Guvernul a decis, in sedinta de miercuri, sa trimita Comisiei Europene o noua scrisoare privind taxa de poluare auto, in care va fi prezentata o alta formula de calcul a taxei, corelata cu emisiile de carbon, au declarat agentiei MEDIAFAX surse guvernamentale.
"Va fi trimis un document continand noile principii de calcul a taxei auto", au afirmat sursele citate.
Ctiti mai multe si comentati noua taxa pe blogul BUSINESS Magazin.
Eu nu ma incred niciodata in ceea ce citesc in ziare, dar, chiar si in cazul in care Casini nu ar fi pronuntat niciodata aceasta fraza, ziaristul care a scris-o i-a atribuit-o pentru a-i sintetiza gandirea, considerand-o de bun-simt. Si-acum, daca vrem sa meditam la ’68, haideti sa ne comportam ca niste istorici, si nu ca niste tate.
Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei BUSINESS Magazin
Chestiunea identitatii electronice (sau, daca doriti, digitale) este fascinanta si a starnit adesea polemici aprinse. Perceptia unor practici comune precum utilizarea pseudonimelor sau a identitatilor multiple difera foarte mult in functie de gradul de familiarizare cu lumea digitala si cu perspectiva aleasa (etica, legala, tehnica etc.).
O constatare empirica este ca aceia pentru care navigarea in web nu este o practica cotidiana prefera perspectiva etica si condamna orice abatere de la o perfecta congruenta intre identitatea digitala si cea consemnata in actele starii civile.
Dimpotriva, cei care isi petrec o parte de viata in virtual accepta relaxati jocul identitatilor digitale. Admit ca fac parte din a doua categorie, dar acum voi aborda problema dintr-un punct de vedere ceva mai pragmatic. Iar de aici se vad si partile intunecate.
Prima ar fi ca se intampla adesea sa ne incurcam in propriile identitati digitale. Desigur, e vorba aici de sensul banal, de combinatia identificator-parola cu care accesam diversele servicii la care ne inscriem. Nu imi doresc acest gen de multiplicare a identitatilor, dar adesea se intampla ca numele de utilizator pe care vreau sa-l folosesc sa fie deja alocat sau parola uzuala sa nu fie acceptata (fiecare sistem are regulile sale), asa ca ma aleg cu o noua identitate.
Browser-ul poate sa memoreze aceste combinatii, dar pe un alt calculator sunt pierdut. Am uitat parola, asa ca incerc o noua inscriere, dar numele este deja ocupat (chiar de mine uneori), asa ca aleg altul si iata-ma cu inca o identitate. Pe de alta parte, uneori chiar am nevoie de o identitate care sa corespunda fara echivoc identitatii mele civile. Este vorba despre servicii web foarte confidentiale, care implica valori (de pilda internet banking) sau relatii oficiale cu institutiile administratiei publice.
Aici binomul identificator-parola (sau „secretul impartasit“) nu mai este suficient, pentru ca o autentificare „tare“ implica cel putin inca un factor: ceva unic care imi apartine – poate fi un obiect (de pilda un smartcard) sau o caracteristica fizica (asa cum este amprenta). Din fericire, sunt in plina afirmare cateva tehnologii care incearca sa rezolve aceste probleme.
Prima se numeste OpenID si este un protocol imaginat de americanul Brad Fitzpatrick, cel ce a conceput reteaua LiveJournal. Ideea este simpla si implica trei personaje: un utilizator, un furnizor de identitati digitale si un serviciu bazat pe inregistrarea utilizatorilor. Utilizatorul se inscrie la un furnizor de identitati, isi creeaza un profil cu date personale si primeste un identificator OpenID, care este de fapt un URL (o adresa web).
Acest identificator poate fi utilizat apoi in orice serviciu care accepta OpenID, deoarece serviciul va prelua datele personale de la furnizorul OpenID (desigur, cu acordul utilizatorului). Mai mult, cu ajutorul protocolului pot foarte simplu si sa stabilesc o legatura intre o pagina web personala si furnizorul meu de OpenID, astfel incat sa-mi folosesc propria adresa pe post de identificator OpenID. Exista numerosi furnizori de identitati OpenID, iar numarul siturilor care accepta aceste identitati creste exponential, asa ca problema se reduce la o singura identitate.
Problema relatiei cu identitatea civila este rezolvabila in diverse moduri, insa pentru administrat ia publica lucrurile sunt mai complicate. Daca ar urma exemplul bancilor, ar trebui sa distribuie milioane de dispozitive unice de genul DigiPass si sa introduca proceduri complexe de acces. Scump. Din fericire, Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei a venit cu o idee (va mira?) foarte interesanta: delegarea functiilor de autentificare unor companii ce dispun de mecanisme tari de autentificare si care sa furnizeze garantii de identitate digitala pentru clientii lor.
Un soi de notari virtuali. Practic, protocolul folosit ar fi tot OpenID, dar accesul la garantul de identitate va fi obligatoriu pentru fiecare accesare a serviciilor protejate (nu exista inscriere). Operatorii de telefonie mobila sunt cei mai bine plasati pentru a furniza astfel de servicii, deoarece clientii lor (foarte multi) dispun deja de un dispozitiv unic (telefonul), iar introducerea celui de-al doilea factor de autentificare este simpla: e suficient sa genereze la cerere o parola de unica folosinta pe care s-o comunice securizat serviciului si prin SMS utilizatorului. Simplu, eficient si ieftin.
Inainte de orice, un anunt: am intrat in Anul Sobolanului, conform calendarului chinezesc. Anuntul in cauza l-am facut pentru ca am bagat de seama ca aproape toti colegii mei editorialisti (spun asta numai pentru a comite o parafraza) s-au vazut obligati sa anunte, in varii texte si deosebit de intelepte formulari, schimbarea calendaristica. I-am inteles, pentru ca „Anul Sobolanului“ suna mult mai mai vandabil, mai editorialistic decat prozaicul „An al Porcului“, nu? Si in plus nu se putea ca tocmai eu, nascut intr-un an al sobolanului, sa ratez momentul.
Nu-i vorba ca data fiind importanta tot mai mare a Chinei in economia si politica lumii, anul chinezesc va deveni, in scurt timp, si calendar Pirelli, lucru de care sunt absolut sigur. La fel de sigur sunt si de faptul ca Francis Fukuyama a gresit cand a anuntat sfarsitul istoriei. Nu o spun nici din perspectiva filozofului Jacques Derrida sau a politologului Samuel P. Huntington, unii dintre cei mai importanti critici ai formularii, ci mai degraba a presedintelui venezuelean Hugo Chavez, care critica ideea in cauza in urma cu doi ani, in plenul ONU.
Toata filozofia de mai sus mi-a venit in minte in timp ce citeam relatarile de la ultima conferinta de presa a poetului rus Vladimir Putin. Nu sunt ironic, sa fim bine intelesi, poetii si presedintii rusi sunt subiecte prea serioase, pe care trebuie sa le relatezi sau sa le comentezi cuminte; dar mie, pur si simplu, din cele patru ore de discutii cu jurnalistii mi-a placut cel mai mult declaratia de avere a lui Putin, care s-a denuntat a fi cel mai bogat nu din Europa, ci din intreaga lume, pentru ca a adunat nu bani, ci emotii. Va inchipuiti ceva mai poetic decat a fi in clasorul cu emotii presate al lui Vladimir Putin? Cum inca presedintele rus a precizat ca a muncit din zori pana tarziu in noapte, nici n-am facut mari eforturi sa mi-l imaginez la masa de lucru, studiind atent o emotie bine fixata in penseta.
Pe urma obiectul studiului e fixat de o foaie pe care scrie „emotie europeana de cand le-am taiat gazul“ sau „emotie ucraineana de cand am carmit rachetele“. Si mai are Vladimir Putin o emotie, romaneasca. Ma rog, are mai multe (o sa le amintesc pe cea a tezaurului sau pe cea basarabeana), dar o sa ma opresc cu precadere la una, care revine, periodic, in discursul si interesul public romanesc, emotia conductei. Asemeni cumparatorilor de chitare londonezi, o mare parte din publicul romanesc stie patru acorduri simple: „sa treaca si pe la noi o conducta“.
Un refren deja enervant, pentru ca nu conteaza a cui este, ce transporta ea si de unde; este o idee abstracta, o conducta care vine de nicaieri, duce spre niciunde si are numai calitatea, suficienta, de a trece prin Romania. Aducand belsug si bunastare, desigur. Iar Vladimir Putin este, in mintea acelei mari parti a publicului romaneasc, unul din motivele pentru care cele patru acorduri de chitara ies distonante. Acest lucru poate fi adevarat. Nu, la nivel de principiu este adevarat.
Francis Fukuyama a crezut ca disparitia comunismului ca ideologie de stat si universalizarea democratiei si a capitalismului reprezinta finalul istoriei asa cum o citim in manuale, uitand faptul simplu ca atat timp cat suntem, ca oameni, „noi“ si „ei“, nu are cum sa fie asa. Noi, adica cei apropiati, orasul, zona, natia, prietenii sau cercul de pasionati si ei, adica „aia de la patru“, sau cei de la compania rivala sau regatenii sau moldovenii sau rusii sau cine mai stie cine. In acest context, renuntarea la refrenul conductei si un set de actiuni logice, cursive legate de energetica romaneasca, fara a mai vorbi de o politica externa coerenta ar fi ceea ce trebuie.
Adica sa lasam conductele ce ne ocolesc si sa speculam ceea ce avem, concentra ndu-ne pe resurse energetice alternative, pe atragerea de investit ii in domeniu, pe furnizarea de servicii, pe formarea de specialisti. Anul sobolanului ar trebui sa fie un an al belsugului si, daca am administra intelept ceea ce avem, chiar am obtine bunastarea conductei, fara conducta. Oamenii, inchei filozofic, vin si se duc, iar pana la urmatorul an al sobolanului, poetul care si-a facut bilantul va ramane doar o amintire.
Mizez aici, trebuie sa recunosc, si pe orgoliul lui Medvedev, care, daca va ajunge presedinte, nu cred ca se va lasa prea mult eclipsat de premierul sau, fie el si un colectionar de emotii. Ce bine o sa fie cand si la noi presedintii si premierii se vor fi lasat de colectionat emotii si vor trece la treaba.
Cred ca, de fapt, avem de-a face cu contrariul. Progresele incredibile din ultimele decenii au pus doar bazele unei schimbari mult mai profunde. In anii ce vor veni, hardware-ul va continua sa se imbunatateasca, adeseori intr-un mod dramatic sau surprinzator. Software-ul va continua sa inregistreze progrese, pe masura ce dezvoltam noi abordari pentru a beneficia de avantajele procesoarelor multi-core, de capacitatea extinsa de stocare de date si de raspandirea accesului la Internet in banda larga. Impreuna, hardware-ul si software-ul vor fi catalizatorul progreselor din urmatorii 10 ani, ce vor depasi cu mult schimbarile ultimilor 30 de ani.
In curand, tehnologia informaticã si software-ul vor fi disponibile peste tot – in birou si acasa, in masina, in magazine, restaurante si spatii publice. Vom avea acces la capacitatea de calcul a unei game variate de dispozitive, profitand adeseori de prezenta ecranelor si suprafetelor de proiectie din apropierea noastra. Intre timp, proliferarea centrelor foarte mari de date si omniprezenta in crestere a retelelor de acces la Internet in banda larga vor crea o tesatura continuã de informatii si capacitati de calcul ce se intinde intre viata noastra de la birou si de acasa, de oriunde, din orice loc ne vom afla.
Aceasta combinatie de software puternic care ruleaza pe diverse dispozitive, servicii care ruleaza pe Web si capacitati uriase de stocare de date disponibile pe Internet vor face toate informatiile dumneavoastra accesibile instantaneu. In curand, veti putea deschide orice documente sau fisiere media pe care le-ati creat sau salvat utilizand orice dispozitiv aveti la indemana, fie el PC, telefon mobil, televizor, consola portabila de jocuri sau player muzical. Preferintele dumneavoastra, lista de contacte, calendarele si aplicatiile va vor fi la îndemânã permanent, iar modul in care informatiile vã vor fi prezentate se va adapta automat pentru a oferi cea mai buna experienta pentru dispozitivul pe care il folositi.
Aceste schimbari vor avea un efect extrem de important asupra afacerilor. Noile instrumente ale tehnologiei informatiei le permit companiilor de toate marimile sa-si eficientizeze comunicatiile si colaborarea, sa-si simplifice activitatea de zi cu zi si sa le ofere angajatilor acces instantaneu la informatia de care au nevoie pentru a lua decizii inteligente. Si mai important este faptul ca ne aflam mai aproape ca niciodata de realizarea viziunii noastre de a avea sisteme informatice care poseda flexibilitate, inteligenta si constiinta de sine pentru a se adapta automat procesului de decizie în afaceri. Aceste sisteme vor livra exact informatiile, serviciile si aplicatiile de care au nevoie angajatii si clientii, în momentul si locul când e nevoie de ele.
Totodata, tehnologia schimba din ce in ce mai mult viata proprie – modul in care comunicam cu cei dragi, modul in care pastram amintirile unor evenimente din trecut, modul în care ne distram si relaxam, modul in care utilizam asistenta medicala. Simplificand, tehnologia ne transforma modul in care interactionam unii cu altii si modul in care intelegem lumea in care traim.
Ubicuitatea software-ului, a dispozitivelor si conectivitatii ofera o platforma pentru comunitati sociale complexe, esentiale pentru modul in care ne satisfacem dorinta universala de interactiune umana. Popularitatea unor servicii online ca Xbox Live, Windows Live Spaces, Facebook si MySpace demonstreaza puternica atractie exercitata de tehnologia ce permite contactele si comunitatea.
Aceasta transformare se va accelera pe masura ce modul in care interactionam cu tehnologia evolueaza spre punctul in care sa semene cu modul in care interactioneaza oamenii unii cu ceilalti. Tehnologia de calcul mai ieftina si mai puternica le-a permis cercetatorilor sa rezolve probleme dificile ca recunoasterea vocii si a scrisului de mana si incepem sa vedem aparand interfete care incorporeaza vorbire, scris de mana, vedere, atingere si gesturi.
De asemenea, vom vedea si progrese rapide in domeniul tehnologiei de afisare. In urmatorul deceniu, ecranele vor deveni mai ieftine, mai usoare, mai portabile si vor cunoaste o raspandire mai mare. In viitor, ne vom conecta dispozitivele portabile la ecrane aflate in apropierea noastra sau vom proiecta informatii pe suprafetele din apropierea noastra. Aceste noi cãi de transfer a informatiei vor avea un impact revolutionar, nu numai asupra modului in care interactionam cu tehnologia, ci si asupra modului in care interactionam unii cu altii.
Pentru Microsoft, Europa va continua sa joace un rol esential in dezvoltarea urmatoarei generatii de inovatii tehnologice si in aducerea lor pe piata. In prezent, avem 12 centre si cercetare si dezvoltare in Europa si peste 2.000 de cercetatori si ingineri care lucreaza la proiecte esentiale, de la echipamente care pot învata singure sau care pot vedea si prelucra imaginile” la dezvoltarea de noi limbaje de programare si noi abordari ale prelucrarii complexe a informatiilor. Divizia noastra de Ecologie Computationala si Stiinta Mediului de la centrul Microsoft Research din Cambridge se concentreaza pe dezvoltarea unor noi instrumente si metode de predictie si atenuare a schimbarilor produse mediului natural.
Atunci cand Paul Allen si cu mine am infiintat Microsoft acum mai bine de 30 de ani, visul nostru era sa punem un computer pe fiecare birou si in fiecare casa. Astazi, circa un miliard de oameni au un PC. Numarul este mare, dar nu e decat o fractiune din cele 6,6 miliarde de oameni ai lumii. Pe masura ce facem tehnologia mai accesibila si usor de folosit, vom putea sa extindem oportunitatile sociale si economice care apar odata cu un acces mai bun la educatie, informatie, asistenta medicala si piete globale. Participarea unui numar din ce in ce mai mare de oameni din toata lumea la economia bazata pe cunoastere va avea ca rezultat noile inovatii care imbogatesc tuturor viata, o fac mai legata de cea a celorlalti, mai productiva si mai plina de impliniri.
Cred ca cea mai mare schimbare din urmatorii 10 ani va fi extinderea revolutiei digitale la oamenii care nu pot inca sa participe la economia bazata pe cunoastere, deoarece, in ciuda progreselor inregistrate, in mare parte de-abia am inceput sa realizam marele potential al tehnologiei digitale. Sunt nerabdator sa vad ce va aduce viitorul.
Ca e vorba de antrenor sau de manager,de capitanul echipei sau de liderul echipei de marketing, echilibrul "vestiarului" este esential. Fara reguli clare si responsabilitati precis delimitate, haosul poate pune stapanire pe dinamica echipei. Fara o echipa bine construita,nu se face performanta. In continuarea analogiei, un aspect intuitiv poate lamuri unele din subtilitatile secretelor unei echipe omogene, care e obisnuita cu cel mai inalt nivel de performanta. Ati observat ca in cazul unei echipe de fotbal care castiga totul timp de 2-3 ani,intervine o plafonare dupa asa o perioada excelenta? Si cand intervine aceasta perioada, ceva trebuie schimbat, este nevoie de o reimprospatare.
Cum se face aceasta reimprospatare? Printr-o reinventare a strategiei, prin schimbari la nivelul echipei. Adaptarea e una din calitatile esentiale pentru a supravietui intr-un mediu foarte competitiv, puteti sa urmariti, ca fapt divers, comportamentele si particularitatile plantelor si animalelor. E surprinzatoare trecerea de la management si fotbal la biologie? Pana la urma, nu cumva strategiile de management pot fi urmarite si analizate in detalii cat mai diverse? Recunosc sincer, imi plac analogiile, imi place sa le construiesc pt a vedea si aspectele acelea care sunt ca si jumatatea de glob cand in cealalta jumatate e zi. Dumneavoastra nu?
Opinie trimisa de cititorul nostru Ionut Tomescu
Daca aveti o opinie bine conturata despre mediul de afaceri romanesc sau international, va rugam sa ne-o trimiteti si o vom publica in BUSINESS Magazin
Fapt dovedit stiintific: modul in care Ricard a invatat sa isi controleze mintea depaseste orice inchipuire, iar cadranele aparatelor de masura sunt prea mici pentru a cuprinde valorile impulsurilor emise de creierul sau: meditatia a accentuat sentimentele pozitive, ce tin de emisfera stanga, in timp ce zona din jumatatea dreapta a creierului, ce gestioneaza sentimentele negative, este blocata, pur si simplu.
Departe de mine orice intentie de a propovadui budismul si binefacerile sale, mie mi-a placut pur si simplu povestea omului, dar si una din zicerile sale: „Mintea nu este un lux, o vitamina…15 ani din viata se duc pe educatie, facem jogging, practicam fitnessul, incercam sa ne pastram frumusetea fizica, dar acordam surprinzator de putin timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mintea noastra“.
Jonathan Weil a fost un tip care si-a folosit mintea. Si, inaintea lui Weil, un grup de sase studenti de la Universitatea Cornell si-au folosit mintea. Problema este ca alte mii de oameni, multe – multe mii de oameni i-au ignorat pe studenti si pe Weil si, ceva timp dupa, au platit din greu pentru blocajul lor.
In toamna anului 2006, cand l-a condamnat pe Jeffrey Skilling, fostul director executiv de la Enron, judecatorul Simeon Lake a spus ca fostul CEO si-a mintit, in repetate randuri, angajatii si investitorii in privinta modului in care compania a facut afaceri. Oare?
Jonathan Weil era, in vara anului 2000, reporter la biroul din Texas al ziarului Wall Street Journal cand un prieten, analist financiar, i-a sugerat sa investigheze mai in amanunt modul in care castiga bani Enron. Reporterul asa a si facut, studiind peste o luna de zile rapoartele financiare, si cele anuale si cele trimestriale, ale Enron; in plus, s-a consultat cu Thomas Linsmeier, profesor de contabilitate la Universitatea din Michigan, cu analisti de la Moody’s si cu reprezentanti ai Financial Accounting Standards Board. Weil a descoperit in rapoarte, sub ceea ce s-ar putea defini drept „o perdea groasa de fum“, o gaura de peste 700 de milioane de dolari.
Weil a scris un articol si a solicitat oficialilor companiei un punct de vedere. Punctul de vedere l-a reprezentat o delegatie de sapte oameni, condusa de contabilul-sef, care s-a deplasat la Dallas pentru a se intalni cu Weil. Delegatia i-a prezentat in amanunt lui Weil modelele matematice scrise de profesori de la Massachusetts Institute of Technology, vestitul MIT, in baza carora estimau sumele pe care „sperau“ sa le castige, dar care apareau in rapoarte ca fiind deja castigate.
Weil si-a publicat povestea in septembrie 2000, dar circulatia destul de redusa a publicatiei sale, adica editia de Texas a Wall Street Journal, a redus impactul povestii. Un minus a fost si lipsa unei urmari a articolului, care sa aduca detalii suplimentare.
Totusi, piesele de domino au inceput sa cada: James Chanos, jucator pe Wall Street, a citit articolul lui Weil, a verificat (pentru ca stia unde sa se uite, a durat numai cateva ore, in loc de mai bine de o luna de zile) si a profitat; bun capitalist, specializat in short selling, Chanos si-a aranjat, din noiembrie 2000 si pana in primavara anului 2001, pozitiile astfel incat sa castige o mica avere, iar apoi a „vandut“ pontul jurnalistei Bethany McLean de la Fortune. In martie apare articolul lui McLean despre pretul prea mare al actiunilor Enron, tot mai multa lume devine ingrijorata, in august Skilling demisioneaza si in decembrie compania era falita. In tot acest timp actiunile au coborat de la aproape 100 de dolari la cativa centi.
De grupul de studenti de la Cornell pomeniti mai inainte scrie Jonathan Macey, profesor la Yale si autorul mai multor carti despre Enron. Cei sase studenti au decis sa realizeze, in primavara lui 1998, o analiza a Enron. Intr-o luna si jumatate, folosind date statistice, interpretand si analizand ceea ce la acel moment era o companie de succes si un model, studentii au ajuns la concluzia ca modelul de business al companiei era prea riscant si ca exista semne clare de manipulare a castigurilor. Raportul lor, de 23 de pagini, postat pe site-ul universitatii, poate sa fi fost plicticos si greu de citit.
Intrebarea este de ce nu s-a minunat nimeni de recomandarea „vindeti“, tiparita mare pe prima pagina. Dezbracata de „perdeaua de fum“, povestea pe care v-am spus-o este pur si simplu o confruntare de minti antrenate; poate ca daca aplicau retetele lui Matthieu Ricard, multi mai multi dintre cei ce si-au vazut economiile sau pensiile sau investitiile spulberate in scandal ar fi cautat, s-ar fi intrebat, ar fi iesit din conformismul impus de manualele de capitalism si ar fi castigat.
Eroul adevarat al povestii e James Chanos.
In fine, celebrul „laptop de 100 $“ (modelul XO, mai precis) a intrat in productie la uzinele companiei taiwaneze Quanta – cel mai mare producator de portabile din lume – pentru a onora o prima comanda de 100.000 de unitati din partea Laboratorio Tecnológico del Uruguay, o organizatie guvernamentala care desfasoara un proiect de mare amploare in domeniul educatiei si comunicatiilor. Mai mult, oficialitatile din Uruguay s-au angajat sa mai cumpere inca 300.000 de bucati pana in 2009, astfel incat toti elevii sa dispuna de aceste unelte educationale.
Poate ca aceasta stire o sa para modesta, daca tinem seama ca profesorul Nicholas Negroponte – initiatorul proiectului OLPC (One Laptop Per Child) – estima in urma cu cativa ani o productie de ordinul sutelor de milioane. In plus, pentru a beneficia de avantajele productiei de masa, intrarea in fabricatie ar fi trebuit sa porneasca de la un nivel de circa 3 milioane de unitati. Faptul ca o astfel de comanda nu a venit este una dintre cauzele care au determinat cresterea pretului la 188 de dolari, celelalte fiind scumpirea unor materiale si decizia de a utiliza componente mai puternice. Totusi, realizarea este remarcabila, salvand un proiect exceptional din perspectiva tehnologica prin posibilitatea de a-si demonstra potentialul in conditiile unui proiect de anvergura.
Cum se explica diferenta de cateva ordine de marime dintre estimari si realizari? Prima cauza este mai degraba de ordin politic, iar Negroponte si colegii sai au avut ocazia sa constate ca de la „angajamentele solemne“ ale politicienilor (care nu costa nimic) si pana la comenzi concrete e o cale foarte lunga. Teama de schimbare este un alt factor important, impartasit de birocratiile de pretutindeni. Schimbarea (mai ales una la scara mare) implica si un risc, pe care foarte putini functionari sunt dispusi sa si-l asume. Asa sa face ca dintre cele sase „intelegeri ferme“ pentru cate un milion de XO cu Argentina, Brazilia, Libia, Nigeria, Pakistan si Thailanda nu s-a materializat nici una (Thailanda are insa scuza unei lovituri de stat ce a indepartat guvernul care s-a angajat in proiect).
A doua cauza a relativului insucces al proiectului OLPC este de ordin comercial – ceea ce poate parea ciudat, avand in vedere ca este vorba de o initiativa non-profit. Istoria este interesanta si porneste chiar de la primul e-mail pe care l-a trimis Negroponte dupa ce i-a incoltit ideea: adresantul era vechiul sau prieten Hector Ruiz, CEO la Advanced Micro Devices, pe care ideea l-a entuziasmat, iar rezultatul a fost ca AMD a fost primul partener al OLPC si furnizorul procesoarelor. S-au adaugat apoi Google si RedHat, aceasta din urma croind o distributie speciala de Linux ce echipeaza laptop-urile. S-au adaugat si alte companii importante, dar este cert ca o asociere AMD-Google-RedHat reprezenta o amenintare directa pentru Intel si Microsoft, care au devenit imediat cei mai mari adversari ai proiectului. Primele reactii au vizat ridiculizarea proiectului si intoxicarea presei, insa lucrurile nu s-au oprit aici. Intel – care nu este un producator de computere – a lansat un produs concurent, Classmate, pe care l-a echipat cu propriul procesor Celeron M, capabil sa ruleze nu doar Linux, ci si o versiune redusa de Windows XP furnizata de Microsoft. Desi mai scump (cca. 250$) si mai putin adaptat pentru educatie, Intel l-a promovat agresiv ca alternativa „serioasa“ la XO, adesea chiar in tarile deja angajate in proiectul OLPC (de pilda in Nigeria si Libia). Negroponte s-a infuriat si a acuzat pe Intel ca vinde Classmate sub pretul de productie pentru a submina proiectul OLPC, iar pozitiile pareau sa fie ireconciliabile. Microsoft a inceput sa distribuie in tarile in curs de dezvoltare vizate de OLPC un pachet cuprinzand Windows, MS Office (Student Edition) si programe educationale la pretul de 3 dolari, creand astfel o presiune suplimentara. In plus, diversi alti producatori au inceput sa fie interesati de aceasta imensa piata potentiala, lansand noi modele cu preturi atractive (Asus Eee PC fiind un bun exemplu).
Si totusi, in iulie 2007 apele s-au linistit, iar Intel s-a alaturat coalitiei care sustine OLPC. Schimbarea de atitudine provine din initiativa OLPC de a produce si servere de back-up si suport pentru XO care sa fie distribuite scolilor, iar acestea vor fi bazate, desigur, pe componente Intel. In plus, intelegerea prevede ca softurile pentru Classmate sa ruleze si pe XO si viceversa, de unde se poate deduce ca Intel va merge pe Linux. Cineva nu prea se va bucura…
Exista teoriile extreme ale conspiratiei (ce se gasesc pe site-urile fundamentaliste arabe sau neonaziste), conform carora complotul ar fi fost organizat de evrei, iar totii evreii care lucrau in cele doua turnuri ar fi fost avertizati cu o zi inainte sa nu mearga la munca – cand se stie ca circa 400 cetateni israelieni sau evrei-americani s-au aflat printre victime. Exista si teoriile anti-Bush, potrivit carora atentatul ar fi fost organizat doar pentru a se putea ulterior invada Afganistanul si Irakul; exista altele ce atribuie faptul diferitelor servicii secrete americane mai mult sau mai putin deviate; exista teoria ca ar fi fost un complot al fundamentalistilor arabi, dar ca guvernul american cunostea dinainte detaliile, numai ca a permis ca lucrurile sa-si urmeze cursul pentru a avea apoi pretextul de a ataca Afganistanul si Irakul (cam cum s-a spus si de Roosevelt, ca ar fi fost la curent cu atacul iminent la Pearl Harbour, dar ca nu ar fi facut nimic pentru a-si salva flota, deoarece avea nevoie de un pretext pentru a declara razboi Japoniei);
…
Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.
Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe
Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin
Adica daca stai si te uiti la cum curg schimbarile – populatia creste cu circa 150 de persoane pe minut, minut in care se pompeaza si vreo 60.000 de barili de petrol si s-au taiat in jur de 30 de hectare de paduri – nu-i mare lucru. Dar daca, cu un minim efort, te gandesti ce inseamna toate numele acelea ce se schimba pe ecran si iti imaginezi zambetele mamelor si tipetele nou-nascutilor, soaptele indragostitilor, durerea rudelor celui mort, zgomotul chinuit al caderii copacilor, totul capata o noua dimensiune. World Clock m-a determinat sa scriu textul de saptamana trecuta (apropo, nu era despre cat de priceputi sunt traducatorii in Romania, ci despre consumul national de neuroni, un indicator la fel de important ca PIB-ul sau inflatia) si se afla la baza textului de saptamana asta. Care, apropo, nu va fi despre nimic din ce v-ati putea imagina, ci despre ce ne asteapta daca nu ne intrebam la timp ce vrem de la noi.
Irlanda, Tigrul Celtic, a fost mult timp recunoscuta drept unul din campionii Europei, economia irlandeza crescand mult timp de doua ori mai repede decat restul batranului continent. La baza cresterii stau deschiderea economica a tarii, reformele fiscale, aderarea la UE si investitiile in educatie, care au transformat-o intr-o destinatie favorita a outsourcingului. Exista insa si doi profesori de la Harvard, David Bloom si David Canning, care pun o buna parte a miracolului economic irlandez pe baza reducerii ratei de dependenta, a raportului dintre angajati si indivizii care nu muncesc: in 1979 irlandezii au eliminat restrictiile contraceptive, fapt care a redus numarul mediu de copii al unei familii de la patru la mai putin de doi. La jumatatea deceniului trecut miscarea din ‘79 s-a tradus prin dublarea fortei de munca si injumatatirea costurilor sociale. A crescut numarul femeilor angajate si s-a redus considerabil numarul irlandezilor nevoiti sa plece la munca in alte tari. Cei doi economisti mai cred ca reducerea ratei de dependenta este responsabila pentru circa o treime din cresterea economica a „tigrilor asiatici“ si ofera chiar si un raspuns dilemei legata de competitia economica dintre China si India. Un colectiv de sase cercetatori, din care fac parte si Bloom, si Canning, crede ca economia chineza va inregistra o incetinire dupa anul 2010 din cauza evolutiilor demografice, in timp ce India va beneficia de circa trei decenii de crestere sustinuta generata de reducerea natalitatii si cresterea numarului populatiei active.
Avem de-a face in aceste cazuri cu argumente sustinute de cifre, valori si grafice, dar peste numerele reci se contureaza si niscaiva fiori reci: binele actual al Romaniei ar putea fi si rezultatul unei combinatii a decreteilor lui Nicolae Ceausescu cu reducerea numarului de nasteri de dupa 1989. Spun ar putea fi pentru ca evolutia economica si cresterea nu sunt numai rezultatul evolutiilor demografice, ci ale unui melanj de factori si masuri ce combina politicul, economicul si socialul cu nasterile, somajul, economia subterana si productivitatea. Recent colegii mei de la Ziarul Financiar au analizat impactul generatiei ’68 asupra societatii si economiei romanesti: in 1967, 1968 si 1969 s-au nascut de doua ori mai multi copii, astazi ajunsi la maturitate, oameni care consuma, lucreaza, creeaza si conduc. Analiza Ziarului Financiar s-a oprit la timpul prezent, lucru firesc pentru un cotidian. Ciudat, n-am vazut pe nimeni, niciun lider al Romaniei actuale, care sa se intrebe ce se va intampla in viitor, dupa ce decreteii vor fi imbatranit si cand Romania se va confrunta cu reducerea fortei de munca si cresterea considerabila a costurilor sociale.
In climatul actual romanesc, dominat evident de indemnul trairii momentului, sa pui asemenea probleme poate parea un demers naiv; cine sa se gandeasca la ce va fi peste 10 sau 20 de ani si care va fi impactul imbatranirii populatiei, acum, cand leul o ia razna, acum, cand petrolul se scumpeste, acum, cand bursa scade si economiile se rarefiaza.
Pai, priviti-va copilul in ochi si explicati-i toate acestea.
Lumea de maine va suferi schimbari majore – un studiu al Bancii Mondiale prognozeaza reducerea populatiei Romaniei cu 2,2 milioane de persoane pana in 2025, aceasta dupa ce am pierdut, in timp mult mai scurt, alte doua milioane de oameni, plecati la munca in strainatare si din care multi nu cred ca se vor intoarce, chiar si dintr-o Italie ostila. Cum va fi viata intr-o Europa-azil este o problema la care nu cred ca poate raspunde reforma sistemului de pensii si la care ar trebui sa ne gandim.