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Mick Jagger, contabilul

    Sunt, probabil din cauza caldurii, sclipitor. Adica imi merge mintea ceva de speriat. Exemplu: citesc despre cel mai citit (sclipitor, ce ziceam…) blog pe plan mondial, care apartine unei chinezoaice si care a adunat nu stiu cate milioane de vizitatori. Nu stau nici o secunda pe ganduri, dau click-ul de rigoare si vad: zÓ«L«L*”4)?‚÷-*Ý?-»R »›@E&×L)S”µ?{÷…E?¦  Corect, nu?

    Cele de mai sus nu au nicio legatura cu cele ce vor urma, dar nu se facea sa ratez un pic de autoironie. In cele ce vor urma este vorba despre creativitate.

    Introducere: am fost la concert la Rolling Stones. Majoritatea cunoscutilor mei au fost la concert. Celei mai mari parti din majoritatea cunoscutilor mei le-a placut, dar catorva nu (remarcati abilele intorsaturi de fraza, specifice caldurii). Cei carora nu le-a placut nu au putut spune, pur si simplu, „nu mi-a placut“ si gata. Ca niste buni romani, si-au ambalat frustrarile intr-o spoiala de vorbe docte: ca marketing, ca varsta, ca drogurile, ca restul muzicienilor, ca bla, ca bla. Ca un bun roman le spun ca marketingul, oricat de evoluat va fi fiind el, nu poate oferi traire (feeling), iar pasiunea poti sa o mimezi de cel mult cateva ori si nu timp de 45 de ani. Iar cei patru asta au si asta ofera, peste muzica: traire, pasiune. Ei au iesit din sistem si, din aceasta cauza, au castigat. Retineti asta cu iesitul din sistem.

    Cuprins: trebuie sa va spun ca am descoperit o comoara, nu milionul acela de dolari care m-ar determina sa ma las de presa (…puneti de-o cheta?) ci o comoara de vorbe. TED (www.ted.com) este o conferinta anuala care aduna in Monterey, California, unele dintre cele mai stralucite minti ale lumii. Inregistrarile speech-urilor tinute acolo sunt postate periodic pe site si in ultimele luni au aparut unele de-a dreptul fascinante: Malcom Gladwell vorbind despre importanta sosului pentru spaghetti in raport cu businessul sau pe David Pogue cantand, la propriu, despre nevoia de simplitate si cum vinde aceasta. Sau Richard St. John care a compactat un deceniu de cercetari intr-un slideshow de trei minute despre cele opt cuvinte care definesc succesul real. Nu-i lamuresc pe cei ce nu stiu cine sunt cei trei si care sunt ceilalti vorbitori (Google ring the bell?), dar va avertizez ca sunt alternative reale si de mare folos ale unor alte discursuri pentru care ati plati bani grei, discursuri tinute de faimosi guru, experti in temerile omului modern.

    Pe primul loc in topul personal (dar si al multor altora) se afla, insa, sir Ken Robinson, profesorul britanic specialist in creativitate. Este adevarat, discursul profesorului Robinson de la TED, intitulat „Do schools kill creativity?“, este probabil una din cele mai distribuite creatii despre creativitate – inregistrarea video se gaseste pe YouTube in doua variante, pe bloguri, pe site-uri de afaceri sau pe pagini personale. Sir Robinson are un umor mai mult decat britanic, dar are si opinii pertinente si coerente despre devenirea umana, despre sistemul de invatamant si despre actul de creatie si rostul acestuia.

    Doua povestioare din speech-ul lui Robinson despre cum este, cum ar trebui sa fie si cum este inteleasa creativitatea sunt despre o foarte tanara desenatoare si despre o foarte tanara dansatoare.

    Tanara desenatoare avea sase ani; se afla, firesc, la lectia de desen si era atat de procupata, incat a trezit curiozitatea profesorului, care a intrebat-o ce face. „Il desenez pe Dumnezeu“, a raspuns copila. „Dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu“, ii spune profesorul.

    „Vor sti intr-un minut…“, l-a lamurit fetita.

    Dansatoarea a parut in copilarie un copil cu probleme, prea energica si prea lipsita de atentie pentru epoca in care se nascuse. Mama sa a mers la medic; erau anii ’40, cand multe pareau altfel decat acum, dar medicul acela era chiar un specialist care a observat cu atentie manifestarile tinerei fetite in timp ce vorbea  despre problemele scolare si neastamparul acesteia cu mama sa; apoi a decis scurt: „Nu are nici o problema. Este o dansatoare. Duceti-o la o scoala de dans“. Mama a procedat asa, iar astazi Gillian Lynne este coregraf cu renume si cu multe milioane de dolari in cont, autoarea multor succese pe Broadway.

    Robinson se intreaba ce s-ar fi intamplat daca mama nimerea la alt specialist, care i-ar fi prescris lui Gillian o medicatie puternica si i-ar fi spus sa se calmeze.

    Rostul discursului lui Robinson si al umilului meu text este mai amplu decat as putea sa rezum in

    Incheiere: nu vreau sa vorbesc despre starea invatamantului si despre ce invatam si despre cat folosim din ce invatam. Creativitatea mea in acest text tinde spre zero, dar trebuie sa spun ca pentru a fi creativ, ajunge sa ii asculti pe ceilalti, sa ii privesti, sa le intelegi nevoile si sa le oferi bucurie, tristete, pasiune.

    Iesind din rand.

    Mick Jagger a inceput o facultate economica.

    Sincer, vi-l imaginati pe contabilul Mick Jagger?

  • Avalansa marcilor proprii

    Fara a fi chiar o moda, marcile proprii ale comerciantilor (ce apartin exclusiv unei retele si nu se pot regasi si pe rafturile concurentei) acapareaza un loc tot mai insemnat si in cosurile cumparatorilor romani. Iar retailerii „contraataca“ prin cresterea gamei de astfel de produse.

     

    Anul 2007 este pentru Mega Image momentul in care accentul cade pe marci proprii: nu mai putin de 20 de noi produse au fost lansate recent sub umbrela brandurilor 365 si Delhaize. Numarul total al produselor sub marca proprie ajunge acum la aproape 300, din care brandul 365 detine partea leului, avand aproape doua treimi (200) din totalul marcilor private pe care le are Mega Image pe piata din Romania. Lansarile vin in completarea strategiei aplicate inca din prima parte a anului, cand reteaua detinuta de grupul Delhaize si-a completat oferta si cu produsele nealimentare sub marca Care.

     

    „Vanzarile de marci proprii sunt de sase ori mai mari decat in 2005“, spune Raluca Pavel, specialist marketing la Mega Image. Desi a facut primii pasi pe piata marcilor private de patru ani, reteaua ce numara acum 20 de supermarketuri a preferat sa nu-si umple rafturile cu propriile produse. Pana de curand, acest rationament statea in picioare, intrucat cumparatorii romani nu sunt inca foarte familiari cu acest tip de produse. Un roman din zece nu stie nici macar o marca proprie, conform studiului Shopper Trends realizat de compania de cercetare de piata Nielsen Romania in noiembrie 2006 pe un esantion de 1.100 de persoane din mediul urban. Ceea ce dovedeste ca „marcile proprii ale magazinelor continua sa fie insuficient cunoscute cumparatorilor din marile orase“, spune Bogdana Baltsiu, RMS & CR client sales & service manager la Nielsen Romania.

     

    Totusi, in randul celor familiarizati cu marcile proprii, Mega Image ocupa un loc la coada clasamentului in ce priveste gradul de cunoastere: doar 8% din totalul respondentilor cunosc aceste marci. Spre comparatie, 72% dintre participantii la studiu recunosc marca Aro a retelei Metro Cash & Carry si pentru peste jumatate (56%) din respondenti marca Clever (a retelei Billa) este familiara. Marcile proprii au inceput sa fie tot mai vizibile in cosul de cumparaturi, dar mai au de castigat teren, pentru ca doar doua treimi din consumatori le cunosc.

     

    Obiceiurile romanilor s-au schimbat in ultimii ani, influentate de evolutia comertului modern, cel care a adus marcile proprii ale magazinelor si pe piata romaneasca. Valoarea anuala a vanzarilor de marci proprii a ajuns, conform estimarilor din piata, la 100 de milioane de euro, iar valoarea se poate dubla in urmatorii doi ani, daca ritmul de crestere se mentine. Un rol important au jucat, in acest context, inaugurarile de magazine de tip discount (ca Penny, Plus Discount sau Kaufland), care pun accentul pe gamele de marci private, prin specificul magazinului: produse la preturi mici. Marcile proprii li se potrivesc manusa, pentru ca sunt mai ieftine decat marcile consacrate, (marca proprie a unui comerciant nu poarta povara costurilor de marketing). Adesea, pe acelasi raft stau brandul unui producator si marca proprie a magazinului, ambele iesite chiar de pe aceleasi linii de productie. Reversul medaliei, in lipsa publicitatii, este insa tocmai gradul mai mic de cunoastere. Marcile private sunt insa prezente de circa cinci ani pe piata locala, primul comerciant care le-a pus pe rafturile magazinelor sale fiind Metro, care a ajuns deja sa aiba marci proprii in trei segmente de pret – economic, mediu si superior. Pana acum, aproape toate retelele prezente pe piata si-au definit strategiile in privinta marcilor proprii – cei mai multi dintre ei (cum e cazul Carrefour sau Billa) preferand sa-si plaseze acest tip de produse pe rafturi de ani buni. In cazul Billa, vanzarile de marci private au ajuns sa detina deja 10% din cifra de afaceri anuala a companiei. Mai este insa cale lunga pana cand piata romaneasca va fi comparabila cu cele vestice, unde marcile proprii fac legea.